Aici și acum

Croix

Cuvânt înainte

Sosește ziua scadenței.

Ziua în care te întrebi: Ce am făcut cu viața mea?

Tragi o linie și socotești. Ca un zaraf.

Am scris romane, eseuri, nuvele, scenarii de filme, piese de teatru.

Bine! Le așezăm deoparte. Este literatură. Te vor judeca cititorii, criticii și posteritatea.

Dar în viața publică? Un scriitor este și un tribun în Agora! Ce ai scris despre treburile obștei? Despre invazia barbariei și dominarea minciunii și a imposturii în acești ani de necruțătoare cruzime spirituală, amoralitate, mediocritate, frică și prostie? Ce ai așezat între tine și lupii cu chip uman? Ai urlat cu ei? Ai tăcut sau... te-ai revoltat?

Nu știu cât voi mai trăi, nu sunt profet și nici nu mai pot să-mi schimb trecutul. Dar stă în puterea și obligația mea să-mi analizez diversele etape de până acum. Fiecare dintre noi reprezintă însumarea metamorfozelor prin care a trecut.

Destinul este prelungirea a „ceea ce sunt spre „ceea ce mi se va întâmpla. („Destinul este caracterul": Heraclit.) Am greșit? Unde? Cum? Cu cine? Sau n-am greșit...

Am greșit. Da! M-am înșelat atunci când am crezut că suferința este semnul destinului și al unei posibile iluminări. Poporul român a suferit cea mai cumplită „eroare și oroare" istorică timp de 45 de ani, dar iluminarea așteptată nu s-a produs după evenimentele din decembrie 1989. De ce? Pentru că suferința, dacă nu se întâlnește cu înțelegerea unui fenomen, cu conștiința și rațiunea, rămâne la primul nivel, fără nici un rezultat pe planul cunoașterii, al depășirii și al devenirii.

Viața nu are nevoie de adevăr, justiție, morală, spirit și metafizică. Ea vrea să viețuiască sau să supraviețuiască cu orice preț; în ciuda oricărui principiu etic sau estetic. Și noi, românii, vrem mereu să supraviețuim. Dacă este nevoie („Forța motrice a istoriei o formează cheria, nevoia, trebuințele materiale": Democrit) se recurge la șiretenie, înșelăciune sau mistificarea Istoriei. Viața uită! Refuză trecutul și memoria care ar împiedica-o să acționeze liberă de orice aducere aminte. Viața nu are trecut și istorie. Singura deviză: Clipa. Eternul prezent. Respinge schimbarea, transformarea (Metanoia) sau devenirea. Totul pe orizontală: imanentul. Nimic pe verticală: transcendentul.

Și totuși, suferința nu este inutilă... Pe durata scurtă a timpului, Adevărul rămâne ascuns, în schimb, pe durata lungă a timpului, „puterea temporală este de fiecare dată învinsă de „autoritatea spirituală.

Dar ce este logic și rațional pentru un individ sau un popor? Pentru unii... orbirea, minciuna, asuprirea, crima, războiul, ruina, haosul și „amăgirea stelelor". Pentru alții: ordinea, măsura, sufletul, spiritul, morala, justiția, înțelepciunea, mântuirea, Logosul. Omului i s-a atribuit rațiunea nu din întâmplare, ceea ce rămâne un mister. Pentru un înțelept, judecata și seninătatea sunt o stare de spirit normală.

Întrebarea rezistă: oare poporul român se poate considera un „popor de excepție? Se mai poate, oare, aștepta un „miracol românesc? Nu miracol, ci efort, credință și eroism lucid și rațional la nivel de individ și colectivitate. Adevărul este o luptă, deoarece el este chiar victoria. Să respingem erorile și crimele morale fără să urâm oamenii și să „nu blestemăm secolul, deoarece el este însuși Dumnezeu" – Profetul Mahomed.

Complexitatea nu înseamnă nici confuzie, nici ambiguitate și nici mistificare. Clar și sever cu tine însuți. Ai rămas liber? Câtă libertate și adevăr ai suportat și câtă minciună și ipocrizie ai alungat și denunțat?

După terminarea facultății, cu o diplomă de avocat în buzunar, a trebuit să plec „la munca de jos pentru reeducare". Timp de 12 ani. Pedepsit în libertate la ignoranță, ratare și supunere. Tatăl meu fusese condamnat politic. Pentru că nu aveam cu cine să vorbesc, am început să scriu. Altfel aș fi înnebunit. Avantajul de a fi solitar înainte de a fi solidar. Am început să-mi „acontez libertatea și autenticitatea cu nervii încordați în tăcere sau în nopțile bântuite de insomnii, îndoieli și coșmaruri. Revanșa? O coală albă de hârtie care mă aștepta pe masă sau un petic de ziar pe care notam câte un cuvânt. Cum de nu înțelegeau că aveau în mine un adversar: „scribul care nu uita nimic și nu ierta trufia celor pentru care „ura de clasă era tot atât de necruțătoare ca și „ura de rasă. Voiau să construiască ceva în cârdășie cu dușmănia, suspiciunea, denunțul și „ștergerea trecutului".

Am încercat să dobândesc o gândire multiplă, o gândire articulată la diverse domenii, să reconciliez realul cu imaginarul, raționalitatea cu metafizicul (sacrul) și să alung maniheismul lui: ori-ori. Îndoiala am atașat-o lui Cogito și m-am străduit să am o viziune globală: trecut, memorie, tradiție, filozofie, religie.

Plecând de la întrebările lui Kant („Ce pot ști? Ce trebuie să fac? Ce-mi este îngăduit să sper?"), am încercat să-mi răspund la câteva nedumeriri care mă bântuiau de mai mult timp: „De ce și cum am trăit până acum? Ce a vrut Dumnezeu de la mine, dar, în special, ce am vrut eu să fac cu tot ce mi-a dăruit Dumnezeu?" Un filozof spunea: „Eu nu am avut un destin, eu sunt destinul. Suprema libertate este aceea în raport cu ceilalți, însă în primul rând în raport cu tine și cu puterea de a deveni, de a te „autocrea ca ființă gânditoare și superioară: omul integral și autentic. Ambiția enormă de a nu lăsa nimic la întâmplare sau la dispoziția altcuiva. Ce îmi este îngăduit să sper? Nimic! Sau... onoarea de a trăi în demnitate și seninătate: dobândirea înțelepciunii.

Viața mea se confundă cu cărțile mele și îmi număr vârsta cu romanele publicate și datele lor de apariție. Creația a jucat un rol formator și întemeietor. Am încercat să dau o formă haosului interior și neantului din jurul meu și să așez între mine și moarte... o Carte.

„A trăi înseamnă să aperi o formă" – Hölderlin.

O biografie devine concludentă și revelatoare numai în măsura în care este ordonată și determinată de operă. Praguri și zăgazuri așezate împotriva valurilor de apă neagră, sordide și mizerabile ale vieții perisabile, în căutare de lumină și transcendent. Suntem ceva care ne depășește permanent. Ținem în mâna stângă o bucată de pâine, iar în dreapta un Poem sau... un Copil!

În Aici și acum, nu mă mai ascund în spatele personajelor din roman și nu mai pot fi confundat cu ele: diversele măști ale autorului. Acum mă privesc în față și vă privesc în ochi. Iată ce am gândit și publicat timp de 25 de ani. Mă întorc în trecut fără mânie. Încep de azi: articole politice, eseuri, cronici literare și de film scrise în exil, când am ajuns la Paris, în 1987. Pagini publicate încă din primele luni când m-am hotărât să părăsesc spațiul și timpul damnat în care m-am născut. Căutarea timpului pierdut continuă cu tot ce am publicat în ziarele și revistele din România începând din 1970. N-am ocolit nici un articol.¹ N-am ascuns nimic, nici pe cele de care acum mi-ar fi rușine. N-am găsit în arhiva mea nici o pagină închinată gloriei „Marelui Inchizitor sau „Luptei pentru pace. Când eram invitat (somat) să scriu un articol despre „patriotismul românesc sau despre „internaționalismul proletar refuzam sau le spuneam: „știu să scriu doar romane".

Aici și acum (Hic et nunc) se vrea un itinerar spiritual care a început în urmă cu peste două decenii. Dar este și un protest împotriva uitării, a amneziei voluntare care se manifestă acum în România.

Nu am dreptul să uit nimic din tot ce am trăit. Bun sau rău. Dar nici nu pot să uit, ar însemna că m-aș nega ca ființă gânditoare care așază deasupra tuturor valorilor: Cogito. Cu toate acestea, știu că uitarea este un mijloc de supraviețuire la nivel primar, elementar, „real și necesar". Uitarea nu este numai un mod de a te trișa pe tine însuți, dar și un mijloc de a-i trișa pe ceilalți, de a te deroba de orice responsabilitate.

„Iată ce ai făcut!", îți spune memoria.

„Eu n-am putut săvârși această faptă", îți răspund orgoliul, fanatismul, ignoranța.

Și în cele din urmă memoria și conștiința cedează, uitarea se așterne comodă și liniștitoare asupra unui individ, colectivitate sau popor.

Pentru unii adevărul este un fel de eroare fără de care nu pot trăi. Renunțând la judecățile lor false ar însemna să renunțe la propria lor viață. Veridicitatea sau autenticitatea este ceva ce trebuie găsit, dar și ceva ce trebuie creat de fiecare dintre noi, la nesfârșit.

Cei care au murit în închisori, lagăre sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră sunt uciși de două ori. Atunci și acum prin ignorare și uitare. Dar noi vrem să ne uităm chiar și prezentul. Toate abuzurile și fărădelegile comise după evenimentele din decembrie 1989: Timișoara, teroriștii, mineriadele, Berevoiești, Căciulați și multe altele. Suntem nevoiți să trăim printre asasini, iar un popor care nu-și respectă memoria nu poate fi respectat.

Știm că Istoria nu are semnificație, scop sau sens.

Istoria reprezintă doar cicluri nesfârșite de forme politice – monarhia, aristocrația sau democrația – condamnate în timp corupției și dispariției. Vitalitatea unui popor și virtuțile politice ale elitei sunt determinate de luptele contrare dintre forțele umane interne sau externe, adică între popoare, țări sau imperii. Ciclurile istorice reîncep mereu, dar valorile profunde și defectele structurale ale unei națiuni se transmit permanent. Conflictul dintre principiul perenității (continuitatea în timp a virtuților și a viciilor unui popor) și principiul corupției (uzura și decadența formelor politice și statale) determină Istoria să treacă mereu de la un ciclu la altul.

Nu e niciodată prea târziu să așezăm în locul voinței de putere și dominare, voința de adevăr, tradiție, memorie și justiție.

Numai un ignorant sau un om care nu are conștiința relativității se ia prea în serios și își pierde simțul umorului. Și nu de azi, încă de pe timpul lui Heraclit care era de părere că: „Tot ce există este just și injust și se justifică în amândouă cazurile. Și totuși... n-am reușit de prea multe ori „să-mi joc viața, să mă distrez și s-o privesc cu detașare sau indiferență. Chiar dacă uneori am izbutit să râd... să râd de tot ce trăiam.

Bujor Nedelcovici

Paris

Decembrie 1994

1 Două excepții: articolul critic adresat lui Nicolae Breban (Între Falstaff și Tartuffe, România literară, 37 / 12 sept. 1991) și articolul polemic cu Norman Manea (Libertatea de a trage cu pușca, R. L., 44 / 1991). Am considerat că aceste articole – prin trecerea timpului – nu își mai au rostul în prezentul volum.

Post scriptum

Au trecut aproape 35 de ani de când am publicat primele articole în ziare și reviste – începând din 1972 și însumând câteva sute –, care au fost incluse parțial în volumele de publicistică «Aici și acum» și «Cochilia și melcul».

În tot acest timp am fost condus de ideea: «Un scriitor este un tribun în Agora» și are o misiune: «Rostitor de adevăr în numele celor care nu au acces la cuvântul rostit public».

M-am întrebat de nenumărate ori ce sens au avut toate aceste intervenții publice, proteste, scrisori deschise și polemicile pe care le-am avut cu diverse autorități, oameni politici, scriitori … Acum, după trecerea timpului, mă întreb dacă nu a fost o eroare și poate ar fi fost mai bine să mă ocup de literatură, numai de literatură și de artă.

Am supărat, deranjat, contrariat, enervat mai multe persoane și scriitori și am fost insultat, comparat cu vechi activiști de partid, ironizat, tratat cu indulgența unui naiv și deseori mi s-a scris / spus: «Ești de o incurabilă candoare», sau «Ai un curaj practicat cu candoarea unui Don Quijote al zilelor noastre» … Un poet național, de fiecare dată când mă vede la București, mă mângâie pe cap și are un zâmbet superior, ironic și cu aerul celui care ar zice: «Copile! N-ai înțeles nimic din cum merg lucrurile aici!», chiar dacă se îmbrățișează cu președintele țării (un fost activist) și apoi se duce la televizor și îi acuză pe foștii colaboratori … Culmea imprudenței! Am citit Dosarul de Securitate pe care n-ar fi trebuit nici să-l deschid și, în plus, am scris și am vorbit despre ce am găsit acolo.

Și încă o eroare gravă! Am luat oamenii și evenimentele prea în serios, fără să țin cont că deriziunea, umorul, carnavalul și bășcălia sunt legile noastre de bază.

Greșeală! Mare greșeală!

Sigur, nu pot să-i uit pe cei care au remarcat: «Strădania de a face de unul singur procesul comunismului, sub o ploaie de insulte, râsete batjocoritoare și amenințări», sau «B. N. duce de mai mulți ani, fără mare susținere, din partea celor din jur, o campanie de activare a memoriei contemporanilor, care nu vor să-și amintească ce s-a întâmplat în timpul comunismului. B. N. va învinge …»

De unul singur? Nu se poate face mare lucru de unul singur doar dacă ești erou sau sfânt și eu nu sunt nici erou și nici sfânt … Dar câtă strădanie, nervi, frământări, insomnii … A meritat oare tot acest efort? Aș fi putut să scriu alte romane, nuvele, scenarii de film sau piese de teatru … N-aș fi fost obligat să plec în exil … Sau aș fi putut să trăiesc pentru că nu mi-am trăit viața sau mi-am trăit-o scriind într-o asceză involuntară … Îmi număram vârsta în funcție de romanele publicate … A fi scriitor nu este o carieră, ci o vocație și eu am «trăit în literatură și literatura m-a trăit pe mine ca într-o formă de vampirism