Castelul pălărierului

CARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL I

Primăvara lui 1879 se dovedi a fi una neobişnuit de timpurie şi de înfloritoare. Culturile de porumb mijit înainte de vreme se întindeau cât vedeai cu ochii, în aprilie apăruseră deja primii muguri pe crengile de alun, iar tufele de păducel, de-o parte şi de alta a cărărilor prăfuite ce împânzeau ţinutul pitoresc, înfloriseră cu o lună înainte. Ţăranii din satele aflate în ţinuturile sudice¹ erau în culmea fericirii, iar copiii se hârjoneau în picioarele goale pe lângă căruţele care transportau apa. În oraşele de pe ambele maluri ale râului lat, vacarmul ambarcaţiunilor se mai domolise; în schimb, bâzâitul lor monoton trecu dincolo de dealuri, unde se întrepătrunse cu zumzăitul unei albine ieşite din stup, şi ea înainte de vreme, pentru ca apoi să fie acoperit complet de behăiturile turmelor, ieşite la păscut mulţumite. În oraşe, funcţionarii puseră la păstrare cărbunii preferând răcoarea, căci asudau deja în incinta birourilor, comentând aprig pe tema vremii înăbuşitoare, a politicii duse de Lordul Beaconsfield², a veştilor despre războiul din Zulu³ şi a preţului ridicat pentru bere.

Ce mai, pe tot cuprinsul estuarului Clyde, de la Glasgow la Portdoran, apoi spre Overton, Darroch, Ardfillan – oraşe care se află între dealurile Winton şi Doran, şi care formează cele trei puncte cardinale ale fertilului triunghi de pe malul drept al estuarului ce traversează târgul Levenford, care şi acesta practic traversa exact latura de jos a respectivului triunghi în punctul unde râul Leven intra în Clyde - peste toate acestea deci, soarele îşi aşternea lumina orbitoare, iar oamenii munceau, leneveau, bârfeau, mormăiau nemulţumiţi, înşelau, se rugau, iubeau şi trăiau în mrejele acestei arşiţe, neaşteptată şi totuşi binevenită.

Într-o zi de la începutul lui mai, câteva petice înnorate stăruiseră leneş asupra târgului Levenford, moleşit de căldură, dar spre după amiază faldurile lor transparente se puseră încet în mişcare. Se iscă o briză uşoară care le alungă de pe cer, după care se abătu şi asupra oraşului, lovind în piatra de hotar care marca confluenţa râului Leven cu râul-mamă, şi care se contura frumos precum o formă neclintită a unui elefant pe fundalul unui cer ca de opal. După ce dădu puţin târcoale pietrei, adierea blândă traversă iute străduţele înguste ale târgului învecinat, Newtown, unde rătăci în voie printre depozitele masive, macaralele ce se legănau leneş şi scheletele pe jumătate vizibile ale vaselor din incinta docurilor aglomerate ale companie Latta, de la gura estuarului. Apoi pluti înspre strada Church, trecând şi podul peste magistrala dominată de primăria târgului, de clădirea academiei şi de biserica parohială, până când, scăpând de toate străduţele cenuşii, o apucă în rotocoale vesele prin spaţiul deschis şi mare din zona Cross, apoi precaut, printre numeroasele magazine din High Street, pentru a ajunge în ceva mai elegantul cartier Knoxhill. Dar aici, obosită de toată alergătura printre toate zidurile de sute de ani din gresie şi de toată hârjoneala printre ramurile iederei de pe casele vechi, şi căutând să iasă spre câmpiile din zare, briza se aventură din nou în inima ţinutului, rătăcindu-se de data asta printre vilele elegante din cartierul Wellhall, făcând scuturând micile tufe de garofiţe din faţa fiecăreia dintre acestea. Pe urmă, traversând agale drumul modern ce ducea din respectivul ţinut de aristocratic înspre câmpii învecinate, briza mai pişcă printr-o ultimă rafală când trecu de cea din urmă casă din calea ei.

Era o casă mai aparte. O construcţie mică, ce nu putea adăposti mai mult de şapte camere, dar solidă şi foarte stabilă datorită rocilor noi din care era făcută, cu o arhitectură unică. Baza avea forma unui dreptunghi îngust, cea mai mare a casei dând spre stradă. Zidurile ei nu se ridicau direct din pământ, ci deasupra unei fundaţii înalte şi late cam de treizeci de centimetri pe care întreaga structură a construcţiei părea că se sprijină precum un animal pe nişte labe bine înfipte în pământ. Faţa casei ce se ridica sumbru pe acest postament şi se temina într-o latură într-un acoperiş abrupt, iar în cealaltă cu un zid orizontal care făcea legătura cu un alt acoperiş, în aceeaşi formă trunghiulară ca cel din faţă, şi care acoperea peretele lateral. Forma acoperişurilor era destul de interesantă, căci fiecare dintre ele trasa câteva unghiuri drepte, unindu-se în vârful casei, unde erau încununate de o bilă rotundă din granit lucios, pentru ca apoi să coboare într-o singură linie cu parapetul cu margini zimţate frumos şi artistic precum nişte metereze medievale. Acest parapet unea cele două acoperişuri formând un întreg zid din piatră care înconjura întreaga casă ca-ntr-o cuşcă.

La întretăierea acoperişului lateral cu peretele frontal, ambele îngrădite de zidul cu margini în forme rectangulare, se găsea un mic turn în formă circulară, lipit de buza peretelui casei, cu o gaură mare în mijloc, de forma unui diamant. În vârf se termina precum un turn de castel, inclusiv cu un băţ de steag subţire ca o trestie. Din cauza aspectului greoi al părţii superioare, turnul dădea impresia unei construcţii mici şi îndesate, deformate, asemenea unei frunţi încruntate şi desfigurată, profund stigmatizată. Cele două mici ferestre ce se iveau de sub streaşina acestei frunţi, erau precum doi ochi tainici, apropiaţi unul de celălalt.

Chiar dedesubtul turnului cu pricina se afla un portic de intrare îngust, ale cărui dimensiuni deloc generoase îi dădeau un aspect sărăcăcios şi neospitalier, precum forma respingătoare a unei guri cu buze subţiri. Peste pragul de deasupra era un vitraliu în culori întunecate, având o formă de S cu margini foarte abrupte, ascuţită la capete. Ferestrele casei, la fel ca porticul de intrare, erau înguste şi ascuţite, aducând mai degrabă a nişte despicături în pereţii zidului gros, căci abia dacă lăsau lumina să pătrundă prin ele, darămite să se vadă ceva din interior.

Întregul aspect al casei era unul misterios, respingător, iar semnificaţia ei asemenea – tainică şi obscură. Prin însăşi forma ei nu reuşea să atingă semeţia şi grandoarea unei locuiţe de nobil, dacă într-adevăr spre asta aspirau acel vârf de acoperiş şi formele ascuţie ale construcţiei. Totuşi, prin aspectul ei rece, grav şi durabil, nu se putea spune că încerca să întreacă limitele ostentaţiei pompoase cu oarecare gratuitate. Zidul cu aspect de metereze dădea o notă formală, dar deloc ridicolă; aspectul pe de-a-ntregul era unul extravagant, dar nu absurd, iar arhitectura grandioasă avea o notă care anula orice încercare de-a o ironiza, conţinând o semnificaţie mai profundă, mai pregnantă, mai perversă, ce se vedea la o privire mai atentă. Iar această semnificaţie era legată de casa cu pricina precum un defect conţinut tocmai de structura de bază, ca o violare a adevărului din piatră.

Oamenii din Levenford nu râdeau niciodată pe seama aspectului acestei case, cel puţin nu în văzul tuturor. Un fel de forţă intangibilă ce plutea deasupra ei le interzicea până şi schiţarea unui zâmbet.

Casa nu avea grădină în faţă, ci doar o curte cu pietriş, lipsită de orice vegetaţie, bine delimitată şi exemplar de curată, care în centru avea o mică ghiulea din alamă, iniţial folosită de artileria unei fregate şi care demult îşi consumase ultima salvă. După ani de zile în care zăcuse aruncată printre vechiturile din spatele casei, acum trona frumos lustruită între două grămezi de ghiulele similare, aducând o ultimă tuşă de stranietate acestei proprietăţi fenomenale.

În spatele casei se găsea un petec de iarbă încadrat în toate cele patru colţuri de stâlpi de fier pentru atârnat hainele, şi înconjurat de un zid înalt din piatră, pe care creşteau câteva tufe rătăcite de agrişe, singura formă de vegetaţie din această aşa-zisă grădină. Excepţie făcea un copac melancolic care nu rodea niciodată şi care-şi încovoia trunchiul în faţa ferestrei de la bucătărie.

Deşi acoperită de forma copacului de liliac, prin această fereastă se putea observa puţin din interiorul casei. Se vedea clar camera din faţă, mare, confortabilă în ciuda mobilierului nu foarte potrivit. Avea scaune cu tapiserie din piele de cal, o canapea, o masă mare, scrinuri cu margini încovoiate de-a lungul unui perete, şi un şifonier mare din mahon, pe un altul. Duşumeaua era lustruită cu ceară, pereţii aveau tapet galben, iar pe poliţă se găsea un orologiu mare, de marmură ce indica formal şi subtil faptul că încăperea nu era doar un spaţiu pentru gătit – căci asta se făcea în mare parte în camera unde se spălau vasele – ci o încăpere centrală, poate chiar camera de zi, unde locuitorii casei luau masa, îşi petreceau timpul liber şi socializau cu ceilalţi membri ai familiei. Deocamdată limbile ceasului de decor arătau douăzeci de minute peste ora cinci, iar bunica stătea în scaunul ei din colţ, de lângă sobă, făcând pâine prăjită pentru ceai. Era o femeie osoasă, sfrijită, micuţă de statură însă nu scofâlcită pentru cei şaptezeci şi doi de ani ai săi, cu o piele cutată şi aspră ca trunchiul unui copac fără vlagă, secat de sevă, dar încă rezistent şi puternic, înăsprit o dată cu trecerea anilor şi-a anotimpurilor. Mâinile în special îi erau noduroase, cu încheieturi strâmbate de artită. Chipul ei avea culoare unei frunze veştejite, cutată de riduri, pătată de pistrui, cu trăsăsturi vizibile, masculine, puternice. Părul, încă tuciuriu, îl purta cu o cărare pe mijloc, trasând de-a lungul capului o linie albă, iar cele două părţi şi le prindea strâns într-un coc la spate. Din bărbie şi de deasupra buzei superioare îi răsăriseră câteva fire răzleţe şi scurte ca nişte buruieni. Peste corsajul de culoare neagră ţinea un şal, pe cap o bonetă, iar jos o rochie lungă de aceeaşi culoare cu corsajul. În picioare – nişte papuci pe gleznă flexibili, care, deşi erau mari, lăsau să se vadă prin materialul lor protuberanţe la nivelul degetelor mici, precum şi forma plată a labei piciorului.

Cum stătea aplecată la foc, cu boneta uşor ridicată şi cu ţinea furculiţa în mâinile tremurânde, prăji două felii de pâine cu infinită atenţie până când acestea se rumeniră puţin, abia atinse de flacără, lăsând interiorul moale. Termină şi le puse mulţumită pe marginea unei farfurii de unde le putea lua cu multă uşurinţă atunci când familia avea să se strângă la ceai; restul pâinii o mâncă neglijent, dezinteresată. În tot acest timp, se vedea că meditează. Mai ales după felul în care-şi clănţănea dantura falsă, sugându-şi obrajii în mod repetat. Era un simplu exerciţiu de gândire – se întreba dacă Mary uitase sau nu să aducă brânza. Fata asta devenea tot mai neglijentă pe zi ce trece, iar la treburi importante nu mai puteai deloc să te bazezi pe ea. Ce farmec mai avea ceaiul pentru o doamnă, dacă nu avea brânză? Brânză proaspătă de Dunlop! Numai gândul îi făcu buza de sus să fremete, iar în colţul gurii i se scurse un firicel de salivă.

Muncită de astfel de gânduri, îi arunca în continuu nepoatei sale Mary priviri acuzatoare pe sub spâncenele încruntate. Fata stătea în colţul opus, într-un scaun cu tapiserie din păr de cal, care era tronul tatălui ei şi deci un loc pe care nimeni n-avea voie să stea.

Cu toate astea, mintea lui Mary nu-i stătea nici la brânză, nici la scaunul cu pricina, nici măcar la crima de care se făcea vinovată pentru că uitase de primul lucru şi se folosea de-al doilea. Ochii ei blânzi, căprui, priveau pe fereastră, concentrându-se asupra unui punct din depărtase ca şi cum văzuse acolo ceva, o imagine care prindea forme interesante sub privirile ei luminoase.

La răstimpuri, buzele schiţau şi ele un surâs, şi ea dădea din cap uşor, involuntar, iar cerceii ei scoteau mici clinchete, iar razele de lumină se prelungeau vălurit pe creştetul ei. Palmele cu o piele fină precum petalele unei magnolii i se odihneau în poală, una peste alta, ca nişte simboluri pasive la contemplaţia ei. Dreaptă cum stătea, era frumoasă – frumuseţea întunecată şi senină a unui lac adânc şi tăcut din care se înălţau trestii cu forme unduioase. Purta în ea mugurele neînflorit al tinereţii, şi, cu toate că avea doar şaptesprezece ani, chipul ei palid şi trupul firav şi nedesăvârşit păstrau o notă de blândeţe şi o forţă tainică.

Într-un final, nemulţumirea bătrânei răbufni. Demnitatea o împiedica să o atace pe fată direct:

— Mary, stai pe scaunul tatălui tău, spuse, cu glas acru.

Niciun răspuns.

— Scaunul pe care stai, auzi – e a lui taică-tu.

Din nou niciun răspuns, încât, fierbând de furie baba strigă:

— După ce că eşti proastă, mai eşti şi mută şi surdă, neruşinată mică! Cât a fost săptămâna de lungă, în fiecare zi s-a găsit să faci o boacănă. Ţi-o fi sucit căldura asta minţile!

Precum un somnambul trezit brusc la realitate, Mary se uită la bătrână, reveni cu picioarele pe pământ şi-i surâse, razele soarelui luminând frumuseţea ei melancolică.

— Ai spus ceva, bunico?

— Nu, urlă bătrâna răguşit. N-am zis nimic. Stăteam cu gura căscată să prind muşte. E-al naibii de bine să stai aşa când n-ai nimic de făcut. Cred că şi tu ai făcut la fel când te-ai dus în oraş azi, dar când oi închide gura şi-oi căsca ochii, o să vezi şi lucrurile mai bine.

În clipa aceea apăru şi Margaret Brodie din spălător, cu un ceainic mare din aliaj. Avea pas grăbit, mic şi foşnitor, iar trupul i se apleca înainte; cum ăsta era mersul ei de obicei, dădea impresia că tot timpul se grăbeşte şi este în întârziere. Se schimbase de halatul în care făcea curat zi de zi într-o bluză din satin negru şi o fustă, care era însă pătată; din talie îi atârna un cordon iar părul îi stătea ciufulit în ochi. Avea în permanenţă capul înclinat înr-o parte. Cu mulţi ani înainte începuse a-l ţine aşa ori de câte ori voia să-şi arate resemnarea şi suspunerea, ca o adevărată femeie credincioasă, în perioadele mai critice; însă cu timpul, şi datorită nevoii de-a afişa continuu această expresie de abnegaţie, poziţia capului devenise o obişnuinţă. Nasul părea şi el că urmează aceaşi înclinaţie, poate în semn de afinitate, dar mai probabil din cauza unui tic nervos pe care-l dezvoltase în ultimii ani, acela de a-şi freca respectivul organ de la drepta spre stânga, cu podul palmei. Femeia avea faţa trasă, obosită; inspira compasiune şi întreaga ei făptură dădea impresia unei fiinţe încovoiate şi secate de putere, şi totuşi cu un aer de parcă tot timpul îşi biciuia energiile ca să meargă mai departe. Arăta cu zece ani mai în vârstă decât cei patruzeci şi doi de ani pe care-i avea. Era mama lui Mary, însă acum păreau atât de distante una faţă de cealaltă, precum e o oaie bătrână faţă de o căprioară tânără. Cum viaţa o făcuse o adevărată stăpână în acel cămin, Mama – căci aşa îi spuneau toţi membrii familiei Brodie – ghici furia bătrânei precum şi jena lui Mary.

— Ridică-te de-acolo, Mary, strigă. E aproape cinci şi jumătate şi nici nu s-a făcut ceaiul. Du-te şi cheam-o pe soră-ta. Bunico, ai terminat cu pâinea aia? Dumnezeule mare! Ai ars o felie. Dă-o încoace. O mănânc eu. Nu ne permitem să risipim nimic.

Luă felia şi şi-o aşeză în mijlocul farfuriei, la vedere, apoi începu să mute inutil ustensilele de ceai de parcă nimic nu fusese pus ca lumea şi n-avea să fie ca lumea până ce ea însăşi nu va corecta greşela cu mâinile ei.

— Ce stil să aranjezi masa! mormăi nemulţumită, în vreme ce fiica ei se ridică şi se duse în hol.

— Nessie, Nessie, strigă Mary. Ceaiul!

De sus îi răspunse un glas tremurat, ca şi cum ar fi cântat cuvintele:

— Vin acum! Aşteptaţi-mă!

Câteva clipe mai târziu cele două surori intrară în bucătărie. Se vedea imediat diferenţa dintre ele – Nessie era cu doisprezece ani mai tânără, cu trăsături şi un fel de-a fi complet diferit de cel al surorii. Fizic, Nessie avea părul de un blond aproape spălăcit, împletit în două cozi; de la mama ei moştenise ochii de culoare deschisă, inofensivi, de un albastru lăptos ca al petalelor de stejerel şi întotdeauna blânzi, ceea ce dădea impresia că fata era mai tot timpul nerăbdătoare să facă tuturor pe plac. Faţa îi era îngustă cu o frunte palidă, lată, pomeţi îmbujoraţi ca de păpuşă, o bărbie subţire şi ascuţită şi o gură micuţă, cu buze în permanenţă înterdeschise din cauza buzei de sus lăsate. Era foarte expresivă, şi la fel de expresiv era şi zâmbetul ei candid, neutru, cu aceeeaşi notă de naivitate şi ingenuitate, şi de slăbiciune înnăscută totodată.

— Nu cumva ne-am grăbit în seara asta, mamă? întrebă ea degajat, intrând în încăpere.

Doamna Brodie, ocupată cu ultimele detalii în aranjarea mesei, o ignoră.

— Te-ai spălat pe mâini? spuse fără a se uita la ea. Apoi aruncă un ochi spre ceas şi fără să mai aştepte le arătă fetelor să-şi ocupe locurile.

Cele patru se puseră la masă, bunica prima, ca de obicei. Restul aşteptară, doamna Brodie cu mâna pe ceainic, agitată. În liniştea aşteptării, orologiul bunicului, cel din hol, bătu cinci şi jumătate şi în aceeaşi clipă poarta se deschise, şi se închise la loc brusc. Se auzi de-afară zgomotul unui baston înfipt în pietriş, apoi paşi pe alee. Uşa de la bucătărie se deschise, şi înăuntru intră James Brodie. Se deplasă până la scauul lui, se aşeză şi întinse mâna după ceaşca lui mai mare, pe care soţia i-o umpluse până sus cu ceai fierbinte. Primi şi o farfurie mare cu ouă şi şuncă direct scoasă din cuptor, apoi luă pâine albă tăiată şi unsă cu unt, special pentru el. Nici nu se aşezase bine că începu imediat să mănânce. Deci iată care era motivul punctualităţii lor, explicaţia pentru senzaţia de nerăbdare – căci ritualul de a-l servi cu punctualitate pe stăpânul căminului, atât în ce priveşte masa cât şi în orice altceva, era una din legile nescrise după care se conducea familia.

Brodie mâncă lacom şi vizibil mulţumit. Era un om uriaş, de peste un metru optzeci, cu spatele şi ceafa ca de taur, un cap masiv, ochi mici, înfundaţi în orbite. Avea nişte fălci atât de puternice şi de masive încât în timp ce mânca obrazul bronzat i se umfla ritmic cu cantităţile mari de mâncare pe care le strivea în gură. Până şi faţa lui era mare, cu trăsături puternice, poate chiar nobile dacă n-ar fi fost fruntea prea îngustă şi distanţa mare dintre ochi. Deasupra buzei superioare avea mustaţă maronie, stufoasă, ce-i acoperea parţial gura, fără buza inferioară care-i ieşea în evidenţă groasă şi arogantă. Pe palmele masive cu degete groase ca nişte spatule creşteau fire negre de păr. Iar cuţitul şi furculiţa păreau nişte jucării complet nepotrivite în cele două mâini.

Acum că Brodie începuse să mănânce, puteau şi ceilalţi să facă la fel, deşi ei serveau numai ceai simplu, bineînţeles. Bunica dădu startul, repezindu-se asupra pâinii prăjite. Câteodată, când fiul ei era bine dispus, îi mai dădea mici resturi din farfuria lui, dar în această seară, ştia după atitudinea lui că nu era norocoasă, şi începu să savureze puţina mâncare ce-o avea la dispoziţie. Ceilalţi începură să mănânce fiecare în stilul lui. Nessie punea mult suflet, Mary era absentă, iar doamna Brodie, care servise o mică masă cu o oră înainte, se luptă cu felia de pâine arsă din faţă cu aerul unui om prea firav şi prea obsedat de opiniile celorlalţi despre el pentru a mai mânca.

Domnea o tăcere absolută, în care se auzea numai sunetul plescăitor când tatăl îşi acoperea buzele cu mustaţa lui protectoare, sau clănţănitul danturii bunicii care încerca să se bucure la maxim de feliile de pâine, şi ocazional nasul mamei mai scăpa câte un pufăit. Membrii ciudatei familii strânse la ceai nu se arătau nici intrigaţi, nici amuzaţi, nici jenaţi, nici deranjaţi de absenţa conversaţiei; fiecare mesteca, bea, înghiţea fără a scoate o vorbă, în timp ce privirea ameninţătoare a lui Brodie domina procesiunea. Când el voia să tacă, nimeni nu mai putea scoate un sunet, iar în acea seară era vizibil abătut; stătea aplecat asupra mesei şi între două înghiţituri mai arunca o privire impasibilă spre mama lui, care cu îndeletinicirea pe care o avea acum nu era atentă la nemulţumirile lui, şi care îşi înmuia pâinea în ceaşca de ceai.

— Eşti scroafă, de mănânci aşa? O întrebă el la un moment dat.

— Cum, cum, James? De ce, când? sări ea.

— Aşa mănâncă scroafele, îşi înmoaie carnea în troacă. Chiar n-ai deloc simţul că mănânci ca un porc nesătul? Mai lipseşte să-ţi bagi şi picioarele acolo şi-o să fie bine. Aşa, fă din tine un animal. N-ai pic de mândrie sau decenţă în măduva oaselor?

— Am uitat, am uitat complet. Nu mai fac. O să ţin minte. Şi agitată fiind, râgâi.

— Foarte bine, rânji Brodie. Fii civilizată, babă ce eşti! se întunecă el. Ce bine m-am procopsit în casa mea..., şi se bătu cu pumnul peste pieptul care sună ca o tobă. Eu, strigă, tocmai eu!

Pentru ca apoi să înceteze brusc încruntat şi să-şi reia masa.

Cu toate că vorbele lui fuseseră spuse la mânie, glăsuise, deci ridicase interdicţia negrăită a tăcerii.

— Nessie, dă-mi cana tatălui tău să-i mai pun ceai proaspăt. Cred că nu prea mai avem, adăugă doamna Brodie pentru a calma spiritele.

— Da, mamă.

— Draga mea, stai cum trebuie la masă şi nu-l mai supăra pe tata. Sunt sigură c-a avut o zi grea.

— Da, mamă, spuse Mary care stătea dreaptă la masă, fără a da dureri de cap nimănui.

— Dă-i asta tatălui tău.

Începuse acţiunea de îmblânzire a leului fioros, şi avea să continue un timp, căci după vreun minut, mama deschise din nou un subiect sigur.

— Şi, cum a fost azi la şcoală, Nessie?

— Bine, mamă, tresări fata.

Brodie rămase cu cana în mână deşi era pe punctul de-a o duce la gură.

— Bine? Tot mai eşti în fruntea clasei, nu?

— Azi nu, tată! Doar a doua! plecă ea ochii.

— Ce? Ai lăsat să te întreacă cineva? Cine, cine-a fost?

— John Grierson.

— Grierson! Băiatul nemernicului ăla de vânzâtor de porumb! Afurisitul ăla de ţăran! O să croncăne acum zile-n şir pentru asta. Ce naiba te-a apucat? Îţi dai seama ce-nseamnă educaţia ta pentru tine?

Fata izbucni în plâns.

— A fost prima mai bine de şase săptămâni, tată, interveni mândră Mary, iar ceilalţi sunt puţin mai mari ca ea.

— Tu să taci şi să deschizi gura numai când vorbesc cu tine, o fulgeră Brodie ameninţător. Îţi zic eu vreo două imediat şi-apoi n-ai decât să dai din plisc.

— Din cauza francezei, oftă Nessie. Nu-mi intră în cap genurile. La matematică, istorie şi geografie e bine, dar nu pot mai mult. De parcă niciodată n-o să fiu în stare de mai mult.

— Nu e vorba de asta! Cred că trebuie si fii în stare ca să ai o educaţie. Eşti tânără, dar am înţeles că ai minte; maică-ta are pe jumătate mintea ta. Ne-asigurăm noi c-o s-o foloseşti cum trebuie. În seara asta faci de două ori mai multe teme.

— Da tată, orice! oftă Nessie, înecându-se de necaz.

— Bun! Şi, aşa cum un fulger face o rocă neagră să lucească, la fel trăsăturile aspre ale lui Brodie părură traversate fugitiv şi în mod neaşteptat de o idee de afecţiune, sau de mândrie mai degrabă. S-arăţi oraşului Levenford ce fată deşteaptă am. Deja te văd. Când ai s-ajungi directoarea colegiului, ai să vezi ce-am vrut de la tine. Dar trebuie să te ţii de lecţii, şi-şi luă ochii de la ea, privind în zare, contemplând parcă viitorul. Le-arătăm noi lor, murmură. După care îşi coborî la loc privirea şi mângâie creştetul plecat, de un blond-pai, al lui Nessie. Eşti fetiţa mea, da? Ai să faci un nume din Brodie!

Apoi se întoarse şi se uită la cealaltă fată, iar chipul i se contorsionă imediat, iar privirea i se întunecă.

— Mary!

— Da, tată!

— Rândul tău, să terminăm cu limba aia ascuţită a ta!

Sarcastic şi îngăduitor, se lăsă pe spătarul scaunului, cântăridu-şi cuvintele cu un calm rece, justiţiar.

— E o plăcere când un om aude despre familia lui de la cei dinafară. Nu mă îndoiesc că e un fel de lanţ al slăbiciunilor care n-are prea multe de spus în favoarea capului familiei, dar asta e mai mult sau mai puţin un amănunt. Dar n-a fost deloc plăcut s-aud despre tine ceva ce mi-a făcut greaţă. Discutam azi cu un membru din consiliul oraşului, continuă mai neutru, şi-am fost informat că ai fost văzută pe stada Church discutând cu un tânăr destul de chipeş. Care, rânji el, presupun că e un personaj sinistru, un neica-nimeni.

— Nu, nu! interveni doamna Brodie timidă, pe un ton mai degrabă ca o lamentaţie. N-ai fost tu, o fată respectabilă ca tine. Spune-i tatălui tău că nu erai tu.

— Era Denis Foyle, Mary? exclamă Nessie, uşurată că nu mai era în centrul atenţiei, şi fără să stea prea mult pe gânduri.

Mary rămase nemişcată, cu ochii pe farfurie, cu buzele uşor secate de culoare; simţi un nod în gât şi înghiţi în sec, apoi rosti încet dar sigură pe ea:

— Nu e un neica-nimeni.

— Poftim! răcni Brodie. Îi răspunzi înapoi lui taică-tu? Pentru cine? Pentru un mişel de irlandez? Un muncitor! Nici poveste! Da, să vină irlandezii să muncească pe câmp, dar atât. Să nu li se urce la cap. O fi bătrânul Foyle cel mai mare cârciumar din Darroch dar asta nu-l face pe fi-su un gentleman.

Deşi sătea jos, mâinile şi picioarele lui Mary amorţiseră. Buzele i se uscaseră. Dar simţi totşi că trebuie să vorbească, deşi niciodată nu mai îndrăznise să se opună tatălui ei:

— Denis are propira lui afacere, tată. N-are nimic a face cu comerţul de alcool. Lucrează pentru Findlay&Co din Glasgow, care sunt mari importatori de ceai şi n-au deloc a face cu celalată afacere.

— Serios! rânji el. Ce noutate! Mai ai ceva de adăugat ca să dovedescă ce caracter nobil e domnul? Acum nu vinde whisky, e-adevărat. Dar ceaiul e numai o aparenţă. Ce ocupaţie înnobilantă pentru un fiu de cârciumar! Deci?

Fata ştia că numai o întărâta, şi totuşi voi să răspundă, pe un ton calm:

— Nu e un funcţionar obişnuit. Firma îl vede foarte bine. Merge prin ţară cu afaceri pentru ei. Şi speră ca mai târziu să aibă şi un partener.

— Nu mai spune, râse tatăl ameninţător. Cu asta ţi-a tot umplut capul, că nu e un funcţionar obişnuit, ci un comis voiajor? Nu ţi-a mai spus şi c-o să fie făcut primar? Se prea poate! Săracul de el!

— E bine văzut, tată! zise Mary cu lacrimi în ochi, în ciuda protestelor mamei. Domnul Findlay e chiar interesat de el. O ştiu.

— Doar nu vrei să te şi cred! Sunt numai nişte minciuni afurisite, strigă spre ea. E un om de nimic. Ce aşteaptă să facă din afacerea lui? Mă îngrozesc numai să ştiu c-ai vorbit cu el. Dar să ştii c-a fost pentru ultima oară, o fixă cu nişte ochi ameninţători. N-ai să mai vorbeşti cu el niciodată, îţi interzic!

— Dar tată...

— Mary, interveni mama, nu-i răspunde tatălui tău. Şi eu mă îngrozesc când te aud.

Cu toate că intervenţia ei avusese rolul de a calma spiritele, făcuse de data asta o greşeala tactică, ceea ce atrase asupra ei mânia tiranică lui Brodie.

— Şi tu ce tot clănţăni acolo? o săgetă cu privirea. Cine vorbeşte acum, tu sau eu? Dacă ai ceva de zis, o să ne oprim să te-ascultăm fascinaţi, dar dacă n-ai, ţine-ţi gura şi nu mă întrerupe. Eşti aceeaşi poamă ca ea. E de datoria ta să vezi cu cine se înhaită, pufni Brodie.

Cum avea obiceiul făcu o pauză bruscă, iar tăcerea deveni insuportabilă, până când bătrâna, care nu prinsese firul discuţiei şi nici nu înţelegea rostul ei, dar care simţea că Mary căzuse în dizgraţie, se lăsă şi ea mânată de propriile sentimente.

— Şi azi a uitat de ce trebuia să facă, James, întrerupse ea tăcerea pe un ton plin de ranchiună şi aprope debil. A uitat de brânza mea, ca o netoată ce e.

Apoi, eliberată de toată furia, se calmă de îndată, mormâind în bărbie cu capul tremurându-i ca după un atac cerebral.

Dar tatăl nu băgă de seamă această intervenţie, şi-şi întoarse ochii spre Mary, repetându-i rar:

— Am zis ce-am avut de zis. Dacă îndrăzneşti să-mi încalci cuvântul, numai Cel de sus te mai ajută! Şi-ncă ceva. În seara asta începe bâlciul. Am văzut când veneam acasă c-au pornit afuriseniile alea. Un lucru vă zic: niciun copil de-al meu nu se apropie de porcăria aia. Să se ducă alţii. Să meargă toată pleava de ţărani, toţi ca Foyle şi prieteni lui. Dar nimeni din familia lui James Brodie nu se înjoseşte la aşa ceva. Vă interzic!

Cuvintele lui căzură ca o ameninţare, şi bărbatul îşi dădu scaunul în spate, apoi se ridică ca o matahală şi rămase preţ de o clipă drept, tronând asupra grupului neajutorat din faţa lui. Apoi se duse spre fotoliul din colţ şi se aşeză, studie cu un gest automat raftul cu pipe de unde-şi alese una după ce le pipăi doar. Din buzunarul adânc al pantalonilor scoase o cutie cu tutun şi umplu cavitatea înnegrită de fum. Apoi alese o hârtie din mormanul de sub pipele lui, o aprinse la foc şi-şi aprinse apoi pipa. Făcu toate acestea fără a-şi lua măcar o dată ochii de la femeile care stăteau tăcute la masă. Fumă încet, buza de deasupra ieşindu-i în evidenţă, umedă; încă se mai uita la ele, dar ceva mai contemplativ, cu acel aer calm, de supremaţie a unui magistrat. Deşi obişnuită, familia lui deveni dintr-o dată victimă a căutăturii lui reci şi tiranice. Începură a discuta încet. Mama era încă roşie în obraji, buzele lui Mary tot mai tremurau când vorbea, Nessie se jucă la locul ei cu linguriţa de ceai şi o scăpă, apoi se jenă ca şi cum ar fi fost descoperită asupra unui fapt nelegiuit. Numai bătrâna rămăsese impasibilă, sub influenţa stării de saţietate.

Se auzi cum cineva intră în casă, şi un bărbat tânăr apăru în încăpere. Era slab, douăzeci şi patru de ani, palid, cu obrazul pătat din nefericire de tendinţa de a face acnee. Avea o privire de om vinovat, care nu se uita niciodată în ochii celuilalt, nişte haine la fel de nepotrivite ca geanta lui sau ca frica de tatăl său. Mâinile îi ieşeau în evidenţă, mari, durdulii, albe ca varul, cu unghii tăiate până-n carne vie. Se puse într-un scaun fără a părea că observă pe altcineva şi acceptă tăcut o cană de ceai de la mama lui, apoi începu să mănânce. Acest ultim venit, membru al familiei, era Matthew, unic fiu şi deci moştenitor al lui James Brodie. Întârziase la masă pentru că, fiind angajat la departamentul pentru depozite de ambarcaţiuni a companiei Latta’s, programul de lucru se încheia abia la ora şase.

— E bun ceaiul, Matt? se interesă mama lui curioasă, dar cu glas scăzut. Matthew dădu din cap doar. Ia şi din jeleul de mere, dragule. E foarte bun, îl rugă ea, pe ocolite. Eşti cam obosit astăzi. Ai avut mult de lucru?

El scutură din cap absent, în timp ce mâinile lui palide, nevascularizate parcă erau într-o continuă activitate. Îşi tăia pâinea în pătrăţele exacte, amesteca în ceai, bătea cu degetele în masă – mâinile nu-i stăteau niciodată locului; se folosea de ce avea pe masă ca unul care lua parte şi îndeplinea un rit sacru deasupra unui altar. Ochii plecaţi, înghiţiturile mici, lipsa de stare a mâinilor erau reacţii ale unei nervozităţi necontrolate şi cauzate de privirea morocănoasă a tatălui, pe care o simţea direct în ceafă.

— Mai vrei ceai, dragule? şopti mama întinzând mâna după cană. Încearcă şi din biscuiţii ăştia, abia ce i-am luat astăzi. Te-a supărat indigestia astăzi? adăugă brusc.

— Nu prea mult, murmură ridicând ochii.

— Atunci bea-ţi ceaiul încet, îl sfătui mama. Câteodată cred că nu mesteci destul. Nu te grăbi.

— Mamă, în seara asta trebuie s-o văd pe Ages, şopti ca un protest, de parcă şi-ar fi justificat graba.

Femeia dădu uşor din cap, cum că a înţeles.

Bunica se ridică, sugându-şi dinţii şi scuturându-se de fărâmituri. Apoi, în timp ce-şi lua locul pe scaun, se întrebă dacă fiul ei avea să-i vorbească în acea seară. Când era bine dispus, îi oferea un regal de bârfe care circulau în oraş, vorbindu-i tare despre cum îi trăsese el clapa lui Waddle şi-l învăţase o lecţie, cum Provost Gordon îi dăduse o palmă pe spate, cum afacerea lui Paxton se ducea pe apa sâmbetei. Nimeni nu era vorbit de bine în astfel de discuţii, dar pentru ea erau excelente prin picanteria lor irezistibilă, incisive prin sarcasmul lor, şi-i plăceau teribil de mult; se ţinea cu dinţii de ele şi le devora, de fiecare dată savurând superioritatea fiului ei asupra victimei implicate în discuţie.

Însă în acea seară Brodie rămase tăcut, ocupat cu propriile gânduri, care, moleşite sub melancolia cu care el îşi fuma pipa, îndreptate acum pe căi mai puţin spinoase faţă de direcţia luată în timpul mesei. Se gândi că trebuia s-o dreseze pe Mary, care, într-un fel sau altul, părea că nu e de-acelaşi sânge cu el. Niciodată fata nu i se supusese aşa cum dorise el, şi niciodată nu-i acordase respectul pe care-l primea de la ceilalţi. Dar se făcea fată frumoasă, îi semăna în ciuda personalităţii ei neîmblânzite, dar simţea că trebuia să-i îngrădească spiritul liber, pentru satisfacţia proprie şi pentru binele ei. Cât despre întâlnirea ei cu acel om pe nume Denis Foyle, se bucura că auzise despre asta, şi că anulase toată afacerea încă de la început.

Îl uimise temeritatea cu care ea-i răspunsese, şi nu-i găsea motivul, dar acum că-şi dăduse seama despre tendiţa ei de neascultare, avea să vegheze asupra fetei cu mai multă atenţie pe viitor, pentru a stârpi pentru totdeauna zvâcnirile ei.

Îşi mută apoi privirea, pentru o secundă doar, înspre soţia lui, considerând că singurul ei merit era că-l scutea de o cheltuială în plus cu o servitoare. Apoi trecu la lucruri mai plăcute, arcuindu-şi buzele involuntar, în semn de dezgust. Da, Matthew, fiul lui! Nu era băiat rău, poate cam mieros şi moale, poate chiar viclean. Cerea atenţia altora. Şi răsfăţul mamei. Dar spera ca prin plecarea în India să se transforme într-un bărbat adevărat. Se apropia ziua plecării şi în două sau trei săptămâni trebuia să pornească spre locul de muncă excelent pe care Sir John Latta i-l obţinuse. Iar lumea avea să vorbească despre asta. Chipul omului se relaxă la gândul că toată lumea avea să considere această mişcare drept o favoare făcută de Sir John special pentru el, un tribut în plus adus importanţei sale pentru comunitate; iar dacă personalitatea fiului avea să tragă foloase, lui Brodie avea să-i crească renumele.

După care ochii îi căzură asupra mamei sale, pe care o privi cu mai puţină severitate şi ceva mai îngăduitor faţă de cum o privise la masă. Bătrâna era mulţumită de ce mânca, şi chiar acum când stătea la foc îi putea citi mintea, şi ştia că deja anticipa, se gândea la următoarea masă – la cina cu plăcintă din făină de fasole şi lapte bătut. Pur şi simplu venera ora cinei.

— Nimic nu-i mai bun pentru somn ca plăcinta de fasole, repeta ea tot timpul ca pe o vorbă înţeleaptă. E ca o alifie pentru stomac.

Şi pe bună dreptate că burta era pentru ea zeiţa la care se închina, dar mai mult, bătrâna se ţinea al naibii de bine. Cu cât îmbătrânea, cu atât devenea mai îndârjită. Pesemne c-avea sămânţă bună dacă supravieţuise atâta, şi chiar şi-acum lui James Brodie îi părea că baba avea să mai trăiască zece ani. Dacă şi el avea să trăiască la fel de mult, poate şi mai bine, era mulţumit.

În cele din urmă, o cercetă şi pe Nessie şi imediat privirea îi fu traversată, imperceptibil, de o urmă de emoţie. Nimic din expresia de pe chip nu se schimbă însă, în afară de ochii ce i se luminară şi căpătară o notă de blândeţe. Da – să rămână mama cu Matt, şi cu Mary, dar Nessie era a lui. Voia să facă ceva din ea, din odrasla lui. Deşi era tânără, avea un aer superior, şi cu o seară înainte rectorul îi dăduse de înţeles că putea deveni un om învăţat dacă se ţinea de carte. Aşa se face – îi culegi de mici şi te ţii de ei până ce cresc. Şi el privea spre viitor, având un plan secret. Bursa Latta! Succesul suprem pentru o carieră extraordinară. Ea avea toate şansele să ajungă acolo, dacă era îndrumată pe calea cea bună. Al naibii, ce triumf! O fată să câştige bursa, prima fată care ar fi câştigat-o, şi o Brodie pe deasupra! Iar el avea să se ocupe de-asta. Iar mă-sa s-o scutească de pupături şi giugiuleli. Se va ocupa el de tot.

Nu ştia sigur ce-avea să facă din ea, dar educaţia e educaţie. Diplome, triumfuri, care o aşteptau mai încolo să le cucerească. În oraş toată lumea ştia că el, Brodie, era un om cu idei revoluţionare, liberale, cu planuri mari, şi-avea să le evidenţieze cu mai multă ardoare, ca să le astupe gura tuturor. Deja-i auzea bârfind:

— Ai auzit ultima bârfă? Fata aia deşteaptă a lui Brodie se duce la facultate. A luat bursa Latta, a primit un loc şi el o lasă să se ducă la universitate. Are idei liberale, omul. Are cu ce se mândri.

Da, avea el să le-arate tuturor. Îşi umflă pieptul, nările îi fremătară, privirea şi-o fixă pe-un punct abstract, iar pipa i se stinse şi se răci. Avea să-i facă pe toţi să-l recunoască, să-l privească respectuos; o să-i forţeze într-o bună zi să-l vadă aşa cum era el de fapt.

Treptat, uită de Nessie şi încetă să mai contempleze la viitorul ei, el însuşi devenind personajul principal din imaginaţia lui, savurând gloria pe care ea avea s-o aducă numelui său.

La un moment dat se potoli de tot. Scoase scrumul din pipă, o puse înapoi în rând cu celelalte, şi cercetându-şi încă o dată familia, ca şi cum ar fi zis „Ţin minte ce-am spus, şi sunt cu ochii pe voi!" se duse în hol, îşi puse pe cap pălăria fină de pâslă, periată frumos, îşi luă bastonul greu şi ieşi fără a mai spune un cuvânt. Aşa pleca de obicei. Nu saluta niciodată. Să ghicească dacă voiau, unde se ducea el în timpul liber. La o întâlnire, la primărie, sau la club. Să fie ele neliniştite că nu ştiau când se întoarce, că nu ştiau ce face şi cât de bine dispus este. Îi plăcea să le facă să tresară când apărea pe neaşteptate în hol. Aşa le ţinea din scurt şi mai bine să-şi pună întrebări, gândi, închizând uşa în urmă.

Cu toate astea, absenţa lui păru că destinde atmosfera, şi o dată cu el dispăru şi rigiditatea din încăpere. Doamna Brodie îşi relaxă muşchii ce-i stătuseră inconşient încordaţi în ultima oră. Umerii i se încovoiară amorţiţi, mintea i se eliberă, şi reveni la o dispoziţie mai bună.

— Aduni tu, Mary, da? spuse calmă. Mă simt cam obosită şi n-am chef în seara asta. Nu mi-ar strica să iau puţin cartea.

— Mamă, meriţi să te odihneşti, începu Mary după cum se aştepta de la ea în fiecare seară. Spăl eu vasele.

Doamna Brodie clătină cu regret din capul pe care-l ţinea într-o parte, dar complet de acord cu cele auzite. Se ridică apoi şi se duse la sertarul pe care-l avea în şifonier şi de-acolo scoase „Jurământul lui Devenham" de o anume Amelia B. Edwards, care, ca toate cărţile pe care le citea era împrumutată de la Biblioteca orăşenească din Levenford. Cu cartea la piept, se puse jos şi în scurt timp, Margaret Brodie îşi pierdu individualitatea tragică, frântă, confundându-se cu eroina, şi delectându-se cu una din puţinele plăceri pe care i le mai oferea viaţa.

Mary curăţă repede de pe masă şi o acoperi cu o faţă de masă din pânză, după care se retrase în camera de spălat vase şi-şi suflecă mânecile, după care se apucă de lucru.

Nessie, în faţa mesei curăţate, care-i amintea tăcut de cuvintele tatălui ce o îndemna la teme, se uită mai întâi la figura captivată de lectură a mamei, apoi la spatele nepăsător al bunicii, la Matt care se lăsase pe spătarul scaunului şi se scobea în dinţi cu o pană, după care, oftând, îşi scoase cărţile din geanta de şcoală, şi le puse fără tragere de inima în faţa ei.

— Mary, strigă, hai mai întâi să jucăm dame.

— Nu. Tata a zis să-ţi faci temele. Poate jucăm dup-aia, veni răspunsul de dincolo.

— Usuc vasele pentru tine, deseară, sugeră ea aluziv, încercând să amâne corvoada temelor.

— Mă descurc, draga mea, zise Mary.

— Săraca de mine, oftă Nessie din nou, adoptând cuvintele şi tonul mamei.

Se gândi la ceilalţi copii care se strângeau afară şi săreau coarda, dădeau întreceri, se jucau de-a baba-oarba şi alte nebunii, şi într-un final începu să lucreze cu o greutate pe inimă.

Deranjat din viselele lui trecătoare de şoaptele ce se tot repetau în urechile lui - je suis, tu es, il est4 - îşi puse pana la loc în buzunarul sacoului şi se ridică. De când plecase tatăl, şi atitudinea lui se schimbase iar acum adoptă aerul unuia care se simţea superior. Se încheie la nasturi, se uită cu multă importanţă la ceas şi ieşi din cameră cu paşi uşor legănaţi.

În afară de foşnetul paginilor întoarse de Nessie, de clinchetul vaselor alături şi de zumzetul repetat - nous sommes, vous etes, ils sont5, nimic nu mai tulbură liniştea camerei. După puţin timp însă, zgomotele din spălător încetară şi Mary traversă tăcută camera spre hol, apoi urcă scările şi ciocăni la uşa camerei fratelui. Era ca un fel de pelerinaj pe întuneric, dar şi de-ar fi fost lipsită de orice simţ în afară de cel al mirosului, tot ar fi recunoscut camera după mirosul puteric de trabuc.

— Pot să intru Matt?

— Haide, veni răspunsul grav din interior.

Intră; cel care-i răspunsese dezinteresat nu-şi ridică ochii spre ea, ci rămase pe pat, contemplându-se placid, pufăind nori de fum înspre imaginea lui. Stătea în cămaşă, într-o poziţie din care se putea vedea complet în oglinda dulapului.

— Ce frumos miroase trabucul tău, Matt, remarcă ea ingenuu.

Matthew îşi scoase ţigara de foi din gură cu un gest repezit, fără a-şi lua ochii de la ea.

— Da, şi chiar aşa trebuie la banii pe care i-am dat. E un Supremo, adică cel mai bun. Cinci pentru şase pence, dar numai ăsta m-a costat trei penny. A fost o mostră şi dacă-mi place mă mai duc să iau. Miroase bine, dar noi cei care-l fumăm, apreciem buchetul de arome. Niciun trabuc n-are clasă dacă n-are un buchet de arome. Ăsta are ceea ce se cheamă un buchet de arome de alun.

Cu greutate îşi dezlipi privirea din oglindă, cercetă mai atent trabucul şi continuă:

— Gata deocamdată. Cred c-am fumat îndeajuns.

— A, nu, continuă, îl încurajă ea. E minunat. Mult mai bun decât o pipă!

— Nu, trebuie să-mi păstrez cealaltă jumătate pentru seara asta, spuse ferm, stingând atent trabucul de marginea chiuvetei, după care puse ciotul rămas în buzunarul hainei.

— Lui Aggie Moir îi place că fumezi? şopti ea, trăgând o conluzie din cele văzute.

— Te rog, o cheamă Agnes, nu Aggie, spuse afectat. De câte ori ţi-am spus să nu mai fi atât de familiară cu ea. E vulgar, e un act de libertinaj din partea ta.

— Îmi pare, rău, Matt, plecă ea ochii.

— Sper. Ţine minte, Mary, că domnişoara Moir e o tânără foarte frumoasă, şi cea pe care o vreau. Şi da, dacă vrei să ştii, îi place că fumez. A fost împotrivă la început, dar acum i se pare mai romantic. Dar critică mirosul urât al respiraţei de după şi-mi dă nişte pastile. Îi plac alea care se numesc „Buze dulci". Sunt foarte bune.

— O iubeşti mult, Matt? întrebă curioasă.

— Da, şi ea mă iubeşte. N-ar trebui să discuţi despre chestii pe care nu le cunoşti, dar sunt sigur că ai atâta minte cât să înţelegi că atunci când doi oameni ies împreună, se plac. Agnes mă adoră. Ar trebui să vezi ce de mai îmi dă. E un mare lucru pentru un tânăr să aibă o asemena iubită. E o fată foarte de treabă.

Mary rămase tăcută un timp, cu ochii fixându-l.

— Te doare când te gândeşti la Agnes, atunci când eşti departe de ea? întrebă visătoare cu o mână în şold.

— Normal că nu, răspunse Matthew pe un ton evident. Şi nu e frumos să întrebi aşa ceva. Dac-aş avea dureri dintr-astea, mi-aş zice că mă doare burta. Cum poţi să întrebi aşa ceva! Gata, terminăm discuţia. Acum vreau să mai exersez aşa că nu mă întrerupe.

Se ridică şi se aplecă să caute ceva sub pat, foarte atent să nu-şi şifoneze cea mai bună pereche de pantaloni. Scoase cutia unei mandoline, care era legată cu o fundă mare din mătase roz. Apoi mai scoase o carte cu copertă galbenă pe care se vedea scris în litere mari: „Primii paşi în lecţii de mandolină şi ceva mai jos: „Ghidul mătuşii Nellie pentru tinerii cântăreţi la mandolină, după metoda renumitului Sefior Rosas. O deschise la pagina doi şi-o puse pe pat dinaintea lui. Cu un gest diafan luă romanticul instrument şi începu să cânte. Însă nu reuşi să îndeplinească aşteptările pe care le inspira poziţia lui grijuliu aleasă şi nici nu reuşi să pătrundă pasional notele vreunei serenade extraordinare, ci cu atingeri rare şi laborioase alese două sau trei rânduri din carte pe care le exersă, până când demersul lui deveni din ce în ce mai împiedicat, şi-atunci se opri.

— Ia-o de la capăt, încercă Mary să-l încurajeze.

— Pacă ţi-am spus să taci, domnişoară gură-spartă o privi el deranjat. Bagă de seamă că ăsta e un instrument dificil şi complicat. Trebuie să-l mânuiesc la perfecţie până plec în India. Să le cânt doamnelor de pe vas în nopţile tropicale. Un bărbat trebuie să exerseze! Ştii bine că mă descurc, dar poate vrei să-ncerci şi tu dacă tot eşti atât de deşteaptă.

Dar tot reluă execiţiul şi într-un final dădu de capăt bucăţii. Succesivele note discordante erau un chin pentru urechile ce-l ascultau, şi, la fel cum se întâmpla şi cu plăcerea fumatului, se putea delecta cu mandolina lui doar în absenţa tatălui. Cu toate astea, Mary, cu bărbia-n palme, mai degrabă îl urmărea admirativ cu privirea, nu cu auzul.

Terminând, Matthew îşi trecu degetele prin păr cu un gest superficial, dar romantic.

— Probabil că în seara asta nu sunt tocmai în formă. Cred că sunt puţin cam trist, melancolic, de-astea. Poate grijile de azi de la birou, oamenii ăia, au o influenţă negativă asupra unui temperament de artist ca al meu. Ăştia de-acolo nu prea mă-nţeleg.

Oftă cu un aer trist care se potrivea perfect artei lui care nu era apreciată, după care ridică ochi cerând parcă vorbe de încurajare, căci o întrebă:

— Cum a fost totuşi? A mers?

— Seamănă, îl asigură Mary.

— Cu ce? rămase el nesigur.

— Cu bucata aia, „Saucy Kate"⁶, normal.

— Proasto, asta era „Nelly Ely"⁷, sări Matthew, şi o privi supărat şi aprig, după care sări sus şi puse mandolina deoparte, nervos. Cred c-ai spuns-o numai ca să-mi faci în ciudă, se aplecă spre ea arogant, după care reveni în poziţia dreaptă. N-ai ureche muzicală, oricum.

Păru indiferent la scuzele fierbinţi ale fetei, îi întoarse spatele şi luă din sertar un guler scrobit şi o cravată albastru deschis cu buline.

— Domnişoara Moir are, remarcă încă afectat. Spune că sunt un adevărat artist, că am cea mai bună voce din cor. Şi ea are o voce încântătoare. Aş fi vrut să meriţi să-i fii cumnată.

— Lasă-mă să-ţi înnod eu cravata, îl rugă Mary, supărată din cauza limbii ei ascuţite, într-adevăr conştientă de neajunsurile ei.

El se întoarse posomorât şi cu o mutră arogantă îi permise fetei să înnoade cravata, pentru că ea o făcea de fiecare dată, cu multă pricepere. În final el se întoarse şi se privi mulţumit în oglindă.

— Uleiul, spuse, în semn de iertare.

Fata îi dădu sticluţa din care el se stropi generos cu lichidul dulceag pe păr şi apoi, concentrat, îşi pieptănă fermecător şuviţele, în valuri.

— Am părul foarte gros, Mary, constată, aranjându-l după urechi. N-o să chelesc niciodată. Idiotul ăla de Couper zicea, când m-a tuns ultima dată, că începe să mi se rărească în vârful capului. Ce prostie! N-o să mă mai duc la el, e prea impertinent!

Cînd obţinu efectul vălurit pe care-şi dorea de la zulufii săi, întinse braţele şi-o lăsă să-l ajute cu sacoul, apoi scoase o batistă curată, călcată, pe care o parfumă, o puse artistic în buzunar, după care se admiră atent în oglindă.

— Frumos, murmură, tras prin inel. Miller e excelent pentru un croitor de provincie, nu crezi? Normal, eu îi dau idei şi el are la ce să lucreze! Iar dacă Agnes nu e mulţumită de mine în seara asta, ar trebui să fie. Nu uita Mary, adăugă, întorcându-se de la oglindă, la zece jumate deseară, poate o idee mai târziu.

— O să stau trează, Matt, şopti ea hotărât.

— Sigur?

— Sigur!

Aici era călcâiul lui Ahile⁸ – căci acest om admirabil, elegant, tânăr, iubitor de trabucuri, cântăreţ la mandolină şi viitor aventurier spre India avea o singură slăbiciune: îi era frică de întuneric. Mary era singura care avea voie să împărtăşească acest secret şi să-l ajute, desigur pentru simplul motiv că se vorbeau dinainte, ca să se întâlnească în serile în care el ieşea şi întârzia acasă, pentru a-l conduce pe scările întunecoase şi terifiante până sus în dormitorul lui, şi ea făcea asta întotdeauna, fără a-l fi trădat vreodată. Niciodată nu se gândise că el se folosea de ea, ci-i accepta fericită şi modestă maniera arogantă. Iar acum când el ieşi pe uşă, lăsând în urmă un parfum de trabuc amestecat cu ulei de păr şi apă de colonie, grav şi surpinzător cum era, îl urmă cu o privire plină de candoare şi de admiraţie.

Apoi, în lipsa interesului pe care i-l stârnea persoana lui, Mary se posomorî, şi neavând ce face, cu mult timp la dispoziţie pentru a se gîndi la altele, deveni nemulţumită, agitată şi fără stare. Toată lumea din casă avea o ocupaţie: Nessie stătea încruntată asupra cărţilor, mama era absorbită în romanul ei, bunica stătea şi ea moleşită în mrejele digestiei. Se plimbă prin bucătărie, frământată, neliniştită, amintindu-şi de ordinul tatălui ei, până când mama se uită la ea enervată:

— Ce te-a apucat de te tot plimbi pe-aici fără stare! Fă ceva, coase ceva, sau dacă n-ai nimic de făcut, du-te la tine în pat şi lasă-ne să citim!

Să se ducă oare în pat? se gândi nedumerită. Nu, era ridicol de devreme. Toată ziua stătuse între acei patru pereţi şi poate c-ar fi trebuit să iasă puţin la aer. Aerul curat i-ar fi redat dispoziţia, ar fi calmat-o după toropeala zilei ce tocmai se sfârşise. Toată lumea va crede că s-a dus în camera ei; nimeni nu-i ducea lipsa. Şi fără să-şi dea seama, se pomeni dintr-o dată în hol, punându-şi pe cap boneta cea veche de paie cu funda roz şi mănunchiul spălăcit de cireşe aplicat de ea, îmbrăcând haina roasă de caşmir şi deschizând pe furiş uşa pentru a ieşi.

Aproape trăi un şoc când se văzu afară, dar îşi zise că oricum n-ar fi avut nicio şansă cu hainele ei să se ducă undeva şi meditând că ea chiar nu avea lucruri prea frumoase de îmbrăcat, clătină din cap cu tristeţe, iar ornamentul vechi cu cireşe, pe care-l avea acolo de două sezoane deja, protestă cu un zgomot şi aproape se desprinse. Gândurile îi erau mult mai libere acum că ieşise, şi se întrebă ce făcea Denis. Bineînţeles că se pregătea de bâlci. De ce toată lumea avea voie să meargă şi ea nu? Nu era corect, mai ales că nu avea nimic de pierdut. Bâlciul era un eveniment acceptat şi încurajat cu multă îngăduinţă până şi de cei mai de vază oameni din oraş. Se aplecă peste poarta din faţă, balansându-se şi sorbind frumuseţea distantă a amurgului, fascinată de seara seducătoare prin parfumurile ei pline de umezeală, prin viaţa ce renăştea după lâncezeala de peste zi. Pe câmpul de vizavi, nişte rândunele ţâşniră şi încercuiră în zbor cei trei fagi şi ceva mai încolo, o presură o chemă dulce: „haide, haide! Cip-cirip frumos, cip-cirip frumos!" Era chiar păcat să stai în casă pe-o noapte ca asta. Mary ieşi pe stradă, spunându-şi că va face o mică plimbare până la capătul drumului şi înapoi, ca să se joace dame cu Nessie. O luă la pas săltat, observând că nu era nici ţipenie de om pe toată strada. Denis o aştepta la bâlci în acea seară. O rugase să se întâlnească cu el acolo, şi ea, nebună, îi promisese că se va duce. Ce păcat că nu putea! Era terifiată de tatăl ei care îi interzisese cu desăvârşise să se ducă.

Ajunse mult prea repede în capul străzii şi cu toate că-i părea că ieşise de doar o clipă, ştia că mersese îndeajuns şi că trebuia să se întoarcă. Cu toate că o trăgea conştiinţa spre casă, o forţă mai puternică o împiedică, şi ea se duse mai departe, cu inima să-i sară din piept, iar paşii ei ascultând de acelaşi ritm alert. Apoi, prin aerul magic al nopţii, surprinse acorduri de muzică – distante, ispititoare, mai puternice ca niciodată. Grăbi pasul, ajungând aproape să fugă. „Trebuie neapărat să-l văd!" îşi zise. Intră la bâlci tremurând din tot corpul.

1 Este vorba de Lowlands, Scoţia

2 Posibil Benjamin Disraeli, Prim Conte de Beaconsfield, Prim Ministru al Marii Britanii (1878 şi 1874-1880)

3 În 1879

4 Eu sunt, tu eşti, el este (Fr.)

5 Noi suntem, voi sunteţi, ei sunt (Fr.)

6 Baladă din 1849, pe muzica lui George F. Benkert

7 Baladă din repetoriul folcloric al statului american Alabama

8 Punct vulnerabil (se zice că spartanul Ahile, avea un singur punct vulnerabil, călcâiul)

CAPITOLUL II

Bâlciul din Levenford era un festival ieşit din comun. Era constituit în jurul câtorva trupe de artişti şi spectacole, plus nişte cuşti în care aveau un elefant şi doi lei separat, o baracă de trageri unde se foloseau gloanţe adevărate, şi două femei care ghiceau în palmă, necontestate în arta lor, şi care împreună cu alte atracţii minore se adunau laolaltă la o anumită dată pe acel spaţiu public cunoscut de locuitori sub numele de Common.

Terenul avea o formă triunghiulară. Într-o parte, spre capătul oraşului, se aflau câteva elemente importante ale bâlciului – corturile mai mari şi cele cu mâncare şi băutură; pe altă latură erau caruselurile şi locurile de distracţie, iar pe-a treia, în vecinătatea câmpiei râului Leven, erau jocurile, tarabele cu fructe şi limonadă, îngheţată şi nuga, şi o mulţime de alte tarabe care-ţi luau ochii şi fascinau. Evenimentul era de departe cel mai de seamă din zonă, şi datorită popularităţii anterioare şi-a aprecierilor primate, atrăgea ca un magnet pe cei din oraş şi din zonele rurale pe parcursul unei întregi săptămâni de vis, strângând între cele trei unghiuri o gloată de oameni veseli, plini de viaţă, care chiar şi-acum curgeau în valuri din toate părţile.

Mary se aruncă şi ea în tumultul acesta şi fu imediat înlănţuită. Încetă să mai aibă o identitate de sine stătătoare şi se lăsă absorbită de cei care o împingeau, râdeau, strigau, gesticulau, şi care o duseră tot mai departe, fără voia ei; în timpul acestei mişcări de du-te-vino, şi prin care totuşi avansa, deveni conştientă de propria-i temeritate. Imaginaţia ei plină de naivitate nu-şi închipuise o asemenea înghesuială, nici urletele stridente, nici luminile orbitoare care nu o impresionară deloc, şi după mai puţin de cinci minute acolo îşi dori să nu fi venit, şi să considere că poate tatăl ei avusese dreptate cu ameninţările lui şi fusese chiar înţelept prin interdicţia dată. Acum simţea că în ciuda scopului cu care venise acolo – să-l vadă pe Denis – era imposibil ca el să o găsească în mijlocul unei asemenea mulţimi. Primi o lovitură de cot în coaste şi un grăsan o călcă pe picior; atunci simţi că nu mai rezistă şi începu să se teamă. Ce anume o atrăsese acolo, printre acei clovni vulgari? De ce ieşise cu-atâta imprudenţă, chiar ignoranţă, din cuvântul tatălui fără a se gândi la riscuri, şi venise acolo cu sufletul atât de senin şi de plin de speranţă, la simpla chemare a unui tânăr pe care-l cunoştea de numai o lună?

Învârtindu-se pe loc, revăzu respectiva lună, amintindu-şi cu o simplitate melancolică de faptul că uşile turnante de la Biblioteca orăşenească avuseseră partea lor de vină. Pe interiorul uşilor scria mare „Trage", şi se presupunea că în semn de ascultare, cine ieşea de-acolo trebuia să tragă cu putere de ele. Dar greutatea lor şi faptul că erau atât de înţepenite îngreuna demersul când mai aveai şi o carte în mână. Atunci, fără să fii văzut de ochiul ameninţător al gardianului public, era mult mai uşor să ignori ordinul şi să împingi. O dată, şi-şi amintea foarte bine, ea făcuse tocmai acest lucru şi împingând înainte nesigură, se aruncase direct la pieptul unui tânăr îmbrăcat într-o haină maronie. Ieşirea ei furtunoasă îi dăduse timp să observe culoarea costumului său frumos. Avea părul de aceeaşi culoare, la fel şi nuanţa tenului, cu mici pistrui mai închişi la culoare. Când ea ridicase ochii speriaţi, în ciuda situaţiei jenante, observase de îndată că tânărul avea o dantură perfectă şi albă când zâmbea – ceea ce şi făcu, pe loc. În vreme ce ea se uita la el şocată, cu buzele întredeschise, el îşi reveni imediat şi-i luă de jos cartea căzută, o deschisese calm şi se uitase la numele ei de pe fişa de împrumut.

— Scuze pentru deranj, domnişoară Mary Brodie, spusese serios, şi totuşi cu un zîmbet în colţul ochilor. Uşile astea sunt teribil de înşelătoare. Ar trebui să aibă un geam. E numai vina mea că nu am pus problema asta în Consiliu.

Ea începuse a chicoti îndrăzneţ şi degajat de gluma lui şi încetă abia atunci când îl auzi spunând nepăsător;

— Mă numesc Foyle şi stau în Darroch.

Se uitară îndelung unul la celălalt şi ea, bineînţeles se îmbujoră prosteşte (iar de-atunci el îi mărturisise că se îmbujorează adorabil), şi-i spusese timidă:

— Trebuie să plec.

Ce replică de doi bani, îşi zise acum. El nu încercase să o reţină, ci se dăduse în lături politicos, ridicându-şi pălăria şi făcând o plecăciune. Şi până în stradă ea simţise privirea lui candidă asupra ei, plină de respect, de atenţie, de admiraţie. Iar acela fusese începutul.

Apoi, deşi nu-l mai văzuse în viaţa ei prin Levenford pentru simplul motiv că el venea rar acolo, începu să să-l întâlnească des, pe stradă. De fapt se întâlneau tot timpul, şi cu toate că el nu avusese niciodată ocazia să-i vorbească, zâmbea şi o saluta de fiecare dată, vesel, dar formal. Ei ajunsese să-i placă la nebunie acel surâs spontan, şi să caute forma umerilor lui şi să-şi dorească a zări privirea lui radiantă şi plină de speranţă. Câteodată îl vedea în mijlocul unui grup de oameni dintre cei mai activi şi îndrăzneţi din Levenford, în nou-deschisa gelaterie al lui Bertoelli, şi observase cu uimire că ceilalţi chelioşi îl acceptau printre ei ca un egal al lor, poate chiar ca un superior. Asta, precum şi idea că el frecventa un local atât de exotic şi de îndrăzneţ precum