Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Adam Bede. Vol. 2

Adam Bede. Vol. 2

Citiți previzualizarea

Adam Bede. Vol. 2

Lungime:
364 pages
7 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737247537
Format:
Carte

Descriere

Romanul Adam Bedea cunoscut un mare succes chiar de la prima ediție, fiind aclamat pentru redarea plină de înțelegere și realism a vieții rurale englezești de secol XIX. Astfel, cititorul pătrunde în viețile a patru tineri din Hayslope, o comunitate conservatoare, în anul 1799. Adam Bede, Hetty Sorel, Arthur Donnithorne și Dinah Morris sunt legați printr-o poveste de iubire și de trădare ale cărei urmări tragice vor zgudui din temelii nu doar viețile celor patru, ci și rânduielile comunității din care fac parte. Cu toate că Adam Bede este o poveste despre seducție și trădare, este și o meditație profundă asupra urmărilor acțiunilor noastre și asupra ispășirii greșelilor prin suferință.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737247537
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Adam Bede. Vol. 2

Cărți conex

Previzualizare carte

Adam Bede. Vol. 2 - Eliot George

George Eliot

Adam Bede

♥ ♥

Traducere din limba engleză de

Felicia Mardale

Editura ALLFA

2013

Această carte în format digital intră sub incidența drepturilor de autor și a fost creată exclusiv pentru a fi citită utilizând dispozitivul personal pe care a fost descărcată. Oricare alte metode de utilizare, dintre care fac parte împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parțială a textului, punerea acestuia la dispoziția publicului, inclusiv prin intermediul Internetului sau a rețelelor de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme – altele decât cele pe care a fost descărcată – care permit recuperarea informațiilor, revânzarea sau comercializarea sub orice formă a acestui text, precum și alte fapte similare, săvârșite fără acordul scris al persoanei care deține drepturile de autor, sunt o încălcare a legislației referitoare la proprietatea intelectuală și vor fi pedepsite penal și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

ADAM BEDE

George Eliot

ADAM BEDE

George Eliot

Copyright © 2013 Editura ALLFA

ISBN ePUB: 978-973-724-753-7

ISBN PDF: 978-973-724-752-0

ISBN Print: 978-973-724-625-7

Redactare: Crenguța Năpristoc

Tehnoredactare: Liviu Stoica

Corectură : Anca Tach

Design copertă: Alexandru Novac

Editura ALLFA

Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3,

sector 6, cod 060512, București

Tel.: 021 402 26 00

Fax: 021 402 26 10

Distribuție:

021 402 26 30; 021 402 26 33

Comenzi:

comenzi@all.ro

www.all.ro

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

george eliot

George Eliot (pseudonimul lui Mary Ann Evans) s-a născut în 22 noiembrie 1819 la Warwickshire, Anglia. În 1836, după moartea mamei sale, a fost nevoit să își întrerupă studiile pentru a-l ajuta pe tatăl său. În 1850, a debutat publicistic în Westminster Review, iar în 1856 a început să scrie o serie de povestiri, Scenes of Clerical Life, care au apărut în Blackwood’s Magazine. În 1859 a publicat primul ei roman, Adam Bede (Editura ALLFA, 2013), care s-a bucurat de un mare succes. Au urmat romanele: Moara de pe Floss (The Mill on the Floss, 1860), Silas Marner (1861), Romola (1863), Middlemarch (1872; Editura ALLFA, 2010) și Daniel Deronda (1876). George Eliot s-a stins din viață în 1880.

cartea a patra

Capitolul 27

Criza

Trecuse de jumătatea lunii august, iar în ziua aceea se împlineau aproape trei săptămâni de la petrecerea la care Arthur Donnithorne își sărbătorise majoratul. Începuse secerișul grâului în comitatul Loamshire, așezat în inima Angliei, mai către nord, însă, după cum se arăta vremea, era foarte probabil că strângerea recoltei avea să fie întârziată de ploile torențiale care provocau inundații și făceau mari stricăciuni în tot ținutul. Fermierii din Broxton și Hayslope, așezați pe dealuri blânde și în văi străbătute de gârle, nu aveau de pătimit de pe urma acelor necazuri, și, cum nu mă încumet să pretind că erau atât de altruiști din fire, încât să pună binele obștesc deasupra binelui lor, veți înțelege de ce nu erau mohorâți la gândul că prețul pâinii va urca rapid, atâta vreme cât exista speranța că își vor culege grânele de pe câmp neatinse, iar zilele cu soare și cu vânt călduț care zvântau pământul le întăreau acea speranță.

Ziua de 18 august era una dintre acele zile în care soarele pare că strălucește mai puternic după cerul posomorât din ajun. Vălătuci mari de nori treceau pe bolta albastră, iar umbrele lor se fugăreau peste coamele rotunjite ale dealurilor înalte de dincolo de domeniul Chase, însuflețindu-le. Soarele se ascundea o clipă în spatele dealurilor, pentru a ieși iarăși, cuprins de veselie, să arunce reînnoită lumină și bucurie peste toată firea. Vântul smulgea frunzele încă verzi din arbuștii ce formau gardul viu și le așternea covor dedesubt; prin preajma gospodăriilor fermelor se auzea zgomot de uși trântite; merele cădeau prin livezi; iar caii scăpați pe imaș alergau cu coama zbârlită de vânt pe brazdele verzi ale ogoarelor și pe izlaz. Și totuși, vântul părea a fi un crâmpei din bucuria pe care soarele strălucitor o răsfrângea asupra tuturor. Era o zi plină de veselie pentru copiii care alergau și țipau, încercând să vadă dacă glasurile lor se ridicau deasupra vântului. Dar și oamenii în toată firea erau într-o dispoziție de zile mari, fiindcă, după ce vântul se oprise, nădăjduiau că îi așteaptă zile încă și mai frumoase. Numai de-ar apuca grâul să se coacă înainte și vântul să nu apuce să smulgă boabele din teacă și să le împrăștie laolaltă cu pleava, și să cadă semințele pe pământ prea de timpuriu!

Dar, chiar și într-o asemenea zi, năpasta se abate asupra omului fără să îi dea de veste. Fiindcă dacă este drept că uneori Natura îi dă de știre unui om, prin anumite semne, ce soartă îl așteaptă, nu este oare la fel de adevărat că de ursita altuia nici nu se sinchisește? Căci nu trece ceas fără să poarte în el sămânță de bucurii și deznădejdi, după cum nu e dimineață să nu adauge durerii o nouă suferință, ori minții strălucite sau dragostei, forțe noi. Câți dintre noi, cu ursite atât de diferite, nu ne întrebăm de ce Natura este atât de schimbătoare cu noi, ori de ce este în toane bune când trecem printr-o încercare grea? Suntem copiii unei mari familii, și, asemenea copiilor, trebuie să învățăm că necazurile noastre nu sunt mereu luate în seamă, să ne mulțumim cu un dram de pâine și de răsfăț și să ne ajutăm mai mult unul pe celălalt.

Fusese o zi obișnuită de muncă trudnică pentru Adam, care în ultima vreme muncise cât doi, fiindcă se învoise să lucreze în continuare ca meșter la atelierul lui Jonathan Burge, până ce acesta avea să găsească pe cineva să-i fie pe plac și vrednic să ia locul lui Adam – iar Jonathan nu se grăbea cu căutatul. Dar Adam se înhămase cu bucurie și plin de optimism la munca de după atelier, căci prinsese curaj să încerce să o cucerească pe Hetty. Ori de câte ori se întâlniseră de la petrecerea de aniversare, Hetty se străduise să se poarte cât mai frumos cu el, pesemne încercând să îi dea de înțeles că îl iertase pentru tăcerea și răceala lui din timpul dansului. De atunci, Adam nu mai pomenise o vorbă de medalion, bucuros că fata îi zâmbește iarăși și, mai ales, fericit să vadă că are parcă un aer mai supus, semn – credea Adam – că se maturizase, arătându-i chipul femeii iubitoare și serioase ce avea să devină. „Ah! își repeta în sinea lui, „are doar șapteșpe ani; când o mai crește, o să-i vie ei mintea la cap și s-o mai cuminți. Și mătușă-sa o laudă mereu că-i pricepută și harnică la toate treburile din gospodărie. Pân’ la urmă, o să fie o nevastă pe cinste, că nici maica n-are să aibă la ce să bombăne. La drept vorbind, trebuie spus că o mai întâlnise acasă la ea doar de două ori de la petrecere. Într-una dintre duminici, când Adam avusese de gând să treacă pe la Hall după slujbă, Hetty plecase spre fermă cu câțiva slujitori de casă de la conacul Chase, și ai fi crezut că vrea să-l încurajeze pe domnul Craig. „Prea s-a adunat cu servitorimea de se strânge la menajeră în odăi, remarcase atunci doamna Poyser. „Dacă mă-ntrebi pe mine, io nu m-am dat niciodată-n vânt după slugărimea boierilor – că-s ca câinii ăia burduhănoși de-i ține cucoanele pe lângă ele, nici buni de lătrat, nici buni de carne, doar așa, să te uiți la ei de distracție. Iar altă dată, într-o seară, Hetty plecase la Treddleston după cumpărături, iar Adam, în drum spre casă, o zărise, spre marea lui surprindere, sărind un pârleaz la oarecare depărtare de drumul spre Treddleston. Se grăbise să o ajungă din urmă, iar ea se purtase foarte frumos și, ajunși în poarta fermei, îl poftise să intre. Îi spusese că, la întoarcerea de la Treddleston, se plimbase pe câmp, fiindcă era așa de frumos afară și nu voia să intre îndată în casă; îi plăcea să hoinărească, iar mătușă-sa făcea atâta caz ori de câte ori îi cerea voie să iasă la plimbare. „Da’ hai, te rog, intră înăuntru cu mine!" îi spusese ea când dăduseră mâna la poartă, de rămas-bun, iar Adam nu putuse refuza invitația fetei. Așa că intrase, iar doamna Poyser se mulțumise cu o vorbă aruncată în treacăt despre faptul că Hetty întârziase mai mult decât era de așteptat, în timp ce Hetty, care îi păruse aeriană și abătută atunci când o întâlnise pe drum, acum zâmbea, sporovăia și se purta ca o gazdă bună, fiind neobișnuit de săritoare.

De atunci nu o mai văzuse, însă voia să-și facă neapărat timp și să treacă a doua zi pe la fermă. Știa că în ziua aceea Hetty o să meargă la conacul Chase, unde camerista cucoanei o învăța să coasă și să brodeze, așa că Adam voia să muncească cât pentru două zile, ca a doua zi să fie liber și să o vadă.

Printre lucrările de care se ocupa Adam se număra și supravegherea unor reparații la Ferma Chase, care fusese ocupată, până nu demult, de Satchell, cât fusese vechil, iar acum umbla vorba că boierul cel bătrân vrea să o dea cât de curând unui arendaș, bărbat deștept și chipeș, încălțat cu cizme cu carâmbi înalți, pe care țăranii îl văzuseră într-o zi trecând călare pe acolo. Numai dorința de a găsi un arendaș putea explica de ce se hotărâse boierul să facă reparațiile, cu toate că, sâmbătă seara, cei care trecuseră pe la hanul domnului Casson conveniseră, pufăind din pipe, că niciun om în toate mințile nu ar fi luat în arendă ferma Chase fără să mai primească și ceva părmânt arabil pe deasupra celui pe care îl avea. Dar, oricare ar fi fost adevărul, venise porunca să se dea zor cu reparațiile, iar Adam, trimis de domnul Burge, lucra cu zelul lui obișnuit. În ziua aceea însă, prins cu treburi în altă parte, nu reușise să ajungă decât târziu după-amiaza la Ferma Chase, unde descoperi că se prăbușise o parte din acoperișul vechi pe care crezuse că îl poate păstra. Abia acum își dădu Adam seama că nu se mai poate face nimic cu acea parte a clădirii și că trebuie dărâmată, iar mintea lui ageră plăsmui iute un plan: ce staul pentru vite, cu țarc și șopron pentru scule, putea ridica lipit de casă, fără a fi nevoie să clădească un adăpost în altă parte și fără mare cheltuială pe materiale. Așa că, după plecarea lucrătorilor, Adam se așeză, își scoase carnețelul din buzunar și se apucă să deseneze planul și să socotească cheltuielile pe care avea să i le arate lui Burge în dimineața zilei următoare, rugându-l să îl convingă pe boier. Pentru Adam nu exista bucurie mai mare decât „să facă o treabă bună, chiar și neînsemnată. Acum stătea pe un buștean, cu carnețelul pe o masă de rindeluit, fluierând încetișor când și când, cu capul lăsat într-o parte, purtând pe buze umbra unui zâmbet de mulțumire și de mândrie – fiindcă așa îi plăcea lui Adam să-și facă treaba, să o ducă bine la capăt – și totodată gândind: „Am făcut-o și pe-asta! Cred că singurii oameni care nu suferă de această slăbiciune sunt cei care nu știu a munci. Se făcuse aproape șapte când isprăvi treaba și își îmbrăcă vesta. Aruncând o ultimă privire în jur, băgă de seamă că Seth, care muncise și el în ziua aceea, își uitase coșul cu unelte la fermă. „Ia te uită, flăcău’ ăsta și-a uitat sculele și mâine are de lucru la atelier! își spuse Adam. „Băiatu’ ăsta parcă-i picat din lună! Și capu’ și l-ar pierde, dacă n-ar fi prins de umeri. Noroc că le-am văzut eu, să le iau cu mine acas’.

Clădirile Fermei Chase se aflau la unul dintre hotarele domeniului Chase, la vreo zece minute de mers de la abație. Adam venise dintr-acolo călare pe ponei, gândind să își lase mârțoaga la grajdurile conacului, în drum spre casă. Aici dădu peste domnul Craig, care venise să vadă de noul cal cu care Căpitanul urma să plece peste două zile în călătorie. Iar domnul Craig îl ținu pe Adam de vorbă, să îi spună cum aveau să se strângă la poarta conacului toți servitorii, să-i ureze drum bun boierului celui tânăr. Așa că, atunci când Adam intră pe pajiștea de la Chase, mergând cu pasul lui mare și coșul de unelte aruncat pe umăr, soarele cobora spre asfințit, trimițând pieziș raze purpurii printre trunchiurile impunătoare ale stejarilor bătrâni și învăluind fiecare petic de pământ într-o aureolă efemeră, făcând-o să strălucească ca o nestemată pierdută în iarbă. Vântul se oprise, lăsând în urmă o adiere ușoară, cât să înfioare frunzele plăpânde. Cine ar fi stat toată ziua în casă s-ar fi bucurat să iasă seara la plimbare, numai că Adam își petrecuse ziua în aer liber și tare ar fi vrut să apuce pe drumul cel mai scurt. Își spuse că poate tăia domeniul Chase de-a latul prin dumbravă, pe unde nu mai trecuse de ani buni. Grăbi pasul, pășind mândru pe cărări înguste, printre ferigi, cu Gyp călcându-i pe urme, fără a zăbovi să admire minunatul curcubeu de lumină – de fapt, abia băgând în seamă frumusețea clipei –, simțindu-i totuși prezența cu un soi de smerită și tihnită fericire, care se împletea cu gândurile zilei de muncă pline. Cum să n-o fi simțit? Până și căprioarele simțeau, și asta le făcea parcă mai sfioase.

În acele clipe, gândurile lui Adam se îndreptau spre spusele domnului Craig despre Arthur Donnithorne. Și-l închipui plecând în călătorie și găsind câteva schimbări la întoarcere. Apoi, amintirile îl purtară cu drag la zilele copilăriei pe care le trăiseră împreună, băieți fiind, și zăbovi asupra însușirilor lui Arthur cu care Adam se mândrea, așa cum ne mândrim cu virtuțile șefului nostru care ne respectă. Pentru un om cu firea lui Adam, cu marea lui nevoie de a purta dragoste și respect, fericirea atârnă de ceea ce crede despre alții și ceea ce simte pentru ei! El nu își făurise o lume ideală în care să își aibă sălașul eroi morți. Nu știa mai nimic despre traiul oamenilor de odinioară, prin urmare trebuia să găsească singur printre cei din jur ființele cărora să le închine admirația sa. Gândurile plăcute despre Arthur aduseră pe chipul lui, altfel aspru, o expresie mai blândă și poate că tot ele îl îndemnară, când deschise vechea poartă verde ce dădea în dumbravă, să se oprească și să îl bată ușor pe spate pe Gyp, spunându-i totodată o vorbă bună.

După acel popas, porni cu pașii lui mari pe poteca largă care șerpuia prin dumbravă. Ce fagi măreți! Pe Adam, un arbore frumos îl desfăta mai mult decât orice pe lume. Așa cum privirea pescarului e mai pătrunzătoare pe mare, la fel erau simțurile lui Adam mai în largul lor printre copaci. Îi păstra în memorie ca un pictor, știindu-le fiecare pată și fiecare nod de pe scoarță, fiecare curbă și fiecare unghi al ramurilor, și, adeseori, socotea precis, dintr-o privire, înălțimea și grosimea unui trunchi, doar uitându-se la el. Nu era de mirare că, deși se grăbea să ajungă acasă, nu se putu împiedica să nu se zăbovească iarăși pentru a privi un fag masiv și cam bizar, care îi răsărise în față la un cot al drumului, pentru a se convinge că nu erau doi pomi cu trunchiurile lipite, ci unul singur. Avea să își amintească tot restul vieții clipa în care cercetase liniștit acel fag, așa cum își amintește omul ultima privire aruncată casei în care și-a petrecut tinerețea, înainte să o piardă din vedere la o cotitură a drumului. Fagul se înălța la ultimul cot al potecii, înainte ca aceasta să iasă din dumbravă, pe sub o boltă de ramuri, spre luminișul dinspre răsărit. Iar când Adam ieși din dumbravă cu gând să își continue drumul, privirea îi căzu asupra a două siluete aflate la nici douăzeci de metri în fața lui.

Rămase împietrit ca o statuie și se făcu alb ca varul. Cei doi stăteau față în față, ținându-se de mână, și păreau că sunt pe cale de a se despărți. Și când se aplecară să se sărute, Gyp, care zburdase în voie prin hățiș, ieși la lumină și, văzându-i, scoase un lătrat puternic. Cei doi se despărțiră tresărind: ea o luă la fugă, ieșind din dumbravă, iar el se răsuci pe călcâie și, ca și cum ar fi mers la plimbare, se îndreptă agale spre Adam, care, încremenit și alb la față, își încleștase degetele pe bățul de care își agățase coșul cu unelte, uitându-se la cel care se apropia cu o privire în care mânia luă iute locul uimirii.

Arthur Donnithorne era roșu la față și părea tulburat, fiindcă, încercând să uite sentimentele neplăcute, băuse mai mult vin decât îndeobște la prânz și, sub efectul lui înșelător, nu luă în serios nedorita întâlnire cu Adam, așa cum ar fi făcut în alte împrejurări. La urma urmelor, Adam era cum nu se poate mai potrivit să-l vadă împreună cu Hetty, fiindcă era un om cu scaun la cap, ultimul care putea trăncăni cu oamenii despre cele văzute. Încredințat că putea lămuri ușor lucrurile și scăpa cu o glumă, Arthur se apropie alene, cu prefăcută nepăsare, iar chipul său congestionat, costumul de seară din stofă fină, mâinile pe jumătate vârâte în buzunarele jiletcii, toate parcă străluceau în strania lumină a amurgului, pe care norii subțiri păreau să o prindă la zenit și să o prefireze acum printre ramurile de deasupra lui.

Adam rămăsese stană de piatră, cu privirea ațintită la cel care se apropia. Abia acum înțelegea ce era cu medalionul și toate celelalte gesturi care îi stârniseră bănuieli. O lumină orbitoare îi dezvălui literele ascunse care schimbau înțelesul celor întâmplate în trecut. Dacă ar fi clintit un singur mușchi, și-ar fi pierdut cumpătul și s-ar fi aruncat ca un tigru asupra lui Arthur – l-ar fi sfâșiat. Iar în acele clipe lungi, pradă acelor simțăminte care se băteau cap în cap, își repetă că nu trebuie să dea frâu liber pornirilor pasionale și să spună doar ce se cuvine. Rămase împietrit, ca și cum o putere nevăzută îl țintuise locului, însă această putere era doar tăria voinței lui.

— Hei, Adam! zise Arthur. Ai admirat bătrânii și fru-moșii noștri fagi? Să știi că n-o să las securea să se apropie de ei. Crângul ăsta e sfânt. Am ajuns-o din urmă pe micuța Hetty Sorrel când mă-ntorceam de la vizuina mea, Pavilionul, care-i într-acolo. N-ar trebui s-o apuce pe-aici seara târziu când se-ntoarce acasă. Am avut grijă s-ajungă cu bine până la poartă și i-am cerut un sărut pentru osteneala mea. Acum o să fac cale-ntoarsă, că drumul ăsta e al naibii de umed. Noapte bună, Adam! Ne vedem mâine, știi tu, să ne luăm rămas-bun.

Arthur era prea preocupat să-și joace bine rolul pentru a băga de seamă expresia de pe chipul lui Adam. Nu se uita la el, ci doar își rotea privirea nepăsătoare în jur, uitându-se la copaci, iar apoi ridică un picior și cercetă talpa cizmei. Socotind că nu mai are nimic de adăugat – fiindcă aruncase destul praf în ochii cinstitului Adam –, dădu să își continue drumul.

— Ia stai așa, conașule! spuse Adam, pe un ton dur și poruncitor, fără să se clintească din loc. Am o vorbă să-ți spun.

Arthur se opri surprins. Pe oamenii simțitori îi impresionează o schimbare de ton, mai mult decât niște vorbe la care nu se așteaptă – iar Arthur avea sensibilitatea unei firi afectuoase și totodată orgolioase. Surprinderea lui fu încă și mai mare când văzu că Adam nu se clintise din loc, ci stătea cu spatele la el, ca și cum l-ar fi somat să se întoarcă. Ce voia să fie asta? Doar nu lua în serios toată tărășenia aceea! Arthur simțea că începe să își piardă răbdarea. Deprinderea de a-i trata pe alții de sus are mereu o latură negativă, iar zăpăceala în care se amestecau iritarea și neliniștea făcu loc și gândului că unul ca Adam, căruia îi arătase atâta încredere și prețuire, nu avea căderea să-i judece purtarea. Și totuși, se simțea dominat, așa cum se simte întotdeauna cel prins cu mâța în sac de cel la a cărui părere ține. În pofida mândriei și a enervării, spuse pe un ton în care se simțeau și supărare și dezaprobare:

— Ce-ți veni, Adam?

— Îmi veni, conașule, îi răspunse Adam, tot cu glas aspru și răgușit și fără să se întoarcă, îmi veni conașule, că pe mine nu mă duci ușor cu vorba! Nu-i prima oară când dau peste Hetty Sorrel în dumbravă și nici nu-i prima oară când o săruți.

Arthur tresări surprins și, pierzându-și siguranța, se întrebă cât oare știe Adam și cât presupune. Iar această îndoială, care îl împiedică să găsească răspunsul cel mai potrivit, îi spori iritarea. Și atunci se răsti:

— Și ce dacă, domnule?

— Păi da, că-n loc să te porți ca un om de treabă și la locu’ lui, cum credeam cu toții că ești, te porți ca un om de nimic, care se gândește numa’ la el – făr’ de suflet și făr’ de minte. Știi la fel de bine ca mine la ce duce când un domn din lumea bună sărută o fată ca Hetty și o iubește și-i dă cadouri de care e spăimântată să le vază alții. Te-ai purtat ca un om de nimic, făr’ de suflet și făr’ de minte, și când zic asta mă taie la inimă, că mai bine-mi retezai mâna dreaptă decât să mă faci să zic vorbele astea.

— Ascultă, Adam! spuse Arthur ținându-și în frâu furia tot mai mare și străduindu-se să revină la tonul nepăsător. Nu numai că ești al dracului de obraznic, dar nici nu știi ce vorbești! Nu orice fată frumoasă e neghioabă ca tine, să creadă că dacă un gentleman îi admiră frumusețea și-i dă nițică atenție înseamnă neapărat că are cine știe ce gânduri cu ea. Bărbaților le place să le facă curte fetelor frumoase, și fetelor frumoase le place să li se facă curte. Cu cât e mai mare diferența dintre ei, cu atât primejdia e mai mică, pentru că nici fata n-are de ce să-și facă visuri.

— Nu știu ce-nseamnă la dumneata să faci curte, răspunse Adam, da’ dacă asta vrea să zică să te porți cu o fată ca și cum ai iubi-o, fără s-o iubești, atunci zic că nu-i purtare de om cinstit, și ce nu-i cinstit se sfârșește cu necazuri. Nu mi-s neghiob, și nici dumneata, și știi prea bine că nu-i așa cum spui. Știi bine dumneata că-i destul să afle lumea cum te-ai purtat cu Hetty, și ea și toți ai ei o să se acopere de rușine și ocară. Și ce folos că nu te-a dus gându’ la mai mult când ai sărutat-o și i-ai făcut daruri? Că alții n-o să te creadă că n-ai vrut mai mult. Și nu mă lua așa, că Hetty nu-și face gânduri deșarte! Ascultă-mă pe mine, că numa’ la dumneata îi stă capu’ și poate i-ai stricat viața și n-o să mai iubească alt bărbat de-o să vrea s-o ia de nevastă.

În timp ce Adam vorbea, Arthur simți ușurare sufletească, dându-și seama că tânărul nu știe nimic din ceea ce se petrecuse între el și Hetty și că întâlnirea nefericită din acea seară nu poate avea urmări neplăcute, că nu e totul pierdut. Adam mai putea fi amăgit. Arthur cel sincer și cinstit fusese prins, și numai o minciună bine ticluită îl putea scăpa din acea încurcătură. Speranța că va scăpa cu minciuna îi domoli din furie.

— Bine, Adam, poate că ai dreptate, rosti el pe un ton împăciuitor și mai prietenos. Poate c-am întrecut măsura lăsându-mă mișcat de fetișcana asta frumoasă și i-am dat prea multă atenție și i-am mai furat uneori câte o sărutare. Tu ești un flăcău așa de serios și cuminte, că nu-nțelegi ce-nseamnă să te lași ispitit de asemenea lucruri... mai ușuratice. Mă știi doar, pentru nimic în lume n-aș vrea să le pricinuiesc necazuri lui Hetty ori unor oameni așa de cumsecade cum sunt Poyser și nevastă-sa, dacă asta depinde de mine. Dar cred că tu dai prea mare importanță lucrurilor. Știi c-o să plec curând, așa că n-am de gând să mai repet greșeala. Haide, Adam, să ne luăm rămas-bun, spuse Arthur întorcându-se, gata de plecare, și să nu mai vorbim de cele întâmplate! S-o lăsăm așa, că, până la urmă, toată tărășenia o să fie dată uitării!

— O, nu, Doamne Dumnezeule! răcni Adam, dezlănțuit, nemaiputându-și înfrâna furia.

Aruncă cât colo coșul cu unelte și, din câțiva pași, ajunse în fața lui Arthur. Toată gelozia, toată furia și toate sentimentele lui rănite pe care încercase până atunci să le țină în frâu țâșniră la suprafață și puseră stăpânire pe el. Există oare om care, în primele clipe ale unei suferințe sfâșietoare, să fie în stare să se gândească că semenul care i-a provocat suferința nu a vrut să-i facă rău? Răzvrătindu-ne în fața durerii, suntem asemenea copiilor care caută instinctiv să se răzbune pe cel vinovat. În acele clipe Adam nu avea în minte decât gândul că Hetty îi fusese furată – furată mișelește și prin trădare tocmai de omul în care avusese încredere –, și de aceea stătea drept în fața lui Arthur, fulgerându-l cu o privire nemiloasă, cu buzele albite de mânie și cu pumnii încleștați. Tonul aspru pe care se silise să-i vorbească până atunci, pentru a exprima doar o îndreptățită indignare, făcu loc unei voci sugrumate de furie, care părea să îi zguduie tot corpul:

— Ba nu, n-o să fie dată uitării, că te-ai băgat între mine și ea, taman acu’, când putea să prinză drag de mine! N-o să uit că mi-ai furat fericirea când io credeam că ești ăl mai bun prieten de-l am și un om cu suflet ales, de eram mândru să muncesc pentru dumneata. O sărutai, da’ zici că nu te ducea gându’ la nimic? Io n-am sărutat-o în viața mea, da’ am trudit ani de-a rându’ să-mi câștig dreptu’ s-o sărut. Și dumitale puțin îți pasă! Puțin îți pasă că fapta dumitale poa’ să le facă rău altora, că pentru dumneata e lucru neînsemnat, totu-i să-ți faci gustu’ și restu-i fleac! N-am nevoie de cinstirea dumitale, că nu ești omu’ care credeam că ești. Nu te mai socotesc de-aci înainte prietenu’ meu. Vrăjmaș îmi ești și-ți cer să ne batem aici. E tot ce-ți cer să-ndrepți rău’ de mi l-ai făcut!

Bietul Adam, stăpânit de o furie oarbă, care nu își găsea altă ieșire, își smulse surtucul și șapca și le aruncă pe jos, prea orbit de mânie să vadă că Arthur se schimbase la față în timp ce el vorbea. Buzele lui se albiseră ca ale lui Adam, iar inima îi bătea să-i spargă pieptul. Vestea că Adam o iubește pe Hetty căzu ca trăsnetul peste el și îl făcu să se vadă o clipă pe el însuși prin ochii plini de mânie ai celuilalt, și înțelese că suferința lui Adam nu e doar urmarea greșelii lui, ci că el o pricinuise. Vorbele pline de ură și dispreț, primele pe care le auzea de la cineva în viața lui, erau usturătoare ca gloanțele care lasă cicatrici de nevindecat. Îndreptățirile cu care ne justificăm în ochii noștri și în spatele cărora ne ascundem, pentru că ne apără atâta vreme cât avem respecul celorlalți, dispărură într-o clipă, iar Arthur rămase să înfrunte prima mare mârșăvie pe care o săvârșise în viața lui, de neîndreptat. În urmă cu trei luni – nu, parcă mai de curând – abia împlinise douăzeci și unu de ani și se gândise atunci cuprins de mândrie că nimeni nu va avea motiv să îi reproșeze vreodată ceva. Primul lui imbold, dacă ar fi avut răgazul, ar fi fost probabil să-i adreseze lui Adam câteva vorbe împăciuitoare, numai că Adam nici nu apucase bine să își arunce haina și șapca, că îl văzu pe Arthur stând palid și neclintit, cu mâinile băgate în buzunarele vestei, și atunci strigă:

— Ce, nu vrei să te bați bărbătește cu mine? Știi bine că n-o să m-ating de dumneata dacă stai așa!

— Vezi-ți de drum, Adam! răspunse Arthur. Nu vreau să mă bat cu tine.

— Păi nu, spuse Adam cu înverșunare, nu vrei să te bați cu mine, că io mi-s om de rând și mie-mi poți face rău făr’ să ai a da socoteală la nimeni.

— N-am vrut să-ți fac rău, răspunse Arthur, simțind că îl cuprinde iarăși furia. N-am știut c-o iubești.

— Da’ ai știut s-o faci să te iubească! ripostă Adam. Ești un om cu două fețe, n-am să mai cred o vorbă de-o spui de-aci înainte.

— Dă-mi pace, îți spun, altfel o să ne pară rău la amândoi! spuse Arthur înfuriat de-a binelea.

— Nu! sări iarăși Adam, gâtuit de furie. Jur că nu mă urnesc din loc până nu mă bat cu dumneata. Vrei să te-ntărât? Na, că-ți zic pe șleau, ești fricos și mișel și mi-e silă de dumneata!

Culoarea revenise în obrajii lui Arthur, mai violentă decât înainte. Își încleștă pumnul drept și, într-o clipită, îl lovi fulgerător pe Adam, făcându-l să se clatine și să dea înapoi. Acum sângele îi clocotea în vine ca și lui Adam, iar cei doi, uitând de toate sentimentele dinainte, se bătură cu ferocitatea instinctivă a panterelor, în lumina amurgului cernută de desișul pădurii. Boierul cu mâini delicate îi ținea piept muncitorului în toate, în afara forței mușchilor, iar măiestria cu care se bătea Arthur îi permise să evite loviturile câteva momente. Însă, când se înfruntă doi oameni neînarmați, victoria este de partea celui mai puternic, dacă acesta nu greșește, iar Arthur avea să fie negreșit doborât de o lovitură bine plasată a lui Adam, care s-ar fi abătut ca ranga de fier asupra unei vergele de oțel. Lovitura nu se lăsă așteptată și Arthur se prăbuși cu capul după un tufiș de ferigă; nu i se vedea decât trupul înveșmântat în negru. Lovitura fusese dată cu toată încordarea și forța mușchilor și a nervilor – dar la ce bun? La ce îi folosise bătaia? Să dea frâu liber mâniei și să se răzbune. Pe Hetty nu o salvase, nu schimbase cu nimic cele întâmplate – trecutul rămânea neatins. I se făcu silă de zădărnicia furiei lui.

Dar de ce nu se ridica Arthur? Zăcea nemișcat, iar lui Adam i se părea că trecuse o veșnicie. Sfinte Dumnezeule! Nu cumva îl lovise prea tare? Adam se cutremură gândindu-se ce forță are în pumn. Cuprins de spaimă, îngenunche lângă Arthur și îi ridică capul dintre ferigi. Arthur nu dădea niciun semn de viață, având gura și ochii închiși. Groaza puse cu totul stăpânire pe Adam, care se gândea la ce e mai rău. Nu vedea decât moarte așternută pe chipul lui Arthur și pe el stând neputincios în preajma ei. Nu reuși să mai schițeze niciun gest, ci doar rămase îngenuncheat ca o întruchipare a disperării, căutând cu privirea pierdută la întruchiparea morții.

Capitolul 28

Dilema

Trecuseră doar câteva minute măsurate pe ceas – deși lui Adam i se părea că scurtul răstimp durase o veșnicie – până când zări un licăr de viață pe chipul lui Arthur și un fior abia deslușit prin trupul lui. Un val de bucurie intensă îi inundă sufletul, aducând ceva din vechea lui afecțiune.

— Te doare pe undeva, conașule? întrebă el cu blândețe, în timp ce îi desfăcea cravata.

Arthur întoarse spre Adam o privire rătăcită, apoi tresări ca izbit de amintirea celor întâmplate. Îl străbătu un nou fior, dar nu

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Adam Bede. Vol. 2

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor