Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Frankenstein sau noul Prometeu
Frankenstein sau noul Prometeu
Frankenstein sau noul Prometeu
Cărți electronice287 pagini4 ore

Frankenstein sau noul Prometeu

Evaluare: 4.5 din 5 stele

4.5/5

()

Informații despre cartea electronică

Un tânăr student forțează destinul și creează din bucăți un adevărat monstru. Tragedia omului creat constă în faptul că deși are un aspect înfiorător este totuși marcat de trăiri și sentimente umane. Respins de societate monstrul începe să ucidă și nu poate fi oprit decât de creatorul său.

LimbăRomână
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9789731283999
Frankenstein sau noul Prometeu
Citiți previzualizarea
Autor

Mary Wollstonecraft Shelley

Mary Wollstonecraft Shelley was born on August 30, 1797, into a life of personal tragedy. In 1816, she married the poet Percy Bysshe Shelley, and that summer traveled with him and a host of other Romantic intellectuals to Geneva. Her greatest achievement was piecing together one of the most terrifying and renowned stories of all time: Frankenstein; or, The Modern Prometheus. Shelley conceived Frankenstein in, according to her, “a waking dream.” This vision was simply of a student kneeling before a corpse brought to life. Yet this tale of a mad creator and his abomination has inspired a multitude of storytellers and artists. She died on February 1, 1851.

Legat de Frankenstein sau noul Prometeu

Cărți conex

Recenzii pentru Frankenstein sau noul Prometeu

Evaluare: 4.285714285714286 din 5 stele
4.5/5

7 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    Frankenstein sau noul Prometeu - Mary Wollstonecraft Shelley

    Raftul cu autori

    La începutul secolului al XIX-lea, mai precis în martie 1818, la Londra vede lumina tiparului Frankenstein sau noul Prometeu, care poate fi considerat precursorul romanului ştiinţifico-fantastic modern. Acesta a devenit imediat un best-seller şi, de mai bine de o sută de ani, este citit, cu acelaşi interes, de oamenii de pe toate meridianele globului, iar dramatizările şi adaptările cinematografice au făcut şi mai cunoscută povestea lui Frankenstein.

    Mary Shelly, autoarea acestui roman, s-a născut la 30 august 1797. Era fiica lui William Godwin, filozof ce se bucura de faimă în Anglia acelor timpuri, iar mama sa, Mary Wollstonecraft Gowin, care murise la câteva zile după naşterea fetiţei, fusese una dintre primele susţinătoare ale cauzei emancipării femeii în Anglia.

    În anul 1814, Mary, îl întâlneşte pe Percy Bysshe Shelley, un admirator al tatălui său. Poetul îi propune să fugă împreună în Europa. Cei doi, însoţiţi de sora vitregă a lui Mary, Jane „Claire Clairmont, pleacă pe continent; străbat Franţa, vizitează Parisul, apoi ajung în Elveţia, trecând prin Neuchâtel, „patria automatelor conservate la Muzeul de artă şi istorie, apoi prin Lucerna, după care ajung în Germania, unde, îmbarcându-se pe un vapor, călătoresc pe Rhin. Vizitează, fără îndoială, în apropiere de Mannheim, ruinele castelului Frankenstein, construit pe la 1250, ascultând poveştile despre cavalerul Georg von Frankenstein, care murise la jumătatea secolului al XIV-lea după ce ucisese un dragon ce îi teroriza pe locuitorii din împrejurimi, ca şi cele despre alchimistul Konrad Dippel, care în secolul al XVIII-lea încercase să afle secretul fabricării aurului, dar se consacrase şi studiului funcţionării organismului animal pentru a înţelege mai bine principiile vieţii.

    Fără îndoială, toate acestea au avut rolul lor în elaborarea romanului care a făcut-o celebră pe Mary. În iunie 1816, Mary, Claire şi Shelley, împreună cu lordul Byron se află în Vila Diodati, închiriată de Byron la Cologny, nu departe de Geneva. Într-o seară, în timp ce afară se dezlănţuie furtuna, conversaţia se învârtea în jurul electricităţii şi erau evocate experienţele medicului italian Luigi Galvani şi ale medicului şi poetului englez Erasmus Darwin (bunicul lui Charles Darwin), dar şi „poveştile cu fantome din nişte cărţi germane ce ne căzuseră întâmplător în mână, îşi aminteşte Mary. „Hai să scriem fiecare câte o poveste cu fantome, a propus lordul Byron. Inspirată de un teribil coşmar, aşa cum povesteşte autoarea în prefaţă, doar creaţia lui Mary a văzut lumina tiparului.

    Cartea, care va deveni celebră în întreaga lume, a fost tipărită în anul 1818, fiind publicată de Lackington, Allen & Co. Prima ediţie, apărută în condiţii modeste, a avut un succes neaşteptat, fiind salutată în termeni elogioşi de Walter Scott.

    Întoarsă în Anglia în 1823, împreună cu fiul său Pery Florence, Mary Shelley a publicat, pâna la moartea sa, în anul 1851, romane autobiografice, istorice sau de anticipaţie, studii de critică literară şi poeme.

    INTRODUCEREA AUTOAREI LA EDIŢIA

    DIN 1831, APĂRUTĂ

    LA EDITURA STANDARD NOVELS

    Atunci când au ales să publice Frankenstein într-unul din tirajele lor, editorii de la Standard Novels au fost de părere că ar fi potrivit să descriu geneza povestirii. M-am grăbit să dau curs cererii, cu atât mai mult cu cât, astfel, ofer un răspuns general valabil la o întrebare foarte frecventă: Cum s-a putut întâmpla ca tocmai mie, tânără pe atunci, să-mi vină o idee atât de monstruoasă, pe care s-o mai şi dezvolt?! Adevărul e că am evitat să scriu despre mine, dar, întrucât aceste câteva rânduri vor apărea doar ca o completare la o creaţie mai veche şi vor avea legătură doar cu opera propriu-zisă, cu greu m-aş putea acuza de o ingerinţă cu caracter subiectiv.

    Ca fiică a două personalităţi literare celebre, nu e o surpriză faptul că, încă de la o vârstă fragedă, am avut înclinaţii în această direcţie. Am început prin „mâzgăleli, iar în timpul meu liber principala preocupare era „să scriu povestioare. Mai exista însă o plăcere şi mai mare — clădirea castelelor de nisip — un răsfăţ al reveriilor, un nesfârşit şir de gânduri, evocând o succesiune de întâmplări imaginare. La început, aceste vise trăite în stare de veghe erau mai fantasmagorice şi mai atractive decât scrierile mele. Mai târziu, am devenit mai degrabă un imitator, repetând ceea ce făcuseră ceilalţi, decât reproducând ceea ce-mi sugera mintea. Ceea ce scriam era destinat cel puţin şi unui alt ochi — prietena şi confidenta mea din copilărie —, dar reveriile erau doar pentru mine. Nu le-am relatat nimănui altcuiva, erau refugiul meu la supărare, deplina plăcere, în clipele de răgaz.

    Adolescenţa mi-am petrecut-o la ţară, în cea mai mare parte în Scoţia. Din când în când, mai vizitam şi locuri pitoreşti, dar reşedinţa de bază era pe malul nordic, pustiu şi mohorât, al râului Tay, lângă Dundee. Pustiu şi mohorât mi se arată acum, căci pe atunci limanul îmi părea cu totul altfel, reprezenta sălaşul libertăţii, ţinutul nevăzut unde puteam vorbi cu creaturile fanteziei mele. Ceea ce am scris atunci conserva un stil dintre cele mai comune. Adevăratele mele creaţii, construcţii aeriene ale imaginaţiei mele, au prins viaţă şi au crescut dincolo de copacii ce împrejmuiau casa noastră sau pe coastele pustii şi despădurite ale munţilor din vecinătate. Nu m-am transformat într-o eroină a povestirilor mele. Cât despre viaţa mea, mi se părea prea prozaică şi nici nu-mi imaginam că aş putea fi subiectul unor peţitori romantici sau al unor întâmplări ieşite din comun. Totuşi, nu m-am închis în mine, populându-mi orele cu creaturi ce-mi păreau cu mult mai interesante decât propriile senzaţii de la acea vârstă.

    Apoi, existenţa nu mi-a mai oferit momente de tihnă şi visare, iar realitatea a luat locul ficţiunii. Cu toate acestea, soţul meu a fost încă de la început preocupat de faptul că trebuia să mă arăt demnă de părinţii mei şi să-mi câştig un renume. M-a îndemnat mereu să-mi câştig reputaţia literară, pe care o râvneam la rândul meu, deşi acum toate astea îmi sunt indiferente. Pe atunci însă, imboldurile sale de a scrie nu urmăreau atât valoarea creaţiilor mele, cât trambulina pe care o reprezentau, în opinia lui, pentru viitor. Dar nimic nu a urmat din parte-mi. Timpul îmi era împărţit între călătorii şi grijile casnice. Singurele preocupări literare care mi-au acaparat atenţia au fost lectura şi schimbul de idei cu soţul meu, un om cu o minte mult mai cultivată.

    În vara anului 1816, am plecat în Elveţia; eram vecini cu lordul Byron. La început, ne petreceam timpul pe lac sau colindându-i malurile. Singurul dintre noi care-şi punea gândurile pe hârtie era lordul Byron. Lucra la cel de-al treilea cânt al lui Childe Harold. Viziunile sale, îmbrăcate în lumina şi armonia poeziei, confereau o aură divină frumuseţilor cereşti şi pământeşti pe care le împărtăşeam împreună.

    S-a dovedit însă a fi o vară umedă şi câinoasă, iar ploaia necontenită ne gonea mai mereu în casă. În felul acesta am dat peste câteva volume cu povestiri despre fantome, traduse din limba germană în franceză. Printre acestea, Povestea îndrăgostitului nestatornic, în care amantul, pe când încerca să-şi îmbrăţişeze mireasa căreia îi jurase credinţă, s-a trezit în braţele fantomei celei pe care o părăsise. Mai exista apoi povestea păcătosului cap de familie, a cărui nenorocită soartă era să dea sărutul morţii tuturor fiilor săi din casa-i bântuită, chiar când aceştia ajungeau la vârsta promisiunilor. Spectrul său uriaş, înveşmântat, precum fantoma din Hamlet, într-o armură completă, cu viziera ridicată, apărea la miezul nopţii, în strălucirea razelor de lună, plutind agale în întuneric şi pierzându-se în umbra pereţilor castelului. Dar imediat se auzea un lacăt căzând, apoi un pas, uşa se deschidea şi stafia înainta spre culcuşul tinerilor în floare, căzuţi într-un somn adânc. O amărăciune nespusă se citea pe figura lui, de cum se apleca şi săruta frunţile băieţilor care, din acel moment, se ofileau precum florile cu tulpinile frânte. De atunci, cărţile cu pricina nu mi-au mai căzut în mână, dar întâmplările descrise acolo s-au păstrat la fel de proaspete în mintea mea, de parcă abia ieri le-aş fi citit.

    Lordul Byron a făcut atunci o propunere pe care am acceptat-o de îndată: „Fiecare dintre noi va scrie o povestire cu fantome". Eram patru. Alesul scriitor a început o istorioară din care un fragment a fost publicat la sfârşitul poemului său despre Mazeppa. Mult mai capabil să îşi înveşmânteze ideile şi sentimentele în strălucirea imaginaţiei sale de excepţie şi să le redea în cele mai melodioase versuri care ne împodobesc limba, decât să inventeze schema unei istorioare, Shelley a ales să scrie despre o experienţă trăită încă de timpuriu. Bietului Polidori îi venise o idee despre o femeie cu tigvă, blestemată să privească prin gaura cheii (am uitat la ce anume, dar, cu siguranţă, la ceva şocant şi mizerabil). Purtând-o spre o condiţie mai inumană decât cea a renumitului Tom of Coventry, Polidori n-a mai ştiut ce să facă cu ea, fiind silit s-o expedieze în mormântul Capuleţilor, singurul loc care se dovedi a-i fi pe măsură. Dar renumiţii poeţi, nemulţumiţi de platitudinea prozei, au renunţat repede la scopurile lor total neadecvate.

    Cât despre mine, mă sileam să gândesc o poveste — una care să rivalizeze cu cele care ne îmboldiseră în strădania noastră. Una care să dezvăluie tainicele anxietăţi ale firii noastre şi care să stârnească groaza, una care să-l facă pe cititor să-i fie teamă să privească în jur, să-i îngheţe sângele în vine şi să-i facă inima să bubuie. Dacă n-aş fi reuşit aşa ceva, povestea mea nu şi-ar fi meritat numele. Am cugetat, am meditat, dar în zadar! M-am simţit golită de puterea de a crea — cea mai teribilă nenorocire a unui scriitor, atunci când doar opacul Nimic răspunde nerăbdării lui. În fiecare dimineaţă eram întrebată: „Te-ai gândit la o poveste?". Şi în fiecare dimineaţă eram silită să răspund printr-o negaţie umilă.

    Totul trebuie să aibă un început, un început care să fie legat de ceva petrecut înainte. Hinduşii sprijină lumea pe un elefant, care, la rândul lui, se află pe o broască ţestoasă. Trebuie să admitem, cu deplină modestie, că a crea nu înseamnă a inventa ceva pe un loc gol, ci pe unul stăpânit de haos. Mai întâi de toate, trebuie să-ţi permiţi „materialul de construcţie", căci el poate da formă nebuloasei, substanţei indefinite, dar nu o poate înlocui. În mai tot ce priveşte descoperirile sau invenţiile, chiar şi în cele care aparţin imaginaţiei, ne revine în minte legenda lui Columb şi a oului său. Creaţia constă în capacitatea de a pricepe virtuţile unui erou, în puterea de a forma şi a modela ideile sugerate de el.

    Lungi şi nenumărate erau discuţiile dintre lordul Byron şi Shelley, discuţii la care eram o prezenţă aproape tăcută, dar statornică. În timpul uneia dintre acestea, cei doi dezbăteau doctrine filosofice, privind mai ales natura principiului vieţii şi dacă există posibilitatea de a fi descoperit şi împărtăşit. Au amintit de experimentele doctorului Darwin¹, care a conservat o bucată de fidea într-un borcan de sticlă până când, datorită nu ştiu cărui impuls extraordinar, aceasta a început să descrie o mişcare voluntară. (Nu vorbesc despre un lucru pe care doctorul Darwin l-a făcut sau a susţinut că l-a făcut chiar el, ci despre ceea ce s-a afirmat că ar fi făcut.) Desigur, nu în acest mod se poate crea viaţa. Poate că un cadavru ar putea fi însufleţit într-un mod oarecare, despre asta vorbindu-ne galvanismul, anumite părţi ale unei creaturi putând fi confecţionate, asamblate şi insuflate cu duhul vital.

    Înainte să ne retragem în dormitoare, era deja plină noapte, iar ora vrăjitoriilor trecuse. Mi-am pus capul pe pernă, dar n-am putut adormi, nicicum gândi la ceva. În schimb, neinvitată, imaginaţia m-a luat în stăpânire, zugrăvindu-mi o scenă cu mult mai însufleţită decât cea dată de o simplă reverie. Cu ochii închişi, dar cu mintea deschisă, am întrezărit spectrul palidului discipol al artelor profane, căzut în genunchi în faţa propriei creaţii pe care o asamblase. Am reuşit să desluşesc fantasma unui trup diform, la început imobil, care apoi, datorită puterii unui mecanism, a prins să dea semne de viaţă, târându-se încet şi greoi. Un lucru înfricoşător, dar cu atât mai grozav cu cât vorbea despre încercarea omului de a sfida locul Creatorului şi a-i imita divinul mecanism. O reuşită care l-a cutremurat până şi pe nelegiuitul artist, care fugi de plăsmuirea sa odioasă, nemairămânându-i decât să spere că, părăsită, slaba scânteie de viaţă transmisă se va stinge, că acest lucru căruia îi dăduse fiinţă va intra în moarte, iar el va putea adormi cu credinţa că tăcerea mormântului va ţine pentru totdeauna ascunsă existenţa tranzitorie a hidosului cadavru pe care-l însufleţise. Chiar adormi. Când se trezi şi deschise ochii, zări oribila arătare stând la căpătâiul lui, ţinând draperia dată deoparte şi privindu-l cu ochii ei galbeni, apoşi, dar îndrăzneţi.

    La rândul meu, am deschis ochii, înfricoşată. Ideea îmi pătrunsese atât de adânc în minte, încât m-am simţit cutremurată de un fior de groază şi am încercat să înlocuiesc imaginea fanteziei cu realitatea din jur. Şi acum întrevăd odaia, parchetul întunecat, obloanele trase, abia lăsând să se scurgă lumina lunii, sentimentul că dincolo de ele se aflau oglinda lacului şi Alpii cei albi. Nu mă puteam rupe prea uşor de hidoasa fantasmă: încă mă bântuia. Am încercat să mă gândesc la altceva şi mi-am reamintit de plictisitoarea şi lipsita de şansă poveste cu fantome pe care trebuia s-o scriu. Ah! De-aş fi putut scrie una care să-l îngrozească pe cititor pe cât de îngrozită eram eu în noaptea aceea!

    Vie şi fulgerătoare precum lumina a fost ideea care m-a străbătut atunci: „Am găsit! Ceea ce m-a înfricoşat pe mine îi va înfricoşa şi pe ceilalţi şi nu-mi rămâne decât să descriu spectrul care m-a bântuit în acel miez de noapte"! A doua zi, am anunţat că m-am gândit la o poveste, pe care am şi început-o cu fraza: „Era într-o noapte pâcloasă de noiembrie", continuând-o apoi cu transcrierea acelei nopţi de groază.

    Am plecat de la ideea unei povestiri scurte, de câteva pagini, dar Shelley m-a îndemnat să o dezvolt şi să o fac mai cuprinzătoare. Vreau să precizez că nu-i datorez soţului meu nici măcar o sugestie sau vreo schemă a succesiunii stărilor emoţionale legate de subiect, însă un lucru e sigur: fără îndemnurile lui, această carte n-ar fi fost publicată în forma actuală. Cu o excepţie: prefaţa! Din câte-mi amintesc, a fost scrisă în întregime de el.

    Acum am încă un prilej să îi urez progeniturii mele pocite drum bun şi noroc! Mi-e dragă, căci a fost odrasla unor zile fericite, când moartea şi suferinţa nu erau decât cuvinte fără ecou în inima mea. Multe dintre pasaje îmi vorbesc despre plimbări, despre călătorii, despre discuţii din vremea în care nu eram singură. Iar tovarăşul meu era unul pe care nu-l voi mai vedea niciodată în astă lume. Dar asta e numai pentru mine. Cititorii nu au nimic de-a face cu aşa ceva.

    Încă un cuvânt despre modificările făcute. Acestea se referă în principal la stil. N-am schimbat şi nici n-am introdus noi întâmplări sau idei. Limbajul l-am refăcut numai în măsura în care ariditatea lui dăuna interesului lecturii, iar schimbările se regăsesc aproape în exclusivitate la începutul primei părţi. Acestea se limitează în totalitate doar la aspecte subsidiare ale povestirii, lăsând neatinse miezul şi substanţa.

    M.W.S.

    Londra, 15 octombrie 1831

    1 Erasmus Darwin (1731–1802), doctor şi poet englez, precursor al evoluţionismului. (Notele de subsol aparţin traducătorului, cu excepţia celor notate n.a.)

    PREFAŢĂ

    (de P.B. Shelley², 1818)

    Întâmplarea care stă la temelia acestei ficţiuni este considerată de doctorul Darwin şi de fiziologii din Germania ca fiind oricând posibilă. Aş vrea să nu fiu bănuită că aş acorda vreun grad de credibilitate acestei teorii. O pot însă considera un punct de plecare pentru o operă de ficţiune pe care n-am conceput-o ca pe o serie de născociri care să stârnească groaza. Astfel, întâmplarea de care depinde interesul pentru această poveste este scutită de dezavantajele unei relatări serbede cu stafii şi farmece. În schimb, se recomandă prin noutatea ei şi prin situaţiile pe care le dezvoltă. Fiind imposibilă sub aspect fizic, oferă imaginaţiei o ocazie de a contura mai pregnant patimile omeneşti, făcându-le mai limpezi şi mai impunătoare decât le fac oricare dintre întâmplările cotidiene.

    Prin urmare, m-am străduit să conserv adevărul principiilor elementare ale naturii umane, fără să ezit să le combin după vrerea mea. Iliada, tragicul poem al grecilor, Furtuna şi Visul unei nopţi de vară ale lui Shakespeare, dar mai ales Paradisul pierdut al lui Milton se conformează acestei reguli. Chiar şi cel mai obscur romancier, care, prin opera sa, încearcă să ofere celorlalţi sau sieşi desfătare, trebuie să recunoască, fără doar şi poate, că ficţiunea sa ar trebui să se supună unei licenţe sau măcar unei reguli prin adoptarea căreia au rezultat atât de desăvârşite îmbinări ale simţirilor omeneşti, descrise în valoroase opere poetice.

    Întâmplările descrise în cartea mea au fost sugerate de o conversaţie ocazională. Totul a început în parte ca o sursă de distracţie, în parte ca un prilej de a scormoni tainicele resurse ale minţii. Pe măsură ce scriam, au mai intervenit şi alte motive. Nu rămân nicidecum indiferentă la felul în care cititorul va fi afectat de tendinţele morale ce însoţesc personajele sau sentimentele lor, dar preocuparea mea a fost în principal evitarea unei anumite vlăguieli care caracterizează romanele de astăzi şi evidenţierea afecţiunii familiale, ca şi a harului virtuţii universale. Opiniile eroului, subliniate de caracterul lui sau de situaţiile în care se află, nu se găsesc întotdeauna şi în convingerile mele, aşa cum nici una dintre concluziile care pot fi trase din paginile următoare nu e menită să prejudicieze vreo doctrină filosofică, oricare ar fi tipul ei.

    Autoarea nu găseşte lipsit de interes faptul că povestea a prins contur în chiar mirificul ţinut în care se petrece cea mai mare parte a acţiunii şi în sânul unei societăţi pe care nu a încetat s-o regrete. Am petrecut vara anului 1816 în împrejurimile Genevei. Vremea era rece şi ploioasă, iar serile ne strângeam în jurul unui foc de lemne, distrându-ne uneori cu câteva istorioare germane cu fantome ce ne căzuseră întâmplător în mână. Tocmai aceste istorioare au fost cele care ne-au stârnit dorinţa de a pastişa. Doi dintre prieteni (şi trebuie să spun că o poveste ieşită din pana unuia dintre aceştia ar fi de departe mult mai bine primită de public decât creaţia mea) şi cu mine am căzut de acord să concepem fiecare câte o naraţiune care să pornească de la o întâmplare supranaturală.

    Iată însă că vremea s-a înseninat pe neaşteptate, ceea ce i-a făcut pe cei doi prieteni ai mei să se încumete la o călătorie spre poalele Alpilor, iar magnificul peisaj i-a făcut să uite de orice plăsmuire cu stafii. Povestea care urmează este singura dusă la bun sfârşit.

    Marlow, septembrie 1817

    2 Percy Bysshe Shelley (1792–1822), poet liric englez. S-a născut lângă Horsham şi a murit înecat în golful La Spezia. Prefaţa la Frankenstein a fost scrisă la persoana întâi, în numele autoarei, fiind singura lui contribuţie concretă, aşa cum recunoaşte Mary Shelley, la acest roman.

    SCRISOAREA ÎNTÂI

    Doamnei Saville, Anglia

    Sankt Petersburg, 11 decembrie 17…

    Te vei bucura să auzi că nici o nenorocire nu a însoţit începutul unei călătorii pe care ai tratat-o cu atâta rele presimţiri. Am ajuns aici cu o zi în urmă, iar prima grijă a fost să-mi asigur scumpa-mi soră de buna mea stare şi de încrederea crescândă pe care o am în ceea ce priveşte întreprinderea mea.

    Sunt deja într-un punct situat mult mai la miazănoapte de Londra şi, plimbându-mă pe străzile Petersburgului, simt briza rece a nordului biciuindu-mi obrajii, ceea ce-mi pune sângele în mişcare şi mă umple de desfătare. Oare ai putea înţelege ceea ce trăiesc? Această briză, care vine tocmai din ţinuturile spre care eu însumi mă îndrept, îmi anticipează acele climate arctice. Inspirate de un asemenea vânt al promisiunii, reveriile mele devin şi mai fervente, mai pline de viaţă. În zadar mi se tot spune că polul este un tărâm al îngheţului şi dezolării, căci imaginaţiei mele el se prezintă ca unul plin de frumuseţe şi încântare. Acolo, dragă Margaret, soarele este mereu pe cer, uriaşul disc sprijinindu-se pe orizont şi radiind o veşnică splendoare. Dând crezare, cu permisiunea ta, navigatorilor de până acum, pot spune că de pe acel tărâm gerul şi zăpada au fost izgonite şi, plutind pe o mare liniştită, am fi purtaţi spre un ţinut mai plin de splendori şi minunăţii decât oricare altul descoperit până acum pe globul cunoscut. Un ţinut cu însuşiri şi particularităţi ce pot fi unice, aşa cum sunt şi manifestările corpurilor cereşti în acele singurătăţi neexplorate. Dar la câte nu te poţi aştepta de la meleagurile nestinsei lumini?! S-ar putea să descopăr surprinzătoarea putere care atrage acul busolei şi să îmbunătăţesc o mie de observaţii astronomice ce par să fi aşteptat exact această călătorie pentru a dezvălui ciudăţenii pe care le-ai fi crezut lăcătuite pe vecie. Îmi voi potoli scormonitoarea curiozitate cu priveliştea unei părţi a lumii niciodată explorată, păşind pe un pământ pe care nici un om n-a mai păşit înainte! De-ajuns tentaţiile ce mă răscolesc pentru a depăşi orice teamă de primejdie sau moarte şi pentru a mă convinge să încep această grea călătorie cu bucuria copilului care se urcă în bărcuţa lui, cu colegii, într-o vacanţă, pentru a explora râul regiunii sale natale. Chiar dacă ai socoti toate acestea ca fiind false, nu vei putea nega inestimabilul câştig pe care-l voi aduce întregii omeniri, până la ultima generaţie, descoperind în preajma polului o trecătoare către acele ţări unde îţi trebuie luni şi luni de zile pentru a ajunge sau descoperind secretul magnetului, pe care doar o călătorie ca a mea îl poate aduce la lumină.

    Aceste viziuni mi-au mai risipit zbuciumul cu care am început scrisoarea, iar acum simt în inimă un avânt ce mă ridică spre ceruri, căci nimic nu aduce mai multă pace în suflet decât fixarea unui scop ferm — o ţintă asupra căreia spiritul să-şi poată fixa ochiul său intelectual. Expediţia aceasta mi-a fost dragă încă de la o vârstă fragedă. Citeam cu ardoare relatările diverselor călătorii întreprinse pentru a ajunge, prin mările care înconjoară polul, în nordul

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1