Răfuieli

1902–1963)

Partea întâi

HAOS

I

A MEA SAU A ALTUIA, această viaţă a început cu Lisa. Experienţă în sine, irepetabilă şi inutilă, trăită cu o autentică vocaţie levantină, ea s-ar putea să aibă măcar meritul de a fi întârziat cu câteva clipe sfârşitul lumii. Cum nimeni altcineva nu şi-ar pierde vremea să o povestească, m-am hotărât s-o fac eu. Insolenţă scuzabilă, de vreme ce am ajuns, cred, să înţeleg câte ceva ce-ar putea fi de folos şi altora, dar e deja prea târziu şi oricum nu se mai află nimeni lângă mine pentru a mă asculta.

Aş fi putut trăi altfel decât am trăit? De bună seamă, dar n-ar mai fi fost viaţa mea ci a altuia. Printr-o bizară amnezie s-ar putea totuşi ca viaţa pe care am trăit-o să fi fost şi să continue să fie viaţa altuia şi atunci singura consolare pentru vremea pierdută s-o povestesc rămâne certitudinea că aş fi putut spune sau nu adevărul.

Ani în şir am crezut că Lisa era cea mai frumoasă femeie din lume. Aveam pe atunci vârsta la care, în absenţa unor preocupări mai serioase, viaţa mi se părea un joc inventat special pentru bucuria mea. Au trebuit să treacă alţi ani ca să accept că, în realitate, frumuseţea Lisei era destul de banală, deseori chiar dezagreabilă din cauza unui rictus de voracitate ce-i înflorea subit pe buzele cărnoase şi lejer întoarse. Fără s-o cunoşti bine şi fără s-o iubeşti la nebunie nu puteai s-o înţelegi şi să nu te mai temi de această voluptate neobişnuită. Cei mai mulţi dintre bărbaţii care au cunoscut-o şi au iubit-o nu-şi aminteau de altfel nimic altceva decât pielea ei incandescentă, frenezia ei devoratoare şi râsul ei umed şi voluptuos de femelă niciodată sătulă.

N-o spun de dragul spusului. Lisa a fost cincisprezece ani soţia mea şi nu ţin deloc să-mi fac singur dreptate ca soţ care i-a acceptat senin infidelităţile. O spun pentru că acesta este purul adevăr. Ea însăşi, la răstimpuri, îşi recunoştea cu o anumită mândrie cochetă slăbiciunile şi neruşinările. Obrazul său de copil etern i se îmbujora, îşi cobora ochii şi lăcrima câteva clipe pe rămăşiţele unei inocenţe pentru totdeauna pierdută ; dacă, prin miracol, fusese vreodată atinsă de această graţie.

Lisa îşi moştenise mama, muiere frumoasă şi nevastă năbădăioasă a unui constructor naval, care dezerta de la obligaţiile secătuitoare ale patului conjugal şi se refugia în Delta Dunării pentru a chefui cu lipovenii, a vâna, a pescui şi a face un pic de contrabandă. Bărbat blând, cu multe calităţi, dar puturos, nu fusese niciodată sigur de paternitatea sa. Nu-şi făcuse însă mari griji, fiindcă de-a lungul anilor şi-a dat seama că, el sau un altul, Lisa ar fi fost aceeaşi, leit maică-sa. Povestea, de altfel, spre sfârşitul vieţii că, înainte chiar de vârsta cuvenită, Lisa dăduse deja iama, cu o blenoragie drept cadou, printre băieţandrii valizi din vecinătate. Râdea înveselit, lovind uşor fundul nevestei ce-i servise cândva acelaşi tratament.

Să n-o fi dorit, era de neconceput, fiindcă Lisa încarna perfect dorinţa. Dorinţă haotică, asemenea tuturor dorinţelor din acele vremuri când revoluţia socialistă, începută cu douăzeci de ani în urmă, părea să-şi ţină promisiunile şi o întreagă generaţie, care nu cunoscuse războiul şi cruzimile noii puteri, putea muşca cu toţi dinţii din viaţă fără să-şi pună prea multe întrebări.

Dansam enorm pe atunci, Dumnezeu ştie de ce. Primate intermediare între omul alienat al trecutului capitalist şi omul nou al viitorului comunist, cu părul pieptănat cu creastă de cocoş, purtând cămăşi cu gulerul înalt, pantaloni strâmţi şi pantofi cu talpă triplă, ne bâţâiam nepăsători la sfârşit de săptămână pe ritmuri sud şi nord-americane în subsolul facultăţilor, în cluburile uzinelor şi şantierelor, pe pistele de dans amenajate în parcuri şi în sufrageriile mizere ale noilor blocuri construite pe fugă pentru poporul muncitor. Eram noua rasă de intelectuali în slujba ţării, în venele noastre curgea năvalnic sângele dezmoşteniţilor de altădată, destinul nostru se anunţa fastuos!

Lisa venea totdeauna la seratele dansante organizate în subsolul Facultăţii de drept. Păr şaten ondulat şi adunat în creştetul capului cu o fundă neagră, surâs de copil pierdut, fusta scurtă şi escarpeni de contrabandă, nu s-ar fi deosebit prea mult de celelalte fetişcane dacă nu s-ar fi oferit privirilor noastre pofticioase de bărbătuşi în călduri cu voluptatea feroce a felinei înfometate ce-şi caută prada. Nu era aproape seară la sfârşitul căreia unul dintre noi să nu fie devorat, în picioare, în parcul Universităţii, la colţul unei străzi prost luminate sau, când vremea era urâtă, în holul de la intrare al clădirilor cu uşile uitate deschise. Potolită, îşi întindea fusta pe picioarele tremurânde, îşi aduna părul în creştetul capului şi se îndepărta fără niciun cuvânt. Secaţi până la măduva oaselor, bărbătuşii serii se mulţumeau s-o contemple năuciţi, se mai întâmpla ca unul dintre ei să-i ceară numărul de telefon sau adresa, dar fără nicio şansă; era renumită şi în această privinţă. Ea era cea care vâna şi devora, şi puţini fuseseră cei care se bucuraseră de favorurile ei pentru a doua oară. Fără să-şi aducă niciodată aminte numele lor. Ca şi cum, altfel, pulsiunile ei abisale ar fi pălit în aceeaşi clipă şi viaţa ei de femelă şi-ar fi pierdut orice sens.

Făceam pe atunci parte dintr-un mic grup de prieteni cu afinităţi mai mult sau mai puţin artistice şi ne învârteam bezmetici în jurul Lisei. Ea nu ne lua în seamă, dar noi nu dezarmam. Eram singurul care credeam că este cea mai frumoasă femeie din lume, dar n-am iubit-o decât mai târziu, tot ce-mi doream atunci era să mă culc măcar o dată cu ea. Ceilalţi erau îndrăgostiţi lulea şi aveau să rămână îndrăgostiţi toată viaţa. Perversiune candidă şi fără consecinţe, aventurile ei vremelnice ne procurau bucurii necunoscute şi lungi meditaţii despre eternul feminin şi orbirea bărbaţilor.

Studiam sociologia, dar în adâncul sufletului mă consideram un creator ce nu-şi aştepta decât ora pentru a se impune. Printre marile mele proiecte artistice, abandonate unul după altul ca fiind totuşi prea limitate, dorinţa de a face filme m-a obsedat cel mai mult. Cum eram prea sărac să-mi cumpăr un aparat de fotografiat şi cu atât mai puţin o cameră de 8 mm, despre care auzisem că există, am început prin a-mi lăsa barba să crească şi a dansa mai puţin. Prietenii s-au distrat luni de-a rândul pe seama bărbii mele roşcate şi rare, dar n-au găsit nimic ridicol în hotărârea de a mă refugia pe estrada orchestrei de unde, cu degetele de la amândouă mâinile adunate în dreptul ochilor ca un dreptunghi într-o cameră imaginară, urmăream convulsiile dansatorilor şi-i azvârleam, la grămadă, într-unul din viitoarele mele filme. Ei erau hrana mea pământească şi Lisa cea mai frumoasă şi inaccesibilă femeie din lume. Se învârteau amorezaţi şi zăpăciţi în jurul ei, o invitau pe rând la dans, o protejau de atingeri obraznice, sperau fiecare în secret că Lisa îl va alege în sfârşit pe unul dintre ei şi sufereau cu demnitate scorţoasă şi glume în doi peri când ea dispărea friabilă ca un vis la braţul altuia.

Abia atunci coboram şi eu printre primatele intermediare năduşite şi, mişcând nervos camera mea imaginară de luat vederi, întârziam îndelung, hlizindu-mă, pe chipuri, pe sânii şi pe fesele fetelor. Râsul îmi juca în gâtlej ca o bilă de cauciuc aruncată de un resort şi recuperată aproape în aceeaşi clipă. Toţi credeau că evitam la timp să mă sufoc, dar nu eram decât furios că o pierdusem încă o dată pe Lisa. Exerciţiu periculos în imensul subsol al Facultăţii de Drept cu tavanul jos sub care pluteau nori compacţi de fum de ţigară şi mirosuri grele, care sfârşea deseori în încăierări confuze, din care mă alegeam cu nasul sângerând, cu buzele rupte, cu câţiva pumni daţi la întâmplare, cu multe ameninţări şi cu mult mai multe înjurături, dar nici moartea nu mi-ar fi stins dorinţa animalică de a o poseda pe Lisa. S-ar fi putut spune, şi prietenii o spuneau, că o căutam cu lumânarea la fiecare sfârşit de săptămână; ceea ce, în bună măsură, era adevărat.

Într-o noapte, Lisa a urcat lângă mine, pe estrada orchestrei, a prins în mâinile ei camera mea imaginară şi a purtat-o la buze. M-a devorat în parcul Universităţii dintr-o înghiţitură. Cu fusta ridicată pe pulpele care-i tremurau, cu părul şaten şi ondulat în dezordine, a întârziat mult înainte de a mă abandona tăcut şi pentru totdeauna pierdut.

Nu s-a îndepărtat decât atunci când am izbucnit într-un hohot nebun şi fericit de râs. S-a oprit, m-a privit de departe, mirată, şi-a trecut degetele prin păr, şi-a adunat părul în creştetul capului şi a început să-l strângă letargic în funda neagră, dar am avut impresia că nu ţinea neapărat să-l lege, ci doar să-şi dea timp să priceapă ce se întâmplă. Avea degetele prinse încă în dezordinea de nestrunit a părului şi a fundei când a scuturat din cap şi a făcut un pas spre mine.

Continuam să râd şi să mă agit isteric când ea a făcut un al doilea pas scuturându-şi capul ca un copil contrariat. Am desfăcut atunci larg braţele şi am implorat-o să se cuibărească în ele pentru eternitate. S-a cuibărit brusc şi eu i-am spus că eram bărbatul vieţii ei şi că, orice s-ar întâmpla, aveam să rămân bărbatul vieţii ei, fidel ca un câine orb.

M-a primit pentru prima oară în camera ei de unde se vedea pe fereastră o alee pustie din parcul Cişmigiu în ziua în care, încercând zadarnic să-i conving că jucam într-un film istoric, doi miliţieni mi-au ras barba roşcată şi m-au tuns la piele; venise moda filmelor istorice şi a luptei împotriva cosmopolitismului.

Cu obrazul înfundat la încrengătura gâtului şi a umerilor ei, acolo unde descoperisem izvorul aromei ameţitoare de miez de nuci crude pe care o respiram în neştire, i-am spus Lisei povestea rocambolescă a refugiului în România, după revoluţia bolşevică, a contelui şi a contesei Komarovsky (născută Pavlovitch) – nobilii mei genitori, cum mi se povestise – şi am implorat-o s-o ia în serios, altfel riscam să redevin unul dintre numeroşii curtezani ce i se învârteau în jur ca nişte muşte ameţite de iubire şi de dorinţă.

– Vrei să spui că eşti conte? mi-a murmurat Lisa în ureche. Un adevărat conte ca în romanele ruseşti?

– Numai pentru tine...

– Mi-ar plăcea să fiu contesă, a spus Lisa şi aroma de miez de nuci crude a trupului ei mi s-a urcat definitiv la cap. Contesa Lisa Pavlovitch Komarovsky... A, nu, spui povesti...

II

I-AM SPUS TOTDEAUNA poveşti Lisei şi multă vreme ea m-a ascultat topită de emoţie, încât, deseori, nici eu nu mai ştiam dacă mint sau nu.

Când mă născusem, bunicii Pavlovitch şi Komarovsky nu mai erau în viaţă iar părinţii mei, prea bătrâni şi prea obosiţi să mai fugă din faţa fatalităţii comuniste, se numeau Victor, dar poate că aşa se numiseră din totdeauna. Trăiam la periferia Bucureştiului, într-o casă-vagon ridicată din ruinele unei case mai arătoase bombardată de americani spre sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial. Tata era tapiţer la căile ferate, iar mama casnică, mai făcea croitorie din când în când pentru vecine. Singurele dovezi ale unei existenţe de răsfăţ de altădată păreau să fie câteva farfurii de porţelan, câteva pahare de cristal şi un set de tacâmuri de argint, purtând toate stema Komarovskylor bătută în aur, dar nu erau niciodată scoase din fundul unui dulap şi nu se discuta niciodată despre ele; trecutul era, de bună seamă, prea îndepărtat şi prea străin pentru a mai însemna ceva.

S-ar fi putut tot atât de bine, însă, ca aceste vestigii aristocratice să nu fi fost altceva decât o modestă pradă de război din perioada în care tata fusese mobilizat în Transnistria. Tot acolo s-ar fi putut să fi învăţat ruseşte, dar nu-i vorbea mamei decât atunci când era furios, şi se înfuria şi mai tare când ea refuza să-l asculte acoperindu-şi urechile cu o pernă. Cert este că n-am ştiut niciodată mai mult decât alfabetul rusesc, învăţat la şcoală. În schimb, casa era plină de cărţi traduse din ruseşte pe care sindicatul de la Atelierele Griviţa le vindea o dată pe lună salariaţilor.

S-ar fi putut, de asemenea, ca aceleaşi vestigii să fi fost ascunse în valizele anarhistului ucrainean Nestor Makhno, refugiat în România în august 1921, după ce Troţki trădase şi armata sa de partizani fusese zdrobită. S-ar fi putut ca bunicii mei să-l adăpostească sau să-l fi cunoscut suficient de bine pentru ca, odată ajuns la Paris, în 1925, el să-i anunţe într-o scrisoare că se angajase la uzinele Renault cu sprijinul unui Komarovsky care făcuse cândva parte din trupele ruşilor albi conduse de Anton Denikin. Într-o a doua şi ultimă scrisoare, trimisă cu câteva luni înainte de a muri de tuberculoză, în iulie 1934, pomenea iarăşi de acel Komarovsky pe care reuşise să-l convertească definitiv la anarhism.

La începutul anilor 50, tata fusese ridicat de câteva ori la miezul nopţii, în pijama şi papuci. Reapărea după o săptămână sau două, tot noaptea, îmbrăcat cu aceeaşi pijama şi târând aceiaşi papuci. Ai fi zis că ieşise la latrina din fundul curţii şi întârziase mai mult. „Trebuie să ţi se întâmple ceva urât în viaţă, se mulţumea el să găsească o explicaţie, „altminteri începi să crezi că trăieşti viaţa altuia.

Câţiva ani mai târziu a devenit activist de partid, cu maşină şi şofer în faţa porţii, se îmbrăca în costum negru, purta cămăşi albe, cravată şi şapcă proletară, nu se despărţea decât în somn de o servietă mare, plină de broşuri, de ziare şi de dosare şi, spre disperarea mamei, care trebuia să le şteargă în fiecare zi de praf, plantase peste tot în casă acelaşi bust în ghips al lui Stalin.

Familia s-a mutat într-un apartament de bloc înainte ca tata să fie retrimis la munca de jos, iar cum Stalin murise – atunci am vărsat primele lacrimi politice –, într-o seară, ne-am apucat, tăcuţi, să zdrobim busturile cu ciocanul. Nu-mi amintesc să-l mai fi simţit vreodată atât de aproape de mine ca în acea seară. Atunci mi-a arătat şi scrisorile de la Nestor Makhno, le-a citit mai întâi în ruseşte, cu voce tare, mi le-a tradus apoi rar şi apăsat, ca şi cum ar fi vrut să-mi vâre în cap, pentru totdeauna, fiecare cuvânt, după care le-a dat foc şi n-a mai pomenit niciodată despre ele.

Am regăsit mai târziu, după moartea lui şi a mamei, unul din busturile lui Stalin, Lisa îl folosea să-şi agaţe colierele de perle şi de pietre false de gâtul lui. Îl păstra deasupra bufetului în care scosese la vedere vesela, paharele şi tacâmurile familiei. În golul bustului ascunsese câteva duzini de bonuri de tezaur emise de guvernul ţarului Nicolae II, găsite într-o cutie căzută sau ascunsă după şifonier şi, din când în când, se visa iarăşi contesa Pavlovitch Komarovsky şi se pierdea, ca altădată, în braţele mele.

III

PE ATUNCI, VIAŢA mă trăia şi eu mă lăsam trăit fără să crâcnesc; era acelaşi joc din tinereţe, dar cu alte reguli. Nu vedeam nimic scandalos în mediocritatea abisală în care mă complăceam, iar Lisa era prea ocupată cu infidelităţile ei bolnăvicioase pentru a-mi face reproşuri. Destinul anunţat cândva fastuos îmi jucase o festă urâtă, dacă nu cumva mi-o jucasem singur, dar n-ar fi servit la nimic să mă plâng. Traversasem amorf vârste şi situaţii, nu ştiu cui îi semănam sau dacă semănam cuiva, dar obstinaţia şi pasiunea de a mă devota unei idei îmi lipseau. Ceea ce îmi îngăduise într-un fel să plutesc între extreme – cu toate că ideea de extreme în acei ani nu prea avea sens. Istoria, atâta cât se făcea şi cum se făcea pe atunci, trecuse astfel pe lângă mine fără să lase nicio urmă adâncă; de fapt, nicio urmă. Aş fi putut spune chiar că, în realitate, mă fofilasem prin istorie fără să-i simt prea mult apăsarea. O şi spuneam, de altfel.

Plutisem, deci, pluteam, îi povesteam Lisei. Poate că-i spuneam adevărul, poate că această plutire existenţială era în natura mea, poate că era în natura tuturor celor care, dintr-un motiv sau altul, se considerau aparţinând speciei intelectualilor sau erau percepuţi astfel, dispreţ obligatoriu. Dar nu făcusem niciodată în viaţă nimic detestabil, sau prea puţin. Mediocritatea destinului meu era mediocritatea destinului unei generaţii ce-şi pierduse iluziile. Era, dacă mă gândeam bine, şi mă gândeam, mediocritatea destinului întregii ţări.

Când, după cincisprezece ani de căsătorie, Lisa m-a părăsit definitiv pentru un general al serviciilor secrete care călătorea mult, consternarea mea n-a ţinut decât câteva zile. Se întâlniseră în salonul de frumuseţe al hotelului Athénée Palace, iar ceea ce-i apropiase fusese îngrijirea unghiilor, Lisa în salonul femeilor, generalul Gabi în cel al bărbaţilor. Draperia care separa cele două saloane era pe jumătate trasă şi ei schimbaseră ocheade şi zâmbete promiţătoare.

Întrebarea cine cui îi sucise capul n-avea mare importanţă, dar a înţelege sau nu că o femeie ca Lisa se hotărâse să transforme o infidelitate oarecare într-o legătură de durată cu un soldăţoi, fie el şi general, nu schimba cu nimic evidenţa că o făcuseră pe spinarea mea. Incapabil, deci, să pricep că o astfel de catastrofă mă lovise fără nicio putinţă de apărare, nu luasem în consideraţie nici refuzul meu încăpăţânat de a pune piciorul într-un salon de frumuseţe, nici obişnuinţa de a-mi tăia unghiile cu foarfecele de croitorie al mamei şi nici mulţimea de proaste obiceiuri căpătate în mahalaua în care mă născusem şi trăisem, dar – era aproape evident – toate acestea ar fi putut să joace în favoarea lor.

Instalaţi pe bancheta din spate a maşinii de serviciu a generalului Gabi, se felicitaseră reciproc pentru frumoasele lor unghii şi pentru alte preocupări şi aspiraţii comune. Trei zile mai târziu, spre seară, maşina de serviciu venea s-o conducă pe Lisa de acasă direct la aeroport, destinaţia New-York, via Paris. Coborâse purtând rochia, pantofii şi poşeta preferate, şoferul care o aştepta pe trotuar în poziţie de drepţi a deschis portiera şi ea ezitase câteva secunde cu privirea ridicată la ferestrele apartamentului. După care căutase sprijin cu mâna în mâna bărbatului care nu voia să fie văzut şi alunecase pe banchetă cu o eleganţă desăvârşită. Şoferul a închis portiera, s-a urcat la volan şi a demarat în trombă.

– Ca-ntr-un film, îmi povestise vecinul de la trei.

În acea seară, după doi ani şi jumătate de tergiversări, cărticica mea despre amintirile luptelor sociale de dinainte de război ale ceferiştilor din cartier apăruse, în sfârşit. Redactorul cărţii îmi dăduse exemplarele de autor care miroseau încă a cerneală. După ce vecinul de la trei terminase de povestit, îi oferisem un exemplar cu o dedicaţie simţită. Am rămas cu convingerea că fusese singurul care a citit cărticica, pentru că avea să-mi spună câte ceva despre ea două sau trei luni mai târziu, când până şi copiii din bloc ştiau că Lisa mă părăsise. Se ştia, de asemenea, graţie bunăvoinţei dezinteresate a comentatorilor de la Europa Liberă şi a respectului lor pentru adevăr, ca generalul Gabi şi mult, mult iubita lui Lisa se vânduseră americanilor şi că eu eram încornoratul ţării şi al naţiunii; le sunt şi azi recunoscător celor de la Europa Liberă, fiindcă un alt moment de glorie autentică n-am mai cunoscut de atunci.

Ceea ce n-am bănuit era că acest episod ruşinos din viaţa oricărui bărbat va intra rapid în panteonul legendelor fundamentale ale naţiunii şi eu voi deveni referinţa supremă în materie de încornorare. În disperare de cauză, m-am adresat oficial autorităţilor competente cu propunerea de a fi expus în muzeul de ceară al celebrităţilor din acei ani; s-ar fi putut să nu existe, dar nu era decât un detaliu. Statuia mea în mărime naturală, îmbrăcată cu hainele pe care le purtasem în seara în care fusesem smuls pentru totdeauna din anonimat, urma să servească naţiunii să-şi reverse nestingherită, în schimbul unui preţ modic, bila de veselie deşănţată în care o plonjase Europa Liberă. Ţinusem să precizez într-un lung post-scriptum că prestaţia mea ca model original şi accesoriile vestimentare destinate tuşei finale de autenticitate a reproducerii în ceară erau complet gratuite, şi că nu aveam nicio pretenţie asupra beneficiilor substanţiale ce se anunţau. Adăugasem solicitării o copie după telegrama expediată Europei Libere în care mulţumeam ziariştilor pentru generozitatea şi promptitudinea de a fi făcut celebru un obscur cercetător ştiinţific.

Semn de înapoiere al ţării aflate sub jugul comunist, capitala nu adăpostea niciun muzeu de ceară, iar autorităţile competente, ca şi Europa Liberă, păstraseră o tăcere suspectă din motive evident diferite. Mă consolasem cu pierderea prietenilor care mă abandonaseră înfricoşaţi şi, pe cât posibil, evitasem de atunci să mă mai prezint cu numele întreg: Victor Victor, care, prin singularitatea sa, stârnea automat rânjetul bănuitor că se aflau în faţa legendarului încornorat.

— Sunteţi cumva...?, cădea imediat şi întrebarea asasină.

Ar fi fost de mult cazul să mă răfuiesc cu bizara fantezie onomastică a părinţilor, dar cum în această privinţă lucrurile erau excesiv de complicate şi momentul istoric nu îngăduia răscolirea trecutului decât pentru motive de nobleţe socială sau ideologică, nu ştiu la ce mi-ar fi folosit cu adevărat s-o fac. Rectificarea numelui ar fi văduvit naţiunea de una din puţinele legende recente ce-i înveselea existenţa mizeră, iar eu iubeam nu numai naţiunea, ci şi poporul care o alcătuia – de la distanţă, cum se cuvine unui intelectual care nu uită de unde a plecat.

Mi-am înlocuit prietenii cu necunoscuţii din tramvaie, din metrou, din magazine, de pe stradă care, la vederea mea, îşi întorceau brusc privirea sau, cei mai insolenţi, mă contemplau năuciţi că obrazul unui om poate aduna în el atâta dezgust, atâta stăpânire de sine şi atâta imobilitate. Cum consideram şi consider că dezgustul mă ajută să pun o distanţă serioasă între pulsiunile mele animale şi fiinţa raţională care am fost şi sunt, şi-mi serveşte, în aceeaşi măsură, să nu-mi pierd firea în faţa urâţeniei lumii, această confruntare îndârjită şi fără consecinţe îmi procura o adevărată mândrie. Dar adevărata bucurie, adevărata exaltare a acestei târzii înţelegeri a raporturilor mele cu lumea şi cu semenii mi-o procurau femeile care, dincolo de masca mea întoarsă spre lume, intuiau o anumită voluptate a singurătăţii şi a convingerilor ferme, în care se şi pierdeau de altfel de cele mai multe ori – momente sublime, în care supliciul gloriei de încornorat al naţiunii devenea în sfârşit suportabil şi chiar dorit.

După Revoluţie, dată fiind profesiunea celui care mă încornorase, cu mai multă obrăznicie – contribuisem şi eu la căderea comunismului, modest, prin intermediul Lisei, dar nu neglijabil –, cu mai mult simţ comercial şi cu mai multă înţelegere pentru moravurile degradante ale epocii, aş fi putut să intru în politică, să scriu o carte sau un scenariu de film, să-mi ofer singur propria mea glorie şi s-o gust în linişte până la adânci bătrâneţi, dar aveam totuşi câteva principii pe cât de desuete pe atât de categorice.

*

Aroma de miez de nuci crude plutea ameţitoare în apartament. Am strâns lucrurile Lisei în saci de hârtie şi i-am aruncat în stradă, am deschis uşa de la intrare şi ferestrele, am stropit şifonierul gol cu oţet, am spălat cearşafurile, feţele de pernă şi paturile, şi am aruncat la gunoi flacoanele de parfum şi cremele. Am vrut să arunc şi bibelourile adunate de-a lungul anilor, cărţile şi revistele ei preferate, dar grotescul unei asemenea îndârjiri m-a făcut să renunţ.

Aroma de miez de nuci crude continuă să mă ameţească. Mai ales noaptea, când buzele mele căutau zadarnic încrengătura gâtului şi a umerilor Lisei, pentru a mă înfrupta din izvorul aromei zăpăcitoare.

Era, poate, o iluzie sau o obsesie olfactivă, dar m-am gândit serios să vând apartamentul, şi aş fi făcut-o fără îndoială dacă n-aş fi recunoscut, în staţia de autobuz, pe umerii unei tinere femei, unul din taioarele Lisei. Un taior negru, cu nasturi mari de sidef, pe care Lisa nu reuşea aproape niciodată să-l asorteze fie cu ultima ei coafură, fie cu o fustă, fie cu pantofii.

Tânăra femeie locuia în apropiere, am urmărit-o. Am aşteptat-o şi am văzut-o şi a doua zi, purta o bluză a Lisei. A treia zi, a îmbrăcat o fustă şi un alt taior. Lejeritatea şi eleganţa ei mă fascinau şi m-am hotărât s-o urmăresc până în ziua în care avea să îmbrace toate lucrurile Lisei. O tânără femeie cu ochi negri şi păr roşcat tăiat scurt şi adunat cuminte într-o coadă minusculă. Frunte înaltă, gura bine conturată, şolduri înguste, picioare lungi suite pe tocuri ascuţite. Şi rochiile, fustele, taioarele, bluzele, fularele şi lenjeria Lisei acoperindu-i trupul a cărui aromă îmi era necunoscută.

IV

STRĂINII AU ÎNCEPUT să năvălească în ţară a doua zi după Revoluţie. Mesie cu o mie de capete aşteptată cincizeci de ani şi la picioarele căreia, prosternaţi, cei mai mulţi dintre români lăsaseră să curgă lacrimi de bucurie şi de speranţă: afacerişti grăbiţi să scormonească în ruinele comunismului, amatori bolnavi de exotism sângeros, umanitari miloşi, contrabandişti, intelectuali în vogă în căutare de devoţi, homosexuali excitaţi de duhoarea cărnii proaspete, visători, inocenţi, politicieni şi înalte grade militare cu soluţii pentru următorii o sută de ani, martori ai lui Iehova, vânzători de fleacuri, escroci, pedofili, predicatori ai Armatei Salutului, ziarişti specializaţi în mizerie şi copii bolnavi de sida, spioni, traficanţi de droguri, proxeneţi, propagandişti zeloşi ai capitalismului triumfător. . .

Fusesem printre plângăreţi. Nu mai plânsesem politic din 1968, un scâncet, de fapt, când Ceauşescu condamnase invadarea Cehoslovaciei, dar în 1989 şi în anii următori, era de bon ton să plângi cu lacrimi adevărate. Trebuia. Mestecasem până la vomă, ca fiecare, de dimineaţă până seara, guma soporifică a cuvintelor sacre ale renaşterii ţării: libertate, democraţie, Occident, America, bogăţie. Închisesem ochii şi-mi astupasem urechile să nu văd şi să nu aud că Mesia cu o mie de capete venise să ia ţara în stăpânire.

Ploua în acea zi. Ploaie monotonă şi rece de primăvară care întârzia după o iarnă haotică. Dar cum întreaga ţară era un haos, nu se putea face nimic. Imobilizat în pragul uşii de la intrarea Institutului, cântăream riscurile de a fugi până la staţia de autobuz, al cărui orar era pentru mine o enigmă desăvârşită. Plecat o jumătate de ora mai devreme, în acelaşi timp cu mica delegaţie care urma să întâmpine la aeroport câţiva universitari şi cercetători americani sau australieni, aş fi putut să găsesc un pretext oarecare şi să cobor la prima staţie de autobuz sau de metrou, dar perspectiva de a mă enerva mă făcuse să renunţ. Aveam oricum să-i întâlnesc spre seară, fiindcă tot Institutul fusese obligat să participe la o recepţie de bun-venit.

La începutul haosului, la volanul maşinii personale, făceam de câteva ori pe săptămână drumul spre aeroport şi rămâneam la dispoziţia vizitatorilor străini de dimineaţă până seara târziu. Mă confundau, de obicei, cu un şofer taciturn dar serviabil, se minunau zgomotos că le răspundeam în engleză sau în franceză, şi dacă descoperirea că eram, de fapt, unul de-al lor întârzia – ceea ce nu schimba mare lucru –, îmi împingeau în mână sau abandonau pe banchetă mici bacşişuri şi cadouri. Meschinăria lor era înduioşătoare, aerele lor de superioritate erau scârboase, iar