Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Casa Îngerilor. O incursiune terifiantă în inima întunecată a Parisului

Casa Îngerilor. O incursiune terifiantă în inima întunecată a Parisului

Citiți previzualizarea

Casa Îngerilor. O incursiune terifiantă în inima întunecată a Parisului

evaluări:
4/5 (1 evaluare)
Lungime:
233 pages
4 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737077264
Format:
Carte

Descriere

Când cerșetorii devin îngeri...

Antonin Dampierre, în vârstă de treizeci de ani, foarte preocupat de înfățișarea sa, este un bărbat ca oricare altul. Sau, cel puțin, așa pare. Lucrează într-o agenție imobiliară de lux până în ziua în care, ratând o tranzacție din pricina a doi bețivi, se repede la unul dintre ei și îl omoară în bătaie.

Antonin are un moment de iluminare: vrea să purifice lumea de cerșetori. Așa că își începe căutarea halucinantă prin Parisul epavelor umane, unde o cunoaște pe Isolde de Hauteluce, un fel de mamă a răniților. Va reuși această eroină dedicată întru totul umanității să-l salveze pe Antonin de el însuși?

„Pentru a descoperi Parisul nu trebuie să ridici ochii, ci să îi cobori spre pământ.“ – Pascal Bruckner

„Intră în această Casă a Îngerilor, care atinge punctul nevralgic al societății contemporane, scoțând în evidență ipocrizia tuturor, de la cinici la binefăcători și de la boemi la cei implicați în cauze umanitare.“ – L’Express

Casa Îngerilor ne invită să medităm la condiția celor fără adăpost, la oamenii invizibili de pe trotuare, precum și la nevrozele fiecăruia dintre noi. – Le Point

„O fabulă necruțătoare despre sărăcia cruntă cu care se confruntă omenirea în zilele noastre.“ – Evene.fr

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737077264
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Casa Îngerilor. O incursiune terifiantă în inima întunecată a Parisului

Cărți conex

Previzualizare carte

Casa Îngerilor. O incursiune terifiantă în inima întunecată a Parisului - Bruckner Pascal

întâi

SCANDALUL INVIZIBIL

1. Un băiat meticulos

Multă vreme după nefericita aventură austriacă, lui Antonin Dampierre i-a fost frică de bătrânele întâlnite din întâmplare pe stradă. I se păreau reîncarnarea gazdei de atunci, îndreptând spre el un deget acuzator sau urmărindu-l pentru a veni să moară în patul lui. Când, ca ispăşire a păcatului, ajuta vreo persoană în vârstă să-şi transporte cumpărăturile, o întreba discret dacă a fost vreodată prin Austria, încercând îndrăzneţe comparaţii geografice. În vis, o revedea îmbrăţişându-l, cu braţul trecut peste el ca o curea, cu maxilarele întredeschise. De fiecare dată când îl ispitea vreo aventură cu o tânără, era atacat de acuzaţiile coşmarului recurent. Se trezea noaptea urlând, convins că femeia de lângă el a murit şi că îl făcuse prizonier. Şi o trezea cu forţa. A doua zi dimineaţa, cele mai multe dintre ele plecau clocotind de furie. Nu povestise niciodată, nimănui, întâmplarea.

Între timp, ajunsese agent într-o agenţie imobiliară din cartierul parizian Marais, Urbaluxe, după ce îşi încheiase studiile de drept şi de economie. Muncea cu o prudentă dăruire. Pasiunea sa era curăţenia pe care o cultiva ca pe o artă marţială: în afară de faptul că făcea duş de două sau de trei ori pe zi, avea grijă să ţină curat lună micul lui apartament din cartierul Montorgueil. Cele mai fericite clipe ale vieţii sale, mai ales în weekend, erau cele în care intra în raioanele de produse menajere ale marilor magazine, unde admira ingeniozitatea producătorilor de detergenţi şi de unde nu pleca niciodată fără un pachet cu diverse deodorante, pulverizatoare, detartranţi. În loc să le depoziteze sub chiuvetă, le alocase un dulap special, închis cu cheia, din dormitorul lui. Recipientele cu Javel, amoniac şi alte astfel de soluţii le păstra într-o cutie metalică, bine izolată, la adăpost de căldură şi de foc. Ultima achiziţie, cumpărată cu o avere prin eBay, era un aspirator miniatural cât o palmă, cu detector pentru deşeuri şi scame.

În fiecare an angaja câte o menajeră pentru a-i întinde capcane. Făcea câtă dezordine putea prin camere, o lăsa să muncească două sau trei ceasuri, apoi se întorcea pe neanunţate. După care, începea scena umilirii: cu o riglă în mână îi arăta locurile încă murdare, vasele prost şterse, dungile negre de pe ceşti, dârele de calcar de pe pahare, dând-o cel mai adesea afară, în lacrimi, pentru incompetenţă. Şi mândrindu-se cu lecţia oferită. A pune casa la punct — expresie înşelătoare. Un apartament nu este impecabil decât la o privire superficială. Trebuie trecute la microscop toate suprafeţele: întinderi de praf acoperă mobilele şi parchetul, fire subtile leagă între ele diferitele obiecte, albul imaculat pare cenuşiu. Prin şifoniere, hainele sunt aruncate alandala. Numai la Antonin totul era impecabil, până şi în cel mai dosnic ungher din dulap. Curăţenia nu era doar la suprafaţă. Nu eşti curat doar fiindcă ai încetat să mai fii murdar, e doar o primă etapă pe calea mântuirii. Locuinţa sa de două camere era în egală măsură glacială şi înmiresmată.

Copil unic, Antonin îşi pierduse ambii părinţi într-un accident de maşină pe când avea douăzeci şi unu de ani. Tatăl, inginer constructor, aparţinea stângii nostalgice după URSS, comunist până-n străfundul sufletului, mai degrabă din convingere decât din apartenenţă la vreun aparat politic. Mama, profesoară de franceză şi feministă combatantă, îşi ataca neobosită bărbatul în legătură cu lacunele socialismului real. Şi se masacraseră astfel ani de-a rândul.

— Dar creştinismul se rezumă la Inchiziţie? protesta tatăl lui.

— Imbecilule, i-o reteza mama, religia nu a pretins niciodată că va instaura raiul pe pământ.

Moartea lor pe drumul naţional Dijon–Pontarlier, la intersecţia Hochets Gris, fiindcă tatăl său nu acordase prioritate, i se păruse lui Antonin că atinsese culmea ridicolului. Primise o educaţie bună şi nu dusese niciodată lipsă de ceva. Numai că acea ieşire din ritm venită din partea părinţilor îl dezamăgise şi îl umpluse de amărăciune.

Antonin era un băiat politicos, dar pe care îl cuprindeau irepresibile accese de furie. Era poreclit tânărul cu pumnii strânşi. Se mai întâmpla ca în metrou sau pe stradă să pălmuiască pe câte cineva, fără motiv şi fără a mai ţine minte chipul respectivei persoane. Ca prin miracol, n-o luase niciodată pe coajă, dar într-o zi tot avea să se întâmple. Părinţii îl scârbiseră cu indisciplina lor sistematică. Nu se înţeleseseră nicicând în nicio privinţă, dacă nu punem la socoteală vraiştea pe care o lăsau în urmă, lăsând unicului lor fiu grija de a repune lucrurile în ordine. Altfel spus, încă de la vârsta de nouă ani ajunsese servitorul părinţilor, e drept, un servitor de bunăvoie. Era felul lui de a le arăta afecţiunea. Micul dejun nu era strâns nici seara, când se întorcea de la şcoală, paturile tot nefăcute rămăseseră, lada de gunoi dădea pe dinafară. Îşi luase obligaţia de a se trezi cu o jumătate de oră mai devreme dimineaţa pentru a face ordine prin casă. Ajunsese chiar să pună şi masa şi, ceva mai târziu, să pregătească cina pentru întreaga familie. Spre marele regret al tatălui căruia îi făcea pantofii cu pasiune şi spre uimirea mamei care îl prezenta drept prototipul noului bărbat, se iniţiase de mic în muncile cele mai ingrate precum ştersul podelei cu cârpa, spălatul vaselor, coaserea nasturilor, călcatul rufelor fără să le ardă cu fierul. Învăţase chiar să le calce direct pe cei îmbrăcaţi cu ele, în caz de urgenţă vârând o cârpă umedă între stofă şi piele. Copilul Antonin era dăruit cu un simţ olfactiv extrem şi nu înceta să se amuşine prin locurile strategice, cu toate că igiena sa era ireproşabilă. Atunci, mama zicea: ce faci, îngeraş, te purici ca un macac? Fiindcă mama nu era doar o feministă declarată, ci înţelegea să-şi manifeste independenţa pe toate planurile. Avea mai multe aventuri deodată, repudiind fidelitatea burgheză şi calchiind viaţa intimă după modelul cuplului Sartre–Beauvoir. Soţul îi critica moravurile decadente şi imoralitatea de bogătaş, un alt motiv aşadar, încă şi mai dureros, de ceartă. Când femeia nu mai rezista, îi trimitea scurt replica:

— Ia-ţi şi tu amante, o să-ţi facă bine.

Bărbatul se clătina sub forţa asaltului şi se ducea să se închidă în camera lui. Şi, vai, fiind exasperant de monogam, nu încerca să-şi ia revanşa. Se înfruntau astfel două versiuni de stânga: cea politică şi cea anarhistă. Emanciparea colectivă şi individuală. Transformarea socială sau bulversarea moravurilor. De mai multe ori, până când împlinise zece ani, fiindcă nu-l putea lăsa în grija unei bone, mama lui Antonin îl lua cu ea în holurile unor hoteluri în care se întâlnea cu amanţi accidentali. Acolo îl lăsa în grija recepţionerelor plătite discret, în faţa unui teanc de reviste cu benzi desenate. Seara, când se întorceau acasă, trebuia să-i spună tatălui lui că umblaseră prin magazine, iar acesta se prefăcea că-l crede. Nu-l deranja că minte, însă privirea de câine bătut a bătrânului îl făcea să nu se simtă în largul lui. Mai târziu, auzea ecoul scenelor furtunoase din living. Pentru mama sa, adulterul ţinea de igiena sufletească, un drept câştigat în lupta cu supremaţia masculină. De altfel, ea respingea termenul, pe care îl considera desuet, utilizând expresia „a zbura din floare-n floare. Nu avea nimic personal împotriva bărbatului ei cu toate acele jocuri trupeşti, ci îşi proclama libertatea, recâştigând timpul pierdut în secolele de aservire. Pentru a se linişti, în timpul acelor dueluri Antonin îşi tot făcea şi desfăcea patul, până când sunetul vocilor se atenua şi bătrânii soţi, epuizaţi, se reîmpăcau în patul lor care nu mai avea nimic conjugal în el. După care venea rândul lui să-l apuce furia, moment în care părinţii îl încuiau într-o cameră plină de obiecte fără importanţă, pe care le făcea praf până la ultimul. Apoi îl obligau să facă ordine. Tatăl îi reproşa mamei moliciunea fiului prea atras de croitorie, modă şi curăţenie, iar ea punea pe seama lui izbucnirile violente şi atât de masculine ale lui Antonin. Ironia era că agresivitatea copilului dinspre partea maternă se trăgea, că numai şi numai ei i se datorau accesele de furie. Odată, părinţii lui plecaseră în Cuba, într-o călătorie de prietenie organizată de comitetele de iniţiativă din Saint-Ouen şi Havana. Tatăl lui fusese şocat de starea de degradare a acelei ţări şi nu mai înceta să-l înjure pe Fidel, un adevărat „fascist, având acelaşi caracter ca Mussolini ori Franco, pentru a nu mai vorbi de salsa. Iar seara, nevasta lui ieşea singură să danseze şi se întorcea abia în zori duhnind a fum de ţigară, a alcool şi a transpiraţie masculină. Aşa că tatăl observa oripilat cum tinerii şuşoteau la trecerea lor, o fluierau zicându-i Guapa şi făcându-i cu ochiul. Sejurul de o săptămână, de la tropice, fusese unul dintre cele mai crunte coşmaruri ale lui. Se mai întâmpla şi ca mama, părăsită de vreunul dintre amanţi, să vină acasă pentru a fi consolată de bărbatul ei şi putea fi auzită plângând după-amiezi în şir, ca o fetiţă căreia i s-au luat jucăriile. Militant devotat, tatăl ratase anii ’60 şi ’70; când alţii practicau amorul liber, plecau cu autobuzele la Kathmandu, el tipărea broşuri de propagandă şi apăra cu încăpăţânare linia politică trasată de Moscova. Îşi risipise tinereţea într-o fidelitate neabătută, ca membru al Comitetului Central, şi trecuse pe lângă tot ce fusese mai bun la vremea lui. Aşa că acum încerca să recupereze ascultând Fleetwood Mac, Grateful Dead, The Who, Pink Floyd, Kinks, trăgând din când în când dintr-un joint, văzând unul după altul filme de Godard, Polanski, Woody Allen, Fellini, Antonioni, devorând situaţioniştii şi filosofii de la Vincennes. Era impresionant să-l vezi cum urma cursuri de subversiune retrospectivă. Tot ceea ce considerase decadent ajunsese să-l fascineze. Când se apuca să cânte în gura mare Bob Dylan sau Janis Joplin, perfidă, soţia îi răspundea:

— Iar cânţi muzica aia a ta de moşi?

Conform prietenilor apropiaţi ai cuplului, în momentul accidentului erau pe punctul de a divorţa. Mama, nemulţumită de propria-i soartă, nu aştepta decât ocazia propice pentru a evada din închisoarea maritală. Tocmai se îndrăgostise de un profesor de filosofie din Nantes, un deleuzian care-i propusese o viaţă mai plină, mai înflăcărată. Nu ar fi fost exclus ca tatăl, care era la volan, să fi ignorat deliberat semaforul pentru a provoca moartea. Cei doi adulţi care îi ţinuseră fiului lor predici despre prietenie, onoare, justiţie batjocoriseră, pe de altă parte, prin chiar exemplul pe care îl dădeau, aceste valori. Antonin se simţise ca o minge de ping-pong pe care părinţii săi şi-o trimiteau unul altuia. Din toate disputele lor se alesese cu o certitudine: energia înseamnă femeia, slăbiciunea — bărbatul.

Părinţii de stânga produc deseori copii conservatori. Preamărind revolta, ajung să observe că micii urmaşi îi ascultă până în cele mai nesemnificative detalii şi se poartă exact invers decât au fost învăţaţi. Dacă ei sunt progresişti, plozii vor fi reacţionari. Laudă ei căderea tabuurilor? Descendenţii vor ajunge puritani. Oripilat de exemplul tatălui şi al mamei sale, Antonin se decisese foarte devreme să lase baltă politica şi dragostea. Pe cea dintâi fiindcă te tâmpeşte, pe a doua fiindcă-i duce la rătăcire pe cei care îi cad în mreje. Din tot ceea ce primise drept educaţie, păstrase însă gustul pentru cifra doi. După cum tatăl lui împărţea omenirea în exploatatori şi exploataţi, iar mama între falocraţi şi victime, tot aşa şi el o împărţise în pur şi impur. Toţi trei, deci, erau maniheişti. Antonin nu dorea să-şi trăiască viaţa, ci să o aranjeze, simţindu-se în fiecare clipă răspunzător de ordinea ori de haosul din propriul său univers. Se întâmpla să se trezească noaptea pentru a muta vreun scaun într-o poziţie mai potrivită sau pentru a îndrepta cuta unei perdele. În vreme ce alţi copii se uită sub pat de frică să nu se fi ascuns acolo cine ştie ce intrus, Antonin detecta în întuneric orice schimbare de decor ca pe un foşnet de umbre. O şosetă desperecheată la scoaterea rufelor din maşina de spălat, o firimitură de pâine, o foaie de hârtie care zburase pe jos erau tot atâtea transformări care-l făceau să roşească.

Îi repugna contactul fizic din mijloacele de transport în comun. Gândul că în acea mulţime fermenta germenul putreziciunii îi strica pur şi simplu călătoria. Îl revoltau toţi porcii din jur, care respirau şi-i trimiteau damfuri în nas. Visa la un serviciu de adulmecare care, la gurile de metrou, să miroasă pasagerii şi să-i declare admişi ori respinşi. În copilărie, în timpul liber petrecut în imobilul de lângă poarta Bagnolet, se bucura să poată spăla rufele câtorva vecini, obţinând pentru asta şi o mică plată. Saci cu rufe împuţite îi erau lăsaţi la uşă, împreună cu lista amănunţită a acestora. Le ducea înapoi în aceeaşi seară, calde încă de la călcat. Tatăl lui îi spunea: până la urmă o să-ţi deschizi o spălătorie. Curăţenia era cruciada lui, drept care îşi consacrase întreaga viaţă sumbrei sale manii. Pe când alţii plecau la mare sau în străinătate, el nu se cruţa, manevrând mătura şi cârpele în toate direcţiile. Răul însă renăştea de fiecare dată. Uneori, după ce obţinea eradicarea mizeriei, izbucnea în lacrimi, rezultat al bucuriei victoriei efemere, al conştiinţei unui nou război pierdut încă înainte de a fi început.

La birou, şeful lui era un bărbat frumos, de origine olandeză, cu frunte de împărat roman, Ariel Van Heyfnis. Melancolicul om de afaceri îşi dispreţuia meseria, pe care o considera servilă, preferând să fi condus o galerie de artă, un muzeu, ba chiar o orchestră simfonică. Era tipul de antreprenor măcinat la bătrâneţe de virusul cultural. Ceea ce nu-l împiedica să-i conducă pe cei cincisprezece angajaţi cu o mână de fier. Deţinea arta de a oferi un soi de semicomplimente împănate cu necesara doză de reticenţă care anula bucuria produsă la început. Îşi deplângea colaboratorii care resimţeau vreo plăcere în activitatea lor. Personal, se prezenta drept filosof imobiliar: nu vindea apartamente, ci spaţii ale desfăşurării fiecărui individ. Adept al doctrinei chineze Feng Shui, ce stabileşte o paralelă între circulaţia energiei terestre şi meridianele corpului omenesc, nu prezenta niciodată vreo casă, vreun imobil fără a cita din Confucius, Buddha, Marc Aureliu sau Krishnamurti. Fiecare locuinţă trebuia descoperită cu potenţialul ei de reverie, de legendă. Descria nişte garsoniere strâmte, cocoţate la etajul şase şi lipsite de ascensor drept cabinele unui pachebot, experienţă maritimă, imersiune oceanică în plin oraş. Persuasiva locvacitate din timpul negocierilor, în care se amestecau cupiditatea şi demonstraţia de înaltă spiritualitate, îl punea în încurcătură pe Antonin. Ariel inventa un Paris fabulos, care aduna laolaltă o mulţime de destine paralele. Fiecare stradă avea potenţialul ei romanesc, aceeaşi vibraţie de simpatie lega între ele edificiile, în spatele fiecărei uşi dormea un univers necunoscut. Excela în redactarea micilor anunţuri şi inventa concepte noi precum bucătărie pentru cină fără scaune, cu staţionare în picioare pentru facilitarea digestiei, fereastră etică, dormitor meditativ, sufragerie transcendentală, lucruri care intrigau eventualii cumpărători. Vindea unele imobile pe bucăţi, utilizând maxima potrivită la fiecare etaj. O hală imensă şi bine luminată, în cartierul Belleville, devenea un interior scandinav beneficiind de butoaie cu apă caldă, covoare inuite, iglu eschimos. O propunea cu sloganul: Transformaţi-vă în primitiv la dumneavoastră acasă! Vilele pentru patricieni din Normandia sau din Île-de-France erau destinate aristocraţilor de suflet, „ecoresponsabili" care s-ar fi metamorfozat astfel în fermieri de lux cu grădini de zarzavat bio, cu încălzire solară şi centrale eoliene în grădină. Solicita de la fiecare client coordonatele astrologice şi semnul după horoscopul chinezesc, făcându-l să se simtă mândru de substanţa lui naturală, de grija lui pentru

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Casa Îngerilor. O incursiune terifiantă în inima întunecată a Parisului

4.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor