Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Pe contrasens cu favorita președintelui. Cronica unei campanii
Pe contrasens cu favorita președintelui. Cronica unei campanii
Pe contrasens cu favorita președintelui. Cronica unei campanii
Ebook364 pages8 hours

Pe contrasens cu favorita președintelui. Cronica unei campanii

Rating: 0 out of 5 stars

()

Read preview

About this ebook

Într-un trafic incontrolabil, a intra pe contrasens nu e un lucru de mirare. Ce te faci însă dacă există riscul să dai nas în nas cu… favorita președintelui? Cine „plătește asigurarea“?

Liviu Brătescu nu se teme de sancțiuni. Nu folosește cuvinte dantelate, nu ridică pe nimeni în slăvi. El doar se străduiește să conducă atent…

LanguageRomână
PublisherAdenium
Release dateJun 14, 2016
ISBN9786067420036
Pe contrasens cu favorita președintelui. Cronica unei campanii

Related to Pe contrasens cu favorita președintelui. Cronica unei campanii

Related ebooks

Social Science For You

View More

Reviews for Pe contrasens cu favorita președintelui. Cronica unei campanii

Rating: 0 out of 5 stars
0 ratings

0 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Pe contrasens cu favorita președintelui. Cronica unei campanii - Brătescu Liviu

    bunului-simț.

    Prolog

    La un an și jumătate de la alegerile din decembrie 2012, România se află în continuare în căutarea unui drum, și anume acela al normalității și al bunului-simț. Destui au fost cei care au crezut că asocierea dintre două partide politice mari poate fi începutul unei stabilități de care societatea românească avea și are nevoie în ansamblul ei, în condițiile perturbațiilor din ultimii ani create de un președinte abuziv, discreționar și foarte pătimaș. Pentru un om care a crezut mereu în ideologia liberală și în menirea pe care PNL o are în România, asocierea cu un partid pe care l-am criticat mereu cât am putut de ferm nu a fost tocmai lucrul cel mai ușor de explicat celor din jur. Nu am fost singurul liberal aflat în această situație. Renunțarea la retorica și argumentația politică folosită ani de zile de către noi, liberalii, conform căreia stânga românească reprezintă o continuare perfectă a regimului comunist, nu a reprezentat cel mai ușor lucru de făcut. Situația aceasta a fost una dificilă și pentru că cel mai puternic adversar al nostru, al liberalilor din ultimii ani, Traian Băsescu, a putut astfel ca, în ciuda legăturilor sale profunde cu vechiul regim comunist, să joace rolul de mare adversar al stângii politice românești, prezentată ca fiind una nereformată și antieuropeană. Să le explici celor din jurul tău și alegătorilor în egală măsură falsitatea unui joc precum cel prestat de președintele României ani de zile a reprezentat o adevărată probă de încercare pentru cei angrenați în campania de la sfârșitul anului 2012. Jocurile politice care apar în timpul unei campanii, dar și în perioada premergătoare ei fac în așa fel încât explicarea formării unei alianțe electorale sau chiar politice să nu reprezinte cea mai grea sarcină de rezolvat de către un candidat. Mult mai provocator este din punctul meu de vedere modul de construire a unei campanii, strategia adoptată și mai ales realismul angajamentelor pe care ți le iei în fața oamenilor cărora le ceri votul. În cadrul unei campanii electorale, dorința de a câștiga exprimată prin efortul de a aduna voturi te poate duce în situația de a promite lucruri care nu au nicio legătură cu atribuțiile desemnate prin lege ale unui parlamentar și nici măcar cu cele ale oricărui alt reprezentant legal al statului român. Indiferent de câte greșeli am comis poate în campania de la Roman – și știu bine că am comis câteva –, îmi place să cred că am reușit să nu cad în capcana populismului ieftin. Nu e ușor să reziști în fața unei tentații de acest tip, mai ales atunci când în fața ta se află un adversar de calibrul Elenei Udrea. Un motiv pentru care poți deveni populist l-am expus deja: dorința de a obține cât mai multe voturi, iar în condițiile în care lupta nu se desfășoară întotdeauna în cele mai fairplay condiții, tentația e foarte mare și oarecum de înțeles.

    Uitându-mă în urmă la ceea ce s-a întâmplat în campania electorală de la Roman, cred că am păstrat un ton echilibrat în intervențiile mele publice, oricât de mult mi-am dorit să câștig și să pot reprezenta orașul meu natal în Parlamentul de la București. Am văzut în campania de la Roman o șansă de a răsplăti cumva tot ceea ce orașul acesta a investit de-a lungul timpului în mine. Sper în același timp că, în ciuda tendinței mele de a empatiza cu suferința și preocupările cotidiene ale celor întâlniți în fiecare zi pe străzi, în cartiere și în piețe, nu am făcut promisiuni pe care niciodată, oricât de harnic parlamentar aș fi fost, să nu le fi putut îndeplini. Această campanie nu a fost pentru mine prima ocazie cu care am discutat direct cu alegătorii, cărora le ceream votul, doar că, de data aceasta, le ceream sprijinul nu pentru un candidat sau altul, ci pentru mine și de aici poate a rezultat o ușurință mai mare în a dialoga cu toți cei întâlniți.

    Pentru orice lider politic apare la un moment dat ocazia realizării unui test al încrederii celor din jur față de el. Aceasta nu înseamnă că nu sunt destui care, deși vorbesc cu multă emfază despre capacitatea și profesionalismul lor, preferă să se ascundă în spatele unui alt lider ceva mai curajos sau al unei liste.

    Personal, mi-au plăcut întotdeauna provocările, iar atunci când am avut ocazia să dau un test, nu am ezitat să fac asta. Alegerile parlamentare de la Roman din decembrie 2012 au fost pentru mine o bună ocazie să testez diferite solidarități, dar și modul de raportare la mine a unei comunități locale în care m-am născut și format. Am pornit în „campania împotriva Elenei Udrea", așa cum au definit-o foarte mulți, fără să ignor forțele complet disproporționate între ceea ce reprezintă încă în România cea mai fidelă reprezentantă a lui Traian Băsescu și energiile pe care le puteam coagula. Am știut de la început foarte clar că, odată venită la Roman să candideze în locul unui deputat care-și făcuse datoria față de oraș, Elena Udrea va beneficia și de un aparat propagandistic financiar și politic impresionant.

    În ciuda tuturor celor amintite, am intrat în această campanie pentru că am vrut să le ofer romașcanilor mei posibilitatea să aleagă între două moduri de a face politică, între două moduri de a te prezenta în fața alegătorilor. Nu am ascuns nimic din viața mea profesională sau privată, pentru că nu am nimic de care să-mi fie rușine. Nici măcar faptul că, în timpul campaniei, eram divorțat. Nu sunt nici primul și nici ultimul om care trece printr-o asemenea stare. Mizeriile pe care le-a debitat echipa Elenei Udrea despre mine în campanie au făcut trimitere la faptul că aș fi fost securist, motiv pentru care, în viziunea propagandiștilor portocalii, am beneficiat de sprijinul trustului Intact, dar și la faptul că aș avea o gravă problemă de sănătate, motiv pentru care nu am făcut armata și nu am permis auto. Faptul că au răspândit toate acestea prin orașul Roman sau că au lansat în presa națională informații despre lipsa mea de valoare nu m-a mirat, ținând cont că adversarul meu face parte din categoria oamenilor politici care au reușit în viața publică până acum doar prin metode numai de ei știute. Am vrut să arăt în campanie lipsa oricărui proiect politic pentru orașul Roman și comuna Ion Creangă din partea celui mai prefăcut om politic din România postdecembristă, dar din păcate a preferat să se ascundă în spatele unui banner, a doi primari (Laurențiu Leoreanu și Gheorghe Ștefan) și a unei cruci, neînțelegând că, în această viață, sunt lucruri care nu se pot cumpăra, cum ar fi credința oamenilor. Pentru a înțelege așa ceva trebuie să fii crescut într-un anumit fel, iar asta îi lipsește cu desăvârșire fostei mele adversare. I-a fost mult mai simplu să organizeze numeroase mese cu oameni necăjiți, decât să vină la televiziuni și să vorbească despre cum vede evoluția comunității pe care a dorit cu orice chip să o reprezinte în Parlament.

    Am intrat optimist în această competiție din câteva motive. Am contat mai întâi pe buna-credință a unor oameni politici pe care i-am crezut în egală măsură interesați de reușita campaniei electorale, dar pe care i-am descoperit pe parcursul acesteia lipsiți de profesionalism, blazați și chiar dezinteresați față de ceea ce trebuia să fie marea bătălie de la Roman. Am mizat apoi pe orgoliul unui oraș, al unei comunități care, dincolo de comentariile celor care se întrebau retoric dacă electricitatea mai reprezintă pentru romașcani o problemă, are o istorie și o tradiție culturală remarcabilă și care, în viziunea mea, tocmai din aceste motive nu se putea lăsa cumpărată de o masă și un pahar de vin dat într-o seară la un restaurant din oraș. Am sperat apoi că, deși lupta pentru câștigarea locului de deputat din partea Romanului se dădea între un profesor de istorie romașcan de origine și discipolul cel mai silitor al lui Traian Băsescu, ajutat de un întreg sistem pe care acesta încă îl mai coordonează, autoritățile statului român vor veghea la respectarea legii electorale și a tuturor celorlalte legi ce reglementează o campanie electorală. În cele din urmă, am fost optimist în privința șanselor mele de succes, pentru că am crezut în bunul-simț și în dorința de a învinge a tuturor celor implicați în această poveste. Rezultatul final arată evident că m-am înșelat.

    Am încercat în paginile acestui jurnal să redau nu doar istoria unei campanii, pentru că există un anumit tipic al campaniilor electorale în care s-a încadrat și cea de la Roman, din toamna anului 2012; obiectivul central a fost acela de a reda cât mai precis tensiunea unei campanii, comportamentele diferite ale celor implicați și, nu în cele din urmă, crochiuri de oameni politici, iar unul dintre cei avuți în vedere a fost, evident, contracandidata mea, Elena Udrea.

    Pentru cineva care a fost implicat vreodată într-o campanie electorală poate părea greu de crezut că ultimul lucru pe care reușești să-l faci la sfârșitul unei zile de alergat la diferite întâlniri este să faci însemnări cu ceea ce s-a întâmplat în acea zi. Ca istoric, am avut mereu o pasiune aparte pentru memoriile politice și jurnalele liderilor politici de diferite orientări, iar cum întâmplarea a făcut ca, înainte de decembrie 2012, să citesc Jurnalul de campanie al Adrianei Săftoiu, mi-am zis că pot încerca și eu. Unele dintre informațiile redate de mine în jurnal sunt, așa cum am spus, rezultatul consemnărilor de la sfârșitul fiecărei zile de campanie, la care am adăugat în timpul redactării de anul trecut diferite amintiri sau postări de pe blogul personal sau de pe pagina de Facebook, făcute în perioada competiției cu Elena Udrea. Mi-am conceput jurnalul ca pe un adevărat exercițiu de analiză a propriilor stări de spirit de pe parcursul a două luni de zile, dar și de eliberare a unor energii negative, nemulțumiri și chiar frustrări. Știu bine că ultimul cuvânt sună foarte nepotrivit pentru ceea ce trebuie să spună un om politic despre el însuși, însă chiar cred că am simțit asta în anumite momente, iar dacă am tratat acest jurnal ca pe un moment de descătușare, nu vreau să folosesc alt termen pentru ceea ce am simțit de multe ori în timpul celei mai interesante competiții din viața mea, indiferent cui i s-a datorat o asemenea stare.

    În forma sa inițială, Jurnalul avea mai multe pagini, dar din diferite rațiuni am făcut câteva restrângeri, având însă convingerea că ceea ce a rămas nu afectează obiectivele sale principale. Câțiva dintre prietenii care au avut timp să citească prima formă a manuscrisului m-au întrebat dacă mai vreau să fac politică după publicarea acestei cărți, gândindu-se probabil la faptul că modul direct de a prezenta anumite lucruri pentru care am optat va supăra pe unii sau pe alții din câmpul politic. Chiar dacă nu acesta a fost obiectivul central al cărții, nu-mi fac iluzii că nu se va întâmpla așa, doar că am preferat să fiu și aici așa cum i-am obișnuit pe cei care mă cunosc de atâția ani, și anume să spun ceea ce gândesc și ce simt, indiferent dacă asta deranjează pe cineva. Sunt și am fost mereu un om liber, ce are curaj să spună lucrurilor pe nume și mai ales să arate foarte clar în ceea ce crede cu adevărat.

    La drept vorbind, cred că dacă România este astăzi acolo unde este se datorează în primul rând faptului că fiecare dintre cei care cunosc anumite lucruri, care știu de ce și mai ales cum se întâmplă ele în această țară, preferă să tacă, pentru a nu supăra pe un sus-pus sau poate pentru a-și proteja interesele. Într-un fel, aceleași sfaturi le-am primit și în campanie: să nu mai fac trimiteri la primarul orașului, deși acesta devenise bodyguardul Elenei Udrea; să nu mai spun că unii preoți fac parte din echipa de rebranduire a contracandidatei mele. Sunt doar câteva dintre îndrumările pe care le-am primit. Am preferat să spun oamenilor întâlniți în piețe, pe străzile orașului sau la adunări electorale programate adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în România în toată perioada celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu și modul în care unii lideri politici au profitat de apropierea recunoscută public pe care au avut-o față de acesta.

    După aproape doi ani de la campania din toamna anului 2012, văd în fiecare zi cum se fac diferite reevaluări ale unor politicieni. La drept vorbind, nu cred că e foarte greu, dacă ne gândim că, dincolo de competițiile politice mai mult sau mai puțin reale în care unii se angajează, există o strânsă prietenie la nivelul clasei politice românești, care face foarte probabilă oricând o reapropiere între lideri politici despre care puteai să crezi la un moment dat că-i despart mări și oceane, dar care se pot apropia foarte frumos, evident, pentru „interesul național". Sper doar că invocarea acestuia să nu-i ducă pe unii reprezentanți ai liberalilor alături de cei pe care i-am învins în toamna anului 2012, pentru că într-un asemenea moment va veni și pentru mine o clipă a meditațiilor asupra rațiunii pentru care energia consumată în atâția ani pe câmpul politic nu trebuie cumva folosită în alte direcții, mai interesante și mai oneste.

    Am pierdut o competiție electorală și cu toate acestea sunt liniștit din câteva motive. În primul rând, faptul că nu am fost nevoit să-mi mint concetățenii și că atunci când merg în Roman mă pot uita în ochii lor, neavând nevoie de paza nimănui. Sunt liniștit apoi pentru că i-am demonstrat Elenei Udrea, eu și cei care au fost lângă mine și au avut încredere în mine dându-mi votul lor, că există zone în România în care nu e chiar totul de vânzare și că, indiferent ce cred, din păcate, românii despre politicieni, nu suntem toți mincinoși, lași, trădători și corupți. Am demonstrat, împreună cu cei care au fost lângă mine în campania electorală de la Roman din decembrie 2012, că în țara aceasta mai sunt destui oameni pentru care cuvinte precum bunul-simț și frica de Dumnezeu nu sunt bune de rostit doar la televiziuni și în alegeri.

    Gânduri

    Sediul de campanie era din ce în ce mai gol. Simpatizanții, în număr destul de mare, care umpluseră încăperea la ora 21.00, începeau acum să se retragă treptat spre casele lor, pe chipuri putându-li-se desluși trăiri dintre cele mai variate. Unii au fost alături de mine în fiecare zi, pe stradă, la sediu, la adunări, mereu dornici să ajute. Alții, apăruți ca ciupercile după ploaie, nu fuseseră foarte implicați, însă erau acum pregătiți să sărbătorească victoria alături de noi. Au așteptat înfrigurați cu toții vești bune, toți au sperat că vom merge să reprezentăm Romanul în Parlament. Deși conform rezultatelor de la primele 20 de secții ne situam undeva la 52%, pe măsură ce timpul trecea, rezultatele începeau să arate altfel. Dezamăgit, Vlad a renunțat să mai contabilizeze voturile, mai ales că așteptam să primim centralizatorul final de la președintele Organizației Municipale a PNL Roman, domnul Nicu Stan, aflat la sediul PSD, unde exista un sistem special de numărare (metoda SMS-urilor). Și totuși, parcă nimeni nu-și mai dorea să afle rezultatul.

    Din inerție, i-am cerut Iuliei să reia neplăcuta și oarecum inutila contabilizare a voturilor, după care m-am gândit să le vorbesc din nou membrilor staffului meu sau, mai bine zis, părții foarte restrânse a acestuia: prieteni, rude și câțiva romașcani. Seniorii plecaseră de mult, fiecare cu treburile lui. Telefoanele nu mai sunau, iar televiziunile începeau să vorbească tot mai puțin despre bătălia noastră de la Roman și tot mai mult, în mod firesc, de altfel, despre victoria USL la nivel național. Am așteptat pe tot parcursul serii și în noaptea alegerilor un telefon de la președintele filialei județene a PNL Neamț. Nu l-am primit însă. Era probabil ocupat cu propriul colegiu, deși rezultatul final a arătat că și-a făcut griji degeaba. Omul datorită căruia intrasem în această poveste dispăruse în ultima săptămână de campanie fără ca, în tot acest interval, să dea un telefon sau să facă vreo vizită, măcar de curtoazie, la sediul de campanie. A venit abia a doua zi după prânz, când, pe un ton rezervat, a încercat să mă îmbărbăteze să depășesc cât mai repede momentul destul de dificil prin care treceam. Omul își îndeplinise obiectivul.

    În ciuda tendinței mele, de această dată nu a fost un discurs lung. Nici nu ar fi avut vreun sens. M-am oprit atunci când am văzut lacrimi în ochii unora dintre cei care, timp de mai bine de o lună de zile, fuseseră cu adevărat alături de mine. Nemaiputându-și ascunde supărarea, Ionuț (alintat de noi Țunoi), un tânăr minunat și foarte inimos, a răbufnit indignat: „Cum e posibil așa ceva, domnu’ Liviu?". În celălalt colț al sediului era Cristina, soția vărului meu, care încercase să îmbărbăteze întregul staff pe toată perioada campaniei. Aproape de ușă stătea Andreea, președinta Organizației Femeilor Liberale, unul dintre oamenii care m-au primit cu brațele deschise la începutul desantului la Roman și care mi-au dat, în multe momente din timpul campaniei, sentimentul că și-au dorit victoria la fel de mult ca echipa mea foarte restrânsă.

    În biroul în care țineam ședințele de lucru se afla Iulia, evident, cea mai afectată, pentru că știa cât de mult îmi dorisem victoria, întreaga poveste a candidaturii venind după numeroase discuții purtate de-a lungul ultimilor ani. Temperament și caracter puternic, era singura dintre cei „sentimentali" care reușea să ascundă cel mai bine starea de emoție ce o cuprinsese și pe ea. Toți acești oameni, cărora li se adăuga Matei (directorul de campanie), împreună cu alți câțiva prieteni dragi – Vlad, Radu, Ionuț, Lorin, Nicu, Iulia, Alin, Marius, Cristina, Alexandra, Alex și un alt prieten, Vlad –, precum și câțiva puști care s-au alăturat cauzei noastre reușiseră să-mi transmită pe parcursul campaniei energia, forța și priceperea lor. Unii au apucat să-și șteargă ochii la timp, crezând că nu i-am observat, alții însă nu s-au ferit deloc. Le-am mulțumit tuturor și am încercat să fac în așa fel încât totul să pară o victorie, pentru că până la urmă câștigasem o luptă nu cu un om politic, ci cu reprezentantul unui sistem în jurul căruia se adunaseră chiar și cei pe care îi consideram aliați.

    Acesta a fost motivul pentru care, în ciuda gustului amar pe care-l resimțeam cu toții, am deschis șampaniile pregătite din timp pentru victorie. Radu, directorul de imagine, mi-a spus că vrea să-mi vorbească. Era oarecum amuzant, pentru că, deși până atunci a știut mereu ce trebuia să spunem, acum părea vizibil încurcat. Radu a fost, de altfel, unul dintre ultimii care s-au împăcat cu gândul că am fost ghinioniști și că am pierdut. Nu e deloc ușor să accepți faptul că, deși victorioși, nu am obținut mandatul de deputat. A sperat până în ultima clipă și la un moment dat chiar l-a certat pe Vlad pentru că nu înceta să-și exprime convingerea că pierdusem competiția. Atent și echilibrat, ca de obicei, Radu a simțit nevoia să mă felicite mai întâi pentru rezultat, recunoscând apoi că, în astfel de momente, vorbele devin inutile, îmbrăcând de cele mai multe ori haina unui formalism ieftin și a unei politeți artificiale, care nu-și aveau rostul între noi. Tocmai de aceea nu l-am lăsat să găsească prea multe cuvinte pentru a explica ceea ce se întâmplase, știind foarte bine că și lui, la fel ca și nouă, îi era aproape imposibil să înțeleagă cum de un număr important de romașcani au fost convinși să o voteze pe Elena Udrea.

    După discuția cu Radu, am ieșit din birou și am dat cu ochii de Vlad. Dezamăgirea mea era foarte mare. Și acum îmi răsună în minte cuvintele lui: „Liviu, e doar începutul. E prima ta candidatură, nu e capătul lumii. Am făcut cu toții tot ce am putut. Când știi că ești de partea bună a baricadei și că ai fost bine intenționat, nu ai ce să îți reproșezi. Atât am știut să facem".

    După vreo două ore în care am repovestit ce a fost mai frumos în timpul campaniei, am dat stingerea. Era deja 3.30-4.00 AM și fiecare dintre cei care mi-au fost alături simțea nevoia unui pat odihnitor, dar din aceeași fidelitate nu doreau parcă să mă lase singur. Cu toate acestea, am decis cu toții să ne retragem, urmând ca a doua zi să ne revedem pentru discuțiile de final. Am închis sediul și am făcut câțiva pași cu Iulia în drum spre apartamentul în care stătuse timp de o lună. Am revăzut împreună cu ochii minții tot ce se întâmplase în ultimele săptămâni. Ne venea să râdem și să plângem în egală măsură, și asta pentru că obiectivul fusese pe jumătate atins. În scurt timp, am reușit să fim pe buzele multor romașcani și români deopotrivă, am demonstrat întregii țări că orașul meu natal nu era, dincolo de toate speculațiile presei centrale, locul în care Elena Udrea putea să facă ceea ce dorea și mai ales le-am arătat că se poate face totuși în România și o altfel de politică: fără plase burdușite, fără bani dați alegătorilor și presiuni asupra oamenilor care primesc ajutor social de la primărie.

    Știam că am făcut greșeli, și eu, și stafful meu. Experiența mea politică trebuia să mă ajute să evităm multe dintre calculele noastre care ulterior s-au dovedit a fi greșite. Tot ce s-a întâmplat în timpul campaniei, dar și rezultatul în sine păreau greu de înțeles. Am știut de la început că o competiție de tipul celei în care intrasem putea să aibă orice rezultat. Pentru noi a fost de această dată unul negativ. Frigul dimineții de iarnă începea să ne cuprindă, așa că am decis ca scurta noastră plimbare și analiză să se încheie. M-am îndreptat singur spre casă. Echipa care mă însoțea de obicei era probabil deja la odihnă. Oboseala pusese stăpânire pe toți. Am preferat să merg pe jos.

    Pășeam și simțeam cum zăpada curăța parcă întreaga murdărie care se acumulase în campanie și în oraș. Ajuns în fața sediului, am descoperit din nou bannerul mare pus în fața geamului nostru cu chipul contracandidatei mele. Zâmbetul specific oricărui politician care apare în astfel de ipostaze părea să fie unul destinat mie. Pe drum, câțiva oameni la fel de somnoroși ca și mine mă priveau oarecum mirați, văzându-mă singur la acea oră pe stradă și mai ales mergând pe jos. Ne-am salutat cu toții, ca și cum am fi fost vechi cunoștințe. Sau poate că eram, dacă mă gândesc la câți oameni am întâlnit în această campanie; la ușile câtorva dintre ei am bătut, poate, înaintea acelei dimineți de 10 decembrie. Sunt convins că nu au văzut de prea multe ori un politician mergând singur pe stradă, prin zăpadă, cu atât mai mult unul care s-a luptat cu Elena Udrea. Ca să fiu sincer, nici nu știu ce era mai greu de suportat în acele momente: faptul că pierdusem competiția sau că eram singur? După ceva timp, am ajuns pe strada unde locuiesc părinții mei. Din fericire, nu am întâlnit pe nimeni. Spun asta pentru că, în ciuda faptului că am fost pregătit pentru orice, inclusiv pentru o astfel de situație, nu îmi doream în acele clipe să explic nimănui prevederile unei legi electorale potrivit căreia un candidat poate câștiga o competiție, iar altul să meargă în Parlament. Știam că devenisem prizonierul unei legi date de propriul meu partid în urmă cu patru ani.

    În plus, nu eram dispus în acele momente să văd zâmbete condescendente și nici să primesc încurajări de genul „Lasă, fii tare! sau „Nu-i nimic. Ești tânăr, mai ai timp!. Ironia cea mai sinistră a campaniei a fost amplasarea, chiar în fața blocului unde locuisem timp de o lună și jumătate, a unui panou mare de pe care îmi zâmbea contracandidata mea. În mod inevitabil i-am văzut din nou chipul puternic stilizat în Photoshop și îmbrățișarea tandră a primarului, care promitea, alături de cea pe care o făcuse deputat, să transforme în mod radical Romanul. Știam că nu o vor face și întreaga situație mă frustra. În timp ce deschideam ușa, mi-au revenit în minte toate discuțiile purtate cu părinții mei pe tema campaniei și a alegerilor, dar și emoțiile noastre din fiecare zi. M-am întins în pat și am încercat să-mi limpezesc gândurile. Nu puteam dormi. Toate scenele din campanie, din sediul de campanie, din sediile televiziunilor locale și naționale, întâlnirile cu alegătorii, mitingul din 24 noiembrie, adunările de la Casa de Cultură, toate îmi treceau prin fața ochilor. Dacă un politician, oricât de experimentat ar fi, vă va spune cândva că a dormit liniștit după ce a pierdut niște alegeri, să știți că minte. E un sentiment ciudat, care nu poate fi asemuit cu nimic.

    După terminarea campaniei, iar uneori chiar și în timpul acesteia, am realizat că, oricât de bine am încercat să-mi interpretez rolul, jucasem totuși într-o piesă în care regia, scenariul, coregrafia și mai ales muzica au fost asigurate de oameni care au rămas în spatele scenei. În ciuda acestei senzații tot mai puternice la finalul campaniei, cred că cei care m-au distribuit în acest rol au avut în timpul competiției destule emoții, și asta pentru că nu am fost așa cum și-ar fi dorit: păpușa lor. Când ziua se lupta tot mai serios cu noaptea, am înțeles că filmul candidaturii mele se apropia de sfârșit și că nu-mi rămânea nimic altceva de făcut decât să revin cât mai repede la viața mea de dinainte, iar Elena Udrea, în Parlament, acolo unde au dorit numeroșii săi prieteni, cu orice preț aproape, pentru liniștea ei și somnul lor frumos.

    Sunt Liviu Brătescu, „profesorul de la Roman", cum mi-au spus mulți, și am să vă spun povestea candidaturii mele: am învins, dar am fost înfrânt.

    Iași-Roman și retur

    Dacă a existat vreo întrebare care a revenit frecvent în timpul campaniei electorale, cred că a fost cea referitoare la motivul care m-a făcut să intru în această luptă împotriva unui personaj cu notorietatea Elenei Udrea. Am spus atunci și o spun și acum: doar gândul că ea putea candida în orașul meu natal a fost un argument foarte serios pentru a lua în calcul o asemenea posibilitate. Am scris pe blog numeroase texte despre omul politic Elena Udrea, texte în care-mi exprimasem cât se putea de clar părerea despre activitatea ei politică și nu numai. Credeam atunci, ca și acum, că este un contramodel nu doar pentru cei care vor să facă politică, ci și pentru cei care își caută un model în viață. Din momentul în care candidatura ei a devenit tot mai clară, am început să mă gândesc la o astfel de posibilitate, deși atunci părea puțin probabil să reușesc acest lucru. Părea o mare provocare să devin contracandidatul favoritei lui Traian Băsescu. Apoi, am considerat mereu că ideea de a candida pentru Parlament este un adevărat test de maturitate politică, iar pentru cineva aflat în politică de 20 de ani era momentul potrivit. Până în toamna anului 2012 mă implicasem în numeroase campanii și nu de puține ori am fost nemulțumit de prestația unui candidat sau a altuia, indiferent că era vorba despre mesajele transmise sau aparițiile publice în general. Sosise acum vremea să arăt și eu ce pot.

    Ideea unei candidaturi la Roman nu a apărut însă dintr-odată, ci cu mult înaintea momentului octombrie 2012. Totul a început imediat după alegerile uninominale din 2008, când am înțeles că, dacă ești cunoscut într-o comunitate, beneficiezi de o mașinărie de partid bine pusă la punct și reușești să comunici direct cu alegătorii, nu se poate să nu reușești. Am fost implicat în acea toamnă în stafful de campanie al unui coleg de partid care candida într-un colegiu unde liberalii stăteau destul de bine, însă, cu toate acestea, a ajuns în final pe locul al treilea. Am înțeles la vremea respectivă câteva lucruri și eram convins că multe dintre erorile comise ar fi putut să fie evitate cu ceva mai multă atenție a staffului operațional și o mai bună armonizare a diferitelor structuri din cadrul echipei. Dincolo de aceasta, într-o campanie electorală există destule lucruri pe care pur și simplu nu ai cum să le controlezi din postura de candidat, oricât de atent sau priceput ai fi. De multe ori, nici experiența politică și nici cea de viață nu te ajută foarte mult, pentru că totul devine la un moment dat un act mimetic, în care singurul lucru bun pe care îl poți face este să fii atent să nu comiți erori mari.

    Revenind la Roman, am avut mereu sentimentul că atât prezența mea aici ca profesor de istorie timp de cinci ani la trei școli generale, cât și implicarea, începând cu anul 1997, în diferite acțiuni ale Muzeului de Istorie au contribuit la creșterea notorietății mele și la formarea unei imagini pozitive în rândul cetățenilor. În iarna lui 2008, împreună cu un bun prieten romașcan, Iulian, m-am gândit că ar fi important să fiu cât mai prezent în mass-media, cu articole în Ziarul de Roman sau cu o emisiune de televiziune, un talk-show cultural-politic, în care să fim implicați amândoi. Iulian a fost cel care l-a convins pe Gabriel Volcinschi, pe atunci directorul Ziarului de Roman, că ar fi un adevărat câștig pentru publicația pe care o conducea dacă aș scrie săptămânal un editorial. Așa am ajuns să scriu editoriale, din primăvara până în toamna anului 2009, care au generat reacții diverse, multe dintre ele pozitive. Unii au văzut în materialele mele expresia unui plan pus la cale cu liderii PNL Roman, poate și pentru că, dincolo de tonul echilibrat și încercarea de a nu aborda subiectele politice într-un mod pătimaș, era vizibilă amprenta ideologiei politice în care cred. Nici vorbă însă de un plan făcut cu vreun lider local. Scriam pur și simplu ceea ce credeam. Știind că Ziarul de Roman avea un public numeros, m-am așteptat ca măcar unul dintre vechii mei colegi liberali să mă sune și să mă felicite pentru ceea ce scriam. Nu a fost însă așa. Abia mai târziu, după vreo trei ani, mi-am dat seama că, după plecarea mea din oraș, mulți dintre liberalii romașcani nu mai empatizau în niciun fel cu mine. Mai târziu, când am preluat coordonarea Colegiului 10 din Iași – responsabilitate care îmi ocupa mare parte din timp –, am renunțat la acest proiect drag. Acum, privind înapoi, îmi dau seama că o continuare a demersului meu jurnalistic m-ar fi ajutat să transmit mai ușor, de-a lungul anilor ce au precedat candidatura la Roman, ideile și mesajele mele politice. Ideea televiziunii a dispărut treptat dintr-un motiv foarte simplu: simțeam că nu mai aveam atât de multă energie pentru a fi prezent pe toate fronturile. Întreaga poveste cu Ziarul de Roman a durat câteva luni, fiind în fond o reeditare a unei colaborări din anii 2004-2005, care a reușit să mă recalibreze intelectual după divorțul început în primăvara anului 2009. Colaborarea cu Muzeul de Istorie, care a contribuit, printre altele, la creșterea notorietății mele în oraș, a durat până spre sfârșitul anului 2010. Ocuparea funcției de director al Ateneului Tătărași a blocat apoi orice altă invitație din această direcție până în toamna lui 2012, când, cu ocazia unui simpozion național, am avut ocazia să-mi cunosc în mod direct contracandidata. Mi-am dat seama în acel moment că notorietatea Elenei Udrea o depășea cu mult pe cea pe care o aveam eu în orașul natal. Am înțeles atunci cât de mult pot contribui televiziunile la cota de notorietate a oricărui politician.

    Dincolo de amintita „conspirație" cu bunul meu prieten Iulian, ideea unei candidaturi la Roman a apărut frecvent în discuțiile purtate, pe parcursul anilor 2009-2012, cu unii dintre prietenii mei, precum Vlad, Alex, Radu, Vlad M., Alex M., dar și cu cei de la Universitate, precum Bogdan sau Ovidiu. Nu știam însă atunci cum puteam face o mișcare politică de acest tip.

    Timp de patru ani am considerat că o candidatură pentru Parlament trebuie pregătită din vreme, aceasta presupunând în viziunea mea formarea unei echipe, stabilirea unui program clar și coerent al viitoarei activități în Parlament și, nu în cele din urmă, găsirea celui mai bun mecanism de creștere a notorietății.

    După

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1