Sfârșitul istoriei după Cioran

Evaluări:

507 pagini7 ore

Rezumat

„Ținând seama de multiplele referiri la istorie, cât și de importanța și relevanța perspectivei temporal-istorice pentru orice altă temă, ajungem firesc la cardinalitatea istoriei în discursul lui Emil Cioran. În noianul tuturor temelor sale obsesive, istoria este o mega-temă, aflată în puternice raporturi cu celelalte. Aderența și entuziasmul pentru studiul problemelor de filosofia istoriei le găsim mărturisite încă de la începutul traseului, în câteva scrisori către Bucur Țincu din anii ‘30. În acele scrisori vorbește de «pasiune», de gândire spontană și personală, de adaptare naturală asupra domeniului, și se arată încredințat că, alături de problemele de filosofia culturii și antropologiei filosofice, problemele de filosofia istoriei «nu pot concepe că le‑aș părăsi vreodată». Dintre multiplele justificări ulterioare – opuse ca atitudine față de cele din perioada inițială, dar care marchează aceeași aderență –, să punem două în corelație, scrise în ani apropiați, în care preocuparea pentru istorie este descrisă prin stări de dependență: «slăbiciune», «sete», «patimă».“ – Ioan Costea

Citiți pe aplicația mobilă Scribd

Descărcați aplicația mobilă Scribd gratuită pentru a citi oricând, oriunde.

iOS Android

Editor: EuroPressLansat: Jun 14, 2016ISBN: 9786068012483Format: book

Mostră carte

Sfârșitul istoriei după Cioran - Costea Ioan

Cioran.

UN EXERCIŢIU DE ÎNŢELEGERE

Voi începe prin a semnala oportunitatea alegerii acestei teme. Emil Cioran este un autor asupra căruia un larg interval de timp – perioada comunistă – mai degrabă s-a tăcut, iar când nu s-a tăcut, s-a vorbit mai ales din pricina strălucitei cariere de autor internaţional. Este, de altfel, situaţia „generaţiei ’27 în general. Cei recuperaţi treptat şi parţial – Ionesco, Cioran şi Eliade, din străinătate, Noica din ţară – au fost recuperaţi, ca să spun aşa, cu titlu individual, mai mult prin câteva opere decât exegetic. Exceptând cartea lui Z. Ornea despre deceniul al treilea, o carte a Mioarei Apolzan, un studiu al subsemnatului, dar scris în franceză pentru un congres internaţional şi de-abia post-revoluţionar publicat şi în română, şi ampla monografie publicată de Mac Linscott Ricketts în 1988, însă în ediţie americană, de-abia recent tradusă şi în română – lipsesc în perioada intervalului comunist tentativele de clarificare a situaţiei acestor autori şi, mai ales, a relaţiilor dintre ei şi a complicatelor raporturi dintre aceştia şi scena cultural-politică pe care au evoluat. Desigur, după 1990, astfel de demersuri s-au înmulţit, ceea ce nu înseamnă că am fi obţinut un surplus suficient de lumină. Tentativele de interpretare ideologică, fie în direcţia apologetică – linia Dan C. Mihăilescu – Sorin Lavric etc. –, fie în cea de „critică radicală – linia Laignel-Lavastine – domină, fără îndoială, şi nu în primul rînd numeric!, exegezele cu o notă de analiză obiectivă mai bine conturată. Pe această linie, la un calcul sumar, vom inventaria monografia lui Ioan Petru Culianu despre Eliade (de altfel, e doar translată în spaţiul românesc după 1990), volumul dedicat de dl. Matei Călinescu raporturilor dintre Eliade şi Culianu, cărţile d-nei Marta Petreu despre Cioran şi Ionesco, ampla monografie a d-lui Ţurcanu despre Eliade şi cele două volume despre Cioran publicate de d-na Simona Modreanu, mai întâi în Franţa. Cît priveşte abordarea complicatei epoci, trebuie să ne mulţumim cu eseul despre antisemitismul intelectual din anii ’30 al d-lui Leon Volovici, din 1995, şi cu amintita traducere a voluminoasei monografii despre perioada românească a lui Mircea Eliade aparţinând lui Ricketts. E de la sine înţeles că nu includ aici frumoasele texte ale d-lui Livius Ciocârlie, care mai degrabă pleacă de la Cioran decât îl interpretează, nici tot felul de cărţulii improvizate de autori ciudaţi, apărute la edituri necunoscute.

Această lungă introducere mă ajută, pe de o parte, să semnalez oportunitatea lucrării d-lui Costea, pe de alta, să includ contribuţia d-sale în această ultimă direcţie exegetică, preocupată nu atât să laude sau să condamne, cât să înţeleagă. Este, de altfel, nu doar singura legitimă ştiinţific, ci şi cea care ne permite să completăm golurile despre care vorbeam, să eliminăm de pe harta trecutului nostru cultural totuşi recent inscripţiile „hic sunt leones. Prin urmare, dl. Costea ne propune o abordare riguroasă şi cvasi-completă a viziunii unui gânditor controversat, cum este Cioran, asupra istoriei. Când spun acest lucru, mă refer la faptul că autorul porneşte exact de acolo de unde trebuie, adică de la situarea lui Cioran – pentru perioada românească şi cea franceză, în capitolul inaugural: „Emil Cioran: Istorie, filosofie şi viaţă. Fără a nega importanţa celorlalte, în ce mă priveşte, am chiar o slăbi-ciune pentru subcapitolul „Autoevaluarea lui Emil Cioran, pe palierele (1) autoacuzarea, (2) autoapărarea, (3) ispăşirea. Cartea d-lui Costea este doar parţial un „exerciţiu de admiraţie, dar este, fără îndoială, un excelent „exerciţiu de înţelegere. Sau, dacă dorim, „admiraţia, de la care se pleacă la drum, este circumscrisă pe parcurs „înţelegerii", cum e şi firesc.

Însă viziunea lui Cioran asupra istoriei nu emană doar dintr-o biografie, oricât de bogată şi aventuroasă ar fi aceasta, ci şi dintr-o bibliografie, astfel încît cel de-al doilea capitol al lucrării este dedicat surselor, mai precis „izvoarelor viziunii lui Emil Cioran asupra istoriei. Acestea sunt inventariate corect – stocismul, scepticismul, Montaigne, Pascal, Schopenhauer, moraliştii francezi din secolele 17 şi 18, Nietzsche, Dilthey, Spengler, Nae Ionescu, Lovinescu –, de altfel Cioran însuşi, în general, nu şi le ascunde, ci, din contra, le mărturiseşte, dar mai important este ceea ce se întâmplă după inventariere, modul extrem de laborios în care autorul procedează cu ceea ce inventariază, plecând de la distincţia corectă între „influenţe şi ceea ce am putea numi „întâlniri de destin, referindu-ne la autorii în care Cioran, mai degrabă, s-a regăsit, s-a recunoscut decât l-ar fi influenţat în sensul propriu al cuvântului. Este cazul lui Pascal, de pildă, dar nu numai, acelaşi proces l-aş identifica în cazul lui Marc Aurelius şi al stoicilor în general, ori al lui Montaigne. În cazul tuturor acestor „surse, dl. Costea nu rămîne la planul general, ci insistă îndeosebi pe viziunile asupra istoriei exprimate acolo. Excelent este surprinsă relaţia ambiguă cu Nae Ionescu, care nu cuprinde doar teme şi poziţii comune, ci şi o mulţime de semne ale despărţirii, deci poziţii nu doar diferite, ci pur şi simplu opuse: Ionescu este conservator, Cioran modernist; Ionescu este organicist, Cioran adept al „saltului istoric"; Ionescu este autohtonist, Cioran pro-occidental; Ionescu este etnicist, Cioran anti-etnicist; Ionescu este ortodoxist, Cioran critică ortodoxia. De asemenea, am senzaţia că rolul lui Lovinescu – un autor atât de diferit de Nae Ionescu şi discipolii săi! – în geneza concepţiei lui Cioran privind istoria este pentru întâia oară atât de detaliat surprins.

În mod firesc, capitolul al treilea, dedicat chiar temei ca atare a lucrării – „Viziunea lui Emil Cioran asupra istoriei – este şi cel mai amplu. Prima secţiune – „Accepţiuni date istoriei – lucrează, ca să spun aşa, cu materialul clientului şi face inventarul complet al sensurilor în care Cioran utilizează termenul „istorie de-a lungul îndelungatei sale cariere de autor român şi francez. Cea de-a doua este dedicată conceptului central al viziunii cioraniene despre istorie, „căderea în timp, care pentru autorul cărţii cu acelaşi nume constituie chiar esenţa istoriei. Sunt foarte bine suprinse relaţiile lui Cioran cu religiozitatea în general, dar şi poziţiile sale faţă de creştinism şi teologia creştină, faţă de gnoze şi dualisme în general, atracţia faţă de mistică şi înclinaţia spre viziunea budistă a timpului şi eternităţii. Secţiunea a treia este dedicată analizei temelor de filosofie a istoriei frecventate – şi frecvente! – în opera lui Cioran: temporalitatea, istoria, faptul istoric, devenirea, epoca istorică, obiectivitate şi istorism, naţiune şi naţionalism, culturi mari şi culturi mici, războiul şi revoluţia, democraţia şi dictatura, libertatea, progresul istoric, profetismul, sensul istoriei. Şi în acest caz, nu pot trece cu vederea tendinţa autorului spre completitudinea abordării, spre exhaustivitate. Este interesant cum Cioran, „scepticul de serviciu al unei lumi în agonie, adept al unei viziuni a istoriei ca o „cădere în timp şi aspirând spre abolirea acesteia, a fost atât de atras, până la obsesie, cum se întâmplă în „Schimbarea la faţă a României, nu doar de timp în genere, ci până la frenezie de prezent. Mai ales în epoca sa românească, dar cu largi ecouri şi în perioada franceză. Ultima secţiune a capitolului este dedicată, în mod firesc, analizei la care supune Cioran istoria contemporană – de la interbelica criză a culturii la „tabloul declinului pe care acesta îl pictează epocii de după al doilea război mondial. În viziunea lui Cioran, un declin total, multidimensional: politic, civilizaţional, cultural, ştiinţifico-tehnic, antropologic.

În sfârşit, ultimul capitol – „Ieşirea din timp după Emil Cioran – se angajează în analiza temelor în care scepticismul lui Cioran se transmută în „pesimism absolut: sfârşitul istoriei şi imposibilitatea salvării omului în istorie. Iar concluziile definesc sintetic tipul de antiistorism specific autorului.

În ce mă priveşte, cred că lucrarea d-lui Ioan Costea reuşeşte o abordare corectă, completă, sim-patetică, dar nu neapărat partizană şi adesea novatoare a modului în care Emil Cioran gândeşte istoria. O carte care ne lipsea!

LIVIU ANTONESEI

„Să luăm istoria în serios sau să asistăm la ea ca spectatori? Să vedem în ea o strădanie către un scop sau sărbătoarea unei lumini ce se înteţeşte şi păleşte fără nici un rost? Răspunsul depinde de câtă iluzie ne facem cu privire la om, de curiozitatea cu care vrem să ghicim felul cum se va sfârşi cu amestecul de vals şi abator care-i alcătuieşte şi stimulează devenirea."

Emil Cioran, Tratat de descompunere

INTRODUCERE

PREOCUPAREA LUI EMIL CIORAN PENTRU ISTORIE

„Asta e slăbiciunea mea, că o urăsc deşi ar trebui s-o ignor"

Parcurgând scrierile lui Emil Cioran, constatăm că istoria este o preocupare constantă şi necesară, că oricare din subiectele predilecte, chiar dacă nu a fost tratat în context istoric propriu-zis, a implicat într-un fel (fie şi prin opoziţie) temporalitatea.

Relaţia sa strânsă cu istoria în general şi cu istoria trăită apare în toate cărţile, fie evident şi precumpănitor în unele, fie filtrat în altele. Iată câteva exemple: Pe culmile disperării aşează pe un loc important, între altele, tensiunea trăirii în timp; Schimbarea la faţă a României este o carte de critică a istoriei româneşti şi de profetism istoric; Lacrimi şi sfinţi conţine o critică a istoriei creştinismului; Istorie şi utopie este o critică a istoriei utopice şi a istoriei utopiei; Căderea în timp este o interpretare a istoriei în cheie religioasă; Demiurgul cel rău completează interpretarea religioasă a istoriei din Căderea în timp; Sfârtecare este expresia deplină a scepticismului său istoric. Cele mai grăitoare sunt reflecţiile asupra istoriei ocazionate de provocările din interviuri¹.

Ţinând seama de multiplele referiri la istorie, cât şi de importanţa şi relevanţa perspectivei temporal-istorice pentru orice altă temă, ajungem firesc la cardinalitatea istoriei în discursul lui Emil Cioran. În noianul tuturor temelor sale obsesive, istoria este o mega-temă, aflată în puternice raporturi cu celelalte.

Aderenţa şi entuziasmul pentru studiul problemelor de filosofia istoriei le găsim mărturisite încă de la începutul traseului, în câteva scrisori către Bucur Ţincu din anii ’30. În acele scrisori vorbeşte de „pasiune, de gândire spontană şi personală, de adaptare naturală asupra domeniului, şi se arată încredinţat că, alături de problemele de filosofia culturii şi antropologiei filosofice, problemele de filosofia istoriei „nu pot concepe că le-aş părăsi vreodată².

Dintre multiplele justificări ulterioare – opuse ca atitudine faţă de cele din perioada iniţială, dar care marchează aceeaşi aderenţă –, să punem două în corelaţie, scrise în ani apropiaţi, în care preocuparea pentru istorie este descrisă prin stări de dependenţă: „slăbiciune, „sete, „patimă". Astfel, într o scrisoare din 1975 către Arşavir Acterian găsim o auto-examinare ce subîntinde tot traseul: „Ai dreptate să-mi reproşezi că mă frământ în privinţa Istoriei. Asta e slăbiciunea mea, că o urăsc deşi ar trebui s-o ignor: dar nu se poate, din multe motive, dintre care principalul e că văd prea mulţi oameni şi mi-e imposibil să evit discuţiile legate de actualitate. Şi imediat ce vine vorba de nenorocitul ăsta de prezent, totul alunecă înspre trecut, sau către viitor, înspre regrete sau profeţii. În tinereţea noastră eram chinuiţi de gustul pentru scandal, pentru istorie, Schimbarea la faţă e o mărturie în acest sens [...] Setea de istorie este cauza tuturor nebuniilor: şi, din păcate, este o sete de nestins"³. Iar în Sfârtecare (1979) explică astfel dependenţa sa de istorie: „Patima mea pentru istorie derivă din flerul pentru ce e caduc şi din gustul pentru ce-i terminat"⁴.

Dacă Emil Cioran nu este propriu-zis un scriitor de literatură şi nici un filosof de sistem, apoi cu atât mai puţin ar putea fi caracterizat drept un istoric, deşi lecturile, cultura şi analizele sale îi conferă o poziţie şi o calitate oarecum superioară unui istoric profesionist. Cioran este departe de susceptibilitatea de a da o istorie, ceea ce nu înseamnă nicidecum că nu aflăm la el o viziune a istoriei (chiar dacă nu o teorie), însă de pe cu totul alte poziţii decât cele istoriste. El nu face istorie ca un profesionist al domeniului, ci examinează istoria: perspectiva sa este supra-, infra- şi trans-istorică. Istoria este unul din temeiurile, din câmpurile metafizicii sale, alături cu sciences de mœurs şi cu subiectivitatea transfigurată. Într-un interviu din 1990 îşi precizează modul de a privi lucrurile: „Metafizica implică o reflecţie transistorică. Ea se ocupă de esenţă, de ceea ce e neschimbător. Ea transcende temporalul, ea nu merge înainte"⁵.

Trebuie precizat că Emil Cioran nu a repudiat studiul istoriei. Dimpotrivă, îl considera exemplar pentru soarta omului, dar nu a rămas la atât. De exemplu, în articolul „Împotriva istoriei şi a istoricilor din 1933, admite aderenţa la studiul istoriei, dar pledează pentru „selecţionarea materialului istoric după necesităţi şi preferinţe subiective, transpunându-l astfel în fiinţa proprie, fiind conştient că prin atare abordare faptele istorice „încetează de a mai fi propriu-zis istorice"⁶, iar demersul cel autentic depăşeşte istorismul, într-un dialog al omului cu eternitatea.

Nucleul teoretic al viziunii lui Emil Cioran despre istorie cuprinde în ordine logică patru idei de bază, din care pot fi derivate celelalte:

(I.) istoria este o cădere;

(II.) omul este obiect şi nu subiect al istoriei;

(III.) nu există progres în istorie;

(IV.) istoria nu are nici un sens.

Faţă de aceste teze despre istoria universală, un statut special, aparte, îl au ideile sale despre istoria românească din Schimbarea la faţă a României şi din articolele-satelit (scrise înainte sau după această carte), care, stând sub semnul proiectului, debordează teoreticul şi intră în sfera ideologicului, a politicului chiar. Deci, pe lângă nucleul teoretic, metafizic, există la el şi un nucleu ideologic, compus din antiraţionalism, antidemocratism şi mesianism, care se prelungeşte în perioada următoare (mai puţin mesianismul).

Deosebim, aşadar, la Cioran două laturi ale gândirii despre istorie: una de metafizică a istoriei şi alta ideologică. Pe de altă parte, este interesantă observaţia că, deşi nu se află în corelaţie şi n-au implicaţii reciproce, apărându-ne contradictorii, între aceste două câmpuri de gândire nu este totuşi o separaţie netă, un hotar de netrecut, ci există un „comerţ" de idei între ele, adică reflecţii generale de filosofie a istoriei apar şi în Schimbarea la faţă a României, cu toate că este o carte-program, precum idei cu gust amar ocazionate de meditaţia asupra istoriei românilor din această carte reverberează pe scala cioraniană a istoriei universale, fiind unul dintre izvoarele antiistorismului său.

Iar oscilaţia sau, dacă vrem, contradicţia atârnă de factorul personalitate, care în cazul lui Cioran a parcurs un traseu sinuos, el atingând doar un echilibru instabil, un echilibru pe muchie de cuţit, zbuciumat – „sunt plin de contradicţii"⁷, aşa îşi defineşte statutul de gânditor. Avem, prin urmare, două etaje pe care se mişcă personajul Cioran: cel general şi cel particular-istoric. Cred că, deopotrivă pe plan general sau particular-istoric, profilul de personalitate al lui Cioran acţionează ca un filtru revelator. Este un dat de care nu putem face abstracţie, de care trebuie să ţinem seama, pentru că Emil Cioran nu a fost pur şi simplu un gânditor între alţii, despre ce a scris şi cum a scris nu reprezintă exerciţii intelectuale pure, speculaţii abstracte, ci-l angajează total, el n-a scris „la rece⁸. Caracterul „febril şi puternic personal al scrisului său nu l-a ferit de accentele ideologice (mai ales în Schimbarea la faţă a României), dimpotrivă, le-a facilitat, şi chiar dacă a suferit influenţe majore de idei, care i-au afectat întrucâtva originalitatea, scrisul acesta care i-a angajat profund fiinţa i-a dat autenticitate şi credibilitate ca scriitor-gânditor. Caracterul tensionat de contradicţii al personalităţii sale îşi are izvorul într-un negativism funciar, ca nucleu atitudinal, şi care-i marchează din profunzime discursul despre istorie.

În final, ne apare concluzia scepticismului istoric a lui Emil Cioran, dublat de o făţişă atitudine antiistoristă. Atitudinea sa nu este deversarea unei agresivităţi vulgare, ci este justificată pe trei niveluri: (1) de experienţa sa de viaţă prin contactul cu istoria României, cu destinul ei „minor, (2) de spectacolul istoriei Occidentului, cu „declinul său, şi (3) de reflecţiile amare despre condiţia dramatică a omului istoric, „căzut în timp. Prin examinarea critică a istoriei, ceea ce a rezultat din toate este o metafizică antiistoristă, un discurs ce se situează ferm pe terenul filosofiei, cu toate răbufnirile umorale. Într-o convorbire din 1986 îşi precizează astfel poziţia: „Originea atitudinii mele trebuie căutată în filosofia fatalismului. Teza mea principală este neputinţa omului. El nu este decât obiect al istoriei şi nu subiect al ei. Urăsc istoria, urăsc procesul istoric⁹. Iar la capătul aversiunii sale faţă de istorie se află o înclinaţie romantică: „Să faci ceva care să oprească istoria, care să suspende devenirea. Întotdeauna am visat o anti-Creaţiune"¹⁰.

Cu tot scepticismul său în materie de istorie, sau mai bine zis tocmai de aceea, Cioran a rămas de o seriozitate nedezminţită şi nu a acceptat ipostaza de „sceptic de serviciu al unei lumi care apune, bănuindu-se de a nu fi „un sceptic autentic, din cauza contradicţiilor temperamentului său¹¹. Aceasta este dificultatea cea mare în ce-l priveşte, faptul că a amestecat inextricabil temperamentul şi umorile cu reflecţiile. Dar aceasta ne îngăduie şi să alegem drept încheiere aici o exprimare mai detaşată de-a lui, care-i ilustrează latura de dandy: „Să mergi spre capătul istoriei cu o floare la butonieră – iată singura ţinută demnă în desfăşurarea timpului"¹².

1 Remarcabile privind justificarea preocupării cât şi viziunea sa asupra istoriei sunt convorbirile: „Cel mai inactiv om din Paris (1972), conv. cu François Bondy, traducere de Friederike Schanz-Pandelescu, „Occidentul şi criza semnelor (1982), conv. cu Luis Jorge Jalfen, traducere de Sorin Mărculescu, „Detaliile minime şi pasiunile dezlănţuite (1983), conv. cu J.L. Almira, traducere de Sorin Mărculescu, „Despre revoluţii şi istorie (1986), conv. cu François Fejtö, traducere de Andrei Brezianu, „Epoca epigonilor" (1992), conv. cu George Carpat-Foche, traducere de George Carpat-Foche, în Convorbiri cu Cioran, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.

2 Vezi scrisorile către Bucur Ţincu din 22 decembrie 1930, 10 noiembrie 1931 şi 23 septembrie 1932, în 12 scrisori de pe culmile disperării, Dosar Apostrof, ediţie de Ion Vartic, Editura „Biblioteca Apostrof", Cluj, 1995, pp. 35, 41-42, 58.

3 Scrisoarea către Arşavir Acterian din 24 august 1975, în Emil Cioran. Scrisori către cei de-acasă, stabilirea şi transcrierea textelor de Gabriel Liiceanu şi Theodor Enescu, traduceri din franceză de Tania Radu, ediţie de Dan C. Mihăilescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 229.

4 Emil Cioran, Sfârtecare (1979), traducere de Vlad Russo, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 102.

5 „Acedia" (1990), convorbire cu Sylvie Jaudeau, traducere din franceză de Grete Tartler, în Convorbiri cu Cioran, p. 218.

6 Emil Cioran, „Împotriva istoriei şi a istoricilor", în Calendarul, an II, nr. 306, 26 februarie 1933, vezi Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944, ediţie de Marin Diaconu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 170

7 „Oceanograf al ororii" (1986), convorbire cu Fritz J. Raddatz, traducere de Thomas Kleininger, în Convorbiri cu Cioran, p. 169.

8 „Să scrii ca să trezeşti" (1977), convorbire cu Fernando Savater, traducere de Sorin Mărculescu, în Convorbiri cu Cioran, p. 18: „Dacă cărţile mele ar putea fi scrise la rece ar fi periculos. Eu însă nu pot scrie la rece, sunt ca un bolnav care în fiecare caz se suprapune febril bolii sale".

9 Conv. cit. cu Fritz J. Raddatz, în Convorbiri cu Cioran, pp. 165-166.

10 Emil Cioran, Caiete II. 1966-1968, traducere de Emanoil Marcu şi Vlad Russo, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 181 (1967).

11 „Neantul se afla în mine" (1984), convorbire cu Gerd Bergfleth, traducere de Gabriel Liiceanu, în Convorbiri cu Cioran, pp. 139-140.

12 Emil Cioran, Tratat de descompunere (1949), traducere de Irina Mavrodin, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 180.

I. EMIL CIORAN: ISTORIE, FILOSOFIE ŞI VIAŢĂ

Viaţa lui Cioran se împarte, în general, în două mari perioade – românească şi franceză –, dar, cu toată ruptura existenţială şi schimbările esenţiale în scrisul său, linia dintre ele nu este netă şi definitivă, chiar proclamată în Îndreptar pătimaş şi evidentă în Tratat de descompunere: elemente ale Weltanschauung-ului din prima perioadă se continuă sau chiar se dezvoltă (viziunea asupra culturilor, anti-istorismul), tot aşa cum va reveni adeseori cu pasiune la tema României, mai ales în corespondenţă, în notaţiile din caiete şi în interviuri. Nici perioadele mari nu sunt omogene: în frământata perioadă românească începe cu dramatice căutări filosofice (Pe culmile disperării, articolele din anii 1931-1933), se converteşte la ideologia de extremă dreapta (Schimbarea la faţă a României, articolele precedente şi ulterioare conexe), pentru a reveni apoi la filosofie (Amurgul gândurilor); în perioada franceză, „răfuiala cu existenţa" se estompează o dată cu timpul petrecut la Paris, între Tratat de descompunere şi Mărturisiri şi anateme, continuând în cei câţiva ani până la moarte doar cu interviuri, etapă de revedere a întregii cariere intelectuale.

1. PERIOADA ROMÂNEASCĂ

„o generaţie în fond tragică"

Viziunea lui Emil Cioran asupra istoriei este profund legată de contextul istoric, social, politic şi cultural al societăţii româneşti în care el s-a format şi s-a afirmat. Analizată abstract de acest context îşi pierde substanţial relevanţa. Iar rădăcinile româneşti ale gândirii sale s-au insinuat şi şi-au purtat seva şi în „solul francez al experienţei. Mai larg, privindu-l în dublă dimensiune, dacă pe plan existenţial Cioran a fost un dezrădăcinat, acuzând dramatic ruptura, el nu s-a putut desprinde total nici pe plan intelectual de idei şi atitudini forjate în societatea românească. Ba chiar, spre sfârşitul vieţii, a mers până la a atribui fondului său românesc rolul de piatră de temelie a concepţiei despre istorie: „Sunt originar din România şi circumstanţa are însemnătate, când ne referim la înţelesul istoriei. Mă trag dintr-o ţară unde nu s-a făcut, ci doar s-a îndurat istorie, unde fiecare a fost obiect, şi nu subiect al istoriei. Occidentul nu-şi dă seama decât cu greu despre această situaţie. [...] Intuiţia mea fundamentală îmi spune că nu omul a creat istoria, ci că el constituie de fapt un rezultat al istoriei. Cum vă spuneam însă, cred că atitudinea mea se datorează originii mele româneşti.¹³.

Originea românească, grevată de tarele şi elanurile perioadei istorice, s-a întâlnit cu datele sale personale de tânăr intelectual excepţional dotat şi profund frământat, compunând un portret de lumini şi umbre, de clar-obscur, făcând din Cioran un tip aparte de intelectual român interbelic.

EVALUĂRI ALE LOCULUI LUI EMIL CIORAN

ÎN „GENERAŢIA ’27"

Cu toate notele sale individualizante, singulare, Cioran este legat de un mediu intelectual şi de un grup de tineri intelectuali, denumit „tânăra generaţie sau „gene-raţia ’27, după anul apariţiei Itinerariului spiritual al lui Mircea Eliade, considerat liderul tinerilor dedicaţi reformării şi creaţiei culturale¹⁴.

Z. Ornea¹⁵ îi enumeră între generaţionişti pe: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Dan Botta, Emil Cioran, Constantin Noica, Anton Golopenţia, Henri H. Stahl, Ion I. Cantacuzino, Alex. Cristian Tell, Mihail Polihroniade, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Toma Vlădescu, Petre Ţuţea, Traian Herseni, Octavian Neamţu, Paul Costin Deleanu, Constantin Mateescu, Vasile Băncilă, Arşavir şi Haig Acterian, Gh. Racoveanu, Eugen Ionescu, D.C. Amzăr, Ion Ionică, Petre Viforeanu, Constantin Enescu, P.V. Vojen, Petru Manoliu, Sandu Tudor, Nicolae Roşu.

Marta Petreu¹⁶ include în „generaţia tânără" şi pe autorii Manifestului «Crinului Alb»: Sorin Pavel, Ion Nistor şi Petre Marcu-Balş [Pandrea], cât şi pe Radu Gyr, Ernest Bernea sau Bucur Ţincu.

Mai larg, dincolo de grupările ce se pot face, perioada interbelică a dat o pleiadă de tineri creatori care s-au afirmat nu numai în cultura română – şi să nu-i omitem pe Lucian Blaga sau D.D. Roşca –, dar şi pe plan european, precum Brâncuşi, Enescu, Ţzara, pe lângă „generaţioniştii" Eliade, Cioran, Ionescu.

Pe lângă resorturile intrinseci, această efervescenţă culturală a fost provocată şi favorizată de evoluţia statală, economică şi socială de după primul război mondial, mai bine zis de după Marea Unire din 1918. Într-o ţară întregită în graniţele ei natural-naţionale, cu o suprafaţă crescută de la 137 000 km2 la 295 000 km2, cu o populaţie pe măsură şi în continuă creştere, ajungând la recensământul din 1930 la 18 057 028 locuitori, iar în 1940 la aproape 20 de milioane (19 933 802 locuitori), cu o economie preponderent agrară, dar slab productivă, în condiţiile fărâmiţării proprietăţii după reforma din 1921, cu o industrie abia luându-şi avântul, o societate şi o civilizaţie încă în stadiu rural¹⁷, România punea în faţa intelectualilor ei problemele unui nou curs, unui nou destin istoric care trebuia elaborat şi edificat, iar tinerii au reacţionat cu maximum de receptivitate. Răspunsul lor se înscria iniţial pe linia culturală, viza ideile şi nu ideologia, eludând politica şi dispreţuind politicianismul.

Şi prefacerile pe care le-a suferit tânăra generaţie, în special convertirea de dreapta, apoi plecarea în exil a unora, au legătură cu prefacerile tabloului politic şi ideologic interbelic – slăbiciunile regimului democratic, ascensiunea extremei drepte, dictaturile –, coroborate cu cele economico-sociale, precum criza din 1929-1933.

(1.) Evaluări actuale. Z. Ornea face în studiile sale Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea din 1980 şi Anii treizeci. Extrema dreaptă românească din 1996 o radiografie a tinerei generaţii interbelice¹⁸:

— era o generaţie „foarte pestriţă, atât prin componenţă, cât şi prin „diversitatea opiniilor, dar constituia „un corp distinct";

— orientarea ei era „spiritualistă", antiraţionalistă, ortodoxistă, conform cu ideea-program a lui Eliade din Itinerariu spiritual;

— „respingea tradiţionalismul paseist, „se disocia de românismul xenofob, promova un românism nefundamentalist, modernismul şi europenismul;

— preocuparea imediată era „delimitarea de vechea generaţie";

— a fost marcată de influenţa profesorului Nae Ionescu;

— a cunoscut două etape, un apolitism iniţial, urmat de angajare ideologică şi politică.

Z. Ornea subliniază legătura dintre climatul societăţii româneşti de după primul război mondial şi afirmarea noii generaţii „spiritualiste" ca reacţie la tarele societăţii: „Fără îndoială că spectacolul public de după război nu era dintre cele mai atrăgătoare. Ghiftuiala îmbogăţiţilor din război sau de după război, autocraţia liberală în viaţa politică, debusolare ideologică, încinse dispute, înfruntarea dintre un neosămănătorism încă do-minant şi un modernism aparent epigonic, o jurnalistică mult coruptă, violentă şi cam acefală, căutarea unui drum pe care să evolueze ţara lăsau – toate împreună – impresia unui haos indistinct şi o iremediabilă degradare morală. Aceşti tineri de nici douăzeci de ani încredinţaţi că au soluţia în buzunar, se credeau apostolii purificării moravurilor şi a deschiderii, prin gestul lor de apostoli imberbi, unui nou capitol în istoria ţării. A unui capitol care va răsturna, revoluţionând totul, de la literatură, până la ştiinţă. Politica, deocamdată, o dispreţuiau prea mult, pentru a se angaja în asanări şi pe acest tărâm pururea tulbure. Se fixau, orgolioşi, în spiritual."¹⁹.

După ce semnalează rezistenţa îndârjită la politic timp de câţiva ani a tinerilor intelectuali, Ornea constată trecerea lor la „activism politic, concentrându-se mai ales asupra „înverzirii generaţiei şi explicând-o prin mai mulţi factori: 1.) „aspiraţia acestei generaţii spre purificare morală, idee întreţinută propagandistic şi de legionari; 2.) „aplecarea ei spre spiritualitate şi ortodoxie, la fel cum se autoprezenta şi mişcarea legionară; 3.) „erau efectiv obsedaţi de destinul ingrat al apartenenţei la o ţară mică, întâlnindu-se cu agitaţia legionară a unei „revoluţii naţionale care să modifice structural ţara; 4.) rolul de „puternic factor de presiune morală a trecerii la legionarism a profesorului Nae Ionescu; 5.) „statutul material incert ca urmare a crizei economice²⁰.

În ce-l priveşte anume pe Cioran, Z. Ornea îl consideră „una din inteligenţele strălucite ale noii generaţii, apreciază pozitiv la el lipsa xenofobiei, disocierea de tradiţionalism, pledoaria pentru euro-penism, admiterea meritelor istorice ale liberalismului în România, acuză convertirea legionară, elogiile la adresa lui Mussolini şi Hitler, antisemitismul său, dar reţine şi „efortul de căinţă al lui Cioran de mai târziu. Una peste alta, pentru Z. Ornea, Schimbarea la faţă a României, carte „incitantă şi nonconformistă, rămâne „documentul cel mai important al acestei generaţii, „un document fundamental" pentru tensiunea de idei din anii ‘30²¹.

Marta Petreu²² face o comparaţie între ideile lui Cioran şi cele ale vârfurilor generaţiei din care a făcut parte, punând în evidenţă atât fondul comun, cât şi notele care l-au diferenţiat în peisajul generaţiei. Astfel, generaţia ’27 este caracterizată prin:

— „adversitatea faţă de generaţia «bătrânilor»";

— „convingeri apolitice" la intrarea în viaţa culturală;

— „ortodoxism entuziast şi zgomotos";

— „orientarea autohtonistă";

— a fost „violent antiliberală şi antidemocratică";

— a fost „antijunimistă, în particular antimaio-resciană";

— „s-a politizat treptat, începând cu 1933".

Autoarea constată că Emil Cioran a făcut o figură aparte, detaşându-se de nucleul generaţiei în privinţa ortodoxiei şi autohtonismului sau având o poziţie nuanţată în privinţa liberalismului.

În problema de mare gravitate a convertirii politice a lui Cioran spre extrema dreaptă, Marta Petreu situează transformarea în perioada şederii lui la Berlin, începând cu noiembrie 1933, când el s-a manifestat ca un admirator al hitlerismului prin scrisori şi articole, şi o apreciază ca o combinare a preocupărilor sale pentru filosofia istoriei, filosofia culturii şi problema românismului cu soluţia politică de extremă dreaptă²³. Rolul principal în convertirea tinerilor intelectuali spre extrema dreaptă legionară – Cioran fiind printre primii –, este atribuit lui Nae Ionescu²⁴. Este pusă în evidenţă o contradicţie la Cioran, între elitismul său, ca resort intim al convertirii, şi „erezia" faţă de doctrina legionară²⁵. Astfel, comparând ideile lui Cioran cu cele ale legionarilor, Marta Petreu constată că ele se întâlnesc expres doar în privinţa revoluţiei ca mijloc de instaurare a statului autoritar, în schimb temele de divergenţă sau de nuanţare a poziţiei sunt numeroase:

— Cioran nu a împărtăşit ortodoxismul legionarilor, considerând religia o forţă conservatoare;

— a fost mai reţinut decât legionarii în privinţa xe-nofobiei şi antisemitismului;

— legionarii au fost consecvent antidemocratici şi antiliberali, pe când Cioran, cu toate că s-a arătat convins că în ultimă instanţă dictatura trebuie să înlocuiască democraţia, a găsit resursele de obiectivitate să aprecieze meritele istorice ale liberalismului democratic în mo-dernizarea României;

— nu a vehiculat nici ideea, nici formula „omului nou" a legionarilor;

— a crezut în mod propriu în necesitatea eroismului şi fanatismului, dar nu a aderat la ideea „morţii legionare" şi a eroismului de tip legionar;

— a marşat la mentalitatea forţei de masă, a iraţio-nalismului ca forţă creatoare în istorie şi la susţinerea Căpitanului, dar nu i-a atribuit şi o dimensiune spirituală, ca legionarii;

— era distanţat de anticomunismul rudimentar al legionarilor;

— prin susţinerea modernizării industrial-urbane de tip european s-a situat opus faţă de paseismul, ruralismul şi autarhismul legionarilor²⁶.

Concluzia autoarei este că Schimbarea la faţă a României, ca scriere emblematică a lui Cioran din perioada românească, „adună şi împleteşte în ea tot binele şi tot răul culturii române, fiind o carte „mai distructivă decât toate celelalte cincisprezece cărţi de metafizică a neantului şi nonsensului lumii pe care le-a publicat²⁷.

Într-un studiu din 2003²⁸, Marta Petreu apreciază că legionarizarea apoliticului Cioran s-a petrecut după „modelul german, imediat după sosirea sa la Berlin în toamna lui 1933, presupunând că dacă el ar fi ajuns cu o bursă în Franţa, „orientarea sa politică ar fi fost alta. Într-adevăr, aşa cum semnalează autoarea, Cioran a „dat înapoi începând cu anul 1937, chiar anul plecării sale în Franţa²⁹, şi aş adăuga mărturisirea lui din 1990 că tocmai în perioada berlineză i s-a clarificat dorinţa de a ajunge la Paris: „în Germania fiind, am venit la Paris o lună, şi a fost o revelaţie pentru mine. După ce am văzut Parisul, Berlinul a devenit zero, nu m-a mai interesat. M-am întors în ţară şi Parisul a devenit obsesia mea³⁰. Marta Petreu reiterează suprapunerea parţială între ideile lui Cioran şi ale legionarilor, prin aderenţa la „ideile dure de stat totalitar, revoluţie continuă, colectivism naţional, şi non-aderenţa la „temele publicitare ale omului nou, morţii legionare, jertfei, spiritualităţii. Mai semnalează combinarea ideilor de extrema dreaptă cu cele de extrema stângă comunistă despre sărăcie, dreptate socială, proprietate. Consideră că Emil Cioran, prin faptul că a teoretizat „un antisemitism de conjunctură naţională, în care „nu a formulat soluţii concrete pentru problema eve-riască, are o „culpă morală, deopotrivă cu Eliade şi Noica, pentru că „naţionalismul lor, încoronat cu xenofobie şi antisemitism, a subminat barierele morale ale lumii româneşti, ale lumii politice şi civile româneşti, făcând-o să accepte inacceptabilul: crimele rasiale (contra evreilor şi ţiganilor) din timpul celui de-al doilea război mondial³¹.

Dan C. Mihăilescu³² s-a arătat preocupat nu numai de situarea lui Cioran în cadrul generaţiei sale, dar şi de raportarea contemporană la tinerii intelectuali interbelici. Urmărind să surprindă specificul tinerei generaţii, autorul consideră în primul rând că ea este una „postbelică, deoarece „se întemeia pe asumarea românismului şi pe explozia eului, ca şanse esenţiale de recuperare/refacere a Ideii naţionale. Alte trăsături caracteristice ar fi: obsesia eşecului, în condiţiile entuziasmului stârnit de Marea Unire; supremaţia individualităţii, a experienţei; spiritual-itatea ca termen-cheie; manifestările în exces şi con-tradictorii; semiconştienţa angajării politice. Preocupat de atitudinea de adoptat faţă de generaţia de la ’27, Mihăilescu respinge deopotrivă verdictul de acuzare şi cel de achitare, dar nu respinge judecata, circumscriind-o cu agravantele şi atenuantele ei, invitându-ne la „mai multă prudenţă, mai mult calm şi detaşare analitică". Ceea ce-l nemulţumeşte este că „se preferă cercetarea de la rebeliunea legionară înapoi, astfel încât totul devine condamnabil, în contrapartidă optând pentru „firescul cronologiei şi, atunci, fiecare element îşi recapătă circumstanţele obiective. După el, „la 1990, verdictul este cu neputinţă. Dosarul rămâne deschis, cu sentinţa infinit amânată, apreciind că „Nimeni nu poate nega valoarea intelectuală extraordinară a acestei generaţii în numele sângerosului eşec politic, după cum nimeni nu are dreptul să abluţioneze păcatele ei în numele valorii spirituale. Poziţia lui Mihăilescu se justifică în perspectiva verdictelor partizane pro sau contra care au obstacolat cercetarea onestă şi echilibrată, şi se justifică prin respingerea judecării grăbite. Este de înţeles necesitatea luării, în 1990, a unor precauţii deontologice în judecarea unei generaţii atât de controversate, cât şi a unui răgaz de timp al reflecţiei, pentru analize aplicate şi elaborate, dar cred că a sosit timpul când „dosarul deschis" al generaţiei ’27 poate şi trebuie să fie judecat de cei care nu neagă „valoarea intelectuală extraordinară a acestei generaţii în numele sângerosului eşec politic" şi care nu abluţionează „păcatele ei în numele valorii spirituale", contabilizând la capitolul corespunzător bunele şi relele generaţiei.

În ce-l priveşte pe Cioran, Mihăilescu remarcă ivirea mai târzie a acestuia în publicistica generaţiei, când lucrurile erau mai aşezate, el aducând în acest context un spor de tensiune, „strigătul suprem. Mihăilescu remarcă la tânărul Cioran calitatea scrisului, filonul romantic, dubla axare pe „infernul eului şi infernul etniei ilustrată de Pe culmile disperării şi de Schimbarea la faţă a României, „absolutismul în atitudini şi „rătăcirea politică – toate luate dovadă că la Cioran „întâlnirea eului cu Zeitgeist-ul a fost perfectă" .

Sunt de acord cu Dan C. Mihăilescu când semnalează cele două măsuri cu care au fost priviţi intelectualii rătăciţi politic la stânga şi la dreapta, primii beneficiind de circumstanţe atenuante, iar ceilalţi nu, şi sunt de acord că nu trebuie absolutizată culpa, dar cred că Dan C. Mihăilescu exagerează filo-cioranian admiţând doar „expunerea culpei, pledând pentru circumstanţierea istorică şi relativizarea ei, şi nu acceptă învinuirea. Cred că rătăcirile de dreapta sau de stânga trebuie acuzate deopotrivă şi că nu putem relativiza vina de dreapta în contrapartidă cu relativizarea celei de stânga, în numele situării „la nivelul anului 1934 şi a „şocului întâlnirii cu Münchenul hipnotizat de «mistica führerului». Intelec-tualii n-au fost doar „prinţi-cobai, cum îi numeşte Mihăilescu, ei sunt fiecare răspunzători pentru traseul urmat, tocmai în virtutea dotării lor intelectuale şi chiar dacă vina nu le aparţine în exclusivitate.

(2.) După aceste necesare evaluări actuale, dispunând de toate datele acumulate şi la distanţă de timpul frământat de atunci – condiţie pentru obiectivitate –, mi se pare un lucru la fel de necesar şi de interes pentru cunoaşterea locului lui Cioran în literele interbelice să coborâm în timp pentru a aduce şi mărturii semnificative ale vremii, să vedem cum l-au privit unii dintre congenerii sau contemporanii săi.

Vom observa că apariţia lui Emil Cioran în publicistica vremii şi mai ales cele două cărţi – Pe culmile disperării şi Schimbarea la faţă a României –, a avut un efect imediat, au produs rumoare şi i-a împărţit pe cronicarii săi în tabere pro şi contra, puţini fiind aceia care l-au examinat la rece³³.

Chiar şi cei care l-au întâmpinat cu reticenţă sau ostilitate, nu au trecut fără să laude calităţile literare şi filosofice ale scrisului său. La apariţia cărţii Pe culmile disperării, Şerban Cioculescu constată că Emil Cioran „Posedă facilitate dialectică şi se mişcă familiar printre ideile generale. Când îşi dă osteneala, formulează cu justeţe şi chiar strălucitor, dar nu-i agreează „sensibilitatea agonică, „subiectivismul funciar, „anarhia şi negaţia tuturor valorilor, judecându-l grăbit şi respingându-l ca „retor şi cabotin al disperării"³⁴.

Şi Al. Dima remarcă la Cioran „pagini cu adevărat inspirate, frânturi de aprinse poeme lirico-filosofice, dar priveşte cu neîncredere afinitatea sa romantică şi „vita-lismul de structură germană, respingându-i viziunea ca neadecvată realităţii româneşti: „Impunătoare, dar nespus de tristă din punct de vedere etic şi filosofic, poziţia aceasta ideologică nu se încadrează însă în nici un fel în realităţile încă primitive, dar pline de virtualităţi, ale sufletului şi a societăţii româneşti. [...] cartea d-lui Cioran e cel puţin o ciudată şi fără sens apariţie, o manifestare rătăcită dintr-o lume care nu-i a noastră, expresia unei atitudini atât de singulare încât e departe de a-şi găsi utilitatea socială în solul nostru spiritual."³⁵.

Cred că asemenea judecăţi grăbite şi fatal su-perficiale, invocând raţiunea şi tradiţia, demonstrează slaba receptivitate, dar puternica reactivitate, dacă nu cumva îngustimea unor

Ați ajuns la finalul acestei mostre. Înregistrați-vă pentru a citi mai mult!

Începeți perioada gratuită de 30 (de) zile

Pagina 1 din 1