Sigur?
This action might not be possible to undo. Are you sure you want to continue?
Stradivarius
Evaluări:
190 pagini2 ore
Rezumat
Un roman scandalos, genialoid.
Poetul poate fi considerat un Paganini al poeziei, ținând sub bărbie, în locul unei viori Stradivarius, un dicționar. Din fericire, creația lui nu s-a risipit în aer, asemenea unui recital, ci s-a păstrat, fie și în dezordine, în caiete, în cărți și reviste, în memoria computerului, pe dischete.
Editor: EuroPressLansat: Jun 14, 2016ISBN: 9786068012513Format: book
Mostră carte
Stradivarius - Gălățanu Mihail
etc.
VIOARA/(STRADIVARIOUS)
Aţi făcut vreodată dragoste cu o vioară? Sau cu un instrument muzical? Ei bine, poate fi oarecare. Am ales vioara doar pentru că îmi place foarte mult. Dar ar putea fi, la fel de bine, ar putea fi chitara. Sigur, alţii ar putea avea oarece obiecţii: să spunem că unii ar întreba: de ce să nu spunem „să facem sex cu o vioară"? OK, se pot crea infinite precauţiuni. La urma urmei, nu vorbim de un lucru însufleţit, ar pretinde unii. E vorba doar de o biată vioară. De o nenorocită de vioară, nene. Ce vrei să zici? Că, dragă doamne, chestia asta ar fi însufleţită? Ei, aş! E o prostie. O stupizenie absolută. Cum să faci dragoste cu un obiect?
Aduceţi degrabă obiectul şi puneţi-l în faţa voastră şi a noastră. Aşa.
E o chitară?
O vioară?
Un contrabas?
Cam tot chestia aia e, diferă doar lungimea corzilor, dimensiunea cheilor, a grifului etc. Nu e aceeaşi cantitate de lemn. OK, man!
Pot fi de acord cu toate astea.
Pot fi de acord că e vorba de un sunet diferit.
De diferite tipuri de lacuri.
De rezonanţe diferite, deoarece sunetul e captat, cetluit, ca şi vinul, în incinte diferite. Era să zic în recipiente diferite.Şi, totuşi, n-aş fi avut dreptate? Ce e sunetul? Un efluviu. Ca sperma, sudoarea, iubirea. Ca toate secreţiile noastre. Secrete. Că, altfel, de ce le spune SECREŢII? Pentru că sînt secrete, nu? Sînt secretele corpului nostru. O, da, secreţiile sunt secretele, adevăratele secrete ale corpului nostru. Mici mizerabilităţi. Permise. Unanim acceptate.
Mă gândesc la o sticlă de vin – şi cu vin înăuntru.
Corpul nostrum secret.
Şi vinul e sângele.
Reciepientul mântuirii noastre.
SECREŢII MINUNATE, CARE NE FAC FERICIŢI!
Da. Mărturisesc. Sînt un obsedat.
Visez, întotdeauna, că fac dragoste cu un instrument muzical.
Cred că asta e mania mea.
Obsesia mea.
Nu contează ce instrument e.
Nu contează atât de mult instrumentul.
Contează, mai degrabă, sunetele.
Înalte, invoalte, terifiante.
Ce e muzica?
Chestia aia care ne încântă urechile într-un mod plăcut?
Fals.
Definiţie pentru comozi.
Armonie pură. Asta e muzica. Mai degrabă. Armonie pură.
Muzica e excitaţie.
Excitaţie pură. Căci oare ce altceva ar putea să te excite în acelaşi grad?
Poate că vă gândiţi la un alt instrument decât mine.
Flaut. Să faci dragoste cu un flaut. Almudena Grandes, prozatoare spaniolă, are un personaj, Susana, în LAS EDADES DE LULU, o puştoaică tandră, care face dragoste cu un flaut.
Nu ni se spune mai mult.
Din păcate, nu ni se spune mai mult.
Şi atunci, ce să facem? Haideţi să ne imaginăm. Să ne facem proiecţii. Viaţa, ah, viaţa! Ea te obligă la orice. Şi, în primul rând, te obligă să visezi. Trăieşti ca să visezi. Visarea obligatorie. Visarea. Visătoria.
Dar, poate, şi reciproca funcţionează.
Visezi ca să trăieşti.
Visează, prietene, cu ochi deschişi.
Cum alţii îşi cresc păducheria. Şi-o cultivă. Noi ne cultivăm visătoria.
Să îţi scrii o scrisoare către un descendent al tău.
Cum o scrii?
Tot cu secreţii.
Tot cu sudoare.
Cu gene.
Cu spermatozoizi.
Anunţul sămînţei tale ar suna cam aşa:
SPERMATOZOID, DISCRET, BUN ALERGĂTOR,
AJUNG ÎNTOTDEAUNA DIRECT LA ŢINTĂ. ROG SERIOZITATE
Îmi amintesc cum face dragoste cu ea însăşi şi cu flautul, de fapt, nu cu ea, ci, mai curînd, cu flautul, Susana, sora naratoarei.
Vă puteţi închipui şi dumneavoastră.
Flautul este numit flaut dulce.
Nu are legătură cu gustul, ci cu voluptatea.
Cu partea care se suflă. Sau cu cealaltă.
Capătul este plimbat, încet, aproape imperceptibil, peste labii.
Peste abis.
Abisul roz. Poate violaceu.
Lemn dulce. Minunat. Lăcuit. Uscat.
Care atinge buze. Dar alte buze. La fel de vii, de fremătătoare. La fel de pline de dorinţă. Năclăite de dorinţă. Şi ce dacă e Crăciun? E săr-bătoare. Ei şi. Pentru oamenii singuri, e întot-deauna la fel. Pentru cei care au vocaţia singu-rătăţii. Crăciunul nu schimbă nimic, deşi, neîndoios, e cea mai mare sărbătoare a creştinităţii.
Susana cânta la flaut cu efluviile păsăricii ei, evadate gata din rai.
Păsărica aceea care locuieşte paradisul.
Şi care, pentru noi, bărbaţii, e cel mai adesea paradisul.
Ce, vreţi să spuneţi, labiile nu vorbesc? Nu gînguresc? Nu şopotesc? Nu ne rostesc, nu ne suflă şoapte de dragoste? Nu ne încîntă, toată noaptea, cu susure subterane, secrete, de amor?
Dar, bine, OK, să revenim la Susana noas-tră, draga de ea, copilandră minunată.
Susana era o vestală.
Îşi trecea flautul peste părul pubian.
Şi-l introducea, uşor, în orificiu.
Ar fi putut cânta cu efluviile ei personale, cu lichidele plăcerii, cu tentaţia orgasmului, aflat la îndemână oricînd.
Susana aştepta, de fapt, Zburătorul.
Şi el venea pe aripile muzicii. Numai pe aripile muzicii. Întotdeauna şi-ntotdeauna pe aripile muzicii.
* * *
2
HOTEL NEGRESCO, PLAJA, COASTA DE AZUR,
POSTUL DE RADIO MONTE CARLO
Ei bine, n-am spus nimănui niciodată chestia asta. O scriu doar aici, în secret, în acest colţişor, cu sentimentul că o scriu în jurnal. Se leagă, bineînţeles, de apetitul meu pentru muzică, instrumente, armonie, visare, pentru o lume pură, cu mult mai bălăcită în ideal decît lumea noastră. Culmea, deşi lumea noastră este primitivă, dizarmonică – şi de aici conflictul meu cu lumea – nu sufăr. M-am obişnuit cu lumea asta. Încerc să torn cît mai multă armonie în ea.
Şi ar trebui să spun că tot ce voi povesti acuma este una dintre cele mai secrete fantezii ale mele, pe care am visat-o atît de mult încît nici nu mai ştiu dacă am trăit-o sau nu. Am trăit-o, aşa cred. Cu o colegă de liceu, Carmen, care a venit la mine acasă de Crăciun. Părinţii mei erau plecaţi la munte, ai ei – la fel. Eu rămăsesem acasă numai şi numai ca să gust din parfumul îmbătător al libertăţii. Chiar dacă aş fi rămas singur complet, asta nu m-ar fi deranjat. Iubesc singurătatea. Am iubit-o de mic. Bine, şi acum să spun mai departe. Se făcea – se face – că eu am primit-o pe Carmen chiar în ajun de Crăciun. Era ultima zi în care mai poţi cumpăra pomul. Fusesem în piaţă şi luasem unul. Nu mă costase prea mulţi bani. Nici nu era foarte înalt.
Tocmai mă pregăteam să-l împodobesc, cînd a picat Carmen.
Şi atunci mi-a venit ideea.
Mintea mea s-a luminat voltaic, incandescent.
Ideea a luminat-o.
Am vrut să fim trei brazi de Crăciun.
Mai întîi, fără o prea elaborată introducere prealabilă, am luat-o de mînă pe Carmen şi am pus-o să mă ajute să ornăm pomul. Dar să vă povestesc pe îndelete. Sub lupă. Cred că am uitat să spun că îmi place enooorrmmm să povestesc. La mine, a povesti se compară cu cele mai mari plăceri. Ample. Cu orgasmul. Căci, negreşit, există un orgasm al povestirii. Aşa cum există şi un orgasm al povestitorului, specific. Altul. Orgasme netransmisibile, ca al bărbatului şi al femeii.
* * *
La început, am crezut că ea, Carmen, are să protesteze.
Ea venise tocmai pentru a lua nişte muzică de la mine.
CD-uri.
Ştiţi, am muzică bună.
Şi toată lumea ştie asta.
Am cele mai tari şi mai noi bucăţi, aş fi putut ajunge cu uşurinţă DJ. Tipu’ ăla, Dmitri de la Paris, ar fi fost mic copil pe lîngă mine.
De altfel, ce ne-a unit pe noi doi, încă de la început, a fost muzica, da, muzica.
Făceam totul pe muzică, aşa cum peştii / şi sirenele fac totul în apă.
Mănîncă, fac dragoste, respiră chiar, se nasc şi mor în apă. Elementul nostru natural era, însă, muzica. Cînd apare ceva nou pe strasse, eu aflu primul, dacă e vorba de muzică.
Mă port ca un disperat, ce-i drept.
Ca un discreierat.
Ascult posturi de radio străine numai ca să aflu noutăţile înaintea celorlalte. Ţin minte că abia mă ridicasem în adolescenţă şi postul meu favorit era Monte Carlo. Îmi şi închipuiam plaja de pe întreaga Coastă de Azur, să zicem din faţa hotelului Negresco. Vedeam Riviera, vedeam Nisa, vedeam Marsilia şi insula în care a fost ţinut prizonier Napoleon.
Pe plajele din Nisa şi de pe întreaga Coastă de Azur eu îmi închipuiam nisipurile albe, ca platina, iar nu daurite, pentru mine erau un metal orbitor, mai preţios decît aurul, poate chiar unul neinventat, unul care să umilească, pînă la urmă, şi platina.
Aur alb.
Sau alviţă dulce, morcelată, lipicioasă, pe care, leneş şi şăgalnic, ai putea să te întinzi, să te tolăneşti, să te lăfăieşti.
Stăteam ore în şir şi îmi imaginam plaja, mă lăfăiam în visele mele pe ea, o umpleam, eu şi Carmen, o umpleam de sămînţa noastră.
Nu văzusem niciodată hotel Negresco şi eram departe de orice perspectivă de a-l vedea, dar cu atît mai mult şi mai îndîrjit visam că o fac, în toate amănuntele. Citisem doar, citisem mult despre asta, ascultasem toţi şansonetiştii care îmi căzuseră în mînă, tatălui meu îi plăceau, de altfel, foarte mult, iar el nici nu făcea deosebire între muzica italiană şi şansonetele cu specific cît se poate de francez.
Pentru mine, Riviera – şi nici nu eram foarte departe de adevăr – era una muzicală, fie că era franceză sau italiană.
Însemna Jacques Brel, Edith Piaf, George Brassens, Charles Aznavour, Celentano, Sacha Distel, Joe Dassin, Yves Montand, Toto Cutugno, Domenico Modugno, Salvatore Adamo, Enrico Macias, Ramon Tavernier, nu ajunsesem încă la Laura Pausini, Strani Amori.
Şi nu ştiu ce strălucea mai tare: nisipul? noi? sămînţa noastră? muzica?
Dar să revin. Da, Carmen venise să amuşine niscai muzică nouă, că, vezi tu, vine Anul Nou, şi ştii cum e... Toată lumea se înnoieşte. Iar muzica mai întîi. De la musique, avant toute chose, cine spunea asta? Un poet? Chiar un poet? Hai, tu, că nu cred? Faci mişto de mine?
Şi am luat-o şi am dus-o în sufragerie, unde bradul zăcea pe jos.
Abia apucasem să-l tai. Un pic. Doar o şuviţă subţire, ca de păr.
Şi mirosea ameţitor a răşină.
Era aproape ca un drog mirosul ăsta, te făcea să te crezi în pădure, iar pe tulpină, jos, la bază, acolo unde încercasem să operez secţiunea transversală, se scurgeau cîteva picături de răşină, onctuoase, grele, mustoase, pline de sevă, îmi venea să le ling – şi am spus-o...
Şi mie mi-ar plăcea, s-a scăpat Carmen şi şi-a muşcat buzele...
Şi eu am dezbrăcat-o încet, avea dresuri, avea o fustă plisată, care părea veche, nici nu ştiu dacă era cu adevărat, nu mă pricep.
Ezita.
Simţeam eu asta.
Şi am pus pe ea o creangă de brad proaspăt tăiată, şi i-am pus becurile pe umeri, pe braţe.
Nu, nu eram sadic, becurile erau neaprinse.
Am început să rîdem amîndoi, iar ea s-a pricopsit cu două beculeţe în nări, dar, ehei, ălea nu stăteau acolo, că o pufnea hlizeala.
Şi ce mă provoca rău, cel mai tare, erau dunguliţele de la jartiere – şi urmele elasticului pe trup, pe piele, în carne, să-mi trăieşti, pom de Crăciun, i-am zis în gînd, tu eşti pomul meu, te iubesc, tu eşti fantezia mea de om singur. Dar iarăşi mă grăbesc. Nu, nu, asta trebuie povestit pe îndelete. Cu mici orgasme secrete. Trebuie povestit până la paroxism, până la pierdere de sine. Trebuie dilatat totul. Monstruos dilatat. Ca un col uterin. Trebuie lărgită fiecare clipă. Reluată povestirea, un pic. De acolo de unde ea sună la uşă. De acolo de unde ea intră în apartament. De acolo de unde ne dăm bineţe. Trebuie totul mărit până explodează. Sau urmează să explodeze. Până nu mai pot să mă ţin. Până dârdâi. Amin.
3
ŞI EU ERAM POMUL
Şi eu eram pomul. Asta mi-a venit în cap, atunci cînd m-am îndreptat spre frigider să aduc ceva de băut. Singur acasă. Home alone, remake.
Ați ajuns la finalul acestei mostre. Înregistrați-vă pentru a citi mai mult!
Pagina 1 din 1