Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Aici și acum

Aici și acum

Citiți previzualizarea

Aici și acum

evaluări:
4/5 (1 evaluare)
Lungime:
481 pagini
4 ore
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737245793
Format:
Carte

Descriere

Volumul Aici și acum, cuprinzând eseuri, studii, polemici, însemnări de jurnal, interviuri, scrisori deschise – difuzate de scriitor prin mass-media în perioada 1970-1995 –, este convingător și emoționant. Nu sună a gol, ca atâtea alte volume de publicistică, ocazională și convențională, apărute după 1989. Îl citim, încă de la prima pagină, cu maximă atenție, întrucât unele texte ne-au rămas în minte de pe vremea publicării lor în presă, când s-au remarcat prin gravitate și printr-o bună credință rar întâlnită la noi. Iar lectura întregului nu dezamăgește. Dimpotrivă. Prin însumare, textele disparate creează o atmosferă de responsabilitate susținută, care le pune și mai bine în valoare. Singurele secvențe care displac sunt acelea în care scriitorul vorbește pe un ton solemn – și uneori teatral-eroic – despre creația sa, despre menirea lui de creator etc. Evidențiind însă o vanitate naivă, o lipsă de abilitate, și aceste secvențe contribuie la câștigarea încrederii noastre.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737245793
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Aici și acum

Cărți conex

Previzualizare carte

Aici și acum - Nedelcovici Bujor

Croix

Cuvânt înainte

Sosește ziua scadenței.

Ziua în care te întrebi: Ce am făcut cu viața mea?

Tragi o linie și socotești. Ca un zaraf.

Am scris romane, eseuri, nuvele, scenarii de filme, piese de teatru.

Bine! Le așezăm deoparte. Este literatură. Te vor judeca cititorii, criticii și posteritatea.

Dar în viața publică? Un scriitor este și un tribun în Agora! Ce ai scris despre treburile obștei? Despre invazia barbariei și dominarea minciunii și a imposturii în acești ani de necruțătoare cruzime spirituală, amoralitate, mediocritate, frică și prostie? Ce ai așezat între tine și lupii cu chip uman? Ai urlat cu ei? Ai tăcut sau... te-ai revoltat?

Nu știu cât voi mai trăi, nu sunt profet și nici nu mai pot să-mi schimb trecutul. Dar stă în puterea și obligația mea să-mi analizez diversele etape de până acum. Fiecare dintre noi reprezintă însumarea metamorfozelor prin care a trecut.

Destinul este prelungirea a „ceea ce sunt spre „ceea ce mi se va întâmpla. („Destinul este caracterul": Heraclit.) Am greșit? Unde? Cum? Cu cine? Sau n-am greșit...

Am greșit. Da! M-am înșelat atunci când am crezut că suferința este semnul destinului și al unei posibile iluminări. Poporul român a suferit cea mai cumplită „eroare și oroare" istorică timp de 45 de ani, dar iluminarea așteptată nu s-a produs după evenimentele din decembrie 1989. De ce? Pentru că suferința, dacă nu se întâlnește cu înțelegerea unui fenomen, cu conștiința și rațiunea, rămâne la primul nivel, fără nici un rezultat pe planul cunoașterii, al depășirii și al devenirii.

Viața nu are nevoie de adevăr, justiție, morală, spirit și metafizică. Ea vrea să viețuiască sau să supraviețuiască cu orice preț; în ciuda oricărui principiu etic sau estetic. Și noi, românii, vrem mereu să supraviețuim. Dacă este nevoie („Forța motrice a istoriei o formează cheria, nevoia, trebuințele materiale": Democrit) se recurge la șiretenie, înșelăciune sau mistificarea Istoriei. Viața uită! Refuză trecutul și memoria care ar împiedica-o să acționeze liberă de orice aducere aminte. Viața nu are trecut și istorie. Singura deviză: Clipa. Eternul prezent. Respinge schimbarea, transformarea (Metanoia) sau devenirea. Totul pe orizontală: imanentul. Nimic pe verticală: transcendentul.

Și totuși, suferința nu este inutilă... Pe durata scurtă a timpului, Adevărul rămâne ascuns, în schimb, pe durata lungă a timpului, „puterea temporală este de fiecare dată învinsă de „autoritatea spirituală.

Dar ce este logic și rațional pentru un individ sau un popor? Pentru unii... orbirea, minciuna, asuprirea, crima, războiul, ruina, haosul și „amăgirea stelelor". Pentru alții: ordinea, măsura, sufletul, spiritul, morala, justiția, înțelepciunea, mântuirea, Logosul. Omului i s-a atribuit rațiunea nu din întâmplare, ceea ce rămâne un mister. Pentru un înțelept, judecata și seninătatea sunt o stare de spirit normală.

Întrebarea rezistă: oare poporul român se poate considera un „popor de excepție? Se mai poate, oare, aștepta un „miracol românesc? Nu miracol, ci efort, credință și eroism lucid și rațional la nivel de individ și colectivitate. Adevărul este o luptă, deoarece el este chiar victoria. Să respingem erorile și crimele morale fără să urâm oamenii și să „nu blestemăm secolul, deoarece el este însuși Dumnezeu" – Profetul Mahomed.

Complexitatea nu înseamnă nici confuzie, nici ambiguitate și nici mistificare. Clar și sever cu tine însuți. Ai rămas liber? Câtă libertate și adevăr ai suportat și câtă minciună și ipocrizie ai alungat și denunțat?

După terminarea facultății, cu o diplomă de avocat în buzunar, a trebuit să plec „la munca de jos pentru reeducare". Timp de 12 ani. Pedepsit în libertate la ignoranță, ratare și supunere. Tatăl meu fusese condamnat politic. Pentru că nu aveam cu cine să vorbesc, am început să scriu. Altfel aș fi înnebunit. Avantajul de a fi solitar înainte de a fi solidar. Am început să-mi „acontez libertatea și autenticitatea cu nervii încordați în tăcere sau în nopțile bântuite de insomnii, îndoieli și coșmaruri. Revanșa? O coală albă de hârtie care mă aștepta pe masă sau un petic de ziar pe care notam câte un cuvânt. Cum de nu înțelegeau că aveau în mine un adversar: „scribul care nu uita nimic și nu ierta trufia celor pentru care „ura de clasă era tot atât de necruțătoare ca și „ura de rasă. Voiau să construiască ceva în cârdășie cu dușmănia, suspiciunea, denunțul și „ștergerea trecutului".

Am încercat să dobândesc o gândire multiplă, o gândire articulată la diverse domenii, să reconciliez realul cu imaginarul, raționalitatea cu metafizicul (sacrul) și să alung maniheismul lui: ori-ori. Îndoiala am atașat-o lui Cogito și m-am străduit să am o viziune globală: trecut, memorie, tradiție, filozofie, religie.

Plecând de la întrebările lui Kant („Ce pot ști? Ce trebuie să fac? Ce-mi este îngăduit să sper?"), am încercat să-mi răspund la câteva nedumeriri care mă bântuiau de mai mult timp: „De ce și cum am trăit până acum? Ce a vrut Dumnezeu de la mine, dar, în special, ce am vrut eu să fac cu tot ce mi-a dăruit Dumnezeu?" Un filozof spunea: „Eu nu am avut un destin, eu sunt destinul. Suprema libertate este aceea în raport cu ceilalți, însă în primul rând în raport cu tine și cu puterea de a deveni, de a te „autocrea ca ființă gânditoare și superioară: omul integral și autentic. Ambiția enormă de a nu lăsa nimic la întâmplare sau la dispoziția altcuiva. Ce îmi este îngăduit să sper? Nimic! Sau... onoarea de a trăi în demnitate și seninătate: dobândirea înțelepciunii.

Viața mea se confundă cu cărțile mele și îmi număr vârsta cu romanele publicate și datele lor de apariție. Creația a jucat un rol formator și întemeietor. Am încercat să dau o formă haosului interior și neantului din jurul meu și să așez între mine și moarte... o Carte.

A trăi înseamnă să aperi o formă" – Hölderlin.

O biografie devine concludentă și revelatoare numai în măsura în care este ordonată și determinată de operă. Praguri și zăgazuri așezate împotriva valurilor de apă neagră, sordide și mizerabile ale vieții perisabile, în căutare de lumină și transcendent. Suntem ceva care ne depășește permanent. Ținem în mâna stângă o bucată de pâine, iar în dreapta un Poem sau... un Copil!

În Aici și acum, nu mă mai ascund în spatele personajelor din roman și nu mai pot fi confundat cu ele: diversele măști ale autorului. Acum mă privesc în față și vă privesc în ochi. Iată ce am gândit și publicat timp de 25 de ani. Mă întorc în trecut fără mânie. Încep de azi: articole politice, eseuri, cronici literare și de film scrise în exil, când am ajuns la Paris, în 1987. Pagini publicate încă din primele luni când m-am hotărât să părăsesc spațiul și timpul damnat în care m-am născut. Căutarea timpului pierdut continuă cu tot ce am publicat în ziarele și revistele din România începând din 1970. N-am ocolit nici un articol.¹ N-am ascuns nimic, nici pe cele de care acum mi-ar fi rușine. N-am găsit în arhiva mea nici o pagină închinată gloriei „Marelui Inchizitor sau „Luptei pentru pace. Când eram invitat (somat) să scriu un articol despre „patriotismul românesc sau despre „internaționalismul proletar refuzam sau le spuneam: „știu să scriu doar romane".

Aici și acum (Hic et nunc) se vrea un itinerar spiritual care a început în urmă cu peste două decenii. Dar este și un protest împotriva uitării, a amneziei voluntare care se manifestă acum în România.

Nu am dreptul să uit nimic din tot ce am trăit. Bun sau rău. Dar nici nu pot să uit, ar însemna că m-aș nega ca ființă gânditoare care așază deasupra tuturor valorilor: Cogito. Cu toate acestea, știu că uitarea este un mijloc de supraviețuire la nivel primar, elementar, „real și necesar". Uitarea nu este numai un mod de a te trișa pe tine însuți, dar și un mijloc de a-i trișa pe ceilalți, de a te deroba de orice responsabilitate.

„Iată ce ai făcut!", îți spune memoria.

„Eu n-am putut săvârși această faptă", îți răspund orgoliul, fanatismul, ignoranța.

Și în cele din urmă memoria și conștiința cedează, uitarea se așterne comodă și liniștitoare asupra unui individ, colectivitate sau popor.

Pentru unii adevărul este un fel de eroare fără de care nu pot trăi. Renunțând la judecățile lor false ar însemna să renunțe la propria lor viață. Veridicitatea sau autenticitatea este ceva ce trebuie găsit, dar și ceva ce trebuie creat de fiecare dintre noi, la nesfârșit.

Cei care au murit în închisori, lagăre sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră sunt uciși de două ori. Atunci și acum prin ignorare și uitare. Dar noi vrem să ne uităm chiar și prezentul. Toate abuzurile și fărădelegile comise după evenimentele din decembrie 1989: Timișoara, teroriștii, mineriadele, Berevoiești, Căciulați și multe altele. Suntem nevoiți să trăim printre asasini, iar un popor care nu-și respectă memoria nu poate fi respectat.

Știm că Istoria nu are semnificație, scop sau sens.

Istoria reprezintă doar cicluri nesfârșite de forme politice – monarhia, aristocrația sau democrația – condamnate în timp corupției și dispariției. Vitalitatea unui popor și virtuțile politice ale elitei sunt determinate de luptele contrare dintre forțele umane interne sau externe, adică între popoare, țări sau imperii. Ciclurile istorice reîncep mereu, dar valorile profunde și defectele structurale ale unei națiuni se transmit permanent. Conflictul dintre principiul perenității (continuitatea în timp a virtuților și a viciilor unui popor) și principiul corupției (uzura și decadența formelor politice și statale) determină Istoria să treacă mereu de la un ciclu la altul.

Nu e niciodată prea târziu să așezăm în locul voinței de putere și dominare, voința de adevăr, tradiție, memorie și justiție.

Numai un ignorant sau un om care nu are conștiința relativității se ia prea în serios și își pierde simțul umorului. Și nu de azi, încă de pe timpul lui Heraclit care era de părere că: „Tot ce există este just și injust și se justifică în amândouă cazurile. Și totuși... n-am reușit de prea multe ori „să-mi joc viața, să mă distrez și s-o privesc cu detașare sau indiferență. Chiar dacă uneori am izbutit să râd... să râd de tot ce trăiam.

Bujor Nedelcovici

Paris

Decembrie 1994

1 Două excepții: articolul critic adresat lui Nicolae Breban (Între Falstaff și Tartuffe, România literară, 37 / 12 sept. 1991) și articolul polemic cu Norman Manea (Libertatea de a trage cu pușca, R. L., 44 / 1991). Am considerat că aceste articole – prin trecerea timpului – nu își mai au rostul în prezentul volum.

Post scriptum

Au trecut aproape 35 de ani de când am publicat primele articole în ziare și reviste – începând din 1972 și însumând câteva sute –, care au fost incluse parțial în volumele de publicistică «Aici și acum» și «Cochilia și melcul».

În tot acest timp am fost condus de ideea: «Un scriitor este un tribun în Agora» și are o misiune: «Rostitor de adevăr în numele celor care nu au acces la cuvântul rostit public».

M-am întrebat de nenumărate ori ce sens au avut toate aceste intervenții publice, proteste, scrisori deschise și polemicile pe care le-am avut cu diverse autorități, oameni politici, scriitori … Acum, după trecerea timpului, mă întreb dacă nu a fost o eroare și poate ar fi fost mai bine să mă ocup de literatură, numai de literatură și de artă.

Am supărat, deranjat, contrariat, enervat mai multe persoane și scriitori și am fost insultat, comparat cu vechi activiști de partid, ironizat, tratat cu indulgența unui naiv și deseori mi s-a scris / spus: «Ești de o incurabilă candoare», sau «Ai un curaj practicat cu candoarea unui Don Quijote al zilelor noastre» … Un poet național, de fiecare dată când mă vede la București, mă mângâie pe cap și are un zâmbet superior, ironic și cu aerul celui care ar zice: «Copile! N-ai înțeles nimic din cum merg lucrurile aici!», chiar dacă se îmbrățișează cu președintele țării (un fost activist) și apoi se duce la televizor și îi acuză pe foștii colaboratori … Culmea imprudenței! Am citit Dosarul de Securitate pe care n-ar fi trebuit nici să-l deschid și, în plus, am scris și am vorbit despre ce am găsit acolo.

Și încă o eroare gravă! Am luat oamenii și evenimentele prea în serios, fără să țin cont că deriziunea, umorul, carnavalul și bășcălia sunt legile noastre de bază.

Greșeală! Mare greșeală!

Sigur, nu pot să-i uit pe cei care au remarcat: «Strădania de a face de unul singur procesul comunismului, sub o ploaie de insulte, râsete batjocoritoare și amenințări», sau «B. N. duce de mai mulți ani, fără mare susținere, din partea celor din jur, o campanie de activare a memoriei contemporanilor, care nu vor să-și amintească ce s-a întâmplat în timpul comunismului. B. N. va învinge …»

De unul singur? Nu se poate face mare lucru de unul singur doar dacă ești erou sau sfânt și eu nu sunt nici erou și nici sfânt … Dar câtă strădanie, nervi, frământări, insomnii … A meritat oare tot acest efort? Aș fi putut să scriu alte romane, nuvele, scenarii de film sau piese de teatru … N-aș fi fost obligat să plec în exil … Sau aș fi putut să trăiesc pentru că nu mi-am trăit viața sau mi-am trăit-o scriind într-o asceză involuntară … Îmi număram vârsta în funcție de romanele publicate … A fi scriitor nu este o carieră, ci o vocație și eu am «trăit în literatură și literatura m-a trăit pe mine ca într-o formă de vampirism celest».

Oare nu au dreptate cei care susțin că doar opera este importantă și rămâne în timp, chiar dacă scriitorul a fost un ticălos? Literatura nu este morală și nici amorală, ea este bună sau rea. Și atunci? Unii sunt partizanii lui Julien Benda care consideră «o trădare a intelectualilor» care au abdicat de la menirea lor și au intrat în jocul politic. Și noi avem «echidistanții și dilematicii» noștri care după o jumătate de secol de comunism pledează pentru neangajarea directă în politică, dar au participat în toate guvernele de după ’90.

Și atunci?

Cum să-mi explic atitudinea pe care am avut-o în viață? Se pot găsi mai multe căi pentru a înțelege drumul parcurs. Suntem condiționați de spațiul și timpul în care ne-am născut, apoi familia, educația, instruirea, caracterul, instinctul moral … explicația ontologică (EU, TU, EL), filosofică, metafizică … și nu în ultimul rând Istoria, Revolta, Politicul (nu Politica), Răul și Moartea …

Nu o să analizez spațiul și timpul în care am trăit, deoarece sunt cunoscute. Despre familie, copilărie și școală am mai scris … Cred că ar merita să ne oprim pe scurt asupra Istoriei, Politicului și Revoltei … În special Revolta!

Primul acuzat al condiției umane a fost Iov care, după ce a avut loc o convorbire pe prispa cerului între Dumnezeu și Satana, a pierdut averea, familia și bolnav fiind, trăind pe o grămadă de gunoi, s-a revoltat. «Eu o să-i spun lui Dumnezeu: Nu mă condamna așa / dar spune-mi de ce mă acuzi / Este bine să acționezi ca un tiran / de ce distrugi opera mâinilor mele / de ce justifici teoria celor răi».

Nu suntem departe de «Ecclesiastul» care era de părere: «Vanitatea vanităților, totul este vanitate» sau «Nu se poate îndrepta ceea ce este îndoit, nu se poate corija ceea ce lipsește».

Sunt de acord cu Spinoza care a spus: «Atunci când un câine este turbat trebuie să-l ucidem»?

La capitolul filosofie … Aristotel era de părere că «Omul este un animal politic», chiar dacă a avut uneori chipul unei maimuțe care se schimonosea, sau al unui cameleon, ori liliac ce stătea cu capul în jos și credea că vede mai bine ceea ce vede … Politicul și Revolta sunt frați buni … Socrate și Platon au făcut și ei politică. Dacă Socrate n-ar fi ieșit în Agora și n-ar fi vorbit în public, ar fi trebuit să rămână acasă și să stea de vorbă cu Xantipa, soția lui, care se zicea că nu era prea frumoasă, dar n-ar fi fost obligat să bea cucută … Sau Platon n-ar fi trebuit să se ducă de două ori la Dionisie, tiranul din Siracuza, și să-i propună o cetate ideală fără poeți, iar tiranul, în schimb, l-a vândut ca sclav. Poate ar fi fost mai bine să-și vadă de treburile lui de la Academia din Atena.

Civilizația occidentală este simbolizată de un sanctuar de foc cu trei turle care ard în continuare. Trei procese politice: Socrate, Hristos și Jeanne d’Arc. Socrate a fost judecat și condamnat într-o perioadă democratică pentru că le vorbea tinerilor despre ceea ce autoritățile considerau că îi pervertește. Hristos a fost judecat și condamnat pentru că nu a rămas la Bethleem unde s-a născut, s-a dus împreună cu apostolii la Ierusalim și a fost condamnat să urce Golgota … Jeanne d’Arc ar fi putut să rămână în satul ei natal Domrémy și să nu-l ajute pe regele Carol al VII-lea pentru alungarea englezilor. Ei bine, cei trei au fost revoltați împotriva unor împrejurări istorice pe care le gândeau altfel decât ceilalți și au plătit cu viața lor.

Să nu-i uităm pe Dostoievski, Byron, Orwell, Soljenițîn și toți marii revoltați și iconoclaști; lista e prea lungă pentru a-i cita pe toți. În categoria celor care nu s-au implicat social și politic pot aminti: Musil, Valéry, Proust, Cioran, Beckett și alții.

Există o explicație și soluție contrară revoltei și o altă atitudine în raport cu realitatea și umanitatea? Epicureismul, stoicismul și budismul consideră că ansamblul realității lumii și al umanității nu pot fi schimbate în sine. Pot fi schimbate doar gândirea și psihismul uman. Soluția se ascunde în străduința de a cunoaște, de a avea acces la spiritualitatea și înțelepciunea personală: înlăturarea suferinței și obținerea fericirii. Înțeleptul stoic își spune: «Cu cât mă implic mai puțin în complicațiile acestei lumi, lăsând nebunia oamenilor să se desfășoare independent de mine, cu atât voi reuși să-mi văd de treaba mea fără să mă implic în aventuri care să mă perturbe. Nu încerca să schimbi ceea ce nu depinde de tine. Tot ce pot schimba este comportamentul meu și gândurile mele față de circumstanțe. Și mai ales să nu fiu partizanul unei tabere».

Este cunoscută poziția lui Mahatma Gandhi care a susținut ideea non-violenței și a reușit să elibereze fără război India de sub dominația Angliei. O poziție asemănătoare o are și Dalai Lama în problema Tibetului.

Dar poate mai există și o a treia cale: «stupiditatea lucidă». Dacă ajungi la concluzia că ceilalți nu înțeleg anumite împrejurări socio-istorice, nu vor să le înțeleagă și să le vadă rațional, atunci trebuie să iei poziția «idiotului lucid» care intră în teatrul general și își continuă rolul ales. Dar de aici nu este decât un pas până la a deveni duplicitar, cameleon, oportunist, «liber schimbist» și a cădea în propria capcană: de a fi un «stupid fără luciditate».

În privința raportului dintre EU, TU și EL, problema răului și a Morții le lăsăm pentru altă dată.

Ce facem? Ce cale avem de ales? Revolta riscantă cu șanse de victorie, sau detașarea resemnată, prudență înțeleaptă ori stupiditate lucidă?

Ce am făcut eu și ce drum am parcurs?

Vă las pe voi, cititorii acestei cărți, să apreciați poziția în timp și gândirea în scris pe care am avut-o de-a lungul celor 35 de ani.

B. N.

Paris, 20 sept. 2007

P.S. Azi, 26 sept. 2007, a fost publicată în revista L’Histoire (Nr. 324 / oct. 2007) – în cadrul unui articol: «La terreur peut être douce», scris de Stéphane Courtois – fotografia bisericii Alba Postăvari în timp ce era demolată. În textul de prezentare a fotografiei este scris: «Acest clișeu inedit face parte dintr-o serie de fotografii luate prin risc și pericol de Bujor Nedelcovici, un martor al dispariției ultimului din cele 18 lăcașuri de cult din zonă». Fotografia se găsește în acest volum, anexată la articolul: «Marile palate din Europa și Palatul Poporului din București».

Extrase din presă

«Recitind această parte din publicistica lui Bujor Nedelcovici retrăim toată evoluția stării noastre de spirit din ultimii ani, de la entuziasmul delirant și până la cea mai neagră descurajare de care suntem cuprinși în prezent. Sinceritatea și înțelegerea realistă a situației, fermitatea și subtilitatea unui intelectual – iată coordonatele comentariilor pe teme politice

«Un om»

Alex Ștefănescu

«România literară», ian. 2003

«Protestul este atitudinea individului revoltat, în sens camusian, ce nu ostenește a-și revendica libertatea gândirii și independența acțiunii, aflându-se mereu, precum un cavaler medieval, în serviciul victimei, al celui nedreptățit, umilit, oprimat, ca mesager al «puterii spirituale» ce nu-i îngăduie compromisul: «Scriitorul este un disident sau nu este nimic.»

«Intelectualul în istorie»

Gheorghe Grigurcu

«România literară», ian. 2003

«Concepută ca o carte a scadenței, «Aici și Acum» respiră aerul tare al revoltei. Este și o carte a omului informat, conștient de drepturile sale, perseverent în revendicarea unei ordini care să-i onoreze ființa. Metafora albinei, care înainte de a muri, înțeapă mâna ucigașă pentru a salva specia (Jean Paulhan) completează sugestiv eroicul «mă revolt, deci exist», oferind un leac singurătății omului contemporan. Amintindu-ne că, înainte de a muri, albina face miere, adică aur lichid, rolul de zaraf pe care și-l atribuie Bujor Nedelcovici în prefața celei mai răbdătoare dintre cărțile sale care s-a scris în umbra celorlalte, timp de un sfert de secol, se definește de la sine

«Bujor Nedelcovici; utopia realității și realitatea ficțiunii»

Carmen-Ligia Rădulescu

«Cel care lansează un asemenea îndemn, oricât de «solitar și donquijotesc» s-ar simți, e unul din combatanții pe frontul unui ideal, unul din «protestatarii», unul din «neconformiștii» cu fața îndreptată spre infinitul devenirii.»

«Oponent nu numai prin cultură»

Gheorghe Grigurcu

«România literară», apr. 2006

Paris

1987 – 1995

Moirele – Zeițele Destinului – învârtesc fusul vieții. Klotho rotește cercul exterior descris de fus și cântă Prezentul. Atropos rotește cercul interior și cântă Viitorul. Lahesis se află între cele două surori, călăuzește pe rând cele două cercuri și cântă Trecutul care a fost un viitor predestinat după ce viitorul devenise prezent.

Pragul a fost atins

Ce reprezintă pentru un scriitor matricea, patria, căminul primordial?

Poate limba, cuvântul, logosul ori acel „de loc de unde ești?", adică semnul cerului și al pământului sub care te-ai născut.

Poate mai înseamnă acasă, icoanele de pe perete, biserica, marea, soarele, dealul care numai acolo sunt așa cum le știe de când a așternut pe hârtie prima slovă.

Țara este un axis mundi în jurul căruia gravitează întreaga existență a unui creator.

Ce ruptură s-a produs în sufletul unui scriitor care știe toate acestea – le știe foarte bine – și totuși ia o hotărâre atât de radicală, ia calea surghiunului sau mai exact a refugiului? Nu a fugii. Deoarece un scriitor nu se poate despărți niciodată de spațiul și timpul în care s-a format ca om și cărturar.

Iată câteva întrebări pe care mi le-am pus de zeci și sute de ori, nopți și zile de-a rândul înainte de a mă afla aici.

Am încercat de-a lungul timpului să-mi descifrez ființa și destinul. Să aflu cine sunt, ce rost am pe acest pământ și ce a vrut Dumnezeu de la mine. M-am străduit să-i cunosc pe cei din jurul meu, timpul și soarta lor sub acest timp necruțător.

La început din instinct, apoi din rațiune, am evitat un conflict direct cu Istoria – Istoria scrisă cu i mare. Știam poate înainte de a ști că un individ care intră în conflict cu Istoria este în cele din urmă învins, chiar dacă dreptatea și adevărul se află de partea lui. Sau poate n-am vrut să-mi blochez viața într-un eveniment și ceilalți să spună: „este cel care...", destinul fiind un proces de lungă durată și răbdare cu tine însuți și timpul în care trăiești.

După terminarea studiilor am fost trimis la munca de jos pe șantiere, uzine și fabrici vreme de 12 ani. M-am salvat din calea Istoriei făcută și impusă de alții: dimineața încărcam vagoane și camioane, seara scriam romane.

Iată-mă acum – după aproape 30 de ani – lovindu-mă din nou de neîndurătoarea Istorie pe care n-am reușit s-o mai ocolesc.

De ce? Ce s-a petrecut între timp?

Cu fiecare roman pe care îl scriam mă scriam – proces dublu de inițiere: în exterior și în interior. Simțeam nevoia unei existențe în unitate de gând, cuvânt și fapt. Aveam o misiune de îndeplinit în fața conștiinței mele și a celor cărora mă adresam: să rostesc prin scris adevărul.

Am făcut pasul decisiv când m-am eliberat definitiv de cenzura interioară. Nu știam că în acea clipă Istoria mă va pedepsi. Este greu să fii liber când alții nu vor să fii, sau admit libertatea ca pe o necesitate înțeleasă. Libertatea este un instinct care la noi a început să dispară.

Am publicat o carte la Paris – Al doilea mesager – după ce timp de doi ani m-am străduit să apară la două edituri din București: Cartea Românească și Albatros. Apoi m-am întors în țară. Eram doar scriitor român. Nu-i așa?

Ar fi fost firesc să public în continuare chiar la acele edituri care înainte m-au refuzat. Dar Istoria pe care o facem noi, oamenii, președinții de comitete și consilii, vicepreședinții, directorii de edituri, redactorii mi-au impus din nou ce să public și ce să elimin. Ei, bine! N-am putut să tai cuvântul scris de propria mea mână. Cine îți cere să suprimi ce ai scris îți cere apoi să „înfrumusețezi realitatea descrisă – așa cum s-a întâmplat cu mai multe cărți în ultima vreme –, să ai o viziune luminoasă și personaje optimiste. Îți cere să minți sau să spui adevărul pe jumătate, ceea ce tot o minciună este. Nici poezia nu mai poate fi „bântuită de angoase, întunecimi sau obsedată de ideea morții. Totul trebuie să fie mobilizator.

Ceea ce s-a publicat anul trecut este din nou cenzurat anul acesta. Exemplu: volumul Prozatori români în interviuri.

Se aplică o cenzură la cenzură, chiar dacă în conformitate cu Decretul Nr. 471 din 24 dec. 1977, Comitetul de Presă și Tipărituri a fost desființat.

Cenzura de azi este abuzivă, fără criterii și după bunul-plac al fiecărui funcționar. Începe de la nivelul cuvântului și ajunge până la acela al semnificației. Cenzura își impune ordinele cu o asprime sporită față de anii cincizeci.

Este necesară o nouă estetică, o nouă cultură, adică o subcultură de tipul „Cântării României". La început a căzut victimă Teatrul, apoi Filmul, acum Cartea. S-ar mai putea adăuga: nerespectarea propriilor legi și statute, cum ar fi Statutul Uniunii Scriitorilor, reducerea ori suprimarea contactelor cu străinătatea, desființarea instituțiilor culturale și înlocuirea lor cu simple forme de propagandă, interzicerea afirmării tinerilor scriitori, reducerea tirajelor la producția de carte, condiția precară a scriitorului care a devenit un tolerat și uneori este considerat chiar suspect, și multe, multe altele.

Nu se poate trăi la nesfârșit fără a rosti gândul gândit.

Nu se poate trăi doar din promisiuni, soluții consolatoare, autoamăgiri comode, adică o indiferență ce își caută mereu liniștea, o pasivitate ce decurge din sentimentul neputinței sau din justificările facile de tipul: „Se fac și lucruri bune, au ieșit și cărți de valoare".

Nu se poate tăcea fără a suporta riscul ca timpul să-ți acopere sufletul și condeiul de o tăcere vinovată, sufocată într-o ființă bântuită de coșmaruri, îndoieli și deznădejdi.

Nu se poate trăi cu sentimentul permanent al unei culpe morale: „Contribui și eu, prin resemnarea și pasivitatea mea, la răul care se produce, adică distrugerea culturii și a spiritualității românești".

Există o limită de acceptare, înțelegere și suportabilitate.

Sosește o zi în care trebuie să spui răspicat: Așa nu se mai poate.

Vine o clipă a eliberării și a iluminării.

Și pentru mine acest prag a fost atins.

Nu-mi părăsesc nici patria, nici cultura, nici cărțile, nici casa și nici prietenii. Caut doar un refugiu temporar într-un oraș mare ca o pădure din care o să ies atunci când vitregiile și urgiile vor trece peste acele locuri atât de încercate de-a lungul anilor.

Declarație făcută prin postul de radio „Europa Liberă", la emisiunea Monicăi Lovinescu – martie 1987 – și publicată în revista „Agora", nr. 1 / 1987. Textul a fost însoțit de o prezentare scrisă de Dorin Tudoran:

„În anul 1987, exilul cultural românesc și-a adăugat un nou membru proeminent: prozatorul Bujor Nedelcovici. Și, tot atunci, exilul intern a sărăcit cu un scriitor de primă linie: Bujor Nedelcovici.

Autorul romanului Al doilea mesager, apărut la Paris în 1985, pe când prozatorul se afla în România, ne-a oferit spre publicare declarația făcută de la microfonul „Europei libere, în momentul în care în locul exilului intern a preferat exilul... extern.

Iarnă românească

Nu departe de aici, în Europa, la trei ore de avion, un popor este pe cale de dispariție ca ființă biologică (copiii și bătrânii mor de frig și din lipsă de medicamente), dar și ca ființă morală și spirituală.

Două balene blocate în banchizele de gheață de la Polul Nord au fost salvate, dar rari sunt cei care au protestat când bisericile, mănăstirile sau monumentele care fac parte din patrimoniul artistic european au fost demolate în România. Și acum este rândul satelor.

În actualul climat de „dezgheț determinat de „perestroika, contrastul cu „iarna românească" este mult mai frapant și inacceptabil. La marginea unui imperiu, o țară își ridică meterezele izolării, iar cetățenii trăiesc în teamă, obscuritate și disperare.

România este condusă de o dictatură militară deghizată, principalele sectoare ale economiei sunt militarizate și multe instituții sunt dirijate de generali. Școala și educația copiilor au drept scop formarea „omului nou". Arta și cultura sunt transformate în mijloace de propagandă ale regimului și ale familiei conducătoare. Ochii lui Big Brother sunt prezenți în fiecare familie, în fiecare locuință, ei supraveghează mișcarea de pe stradă, prietenii, cozile care se formează din zori în fața magazinelor...

Din punct de vedere artistic și cultural, România a fost întotdeauna printre țările avansate din Europa. Acum ea se află printre țările din „lumea a treia. Prin cenzura și măsurile de „comandă socială (mașinile de scris sunt înregistrate la poliție), România se îndreaptă spre un Ev Mediu inchizitorial.

La revolta minerilor din Valea Jiului – 1977 – și la mișcările muncitorilor din Brașov – 1987 – se adaugă vocile disidenților intelectuali. Mai întâi Paul Goma, apoi Dorin Tudoran, Mihai Botez, Radu Filipescu, Mariana Celac, Dan Petrescu și recent Doina Cornea care este arestată la domiciliu de mai multe luni.

România a privit întotdeauna cu încredere și speranță către Franța. Aici veneau studenții români pentru a-și continua studiile și tot aici au găsit azil politic scriitorii și intelectualii.

În 1989 s-a celebrat bicentenarul Revoluției franceze și al „Declarației drepturilor omului". Profităm de acest prilej pentru a acorda o atenție particulară României. Acest dosar este compus din articole care pun accentul pe aspectele politice, istorice, economice și culturale. Problemele religioase și artistice sunt prezente grație unui articol scris de E. Cioran care aruncă o privire lucidă asupra statuilor (Cristoșii) lui George Apostu.

Prefața unui dosar publicat în revista „Esprit" din februarie 1989, care a cuprins următoarele articole: Cristoșii lui George Apostu de E. M. Cioran, Ieșire din iarnă? de Catherine Durandin, Care este calea românească către comunism? de Matei Cazacu, Strategia închiderii sau sinuciderea economică? de Edith Lhomel, și nuvela Mediatorul de Bujor Nedelcovici.

[Dosarul a fost alcătuit de B.N.]

Creația condamnată

Producția cinematografică anuală a României se limitează la douăzeci și cinci de filme pe an, iar românii nu pot vedea decât puține filme străine din lipsă de bani necesari pentru a le cumpăra din Occident. În prezent, ca și în trecut, puterea a controlat întreaga producție de cinema. Până în 1981, statul s-a arătat mai suplu și filme de valoare regizate de Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie (Reconstituirea) au putut fi realizate. După 1981 puterea totalitară și-a schimbat atitudinea și multe din filme au fost cenzurate sau interzise datorită impactului pe care l-ar fi avut cu publicul.

Realizarea unui film în România se rezumă la un singur cuvânt: incertitudine. Ea domnește înainte, în timpul și după turnaj. Drumul parcurs de un film este foarte lung. Scenariul este prezentat la o „casă de filme". Este citit de un redactor, apoi de un director. Fiecare cere transformările pe care le dorește, justificate sau inventate. Fraze și imagini pot fi astfel modificate și uneori chiar viziunea generală a filmului este schimbată.

Al doilea examen al scenariului se desfășoară în fața unei comisii a Consiliului Culturii. Aproape 20 de persoane din domeniile cele mai diferite – din cultură dar

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Aici și acum

4.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor