Bibliotecile din oglindă. Ex libris de scriitor

TV).

Argument

Ce rămâne după ce genericele de final închid o emisiune literară de televiziune? Imaginea unui scriitor? Interesul pentru cărţile sale? Ideile exprimate, în direct, în dialogul cu moderatorul şi cu telespectatorii? Dorinţa de participare la strălucirea lumii culturale, reflectată de micul ecran? O anumită stare care trimite la altceva decât la banalul cotidian?

Mi-am pus aceste întrebări după fiecare întâlnire cu autorii contemporani care au răspuns invitaţiei mele de a participa, în studioul cărţilor, la EX LIBRIS, un program literar găzduit până nu demult, săptămânal, timp de doi ani, de canalul TVR 1.

Mi le mai pun şi azi, când acest proiect a fost întrerupt pentru motivul că scriitorii români nu aduc, zice-se, audienţa scontată. Astăzi, când cultura, la televizor cel puţin, trebuie să fie mondenă şi...cool. Distractivă, cum altfel?!?

Astăzi, când totul este o amintire şi când unii dintre scriitorii despre care am scris au părăsit această lume.

Această carte, o cronică subiectivă despre cărţi şi scriitorii lor, aşa cum memoria mea îi păstrează după ce luminile din studioul de televiziune s-au stins şi volumele şi-au ocupat locul în bibliotecile personale ale cititorilor, îşi propune să ofere un răspuns.

Afectiv.

I.

PORTRETE ÎN LUMINA REFLECTOARELOR

Un telefon în direct

GEO DUMITRESCU

„Sunt atâta cât sunt o creaţie

a criticii literare... Nu e destul?"

L-am cunoscut personal în februarie 2003 şi ne-am întâlnit doar de două ori, poetul făcându-mi onoarea să ne primească în vizită la ultima sa adresă, pe strada Nerva Traian. Vorbiserăm de câteva ori la telefon, avea o voce inconfundabilă pe care o recunoşteai imediat – – Sunt Geo Dumitrescu. Vă deranjez?, o combinaţie de politeţe extremă şi ton hâtru care te cucerea de îndată. Contextul întâlnirii a fost apariţia celei de-a doua ediţii a antologiei Poezii, la editura Curtea Veche, cea care reuneşte volumele care au făcut epocă: Aritmetica, Libertatea de a trage cu puşca, Aventuri lirice, Nevoia de cercuri, Jurnal de campanie şi Africa de sub frunte, şi intenţia mea de a debuta la Ex libris cu o ediţie consacrată lui Geo Dumitrescu. Prima surpriză plăcută a fost interesul mare al poetului pentru această „mediatizare" a antologiei. S-a bucurat foarte mult şi s-a grăbit să-mi expedieze un volum cu un autograf în care şi-a concentrat o altă artă poetică: „...aceste vechi tentative de zbor prin coliviile şi pe sub şenilele veacului – bilanţ-epilog, târziu şi sărac, al bătrânului experimentator de şindrile". A fost la fel de încântat să afle că interlocutorul meu în emisiune este criticul literar Daniel Cristea-Enache, prefaţatorul ediţiei. Scriitorului i-au plăcut întotdeauna tinerii şi spiritul lor de avangardă, el însuşi reuşind să rămână un perpetuu tânăr, refuzându-şi clasicizarea.

Am sunat la uşă şi am resimţit un adevărat şoc atunci când l-am recunoscut după fotografiile din vechile noastre manuale şcolare. La peste 80 de ani, Geo Dumitrescu refuza să îmbătrânească: o statură adolescentină, părul încă negru şi o vioiciune strălucitoare care contrasta cu sărăcia apartamentului fără perdele la geamuri, luminat de un soare necruţător, în care poetul fusese silit să se mute la o vârstă aşa de înaintată şi în care îşi trăia în singurătatea „legendară" ultimele luni din viaţă. Am vorbit despre literatura lui şi despre nimicuri din viaţa literară, despre televizorul la care urmărea tot soiul de emisuni şi am obţinut, o performanţă jurnalistică cu care mă voi mândri mereu, acceptul să intre în direct la emisiune prin telefon şi să răspundă la una sau două întrebări.

După ce am contextualizat locul poetului în istoria literaturii române postbelice, subliniind spiritul său dubitativ, luciditatea caustică, ironia sentimentală care îi caracterizează poezia deschisă către social şi real, am intrat în dialog direct întrebându-l în ce măsură a fost influenţat de verdictul criticii literare. Iată transcrierea răspunsului său:

„Datorez foarte mult criticii. Ea m-a ajutat de la început

să-mi definesc culoarul meu, folosind un limbaj de alergător de cursă lungă, ceea ce s-ar zice că am fost eu însumi, mi se pare. Tot criticii mi-au făcut cunoştinţă cu cititorii, pomenindu-mi numele destul de des, dacă nu cumva chiar excesiv, ceea ce Arghezi definea drept „un nume adunat pe o carte, pomenind, aşadar, şi acreditând în mod public acest nume, făcându-l să circule prin mulţimea de cititori, probabil nu mai mult de o sută. Aş putea spune: „Sunt atâta cât sunt o creaţie a criticii literare. Nu e destul?

L-am mai revăzut de atunci doar o singură dată, la festivitatea de înmânare a Premiului ALIA pe anul 2004, într-o înregistrare video pe care am difuzat-o în altă ediţie a emisunii, într-un pulover alb, mai împuţinat, extrem de emoţionat că s-a mai gândit cineva la el şi la creaţia lui poetică, dar la fel de stingher într-o lume din care se retrăsese demult şi pe care avea să o părăsească definitiv în curând.

Un intelectual autentic

Ion Ianoşi

„Eu am fost şi am rămas, cred, un om de stânga democratică şi din acest punct de vedere mă despart de orice dictatură, de orice stare de teroare pentru o convieţuire liberă."

În toamna lui 2003 apărea la editura Dacia un volum cu totul special: „eu – şi el. Însemnări subiective despre Ceauşescu, semnat de profesorul Ion Ianoşi în cunoscutul său ciclu de „moralităţi. O carte unicat, de analiză şi introspecţie, o provocare, pentru că aduce în conştiinţă întrebări fundamentale despre trecutul recent, despre relaţia dintre istorie şi individ. O „lecţie într-o oarecare măsură, neostentativă, dar în acelaşi timp de un „senzaţional intelectual şi decent, care oferă multe răspunsuri şi soluţii pentru problematizările culturale.

Am ştiut că este cartea anului şi am avut bucuria întâlnirii cu reputatul estetician Ion Ianoşi, secondat de prietenul său, profesorul Vasile Morar. Profesorului Ianoşi nu îi sunt pe plac talk-show-urile televizate, acceptă foarte rar invitaţiile la televiziune. Mă consider o privilegiată pentru cele două astfel de ocazii în care am dialogat în direct, o dată despre acest volum şi, peste un an, despre fascinantele sale cărţi „ruseşti. A venit în platou vizibil emoţionat, dorind să ofere lămuriri pentru acest eseu pătimaş, scris în urmă cu zece ani şi lăsat să aştepte împreună cu societatea românească „liniştirea apelor. Defulare, exorcizare a unei nevroze, fişă clinică, un portret al cuplului Ceauşescu profund marcat psihologic, o radiografie sociologică şi, evident, un punct de vedere personal deloc obligatoriu, cartea este, după cum o cataloga excelent Vasile Morar, o analiză onestă şi lucidă, făcută de un om de stânga, a climatului social care a făcut posibil ca el şi ea (cărora Ianoşi le refuză majuscula) să ne domine şi să ne transforme pe toţi într-un raport de stăpân şi slugă.

Elegant, ferm în convingeri, precis în terminologii, propovăduind mereu dialogul pentru că, spune domnia sa, după ’89 s-a prelungit excesiv monologarea în paralel, Ion Ianoşi este un model. „Trecutul trebuie asumat şi este evident că fiecare a trăit altfel acest trecut. Nu există un adevăr 100% obiectiv. Doar prin asumarea mărturiilor personale ale multora dintre cei care l-am trăit poate o să prelucrăm trecutul, iar el nu o să ne mai nevrozeze şi o să mergem înainte."

Ion Ianoşi îşi asumă subiectivitatea şi condiţia de om de stânga care a abordat perseverent operele unor autori aşa-zicând de dreapta (Dostoievski, Noica, Thomas Mann), rămânând pe o poziţie admirativă pentru modul lor de a fi.

La clasica de acum întrebare, dacă în timpul regimului comunist în România a fost o „Siberie a spiritului", profesorul mi-a răspuns râzând: „N-a fost o Siberie a spiritului şi, de altfel, nici Siberia nu a fost o Siberie a spiritului, pentru că literatura rusă are mulţi autori importanţi care provin din acea zonă. N-a fost nici un tunel, pentru că în acest tunel, în care era destul de întuneric şi frig, am lucrat, am publicat, am trăit, totuşi, şi cultura română a supravieţuit."

Adăugirea profesorului Vasile Morar cum că niciodată n-a fost uşor să fii moral întrucât fiecare este moral pe cont propriu şi cu atât mai importantă rămânând această condiţie în vremuri grele, ieri şi azi, a închis prima noastră întâlnire şi sclipitorul dialog cu Ion Ianoşi care, într-un gest de mărinimie, a dăruit telespectatorilor câteva dintre volumele sale, oferindu-le adresa personală pentru corespondenţă. O atitudine foarte deschisă, care spune multe despre profilul acestui intelectual autentic.

Scribul şi catoblepasul

În urmă cu trei ani, apărea la editura Humanitas volumul Scrisori către un tînăr romancier de Mario Vargas Llosa, în excepţionala traducere semnată de Mihai Cantuniari. Pentru orice lector al Conversaţiei la Catedrala şi, mai cu seamă, pentru orice scriitor preocupat şi de teoria scrisului, lecţiile marelui scriitor peruan despre arta de a scrie romane, construite sub forma a unsprezece scrisori către un personaj imaginar, reprezintă o provocare. Am citit cu multă atenţie acest fals epistolar, sedusă de pasiunea pentru literatură şi pentru roman a lui Llosa care răzbate sub fiecare cuvânt, de arta lui de a metamorfoza tot ceea ce îi oferă realitatea înconjurătoare în ficţiune şi de modul său, extrem de personal şi incitant, de a teoretiza propriile opţiuni într-ale romanului. Aşa cum numai scriitorii reuşesc să o facă. Chiar dacă, din punctul de vedere strict al teoreticienilor literaturii, unele teze sunt banalizate ori contestabile.

Pentru a discuta despre volum în studioul cărţilor la Ex libris, l-am invitat ca partener de dialog pe scriitorul George Bălăiţă. Nu întâmplător, cunoscute fiind obstinaţia declarată a autorului romanului Lumea în două zile pentru cizelarea fiecărui cuvânt şi responsabilitatea acordată actului scrisului. „Fiindcă numai ce scriu eu rămâne cu adevărat. Restul e tăcere. (...) Eu sunt scribul şi nu mă interesează decât povestea..."- răsunaseră, memorabil, cuvintele scriitorului într-un film-portret făcut împreună la apariţia splendidului volum de eseuri Gulliver în ţara nimănui, în vara lui 1995, şi care se deschidea cu parabola scribului.

„Mă simt bine între cărţi, oriunde aş fi, şi aici, la tine în platou, aşişderea. Anul ăsta (2004 n.n.) mă aştept pe mine însumi: să reintru în circuitul pieţei cărţii. Scriu zilnic. Public rar. N-am nici o explicaţie pentru asta. Mă simt însă bine aşa..." – mi-a mărturisit, grăbit să vorbim cât mai mult despre roman, aşa cum îl vede el, comparativ cu Llosa. Lectura Scrisorilor nu-i plăcuse atât cât îl interesase. L-a caracterizat pe Llosa drept „un foarte mare grafoman", în seria lui Balzac, un ficţionist absolut, un scriitor preocupat de tot ceea ţine de absconsul ficţiunii, pasionat până la nebunie de roman, „otrăvit de roman". S-a arătat mirat de faptul că în cartea lui Llosa nu există nici o referinţă la marii scriitori ruşi, Gogol, Cehov, Tolstoi şi Dostoievski, fără de care, în concepţia lui Bălăiţă, nu se poate vorbi despre literatură şi despre roman. Am comentat apoi aserţiunea scriitorului peruan: „Orice roman este o minciună care ţine să treacă drept adevăr." Adevărată şi pentru George Bălăiţă, pentru care totul este ficţiune până la urmă şi totul trebuie să plece de la vocaţie. Dacă putem, ca prozatori, să spunem ceva despre realitatea prezentului, despre realul de fundal, despre absurdul din real, doar prin ficţiune o putem face. Starterul, spune Bălăiţă, este realitatea şi blockstarterul este ceea ce am trăit ieri, poate, dar dacă nu ajungem în altă parte, dacă romanul nu este altceva, atunci am ratat. În fond, a scrie este cel mai frumos fel de a trăi, chiar dacă scriitorul sare în gol cu fiecare carte. „Jocul de-a literatura nu este unul inofensiv", previne Mario Vargas Llosa. „Dimpotrivă", confirmă George Bălăiţă. „E cel mai periculos dintre toate pentru că la mijloc este cuvântul, care poate la fel de bine păcăli sau duce în altă dimensiune."

De unde apar istoriile povestite în roman? Din toate părţile şi de nicăieri, îşi răspunde Llosa. M-a interesat să aflu ce a declanşat Lumea în două zile: „Propria mea experienţă, cărţile pe care le-am citit şi poate o întâmplare pe care, într-o noapte de chef, am auzit-o spusă de un chelner care strângea masa." Cum îi vin temele unui romancier? Este el ales de teme sau temele sunt cele care îi impun o anume ficţiune? Răspunsul lui Llosa constă în metafora catoblepasului, animalul mitic care se hrăneşte autodevorându-se şi care apare la Flaubert în Ispitirea Sfântului Anton şi apoi la Borges. În ceea ce priveşte temele, romancierul se hrăneşte din sine însuşi, dar drumul până la temă nu e chiar atât de simplu, avertizează George Bălăiţă, precum parabola teniei la Llosa, „o speculaţie până la urmă destul de oarecare, sub ceea ce scrie de obicei Llosa."

Un telespectator rupe puţin discuţia noastră cam „tehnică", interesat dacă Bălăiţă mai are pasiuni sportive. Scriitorul râde şi spune că nu-i place fotbalul deloc, dar că e interesat de gimnastică şi, mai nou, de sumo, din care nu înţelege mare lucru, ca orice e legat de Japonia, dar la care se uită cu pasiune.

Vorbim apoi despre eficacitatea structurii romaneşti, care trebuie, înainte de orice, să convingă publicul, despre stil, care este totul, e felul în care autorul se găseşte şi se exprimă pe sine. „Tu, ca prozatoare, ce-ai învăţat din cartea asta a lul Llosa?"- mă întreabă, la rândul lui. Îi răspund că am învăţat să citesc mai atentă un roman, dar aşa cum Llosa singur sugerează, din Scrisori către un tânăr romancier nu trebuie reţinut nimic, trebuie „să te apuci o dată de scris romane."

Finalul dialogului îl lasă pe gânduri. Scriitorul pare că se cufundă într-o ficţiune viitoare: „Trebuie să-ţi urmezi calea şi să-ţi asumi propriul risc. Fără nuanţe. În fond, din ce citeşti, vezi şi auzi se sublimează realul cu fantezia. Nu mai urmează apoi decât saltul în gol."

Un scriitor care visează cuvinte

MIRCEA HORIA-SIMIONESCU

„Scriitorul adevărat – şi mă consider, ce să fac, unul adevărat – simte mersul lucrurilor şi anticipează."

În facultate, i-am citit tetralogia Ingeniosul bine temperat, care mi-a dezvăluit o altă lume a prozei româneşti. Mi-au plăcut atunci, aşa cum îmi plac şi azi, la o relectură avizată, comicul savuros şi variat, stilul ironic, satira inconfundabilă, jocurile narative şi ideea genială a acelor cărţi care au aşteptat, pentru a fi publicate, ca autorul lor să împlinească 41 de ani. Ţin minte că i-am luat un lung interviu pentru revista Moftul Român, al cărei tânăr şi entuziast redactor eram în primii ani postdecembrişti. M-a primit în biblioteca lui fabuloasă, cea mai impresionantă pe care am văzut-o în casa vreunui scriitor român: o cameră tapetată la propriu cu mii de volume, în care tavanul înalt este singurul „raft" liber. („Eu dorm într-un divan, sub rafturile grele ale bibliotecii, catedrala mea..." – mi-a