Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Opere Freud, vol. 16 – Viața mea și psihanaliza

Opere Freud, vol. 16 – Viața mea și psihanaliza

Citiți previzualizarea

Opere Freud, vol. 16 – Viața mea și psihanaliza

Lungime:
407 pagini
5 ore
Editor:
Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9789737076083
Format:
Carte

Descriere

In afara scrierilor autobiografice care ilustreaza ideea ca pentru Freud psihanaliza a fost un mod de viata prezentul volum contine cateva dintre cele mai importante studii ramase inedite. Mentionez in primul rand „Interesul pentru psihanaliza in care Freud trateaza utilitatea descoperirii inconstientului pentru disciplinele inrudite cum ar fi lingvistica filosofia biologia istoria culturii teoria artei sociologia pedagogia. Este vorba apoi de „Rezistentele fata de psihanaliza in care intemeietorul psihanalizei demonstreaza ca opozitia fata de psihanaliza se alimenteaza nu atat din surse intelectuale (profesionale) ci mai ales din surse afective. In sfarsit in cuprins este inclus discursul lui Freud cu ocazia decernarii Premiului Goethe ceea ce arata ca psihanaliza alaturi de contestari a fost incununata inca din primele decenii ale existentei sale de recunoasteri de prim ordin.


Vasile Dem. Zamfirescu

Editor:
Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9789737076083
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Opere Freud, vol. 16 – Viața mea și psihanaliza

Citiți mai multe de la Freud Sigmund

Cărți conex

Previzualizare carte

Opere Freud, vol. 16 – Viața mea și psihanaliza - Freud Sigmund

Psihanaliza ca mod de viaţă

Centrul prezentului volum îl constituie scrierile autobiografice ale lui Freud. Mai întâi „Despre istoria mişcării psihanalitice (1914), apoi „Autobiografia din 1925 cu post-scriptumul din 1935. Amatorii de anecdote picante despre viaţa lui Freud, rumorile despre aspectele neclare ale destinului său înmulţindu-se în ultimul timp, nu vor fi satisfăcuţi de aceste texte. Motivul este că ele conţin o istorie spirituală a întemeietorului psihanalizei, şi nu una sufletească sau biologică. Freud consideră că nimic personal nu merită interes în raport cu descoperirile sale ştiinţifice. În felul acesta ne spune cel mai important lucru despre viaţa sa, şi anume că descoperirea şi cercetarea inconştientului, adică inventarea şi edificarea psihanalizei, i-au dat sens, restul fiindu-i subordonat. Într-o formulă sintetică, pentru Freud, psihanaliza a fost un mod de viaţă, şi nu doar o profesie.

Unul dintre textele importante ale lui Freud – „Interesul pentru psihanaliză (1913) –, inedit până acum, tratează utilitatea descoperirii inconştientului pentru disciplinele înrudite. Sunt trecute în revistă lingvistica, filosofia, biologia, istoria culturii, teoria artei, sociologia şi pedagogia. Pentru a ilustra modul în care descoperirea inconştientului a schimbat orientarea ştiinţelor umane, am ales cazul pedagogiei. Accesul pe care psihanaliza îl permite la dezvoltarea psihosexuală din primii ani de viaţă poate întemeia o nouă atitudine faţă de pulsiunile sexuale ale copilăriei. Reprimarea lor de către educatori (părinţi sau substituţi ai acestora) nu conduce, în pofida aşteptărilor tradiţionale, la dispariţia lor, ci la nevroză. În locul reprimării, Freud recomandă sublimarea, adică atribuirea unor noi scopuri, înalt valorizate cultural, energiilor instinctuale primare. „Educaţia trebuie să se păzească în mod prevăzător, să astupe aceste surse preţioase de forţă şi să se limiteze la favorizarea proceselor prin care aceste energii sunt ghidate pe drumuri bune. În mâinile unei educaţii luminate psihanalitic rezidă ceea ce putem aştepta de la o profilaxie individuală a nevrozelor.

Inedit este şi studiul „Rezistenţele faţă de psihanaliză", care prezintă un interes deosebit pentru publicul românesc, pus după 1990, datorită ediţiilor Freud şi Jung de la Editura Trei, în situaţia de a avea un contact direct cu textele fondatoare. Aşadar, ce ne împiedică să acceptăm fără rezerve psihanaliza? În afara rezistenţelor de ordin intelectual (profesional) – Freud le menţionează pe cele ale medicilor şi filosofilor –, cele mai puternice bariere interioare sunt de ordin afectiv. Refularea pulsiunilor naturale stă la baza civilizaţiei şi culturii. A dezvălui acest fapt ar putea periclita întreg edificiul societăţii umane. Freud îi linişteşte pe cei îngrijoraţi, reamintind că psihanaliza nu pledează pentru dezlănţuirea instinctelor, ci pentru reducerea reprimării care generează nevroză şi înlocuirea ei prin sublimare, de exemplu.

Puţini dintre noi ştiu că activitatea lui Freud, generatoare de atâtea rezistenţe, a fost totuşi recunoscută, încă din timpul vieţii, prin decernarea Premiului Goethe în 1930, la sugestia lui Thomas Mann. Frustrat de numeroasele contestări care au întâmpinat şi însoţit psihanaliza, Freud îşi exprimă fără rezerve bucuria la aflarea veştii: „Nu am fost răsfăţat de onoruri publice şi de aceea m-am adaptat la această situaţie, învăţându-mă să le pot duce lipsa. Nu pot să neg că decernarea Premiului Goethe al oraşului Frankfurt m-a umplut de o mare bucurie." În cuvântul de mulţumire, citit de Anna Freud, întemeietorul psihanalizei subliniază asemănările dintre gândirea lui Goethe şi concepţia psihanalitică despre om.

În sfârşit, acest volum conţine o secţiune dedicată scrierilor ocazionale ale lui Freud: prefeţe şi scrisori. Cititorul interesat de psihanaliză are pentru prima dată ocazia să parcurgă fragmente concludente din corespondenţa cu personalităţi de prim ordin ale culturii europene: Romain Rolland şi Thomas Mann. Din cuvintele aniversare care se alătură scrisorilor aflăm atitudinea lui Freud faţă de pionierii psihanalizei, cum ar fi Josef Breuer, Victor Tausk, Ferenczi Sándor, Karl Abraham, Ernest Jones, Lou Andreas-Salomé.

Prin conţinutul său, volumul al XVI-lea, penultimul din seria Opere, reprezintă o excelentă ilustrare a destinului întemeietorului psihanalizei, în care ideea şi viaţa s-au împletit până la indistincţie.

Vasile Dem. Zamfirescu

22 aprilie 2007

INTERESUL

PENTRU PSIHANALIZĂ

(Das Interesse an der Psychoanalyse, 1913)

NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ

ÎN LIMBA GERMANĂ:

1913 În Scientia, anul 7 de apariţie, Bologna.

1924 În Gesammelte Schriften, volumul IV, Internationaler Psychoanalytischer Verlag, Leipzig, Viena, Zürich.

În limba franceză:

1913 Tradusă de M.W. Horn, în Scientia, anul 7 de apariţie, Bologna.

În limba japoneză:

1930 Tradusă de Kubo Rivei, în volumul VI al ediţiei Ars, Editura Ars, Tokyo.

În limba suedeză:

1924 În volumul antologic Psikoanalisen, Stockholm.

În limba spaniolă:

1928 Tradusă de Luis Lopez Ballesteros y de Torres, în Obras Completas, volumul XII, Biblioteca Nueva, Madrid.

Partea întâi

INTERESUL PSIHOLOGIC

Psihanaliza este un procedeu medical, care tinde să vindece anumite forme de nervozitate (nevroze) cu ajutorul unei tehnici psihologice. Într-o scriere mică, publicată în 1910, am prezentat dezvoltarea psihanalizei din procedeul catartic al lui J. Breuer şi relaţia ei cu teoriile lui Charcot şi P. Janet.¹

Ca exemple pentru forme de boală care pot fi tratate prin terapie psihanalitică putem numi spasmele isterice şi fenomenele de inhibiţie, precum şi variatele simptome ale nevrozei obsesionale (reprezentări obsesionale, acţiuni compulsive). Sunt în genere stări care cunosc uneori o vindecare spontană şi sunt supuse într-un mod capricios, până acum neînţeles, influenţei personale a medicului. În cazul formelor mai grave ale tulburărilor mentale propriu-zise, psihanaliza nu realizează nimic din punct de vedere terapeutic. Dar atât la psihoze, cât şi la nevroze ea ne permite – pentru prima dată în istoria medicinei – să căpătăm o privire de ansamblu asupra originii şi mecanismelor acestor boli.

Importanţa medicală a psihanalizei nu ar justifica totuşi încercarea de a o prezenta unui cerc de savanţi interesaţi de sinteza ştiinţelor. Mai cu seamă pentru că această întreprindere ar trebui să pară prematură, atât timp cât o mare parte dintre psihiatri şi neurologi au o atitudine de respingere a noului procedeu terapeutic, reprobând premisele, ca şi rezultatele lui. Dacă acest procedeu mi se pare totuşi legitim, este raportându-mă la faptul că psihanaliza solicită şi interesul altora în afara psihiatrilor, atingând şi alte domenii ale cunoaşterii şi stabilind relaţii neaşteptate între acestea şi patologia vieţii psihice.

Voi lăsa deci acum deoparte interesul medical pentru psihanaliză şi voi, ilustra pe baza unei serii de exemple, ceea ce am afirmat despre această ştiinţă tânără.

*

Există un număr mare de manifestări mimice şi verbale ca şi de formaţiuni de gânduri – la oamenii normali, precum şi la cei bolnavi – care nu au fost până acum obiectul psihologiei, pentru că în ele nu se întrezărea nimic în afara efectelor unei tulburări organice sau unei deficienţe anormale a funcţiei aparatului psihic. Am în vedere actele ratate (greşeala de vorbire, greşeala de scriere, uitarea etc.), acţiunile întâmplătoare şi visele la oamenii normali, crizele spastice, delirurile, viziunile, ideile obsesionale şi acţiunile compulsive la oamenii nevrotici. Aceste fenomene erau atribuite – în măsura în care nu rămâneau de fapt neluate în seamă, aşa ca actele ratate – patologiei şi se căutau explicaţii fiziologice pentru ele, care nu au fost satisfăcătoare în nici unul dintre cazuri. Dimpotrivă, psihanaliza a reuşit să demonstreze că toate aceste fenomene pot fi făcute inteligibile prin supoziţii de natură pur psihologică şi pot fi încadrate în contextul evenimentului psihic cunoscut nouă. Astfel, psihanaliza a îngrădit, pe de o parte, modul de gândire fiziologic şi a cucerit, pe de alta, un segment mare din patologie pentru psihologie. O forţă probatorie mai puternică le revine aici fenomenelor normale. Nu i se poate reproşa psihanalizei că transferă cunoştinţe obţinute pe baza materialului patologic asupra celui normal. Ea aduce dovezile aici şi acolo în mod independent unele de altele şi arată astfel că procesele normale, ca şi cele aşa-numite patologice, urmează aceleaşi reguli.

Dintre fenomenele normale care intră aici în discuţie, adică dintre cele ce pot fi observate la omul normal, voi trata mai pe larg două tipuri, actele ratate şi visele.

Actele ratate, adică uitarea unor cuvinte şi nume altminteri familiare, uitarea unor intenţii, greşeala de vorbire, greşeala de lectură, greşeala de scriere, rătăcirea unor obiecte, aşa încât devin de negăsit, unele erori făcute deşi se ştie că nu este corect, anumite gesturi şi mişcări din obişnuinţă – toate acestea, pe care le rezum ca acte ratate ale omului sănătos şi normal, au fost în general luate puţin în considerare de către psihologie, au fost clasificate ca „a fi distrat" şi derivate din oboseală, abaterea atenţei, efectul secundar al anumitor stări patologice mai uşoare. Cercetarea analitică indică însă cu o certitudine care satisface toate exigenţele că aceşti factori pe care tocmai i-am pomenit au doar valoarea unor favorizări ce pot să şi lipsească. Actele ratate sunt fenomene psihice deplin valabile şi au de fiecare dată sens şi tendinţă. Ele servesc unor intenţii anume, care nu se pot exprima altfel ca urmare a respectivei situaţii psihologice. Aceste situaţii sunt, de regulă, cele ale unui conflict psihic, prin care tendinţa subiacentă este abătută de la exprimarea directă şi este ghidată pe căi indirecte. Individul care comite actul ratat îl poate remarca sau trece cu vederea; tendinţa reprimată care îi stă la bază poate desigur să îi fie cunoscută, dar în mod obişnuit el nu ştie fără analiză că respectiva acţiune ratată este opera acestei tendinţe. Analizele actelor ratate se pot efectua adesea foarte uşor şi rapid. Dacă am sesizat eroarea, prima idee care ne trece prin minte aduce explicaţia ei.

Actele ratate sunt materialul cel mai comod pentru oricine vrea să se convingă de credibilitatea concepţiilor analitice. Într-o cărticică pe care am publicat-o pentru prima dată în 1904 am comunicat un număr mare de exemple de acest fel împreună cu interpretarea lor şi de atunci încoace am putut îmbogăţi această colecţie prin numeroase contribuţii ale altor observatori.²

Motivul cel mai frecvent pentru reprimarea unei intenţii care este apoi forţată să se mulţumească cu reprezentarea printr-un act ratat se dovedeşte a fi evitarea neplăcerii. Uităm astfel cu îndărătnicie nume proprii, dacă nutrim o mânie tainică sau o ură ascunsă împotriva purtătorilor lor, uităm să îndeplinim intenţii dacă de fapt le-am fi executat numai fără chef, de pildă numai pentru a respecta o constrângere convenţională. Pierdem obiecte dacă ne-am învrăjbit cu cei care ne-au dăruit acele lucruri. Ne rătăcim când ne urcăm într-un tren dacă facem acea călătorie în silă şi am fi preferat să fi rămas în alt loc. Cel mai clar se manifestă motivul evitării unei neplăceri în uitarea unor impresii şi trăiri, aşa cum a fost remarcat deja de mai mulţi autori înainte de apariţia psihanalizei. Memoria este părtinitoare şi gata să excludă de la reproducere toate acele impresii de care se leagă un afect penibil, chiar dacă această tendinţă nu poate să ajungă să se realizeze în toate cazurile.

Alteori, analiza unui act ratat nu este foarte simplă şi duce la nişte rezolvări mai puţin transparente ca urmare a imixtiunii unui proces pe care îl numim deplasare. Uităm, de exemplu, şi numele unei persoane faţă de care nu avem nimic de obiectat; dar analiza dovedeşte că acest nume a trezit asociativ amintirea unei alte persoane cu un nume identic sau asemănător, faţă de care repulsia noastră este îndreptăţită. Din cauza acestei conexiuni, numele persoanei inofensive a fost uitat; intenţia de a uita s-a deplasat parcă de-a lungul unei anumite traiectorii asociative.

Iar intenţia de a evita neplăcerea nu este singura care se realizează prin actele ratate. Analiza depistează în multe cazuri alte tendinţe care au fost înăbuşite în situaţia respectivă şi trebuie să se manifeste întrucâtva din fundal ca tulburări. Astfel, greşeala de vorbire serveşte adesea trădării unor păreri care trebuie ţinute secret de partener. Marii scriitori au înţeles astfel de erori de vorbire în acest sens şi le-au folosit în operele lor. Pierderea unor obiecte valoroase se dovedeşte adeseori a fi o acţiune de sacrificiu, pentru a abate o nenorocire aşteptată, şi mai există tot felul de alte superstiţii care se manifestă la oamenii cultivaţi sub forma unor acte ratate. Rătăcirea unor obiecte nu este de obicei nimic altceva decât o înlăturare a acestora; deteriorările unor obiecte se fac aparent neintenţionat, pentru a sili la înlocuirea cu ceva mai bun etc.

Explicaţia psihanalitică a actelor ratate aduce oricum cu sine nişte uşoare modificări ale imaginii lumii, oricât de minore ar putea fi fenomenele observate. Constatăm că şi omul normal este mult mai adesea determinat de tendinţe opuse, decât ne-am putea aştepta. Numărul evenimentelor pe care le-am numit „întâmplătoare" suferă o limitare considerabilă. Este aproape o consolare că pierderea de obiecte este de obicei eliminată dintre hazardurile vieţii; neîndemânarea noastră devine destul de des pretextul care camuflează de fapt intenţiile noastre tainice. Mai semnificativ este însă că multe nenorociri pe care le atribuiserăm altminteri în totalitate întâmplării dezvăluie în analiză aportul propriei voinţe, chiar dacă nu clar mărturisite. Distincţia – adesea atât de dificilă în practică – dintre accidentarea gravă întâmplătoare sau moartea întâmplătoare prin accident şi moartea căutată intenţionat devine şi mai îndoielnică în urma examinării analitice. Dacă elucidarea actelor ratate îşi datorează valoarea teoretică uşurinţei rezolvării şi frecvenţei apariţiei acestor fenomene la oamenii normali, această reuşită a psihanalizei se află totuşi, ca importanţă, cu mult în urma alteia care a fost obţinută pe baza unui alt fenomen al vieţii psihice a oamenilor sănătoşi. Mă refer la interpretarea viselor cu care începe de fapt destinul psihanalizei de a se pune în opoziţie cu ştiinţa oficială. Cercetarea medicală declară că visul este un fenomen pur somatic, fără sens şi importanţă, vede în el manifestarea organului psihic, cufundat în starea de somn, la stimuli fizici, care silesc la o trezire parţială. Psihanaliza ridică visul la rangul unui act psihic care are sens, intenţie şi un loc în viaţa psihică a individului, şi trece astfel peste stranietatea, incoerenţa şi absurditatea visului. Stimulii fizici joacă la ea numai rolul unor materiale care sunt prelucrate în formarea visului. Între aceste două concepţii ale visului nu există o mediere. Împotriva concepţiei fiziologice se poate invoca nerodnicia ei, pentru cea psihanalitică pledează că ea a tradus mai multe mii de vise într-un mod plin de sens şi le-a valorificat pentru cunoaşterea vieţii psihice intime a omului.

Am tratat tema semnificativă a „interpretării viselor" într-o lucrare publicată în 1900 şi am avut satisfacţia că aproape toţi cei care au colaborat la psihanaliză au confirmat şi încurajat prin contribuţiile lor teoriile afirmate în ea.³ Se susţine în consens că interpretarea viselor este piatra de temelie a travaliului psihanalitic şi că rezultatele ei constituie contribuţia cea mai importantă a psihanalizei la psihologie.

Nu pot aici nici să prezint tehnica prin care se realizează interpretarea visului, nici să argumentez rezultatele la care a dus elaborarea psihanalitică a visului. Trebuie să mă limitez la întocmirea câtorva concepte noi, la comunicarea rezultatelor şi la evidenţierea importanţei lor pentru psihologia normală.

Psihanaliza ne învaţă deci: orice vis are sens, stranietatea lui provine de la deformările care au fost aplicate exprimării sensului său, absurditatea lui este intenţionată şi exprimă batjocură, ironie şi contradicţie, incoerenţa lui este indiferentă pentru interpretare. Visul, aşa cum ni-l amintim după ce ne trezim, va fi numit conţinutul manifest al visului. Prin munca de interpretare a acestuia suntem conduşi la gândurile latente ale visului, care se ascund îndărătul conţinutului manifest şi sunt reprezentate de el. Aceste gânduri latente ale visului nu mai sunt stranii, incoerente sau absurde, ci sunt componente deplin valabile ale gândirii noastre în starea de veghe. Procesul care a transformat gândurile latente ale visului în conţinutul manifest al visului îl numim travaliul visului; el produce denaturarea în urma căreia nu mai recunoaştem gândurile visului în conţinutul visului.

Travaliul visului este un proces psihologic, care nu a mai avut până acum asemănare în psihologie. El ne solitică interesul în două direcţii principale. Mai întâi prezentând procese noi precum condensarea (reprezentărilor) sau deplasarea (accentului psihic de la o reprezentare la alta), pe care nu le-am întâlnit deloc în gândirea în starea de veghe sau le-am găsit numai ca bază a aşa-numitelor erori de gândire. În al doilea rând, permiţându-ne să intuim în viaţa psihică un joc al forţelor a cărui acţiune era ascunsă percepţiei noastre conştiente. Aflăm că în noi există o cenzură, o instanţă examinatoare, care decide dacă o reprezentare ivită are voie să ajungă la conştiinţă şi care exclude imperturbabil, până acolo unde ajunge puterea ei, ceea ce ar putea produce sau trezi din nou neplăcere. Ne amintim aici că am obţinut nişte indicii în timpul analizei actelor ratate atât în legătură cu această tendinţă de a evita neplăcerea la amintire, cât şi în legătură cu conflictele dintre tendinţele vieţii psihice.

Studiul travaliului visului ne impune ca incontestabilă o concepţie a vieţii psihice care pare să decidă în problemele cele mai combătute ale psihologiei. Travaliul visului ne constrânge să acceptăm o activitate psihică inconştientă, care este mai cuprinzătoare şi mai importantă decât cea cunoscută nouă, legată de conştiinţă. (Câteva cuvinte în plus pe acest subiect la discutarea interesului filosofic pentru psihanaliză.) El ne îngăduie să facem o structurare a aparatului psihic în diferite instanţe sau sisteme şi arată că în sistemul activităţii psihice inconştiente se derulează procese de un cu totul alt tip decât sunt percepute în conştiinţă.

Funcţia travaliului visului este întotdeauna numai aceea de a menţine somnul. „Visul este păzitorul somnului." Gândurile visului, în schimb, pot sta în slujba celor mai diferite funcţii psihice. Travaliul visului îşi îndeplineşte sarcina prin aceea că prezintă o dorinţă care se înalţă din gândurile visului ca împlinită pe cale halucinatorie.

Putem să afirmăm, desigur, că studiul psihanalitic al viselor a deschis o primă perspectivă asupra unei psihologii abisale până acum nebănuite.⁴ Vor fi necesare nişte modificări temeinice ale psihologiei normale, pentru a o aduce în acord cu aceste noi cunoştinţe dobândite.

Este imposibil de epuizat în cadrul acestei prezentări interesul psihologic pentru interpretarea viselor. Să nu uităm că intenţionam numai scoaterea în evidenţă a faptului că visul are sens şi că este un obiect al psihologiei şi să continuăm cu achiziţiile noi pentru psihologie pe tărâm patologic.

Noutăţile psihologice aflate din vise şi din actele ratate trebuie să devină utilizabile şi pentru elucidarea altor fenomene, dacă este să credem în valoarea lor, ba chiar şi numai în existenţa lor. Iar psihanaliza chiar a arătat că ipotezele activităţii psihice inconştiente, ale cenzurii şi refulării, ale deformării şi formaţiunii de substitut, la care am ajuns prin analiza acelor fenomene normale, ne permit şi o primă înţelegere a unui şir de fenomene patologice, ne fac să ne parvină în mâini, ca să zic aşa, cheile tuturor enigmelor psihologiei nevrozelor. Visul devine astfel modelul normal al tuturor formaţiunilor psihopatologice. Cine înţelege visul poate se întrevadă şi mecanismul psihic al nevrozelor şi psihozelor.

Psihanaliza a putut, datorită cercetărilor ei care pornesc de la vis, să edifice o psihologie a nevrozelor, la care tot adaugă bucată cu bucată printr-o muncă desfăşurată continuu. Totuşi, interesul psihologic pe care îl urmărim aici nu cere mai mult decât să tratăm mai în detaliu două componente ale acestei mari corelaţii: dovada că multe fenomene ale patologiei pe care credeam că trebuie să le explicăm fiziologic sunt acte psihice şi că procesele care furnizează rezultatele anormale pot fi deduse din forţe psihice.

Vreau să ilustrez prima afirmaţie prin câteva exemple: crizele isterice au fost de mult recunoscute ca semne ale unei excitaţii emotive amplificate şi au fost asimilate izbucnirilor afective. Charcot a încercat să capteze varietatea formelor lor de apariţie în formule descriptive; P. Janet a recunoscut ideea inconştientă care acţionează îndărătul acestor crize; psihanaliza a explicat că ele sunt reprezentări mimice ale unor scene trăite şi născocite, care preocupă imaginaţia bolnavilor, fără ca ei să le conştientizeze. Prin condensările şi deformările acţiunilor prezentate, aceste pantomime îşi pierd transparenţa pentru privitor. În categoria aceloraşi puncte de vedere intră însă şi toate celelalte aşa-numite simptome de durată ale bolnavilor isterici. Sunt în general reprezentări mimice sau halucinatorii de fantasme care le domină viaţa emoţională în mod inconştient şi înseamnă o împlinire a dorinţelor lor tainice refulate. Caracterul chinuitor al acestor simptome provine de la conflictul interior în care este transpusă viaţa psihică a acestor bolnavi prin necesitatea combaterii unor atare mişcări inconştiente de dorinţă.

La o altă afecţiune nevrotică, nevroza obsesională, bolnavii sunt victimele unui ceremonial manevrat penibil, aparent absurd, care se manifestă în repetarea şi ritmarea acţiunilor celor mai indiferente, precum spălatul, îmbrăcatul, sau în executarea unor prescripţii fără sens, în respectarea unor interdicţii enigmatice. A fost de-a dreptul un triumf al muncii psihanalitice când a izbutit să demonstreze cât de pline de sens sunt toate aceste acţiuni compulsive, chiar şi cele mai mărunte şi mai lipsite de importanţă dintre ele, cum reflectă ele pe materialul indiferent conflictele vieţii, lupta dintre tentaţii şi impedimente morale, însăşi dorinţa proscrisă şi pedepsele sau căinţele din cauza ei. La o altă formă a aceleiaşi boli cei atinşi de ea suferă de reprezentări chinuitoare, de idei obsesionale, al căror conţinut li se impune cu putere, însoţit de afecte, care adesea sunt numai foarte puţin explicate ca tip şi intensitate prin însuşi conţinutul ideilor obsesionale. Cercetarea analitică a arătat aici că afectele sunt pe deplin îndreptăţite, căci ele corespund unor reproşuri cărora le stă la bază cel puţin o realitate psihică. Dar reprezentările aferente acestor afecte nu mai sunt cele iniţiale, ci au ajuns în această îmbinare prin deplasarea (înlocuirea, substituirea) a ceva refulat. Reducţia (revocarea) acestor deplasări nivelează drumul spre cunoaşterea ideilor refulate şi face ca îmbinarea dintre afect şi reprezentare să pară cât se poate de adecvată.

La o altă afecţiune nevrotică, de fapt incurabila dementia praecox (parafrenie, schizofrenie), care îi face pe bolnavi să apară, în formele ei cele mai rele, ca total neparticipativi, rămân adesea ca singure acţiuni anumite mişcări şi gesturi repetate uniform, care au fost desemnate drept stereotipii. Cercetarea analitică a unor astfel de resturi (făcută de C.G. Jung) a arătat că ele sunt rămăşiţe ale unor acte mimice cu sens, prin care se exprimau odinioară mişcările de dorinţă care îl stăpâneau pe individul respectiv. Discursurile cele mai nebuneşti şi poziţiile şi atitudinile cele mai ciudate ale acestor bolnavi au găsit o înţelegere şi o încadrare în contexul vieţii psihice de când au fost abordate cu premise psihanalitice.

Ceva cu totul asemănător este valabil pentru delirurile, halucinaţiile şi sistemele delirante ale diferiţilor bolnavi mintal. Peste tot unde părea până acum să guverneze numai capriciul cel mai bizar, munca psihanalitică a scos la iveală o lege, o ordine şi o conexiune sau cel puţin le-a intuit, căci această muncă este încă incompletă. Diferitele forme ale unor boli psihice le recunoaştem însă ca deznodăminte ale unor procese care sunt în fond identice şi care se pot cuprinde şi descrie în concepte psihologice. Pretutindeni sunt în joc conflictul psihic descoperit deja la formarea viselor, refularea anumitor mişcări pulsionale, care sunt respinse în inconştient de către alte forţe psihice, formaţiunile reacţionale ale forţelor care refulează şi formaţiunile de substitut ale pulsiunilor refulate, dar nu complet private de energia lor. Pretutindeni se manifestă aici procesele cunoscute de la vis ale condensării şi deplasării. Diversitatea formelor patologice observate în clinica psihiatrică depinde de alte două diversităţi: de multitudinea mecanismelor psihice care stau la dispoziţia travaliului de refulare şi de multitudinea predispoziţiilor filogenetice care le înlesnesc mişcărilor refulate să irupă ca formaţiuni de substitut.

O jumătate bună din sarcina psihiatrică este îndrumată de psihanaliză către psihologie pentru rezolvare. Dar ar fi o mare greşeală dacă am presupune că analiza vizează sau sprijină o concepţie pur psihologică a tulburărilor psihice. Ea nu poate să ignore că cealaltă jumătate a muncii psihiatrice are drept conţinut influenţa factorilor organici (mecanici, toxici, infecţioşi) asupra aparatului psihic. În etiologia tulburărilor psihice ea nu ia în considerare nici măcar pentru cele mai blânde dintre ele, nevrozele, o origine pur psihogenă, ci caută determinarea lor în influenţarea vieţii psihice printr-un factor fără îndoială organic, ce va fi menţionat mai târziu.

Rezultatele detaliate ale psihanalizei, care trebuie să devină semnificative pentru psihologia generală, sunt prea numeroase ca să le pot indica aici. Vreau să mai menţionez în treacăt numai două puncte: modul neechivoc în care psihanaliza ţine cont de primatul proceselor afective în viaţa psihică şi dovada unei cantităţi nebănuite de tulburare şi orbire afectivă a intelectului la oamenii normali, la fel ca

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Opere Freud, vol. 16 – Viața mea și psihanaliza

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor