Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Paul și Virginia

Paul și Virginia

Citiți previzualizarea

Paul și Virginia

evaluări:
4/5 (1 evaluare)
Lungime:
135 pages
3 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737247490
Format:
Carte

Descriere

Nicio colecție de povești de dragoste nu ar fi completă fără istoria tulburătoare a lui Paul și a Virginiei, cuplu la fel de cunoscut iubitorilor de literatură precum sunt Paolo și Francesca, Tristan și Isolda sau Romeo și Julieta. Fii ai unor coloniști francezi, însă crescuți pe o insulă paradisiacă și educați în deplin acord cu legile naturii, cei doi tineri se dezvoltă departe de influența corupătoare a lumii așa-zis civilizate și fără să știe ce sunt prejudecățile, lăcomia sau frica. Natura îi modelează după chipul și asemănarea sa, iar ei ajung să cunoască fericirea cea mai profundă și mai autentică ce poate fi atinsă vreodată de om. Paul și Virginia a influențat o întreagă generație de scriitori francezi, de la George Sand și Lamartine până la Balzac și Flaubert, a inspirat nenumărate filme, picturi, sculpturi, fotografii și chiar instalații de artă modernă, devenind una dintre cele mai celebre povești de dragoste din istoria literaturii.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737247490
Format:
Carte


Legat de Paul și Virginia

Cărți conex

Previzualizare carte

Paul și Virginia - de Saint-Pierre Bernardin

timpurile.

PAUL ȘI VIRGINIA

Pe versantul răsăritean al muntelui care se înalță în spatele localității Port Louis din Insula Franței¹ se văd, pe un teren cândva cultivat, ruinele a două mici colibe. Sunt situate aproape în mijlocul unei căldări formate de stânci înalte, care lasă o singură deschidere orientată spre nord. La stânga se vede un deal numit Măgura Descoperirii, de unde sunt semnalate vasele care abordează insula, iar la poalele lui se întinde orașul Port Louis; la dreapta, drumul duce dinspre Port Louis către cartierul numit Pamplemousses; apoi vedem și biserica cu același nume care se înalță, cu aleile sale străjuite de bambuși, în mijlocul unei câmpii întinse; și mai departe, o pădure care se întinde până la marginea insulei. În fața noastră, pe malul mării, distingem Golful Mormântului; puțin mai la dreapta, Capul Nefericirii; și, dincolo de el, marea întinsă pe care se zăresc, ca niște flori de apă, câteva insulițe nelocuite, printre care și Cătarea Puștii, care seamănă cu un bastion construit în mijlocul valurilor.

La intrarea în această căldare din care putem să descoperim atât de multe lucruri, ecourile muntelui repetă fără încetare zgomotul vântului care agită pădurea învecinată, foșnetul valurilor care se sparg departe, lovindu-se de stânci; dar din pragul colibelor nu se mai aude nimic, nu mai vedem în jurul nostru decât stâncile mari, abrupte, ca niște ziduri. Printre ele cresc pâlcuri de arbori care se ițesc din toate crăpăturile, ajungând până sus de tot, în vârf, acolo unde se opresc norii. Ploile pe care le atrag piscurile lor ascuțite pictează adesea culorile curcubeului pe flancurile verzi și cafenii și alimentează micile izvoare de la poale, din care își adună apele râulețul Palmierilor. În incinta delimitată de stânci domnește o liniște profundă. Aici totul respiră pace, aer, apă și lumină. Ecoul abia dacă reia murmurul palmierilor care cresc pe platourile înalte și ale căror săgeți lungi sunt clătinate necontenit de vânt. O lumină dulce scaldă fundul acestei căldări, unde soarele nu ajunge decât la amiază; dar încă de dimineață, razele lui mângâie coroanele copacilor, ale căror vârfuri se ridică deasupra umbrelor muntelui, poleite cu aur și purpură pe fundalul albastru al cerului.

Îmi plăcea să mă duc în acest loc unde te poți bucura în același timp de o priveliște nesfârșită și de o singurătate desăvârșită. Într-o bună zi, stăteam în fața acestor colibe dărăpănate, când un bărbat destul de în vârstă a trecut prin apropiere. Era îmbrăcat în portul străvechi al localnicilor, cu o vestă scurtă și un pantalon lung. Mergea desculț, sprijinindu-se într-un baston din lemn de stejar. Avea părul complet alb, trăsături nobile și simple. L-am salutat cu respect. Mi-a răspuns la salut și, după ce m-a cântărit din priviri preț de o clipă, s-a apropiat de mine și s-a așezat pe dâmbul pe care stăteam și eu. Încurajat de această dovadă de încredere, i-am vorbit:

— Unchiule, ai putea să-mi spui cui au aparținut aceste colibe?

— Fiule, a răspuns el, cocioabele astea dărăpănate și pământurile acestea rămase în paragină aparțineau, acum vreo douăzeci de ani, de două familii care își găsiseră aici fericirea. Povestea lor este înduioșătoare. Dar cărui european îi mai pasă, pe această insulă aflată în drumul spre Indii, de soarta câtorva necunoscuți lipsiți de importanță? Și cine ar dori să trăiască aici sărac și uitat de lume, oricât ar fi de fericit? Oamenii nu vor să știe decât de poveștile regilor însemnați, povești care, de fapt, nu servesc nimănui.

— Unchiule, am răspuns eu, după vorba și după portul dumitale îmi dau cu ușurință seama că ai multă experiență. Dacă ai timp, te rog să-mi povestești ce știi despre locuitorii din vechime ai acestor pustietăți și te rog să mă crezi că până și omul cel mai deformat de prejudecățile lumii va fi încântat să asculte povestea fericirii pe care ți-o dă natura și virtutea.

Apoi, după ce a stat un timp cu fruntea rezemată în mâini, ca unul care dorește să-și amintească întâmplări petrecute demult, iată ce mi-a povestit bătrânul.

În 1726, domnul de La Tour, un tânăr venit din Normandia, s-a decis să vină în această insulă ca să-și caute norocul, după ce solicitase zadarnic un post în Franța și ceruse ajutor de la familia sa. Era însoțit de o tânără femeie pe care o iubea foarte mult și care îl iubea la rândul său. Femeia provenea dintr-o familie veche și bogată din provincia lui, dar se căsătoriseră în secret și o luase fără zestre, deoarece părinții soției sale fuseseră împotriva căsniciei, căci bărbatul nu era de origine nobilă. A lăsat-o în Port Louis, pe această insulă, și el s-a îmbarcat pe un vapor către Madagascar, cu speranța că va putea să cumpere de acolo câțiva sclavi negri și să se întoarcă repede după aceea să-și întemeieze aici un cămin. A debarcat în Madagascar pe la jumătatea lui octombrie, când vremea începe să se strice; la puțin timp după ce a ajuns acolo, a murit de frigurile pestilențiale care fac ravagii pe acele meleaguri șase luni pe an și care îi vor împiedica întotdeauna pe europeni să-și întemeieze acolo așezări stabile și permanente. Lucrurile pe care le adusese cu el s-au risipit după moartea lui, așa cum se întâmplă de obicei când oamenii mor departe de patrie. Soția lui, rămasă în Insula Franței, s-a trezit astfel văduvă, însărcinată și neavând alt bun pe lumea aceasta decât o sclavă neagră, într-o țară unde nu avea niciun fel de sprijin și nu cunoștea pe nimeni. Și pentru că nu voia să mai ceară nimic de la vreun bărbat acum că murise singurul pe care îl iubise, nefericirea i-a dat curaj. A decis să cultive împreună cu sclava ei un colțișor de pământ, ca să aibă din ce trăi.

Pe o insulă aproape pustie, unde se găsea pământ la discreție, a evitat locurile foarte fertile și pe cele deosebit de favorabile pentru comerț; voia să găsească un locșor într-o trecătoare montană, un refugiu ascuns unde să poată trăi singură și neștiută de nimeni, așa că a venit la poalele acestor stânci unde s-a retras ca într-un cuib numai al ei. Așa îi mână instinctul pe cei cu suflete sensibile și în suferință − să se refugieze în locurile cele mai sălbatice și mai pustii; ca și când stâncile ar fi o pavăză împotriva nefericirii, ca și când liniștea naturii ar putea să aline tulburarea unui suflet năpăstuit. Dar Providența, care ne vine în ajutor chiar atunci când nu ne dorim nimic mai mult decât bunurile strict necesare, i-a adus doamnei de La Tour un dar pe care nu-l pot oferi nici bogăția, nici măreția: o prietenă.

Prin părțile acestea locuia de mai bine de un an o femeie vioaie, bună și blândă, care se numea Marguerite. Se născuse în Bretania într-o familie simplă de țărani, care o iubea și în care ar fi putut fi fericită, dacă n-ar fi avut slăbiciunea să acorde crezare jurămintelor de iubire ale unui tânăr nobil din vecinătate, care îi promisese că o va lua de nevastă; dar acesta, după ce își satisfăcuse dorința, o părăsise, refuzând până și să se îngrijească de copilul cu care o lăsase însărcinată. Atunci se hotărâse să părăsească pentru totdeauna satul unde se născuse și să se ducă să-și ascundă greșeala în colonii, departe de țara sa, căci își pierduse singura zestre pe care o are o fată sărmană și cinstită – bunul nume. Un sclav negru bătrân, pe care îl cumpărase cu câțiva dinari împrumutați, cultiva împreună cu ea un colțișor de pământ din această regiune.

Așa se face că doamna de La Tour împreună cu negresa ei au găsit-o în acest loc pe Marguerite, care își alăpta copilul. Doamna a fost încântată să dea peste o femeie într-o situație pe care o socotea asemănătoare cu a ei. I-a povestit în câteva cuvinte ce i se întâmplase în trecut și de ce anume avea nevoie în prezent. Marguerite a fost foarte emoționată la auzul poveștii doamnei de La Tour și i s-a făcut milă de ea. Și, dorind să-i câștige mai degrabă încrederea decât respectul, i-a mărturisit imprudența de care se făcuse vinovată, fără să ascundă vreun detaliu.

— În ce mă privește, a spus ea, eu mi-am meritat soarta; dar dumneavoastră, doamnă… dumneavoastră, atât de virtuoasă și de nefericită!

Și i-a oferit plângând coliba și prietenia ei. Doamna de La Tour, mișcată de primirea aceea atât de caldă, a strâns-o în brațe și i-a spus:

— Ah! Dumnezeu vrea să pună capăt suferințelor noastre, căci vă inspiră mai multă bunătate față de mine, dumneavoastră, care sunteți o străină, decât am găsit vreodată la părinții mei.

O cunoșteam pe Marguerite și, deși locuiesc la o leghe și jumătate distanță de aici, în pădure, dincolo de Muntele Lung, mă consideram vecinul ei. În orașele europene, o stradă sau chiar un simplu perete îi împiedică pe membrii unei familii să se vadă ani la rând; dar în colonii, îi considerăm vecini chiar și pe cei de care suntem despărțiți de păduri și munți. În acele vremuri, mai ales atunci când insula făcea puțin comerț cu India, vecinătatea însemna și prietenie, iar ospitalitatea față de străini era o datorie și o plăcere. Când am aflat că vecina mea are o prietenă, m-am dus să văd dacă nu pot să le fiu de folos și uneia, și alteia. Doamna de La Tour mi-a făcut impresia unei persoane interesante, pline de noblețe și de melancolie. Mai avea puțin până să nască. Le-am spus celor două doamne că, pentru binele copiilor lor, dar mai ales pentru a-i împiedica pe alții să se stabilească aici, ar fi bine să-și împartă între ele acest fund de vale, care are aproximativ douăzeci de pogoane. Doamnele m-au rugat pe mine să fac împărțirea, așa că am delimitat două parcele aproximativ egale; una cuprindea partea de sus a bazinului, de la vârful de stâncă acoperit de nori, de unde iese izvorul râului Palmierilor, până la deschizătura aceea strâmtă pe care o vedeți în partea de sus a muntelui și care se numește Meterezul, pentru că seamănă chiar cu ambrazura unui tun. În zona aceasta sunt așa de mulți bolovani și atâtea râpe, încât abia dacă o poți străbate cu piciorul; în schimb, sunt arbori înalți și o mulțime de izvoare și de pârâiașe. Cealaltă parcelă cuprindea toată partea inferioară care se întinde de-a lungul râului Palmierilor, până la locul în care ne aflăm noi acum, unde râul începe să curgă printre două coline, îndreptându-se spre mare. Acolo se vede liziera câmpiei și un teren destul de nivelat, dar nu este deloc mai bun decât celălalt, căci în anotimpul ploios devine mlăștinos, iar în cel secetos e tare ca plumbul; dacă vrei să sapi un șanț, trebuie să tai pământul cu toporul. După ce am făcut partajarea terenului, le-am pus pe cele două doamne să tragă la sorți. Partea superioară i-a revenit doamnei de La Tour, cea inferioară Margueritei. Amândouă au fost foarte mulțumite de parcelele lor, dar m-au rugat să nu le separ locuințele, pentru că, mi-au spus ele, „vrem să ne vedem tot timpul, să vorbim una cu alta și să ne ajutăm la nevoie". Totuși, fiecare dintre ele trebuia să-și aibă căminul ei. Coliba Margueritei se afla în mijlocul bazinului, exact la limita terenului ei. Și am construit chiar alături, pe terenul doamnei de La Tour, încă o colibă, astfel

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Paul și Virginia

4.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor