Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Sfinți martiri și mărturisitori români din secolul XX
Sfinți martiri și mărturisitori români din secolul XX
Sfinți martiri și mărturisitori români din secolul XX
Cărți electronice342 pagini6 ore

Sfinți martiri și mărturisitori români din secolul XX

Evaluare: 5 din 5 stele

5/5

()

Informații despre cartea electronică

Volumul tratează experiențele prin care au trecut creștinii în închisorile și lagărele de exterminare din România în timpul regimului comunist și modul în care au reușit să-și păstreze nealterată credința în Dumnezeu. Aceste realități istorice sunt analizate dintr-o perspectivă teologică, ce nu a fost foarte des abordată în alte lucrări, o mare parte dintre ele axându-se pe surse memorialistice.

LimbăRomână
EditorAdenium
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9786067420319
Sfinți martiri și mărturisitori români din secolul XX
Citiți previzualizarea

Legat de Sfinți martiri și mărturisitori români din secolul XX

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Sfinți martiri și mărturisitori români din secolul XX

Evaluare: 5 din 5 stele
5/5

3 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Sfinți martiri și mărturisitori români din secolul XX - Bujoreanu Anca

    bisericești.

    Prefață

    Școala cea mai puternică este și rămâne rugăciunea. Dorința după cunoașterea lui Dumnezeu, lacrimile, durerile și apăsările erau ușurate de fascicolele biblice ale Noului și Vechiului Testament și de psalmii lui David.

    Poezia a fost al doilea factor de rezistență. Poezia lui Radu Gyr și Nichifor Crainic a menținut cel mai mult elanul și curajul de luptă.

    Rugăciunea și poezia au fost cele două elemente ale martirilor și mărturisitorilor români care le-au dat puterea maximă de rezistență.

    Cât privește, oarecum, suferința, ea a născut răbdarea, a născut elanul de luptă. Viața pentru un deținut politic nu mai conta, după cum spun cuvintele Scripturii: „Dacă trăim, ai Domnului suntem, dacă murim, ai Domnului suntem". Eram permanent în stare de împăcare față de Dumnezeu și față de aproapele.

    Răutatea Puterii, invidia diavolului nu a fost alta decât împotriva mărturisirii lui Hristos. Și cu cât mărturiseau mai puternic, cu atât erau mai împilați.

    Aiudul a fost cea mai cumplită închisoare. Aici, deținuții nu puteau avea legături cu cei de afară, nu primeau scrisori sau pachete. La celelalte temnițe puteau primi pachete la două săptămâni, pe când la Aiud nu se făcea niciun fel de indulgență. Erau ținuți în starea aceasta de chin și chiar gardienii spuneau: „Voi sunteți în afara legii. Pentru voi nu e nicio lege. Stați aici la cheremul nostru. Voi nu aveți niciun drept".

    Aiudul era o închisoare de fier. Rugăciunea te transforma până la sânge. Rugăciunea s-a trăit acolo până la maxim. Rugăciunea o învățau noaptea sub pătură, învățau doi-trei Psalmi, un Acatist, un Paraclis.

    Nu era voie să faci rugăciune în celule, însă într-un colț, într-un unghi mort unde nu putea să te observe caraliu’, în genunchi, se citea Paraclisul Maicii Domnului, Psaltirea sau orice alt text, un Acatist, tot ce se știa.

    Părintele Iustin Pârvu, 2007

    Introducere

    Sfântul Sinod, având în vedere suferințele îndurate de Biserica Ortodoxă în timpul regimului comunist, a instituit rugăciuni speciale pentru toți martirii și mărturisitorii care au suferit în închisori, în lagăre sau care au murit pe câmpul de luptă pentru apărarea neamului și a credinței strămoșești. În cinstea lor, Biserica a hotărât și o zi specială de pomenire a tuturor sfinților români, în a doua duminică după Rusalii. A instituit slujbe și rugăciuni speciale pentru cei care au suferit în temnițele și lagărele comuniste.

    Totodată, pentru ei, în timpul Sfintei Liturghii se rostește la Vohodul Mare o ectenie specială, în care acești sfinți martiri sunt pomeniți de Sfânta Biserică. Prin toate acestea, Biserica ne aduce mereu aminte de jertfa celor care și-au dat viața pentru a menține trează credința cea adevărată. Având în vedere că însăși Biserica participă la comemorarea acestor sfinți martiri, pornind de la aspectele relatate mai sus, am considerat utilă realizarea unei lucrări care să scoată în evidență mulțimea martirilor și a mărturisitorilor creștini, cât și înalta trăire duhovnicească a acelora care au suferit în secolul XX sub regimul comunist ateu. Un aport important la elaborarea acestei lucrări l-a avut și dorința de a cunoaște cât mai multe despre modul în care poporul român a păstrat de-a lungul timpului credința cea adevărată.

    Secolul XX a redeschis epoca muceniciei. Toate semnele date de acest veac reclamau sfințenia. Trebuie precizat că au existat mii de oameni care s-au sfințit în acest secol al întunericului, după cum se va observa din conținutul acestei lucrări. La aceasta se adaugă multe alte cărți scrise chiar de mărturisitorii care au pătimit în temnițele comuniste. Ei au fost ajutați de Dumnezeu să supraviețuiască pentru a depune mărturie în favoarea Adevărului.

    Acum, acești oameni sfinți ne mobilizează spre o trăire creștină autentică prin modul lor de viață, de trăire după Hristos și în Hristos. Viața lor descoperă valorile creștine după care se ghidau, iar acest mod de viață, care are foarte multe în comun cu cele ale sfinților, este demn de urmat.

    Cartea de față a fost scrisă într-o epocă neocomunistă, când societatea de azi, la nivel național și mondial, este în continuă prefacere și neliniște, tulburată de crize materiale și spirituale de toate soiurile. Lumea speră la timpuri mai bune, la un viitor mai bun, mai fericit. Dar unde?

    Despre suferințele îndurate de creștini în timpul regimului comunist s-a scris mult după anul 1989, însă, din păcate, această literatură memorialistică este prea puțin cunoscută și luată în seamă. Martorii descriu aceeași realitate, dar extrem de diferit, fiecare după cum a simțit-o. Aceste cărți vorbesc despre torturile, chinurile și persecuțiile care au spulberat tinerețea lor. Ele dezvăluie pentru noi fapte reale, care colorează o părticică a imensei pete albe pe care o reprezintă istoria ultimei jumătăți de secol, nescrisă din lipsa documentelor, a actelor falsificate, distruse sau încă interzise.

    Unii dintre memorialiștii care au scris pe această temă mai trăiesc încă. Cei mai mulți dintre cei care s-au dedicat acestei teme au scris din perspectivă laică și, chiar dacă ating în lucrările lor și unele aspecte religioase, ele rămân cu caracter laic. Dar pentru că se simte nevoia unor studii care să aprofundeze din punct de vedere teologic aceste realități istorice, am considerat utilă realizarea unei lucrări despre sfinți martiri și mărturisitori români din secolul XX.

    Acest studiu relatează zguduitoare experiențe din anii petrecuți de creștini în închisorile și lagărele de exterminare din România.

    La baza lucrării am avut ca prim material mărturiile martirilor și mărturisitorilor români care conțin o inestimabilă documentație istorică și o emoționantă mărturie asupra capacității de rezistență morală și spirituală a neamului nostru. Toate cărțile celor care au rezistat și au scris despre ororile petrecute în temnițele comuniste acoperă un gol ce se resimte în cunoașterea transformărilor petrecute în țară, în două decenii de dominație comunistă, 1948-1964.

    La realizarea acestei lucrări am mai folosit Sfânta Scriptură și mărturiile mărturisitorilor contemporani, care au rezistat vitejește în lupta împotriva Răului – comunismul ateu –, lăsați prin Pronia divină pentru a mărturisi adevărul urmașilor acestui neam, din care facem parte și noi.

    Izvoarele principale care au stat la baza realizării acestui volum privesc în primul rând martirii și mărturisitorii din Biserica Ortodoxă Română, la care se adaugă și unele referințe la martirii și mărturisitorii din Biserica Ortodoxă Rusă.

    Această lucrare cuprinde o sinteză a modului în care martirii și mărturisitorii români din secolul XX au reușit să-și mențină vie credința în fața prigonitorilor lui Hristos.

    Prin lucrarea de față dorim să scoatem în evidență faptul că, în decursul veacurilor, Dumnezeu a avut sfinții Săi. Chiar și astăzi sunt persoane care au mărturisit și mărturisesc pe Hristos, indiferent de opreliștile ce s-au ivit spre a-i împiedica. Dar această mărturisire se face numai prin jertfă, urmându-L pe Iisus Hristos, Care a răscumpărat lumea „cu Însuși Sângele Său" (Fapte 20, 28). Această jertfă nu este ușoară. Ea presupune o mare libertate a spiritului, o renunțare la toate, în numele unei alte lumi, a unei lumi veșnice. Jertfa este un act necesar prin care omul se apropie de Dumnezeu.

    Secolul XX a dat mult mai mulți martiri decât toate celelalte secole la un loc. Acest fapt este adeverit prin numeroasele jertfe din această perioadă, lucru demonstrat, credem, și în lucrarea de față.

    Primul capitol al lucrării este intitulat Sfinți și sfințenie. În acest capitol se va urmări explicarea unor noțiuni precum „sfânt, „sfințenie, „martir și „mărturisitor, apelând la argumente scripturistice și patristice.

    În capitolul al doilea se vor analiza contextele istoric, social, politic, filosofic și religios în care s-au desfășurat evenimentele.

    Și în epoca noastră contemporană există sfinți, lucru de care ne vom ocupa în capitolul al treilea. Acolo se va prezenta pe larg modul în care acești martiri și mărturisitori, cu ajutorul lui Dumnezeu, au trecut neînvinși prin toate piedicile scornite de acel regim diabolic – comunismul.

    În capitolul al patrulea se va continua prezentarea pe scurt a martirilor din Biserica Rusă sub regimul comunist ateu.

    Abia sub teroarea comunistă o parte dintre oameni au resimțit cu adevărat nevoia de credință. În temnițe, Cuvântul lui Dumnezeu a mângâiat, a încurajat, a îmblânzit setea de răzbunare, a dezlegat întrebări fără răspuns, a aprins suflete de milă și de iubire pentru semeni, a îngăduit odihna sufletului ce nu mai cunoștea somnul, a oblojit rănile despicate de anchetatori și le-a cicatrizat, a temperat dușmănia față de cei care au greșit înaintea lor. Dumnezeu i-a chemat pe viitorii preoți și monahi dintre mirenii aruncați în bezne, a chemat poeții dintre inșii care în viață nu puseseră mâna pe condei, i-a chemat pe cei reci să se încălzească și să-și aducă aminte că sunt fii ai lui Dumnezeu.

    În încheiere vom arăta că oamenii au devenit sfinți numai și numai în Biserică, deoarece aici se află mijloacele prin care oamenii se sfințesc, adică Sfintele Taine, Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Acest adevăr îl mărturisește Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, când zice: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el" (In. 6, 56). Trebuie știut clar că niciun neam din lume nu poate avea mântuire decât prin Iisus Hristos.

    De pe Golgota, Domnul ne spune că oamenii sunt liberi și sunt chemați la adevăr prin jertfă. Dar până la jertfă este credința, pocăința, lupta, îndrăzneala, înfruntarea dușmanilor și propovăduirea împărăției lui Dumnezeu.

    Omul poate deveni sfânt prin sacrificiu, care presupune dăruire totală și nu conservare, ci participare efectivă la curățirea sa. „Capacitatea de jertfă este totdeauna nobilă, ea este întotdeauna aristocratică", spune Berdiaev¹. Jertfa este un dar adus Creatorului, „jertfa este darul nostru către tronul dumnezeiesc"².

    Jertfa martirică trebuie să fie scopul unui urcuș spiritual cu virtuți puternice și active, realizate înainte. Ființa umană dobândește mântuire numai prin mărturisirea credinței celei adevărate lăsate de Hristos, Cel Care va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20). Biruințele se nasc numai cu jertfă, prin asumarea crucii, care „este pentru cei ce pier nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu, căci scris este: pierde-voi înțelepciunea celor înțelepți și știința celor învățați o voi nimici" (I Cor. 18, 19). Nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu decât ridicându-se prin jertfă, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului³.

    Atât timp cât va trăi omul pe pământ vor fi și sfinți, indiferent de vremurile tulburi care se vor ivi. Biserica este un „atelier" de sfinți, deoarece ei coboară cerul pe pământ; secole de-a rândul au existat sfinți în toată vremea și în tot locul.

    Biserica a dat sfinți și mărturisitori atât în lupta cu ereziile din primul mileniu creștin, cât și în lupta pentru păstrarea nealterată a credinței de abaterile și inovațiile apărute și propagate în Apus de Biserica latină, după 1054⁴.


    ¹ N. Berdiaev, Sensul creației, Editura Humanitas, București, 1992, p. 240.

    ² Adrian Nicolae Petcu, „Un model: Părintele Arsenie Boca", Rost, an II, nr. 20, 2004, p. 12.

    ³ Cf. Leon Magdan, Andreea Magdan, Dumnezeu și omul, Editura Sfântul Alexandru, București, 2001, p. 94.

    ⁴ Pentru amănunte privind istoricul inovațiilor și erorilor dogmatice apărute în Biserica latină, romano-catolică, recomandăm a se consulta lucrările lui Vadimir Guittée, Papalitatea eretică și Papalitatea schismatică. Aceste lucrări sunt disponibile și în format digital pe site-ul Biblioteca Teologică Digitală, http://apologeticum.co.nr/.

    CAPITOLUL I

    Sfânt și sfințenie

    În limba ebraică, limba în care s-a scris textul scripturistic al Vechiului Testament, noțiunile sfânt și sfințenie derivă de la verbul kadoș, gadhaș, care înseamnă „a sfinți, „a consacra, „a purifica, „a oferi ceva pe altar⁵.

    În limba română, numele sfânt derivă din latinescul sanctus, corespondentul grecescului aghios. Cuvântul aghios a fost mai rar folosit de vechii greci, întrucât aveau o altă înțelegere a noțiunii sfințenie.

    În Biblie, cuvântul sfânt este aproape singurul care exprimă conceptul de sfințenie, concept în care sunt încadrate principiile și scopul fundamental al îndumnezeirii ființei umane.

    În creștinism, cuvântul sfânt este încărcat de un conținut cu totul nou, specific creștin.

    Noțiunea păgână sfințenie exprimă legătura din afară a unei persoane sau a unui obiect față de divinitate: închinare sau apartenență la aceasta. Elementul esențial al conceptului creștin a fost absent total din gândirea păgână. La începutul creștinismului, dumnezeirea era cunoscută ca iubire, singura care face legătura profundă dintre Dumnezeu și om. Căci „Dumnezeu este iubire"⁶.

    Cuvântul sfânt a fost folosit adesea în lumea păgână. Cuvântul sanctitas a fost elogiul vieții fără vreo pată, a fost zestrea omului cu fapte curate. Termenul de sfânt îl găsim în toate limbile popoarelor; în limba română vom găsi cuvântul Sfânt, în latină – Sanctus, în limba germană – Heilige, în limba franceză – Saint. Se pot cita multe limbi în care există acest cuvânt.

    Despre sfințenie au vorbit în mod special, din cele mai vechi timpuri, cărțile Sfintei Scripturi. În Vechiul Testament, Dumnezeu este numit Sfânt: „Nimeni nu e sfânt ca Dumnezeu", aici este vorba despre izvorul oricărei sfințenii, care este Dumnezeu. Această precizare o găsim în cartea I Regi 2, 2. În Vechiul Testament, pe lângă Dumnezeu, care este numit de foarte multe ori Sfânt, mai sunt numiți sfinți și îngerii, profeții, drepții, preoții și leviții, nazireii și poporul Israel.

    Sfânta Scriptură conține numeroase texte în care este folosit cuvântul sfânt, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament: „Sfințiți-vă pe voi înșivă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt" (Lev. 19, 2; 11, 44; 20, 7; 21, 6-7; Num. 15, 40).

    În Vechiul Testament, denumirea sfânt este un atribut al lui Dumnezeu, căci El este izvorul sfințeniei. La această stare, Dumnezeu a chemat prin Fiul Său pe toți oamenii pentru a deveni fii ai Lui și dumnezei prin har. Sfințenia este desăvârșirea morală. Dumnezeu este sfânt.

    În Noul Testament apar cu nume de sfinți Dumnezeu Tatăl, Mântuitorul Iisus Hristos și Duhul Sfânt (numit de 132 de ori), apoi avem îngerii, patriarhii, drepții, sfintele femei, proorocii, apostolii, martirii, creștinii, Templul, părți din Templu, Sfânta, Sfânta Sfintelor, Ierusalimul, Muntele Tabor și cărțile inspirate de Dumnezeu.

    Numele lui Dumnezeu este sfânt (Ps. 32, 21; 102, 1; 110, 9). Sfințenia lui Dumnezeu este slăvită de îngeri și de profeți. „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui!" (Is. 6, 3).

    După învățătura Sfintei Scripturi, sfințenia omului constă în a deveni asemenea lui Dumnezeu, prin har. Dumnezeu este singura și unica sursă de sfințenie.

    În Noul Testament, omul devine sfânt prin întruparea virtuților și se desăvârșește prin har. La această desăvârșire sunt chemați toți oamenii: „Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este (Matei 5, 48); „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, grăiește Domnul lui Moise, deci sfiiți-vă ca să fiți sfinți, căci sfânt sunt Eu (Lev. 11, 44-45, Lev. 19, 2); „Sfânt e Domnul Dumnezeul nostru" (Ps. 98, 10).

    După Apostolul Pavel, sfințenia este „umblarea în chip vrednic de Dumnezeu" (I Tes. 2, 12). În scopul sfințirii omului, Iisus Hristos a întemeiat Biserica (Efeseni 5, 25-26) și a rânduit în ea apostoli, prooroci, evangheliști, învățători, ierarhi, preoți și diaconi.

    Sfințenia este explicată în mod amănunțit de către Sfinții Părinți. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Sfinți sunt toți câți au credința dreaptă împreună cu viața".

    Noțiunea sfânt este utilizată atât pentru Dumnezeu, cât și pentru oamenii care prin faptele lor se aseamănă Creatorului. Acest termen implică un sens strict moral, care presupune armonia între ceea ce este bun și ceea este sfânt⁷.

    Dumnezeu este sfințenia absolută și, prin energiile divine, coboară pe pământ. Căci sfințenia lui Dumnezeu nu rămâne închisă în Sine, ci se răsfrânge asupra întregii lumi, intră în comuniune cu omul pentru a-l readuce pe calea desăvârșirii spirituale. Ea presupune armonia vieții cu legea morală, cu perfecțiunea morală, cu binele.

    Omul devine sfânt prin conlucrarea cu harul lui Dumnezeu, până la asemănarea cu El. Când voința omului ajunge la un acord deplin cu voința lui Dumnezeu, atunci ajunge la treapta sfințeniei, la virtutea cea mai înaltă, la starea desăvârșirii firii noastre umane.

    Dumnezeu este izvorul sfințeniei, iar prin energiile Sale se revarsă peste întreaga lume. Omul este sfințit de Dumnezeu cu ajutorul harului, care se manifestă „ca o putere supranaturală și tainică ce conferă anumitor persoane și lucruri o calitate aparte"⁸.

    Modelul suprem al sfințeniei este Iisus Hristos. Trăirea Lui în lume este icoana desăvârșirii și a sfințeniei depline. De altfel, nimeni nu a trăit o viață mai frumoasă și mai desăvârșită în bunătate, iubire și sfințenie decât El; nimeni nu a arătat mai bine decât El ce să creadă și cum să trăiască omul ca viața lui să fie curată pe pământ și fericită în ceruri. Abia după Înălțarea Domnului la cer, omul devine sfânt, numai prin Hristos. Așadar mântuirea este numai în Iisus Hristos. El ne-a eliberat din robia păcatului și de sub legea morții. Sângele Lui vărsat pe cruce curăță sufletul celui ce se pocăiește de păcate și se împărtășește cu Sfintele Taine.

    Oamenii care trăiesc după voia lui Dumnezeu se numesc sfinți. Noțiunea sfânt este atribuită numai „eroilor credinței creștine"⁹, cei care s-au distins prin suferințele îndurate, ca mărturisitori și trăitori ai credinței în Hristos, pentru zelul lor misionar, pentru viața lor exemplară. Sfinții sunt icoane vii, modele ale desăvârșirii.

    Creștinii sau sfinții sunt copiii lui Dumnezeu, născuți din Dumnezeu, oameni curați (I In. 3, 6-10), sunt oameni supuși lui Dumnezeu (Iacov 4, 7), sunt oameni buni (Matei 12, 35), porumbei (Matei 10, 16), miei în mijlocul lupilor (Lc. 10, 3). Sfântul Macarie cel Mare spune în Omiliile sale că sfinții sunt pungi pline cu mărgăritare.

    Viața sfinților este cinstea Bisericii, iubirea lui Hristos, vederea lui Dumnezeu și unirea cu El. Prin sfinți se arată lucrarea Duhului Sfânt în lume.

    Menirea omului pe pământ este îndumnezeirea lui. Îndumnezeirea este unirea și asemănarea cu Dumnezeu, pe care omul se străduiește să și-o însușească. Ea este o lucrare a harului.

    Sfinții trăiesc în Duhul lui Dumnezeu, în Duhul lui Hristos, pe Care Apostolii L-au primit la Rusalii, iar urmașii lor și noi toți, prin Sfintele Taine.

    Creștinilor le revine datoria de a păstra starea de curățenie a sufletului, iar prin colaborare cu harul Duhului Sfânt pot ajunge până la starea omului desăvârșit, la sfințenia deplină. De aceea, cel ce face voia lui Dumnezeu devine sufletește înrudit cu Dumnezeu. Puterea sfințeniei se poate dobândi prin Sfintele Taine, care îl unește pe om cu Hristos prin harul Duhului Sfânt.

    Părintele Dumitru Stăniloae precizează că religia creștină dă posibilitatea tuturor să devină sfinți¹⁰. Întreaga omenire este chemată la sfințenie, după cum mărturisește Sfântul Apostol Petru: „După sfântul care v-a adunat pe voi fiți și voi sfinți (…) Fiți sfinți pentru că Eu sunt sfânt" (I Petru 15, 16). Întreaga omenire este chemată la Hristos.

    A fi desăvârșit ca Dumnezeu înseamnă a face sforțări ostenitoare, înseamnă a învinge ispite și patimi, durere și suferință, căderi și înfrângeri, îndoieli și lipsuri, a înfrunta toate răutățile oamenilor, toate cursele duhurilor viclene și înșelătoare.

    Desăvârșirea este lepădare de sine și de lume, luarea crucii și urmarea lui Iisus Hristos până la moarte (Matei 19, 21; Lc. 9, 23). Desăvârșirea este creștere în toate virtuțile: creșterea în credință, în nădejde, în bunătate, în smerenie, în iubire. Desăvârșirea este împlinirea voinței lui Dumnezeu. Desăvârșirea este cea mai însemnată operă din viața unui om, pentru că este însăși viața veșnică începută încă de pe pământ.

    Credinciosul devine sfânt cu adevărat prin participarea la sfințenia Mântuitorului, Care S-a sfințit pe Sine pentru lume: „Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfinți întru adevăr" (In. 17, 19). Sfințenia cea adevărară, cea interioară, este adusă de Hristos pentru întreaga lume, pentru ca ei să mărturisească că El este Dumnezeu și Mântuitor.

    Lumea înseamnă păcatul și patima. De aceea sfinții lui Dumnezeu se depărtau de lume. Sfântul Vasile cel Mare, atunci când vorbește despre despărțirea de lume, spune că nu există o evadare din lume, nicio evadare din trup, așa cum susțineau filosofii antici. Când Sfinții Părinți se referă la trup, ei nu vorbesc de trup ca atare, ci de duhul trupesc, de patimile cărnii și de idolatrizarea trupului. Cel care se eliberează de lume devine asemănător cu Hristos și dobândește dragostea Lui. Prin eliberarea de lume înțelegem eliberarea de patimi.

    Desăvârșirea este adresată de Mântuitor tuturor oamenilor și ea se cere de la toți oamenii, ca fii ai lui Dumnezeu.

    Mijloacele de sfințire sunt diferite, dar calea desăvârșirii este comună tuturor creștinilor, pentru că tuturor li se cere o credință desăvârșită, o smerenie desăvârșită, o bunătate desăvârșită, o viață duhovnicească desăvârșită, o iubire desăvârșită.

    Începutul vieții duhovnicești și al desăvârșirii se face prin Taina Sfântului Botez. Alt mijloc de sfințire și desăvârșire este cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu. După cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu urmează cunoașterea de sine, fără de care desăvârșirea este cu neputință. Virtutea reprezintă un alt mijloc de înaintare pe calea desăvârșirii. Altă condiție, altă putere pe drumul desăvârșirii este cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, după care vine lucrarea Duhului Sfânt și cea a duhovnicului. Toate cuprinse într-un singur cuvânt, Iisus, și într-o putere, Duhul Sfânt.

    După Sfântul Apostol Pavel, treptele desăvârșirii sunt următoarele: dragostea, bucuria, pacea, îndelung-răbdarea, bunătatea, binefacerea, credința, blândețea și cumpătarea (Galateni 5, 22-23).

    Faptul că oamenii se pot îmbunătăți și desăvârși ne-o arată foarte limpede și convingător sfinții. Iată unele exemple: Petru minte și se leapădă de Iisus cu jurământ și blestem în fața unei servitoare: „nici nu cunosc pe omul acesta" (Matei 26, 72). Însă prin lacrimile sale vărsate cu amar și printr-un nou devotament își spală greșeala. Moise Arapul, dintr-un fost hoț și conducător de tâlhari, care îngrozea Egiptul prin jafurile și uciderile sale, după ce stă de vorbă cu călugării din pustie, și în special cu Sfântul Antonie cel Mare, se convertește, intră în mănăstire și se pocăiește încât ajunge în final un om cu viață sfântă. Maria Magdalena, din care Iisus Hristos scosese șapte draci (Lc. 8, 2), ajunge mironosiță. Mariei Egipteanca, care la vârsta de doisprezece ani fuge de acasă și timp de șaptesprezece ani petrece viața în desfrâu, i se schimbă viața când începe să-L cunoască pe Hristos și timp de patruzeci și opt de ani se pocăiește în pustia Iordanului. În viața și istoria Bisericii sunt nenumărate exemple de oameni care au stăruit pe calea desăvârșirii.

    Sfințenia este starea de echilibru și armonie care aduce o viață plină de bucurie. Sfințenia presupune sacrificiu, fără de care omul nu se poate mântui. Dumnezeu i-a dat omului puterea de a se îndumnezei prin har. Harul este cel care îl ajută pe om să poată parcurge treptele duhovnicești. Scopul vieții duhovnicești este dobândirea Duhului Sfânt, spune Sfântul Serafim de Sarov¹¹. Duhul Sfânt curăță și transfigurează firea umană.

    Sfințenia cere lupte, sudori de sânge, nevoințe, jertfe, rugăciuni și virtuți. Cel ce luptă și se încrede în Dumnezeu nu este biruit de patimi, ci biruie duhovnicește. Fără a distruge ceva, sfinții adaugă forțe noi vieții și societății. Sfinții știu mai multe, văd mai adânc datorită vieții lor curate și a experiențelor mai bogate și mai profunde.

    Războiul sfinților se dă pe două fronturi: unul cu dușmanii din afară și al doilea cu dușmanii dinăuntru. Aceștia îi atacă fără oprire și cu înverșunare toată viața. Mântuitorul Însuși spune: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea" (In. 16, 33).

    Sfinții sunt mari biruitori prin puterea lui Dumnezeu, prin armele lor de luptă, prin puterile lor sufletești, prin smerenie, prin curăția sufletului, prin credința lor puternică, prin bunătatea lor, prin răbdarea lor, prin iubirea lor, prin rugăciunea lor și mai ales prin jertfa lor.

    „Dumnezeu e preamărit în sfatul sfinților" (Ps. 88, 8). Nichifor Crainic adaugă că sfinții în care sălășluiește Duhul Sfânt sunt ca niște Biserici vii și continuă numindu-i pnevmatofori ¹². Acești oameni ai lui Dumnezeu au fost plini de Duhul Sfânt, pe care L-au primit prin smerenie. „Când sufletul e imprimat și scufundat prin Duhul în adâncul smereniei în Hristos, uită de lume și de cele din ea și, privindu-se numai pe sine însuși (…), se vede numai pe sine de nimicnicia și umilința sa și e convins că nimeni nu-i atât de nevrednic ca el în toată lumea."¹³

    Oamenii cu viață sfântă, aleasă, formează o legătură vizibilă între lume și Împărăția lui Dumnezeu. Ei sunt cu adevărat „oameni îngerești și „îngeri omenești. Pentru că au urcat pe treptele desăvârșirii și devenind din ce în ce mai pătrunși de lumina spirituală a harului lui Dumnezeu, ei devin strălucitori ca soarele, atunci când ajung pe treapta cea mai înaltă a desăvârșirii. Omul poate ajunge la sfințenie printr-o legătură vie cu Dumnezeu și această legătură o reprezintă rugăciunea.

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1