Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Coincidența ca număr de aur
Coincidența ca număr de aur
Coincidența ca număr de aur
Cărți electronice276 pagini4 ore

Coincidența ca număr de aur

Evaluare: 0 din 5 stele

()

Informații despre cartea electronică

Roman inedit și filosofic cu filon ezoteric, Coincidența ca număr de aur își propune să abordeze viața și lumea într-o originală perspectivă, cu totul și cu totul neașteptată. Dincolo de intrigă și suspansul care se păstrează până la epilog, cititorii descoperă explicații nemaiîntâlnite vreodată privitoare la rațiunea coincidențelor în tumultul cotidian. Ipotezele lansate schimbă fundamental modul de a percepe destinul, în consonanță cu primul număr irațional definit în istorie ce ilustrează frumosul și perfecțiunea în tot ceea făurește și înseamnă existența palpabilă. Romanul este realist, conturează decoruri unde evoluează personaje veridice în care cititorii se pot identifica inerent captivați, și psihologic, reflectând universul spiritual al personajului principal, dar nu lasă în plan secund narațiunea și descrierile. Tulburătoarea și inspirata meditație asupra vieții ne apropie lumea prin retina unei adolescente ale cărei experiențe ne fac să ne punem întrebări esențiale. „Bildungs-roman“, în care eroina abia ține pasul cu ea însăși, Coincidența ca număr de aur se remarcă printr-un stil fluid și concretețe vizuală a scriiturii.

LimbăRomână
EditorALLFA
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9789737248213
Coincidența ca număr de aur
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Avram Arina

Legat de Coincidența ca număr de aur

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Coincidența ca număr de aur

Evaluare: 0 din 5 stele
0 evaluări

0 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Coincidența ca număr de aur - Avram Arina

    COINCIDENȚA CA NUMĂR DE AUR

    Toamnă. Lacrimi de infinit picură trist. Era o zi de septembrie, mohorâtă și rece. Nori uriași, ca niște umbre de fiare preistorice, se târăsc prin nemărginirile cerului.

    Mergea fără elan spre liceu. Vacanța mare, cu mirosul ei de libertate și joacă pe săturate, îi persista în minte și o chema înapoi. „Ireversibilitatea temporală este cel mai dureros adevăr al existenței, filosofa Gabriela, ca orice elev deprimat la reîntâlnirea cu grijile. Întreaga vară o petrecuse citind lucrări peste puterile ei, obsedată de coincidențele care o legau în mod straniu de un artist foarte cunoscut. Putea însă să le ia în seamă, să înțeleagă oare că îi era predestinat? După Einstein, „Coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim. Alții o numesc răspunsul Universului la întrebările lor sâcâitoare. Fără nicio îndoială coincidențele se petrec și s-au petrecut dintotdeuna în lume, sfidând logica umană, într-o coordonare cu enigmatice rațiuni înrâurite din spiritul absolut. Au existat dintotdeauna sceptici în privința lor, dar întâmplări adevărate din trecut îi pun pe gânduri și îi fascinează până și pe cei mai îndărătnici pesimiști. Coincidențele dintre cele scrise de scriitorul american Morgan Robertson în romanul „Iuntilitatea și tragedia vasului maritim omonim, scufundat la 14-15 aprilie 1912 sunt mai mult decât uluitoare. În cartea pe care a scris-o în 1898, autorul relatează naufragiul „celui mai mare transatlantic construit de om, Titan, care se lovește de un aisberg și se scufundă, ducând la pieire majoritatea pasagerilor din lipsă de bărci de salvare. Peste numai 14 ani, Titanicul, cel mai mare vas de croazieră de la acea vreme, avea să ajungă pe fundul Atlanticului exact în aceleași împrejurări și cu aceleași consecințe, coincidențe care nu au putut să fie pătrunse vreodată de mintea omenească. Dar coincidențele sunt și mai uimitoare: Titanul pleacă la drum în aprilie, Titanicul la 10 aprilie 1912, primul avea lungimea de 244 metri, al doilea de 268 de metri, ambele aveau trei elice, capacitatea maximă de 3.000 de pasageri și 2.000 de suflete la bord. Primul avea 24 de bărci de salvare, cel de-al doilea 20, ambele aveau trei motoare, viteză maximă identică de 24 noduri, același număr de compartimente etanșe, același tribord. O coincidență frapantă apare și între ceea ce a scris, în 1954, autorul american Lester del Rey, care povestește despre prima navă spațială ce aselenizează, avându-l la bord pe comandantul Armstrong, și cele petrecute aievea în 1969, când astronautul Neil A. Armstrong devine primul om care pășește pe Lună. Atât de multe coincidențe incredibile au loc, dar niciodată știința nu a putut să le deslușească. Psihologul Carl Jung încearcă să le explice ca pe un rezultat al lucrărilor săvârșite de latura inconștientă a minții. Coincidențele fac parte dintr-o lungă serie de conexiuni din care mintea umană nu poate vedea decât începutul și sfârșitul, crede gânditorul Arthur Koestler. De altfel, ea însăși își imagina întreaga cunoaștere ca pe o infinită sfoară uriașă pe care în zadar ne chinuim s-o însușim în minea noastră, de mărimea unei gămălii de ac minuscul. Coincidențele există chiar dacă nu le putem explica, așa cum timpul se scurge cum vrea el, deși nu îi cunoaștem întru totul legile. Dar determină coincidențele viitorul sau rămân doar un straniu mister în trecut? Ceea ce s-a întâmplat nu se mai poate schimba, ceea ce urmează să se întâmple este sau nu predeterminat? Alegem noi viitorul sau este ales? Dacă îl hotărâm noi, cum de apar coincidențe la care nu ne-am fi așteptat? Pe măsură ce înaintăm în timp prezentul își face intrarea în trecutul neschimbat, înțelegând adesea că suntem spectatori neputincioși ai realității la întâlnirea cu viitorul incert. Viitorul este uzurpat inexorabil de trecutul care nu mai poate fi modificat...

    Ploaia, propice rememorărilor, îi amplifica neliniștea. Scoase un oftat și îmbrățișă cu mâna închipuirii chipul drag ce îi însoțea gândurile pretutindeni.

    „Adrian!" țipă glasul lăuntric și muri trăgând după sine amintiri de neuitat.

    Se regăsi într-o vară a copilăriei, un anotimp cu dulci reverberații, prețioasă referință a vieții ei de până atunci. Se afla la bunici, împreună cu verișoarele Doroteea și Miruna, și se desfătau în brațele vacanței.

    Fetele veneau de la Brașov. Nu ratau nici o ocazie să spună bancuri cu moldoveni în prezența Gabrielei, care era din Galați. Trăind la poalele Tâmpei, uitaseră că mama lor se născuse pe tărâmul de legendă de dincolo de Milcov. Gabriela suporta greu afronturile, visând la o revanșă în viitor. În vacanța aceea cu nopți fermecate, ca o oază în pustiul timpului, o întâmplare – aparent banală – îi marcase existența.

    Cele trei verișoare erau eleve de gimnaziu. Doroteea, alintată Doroti, în clasa a VIII-a, iar Miruna și Gabriela, cu un an mai mici. Se jucau încă, deși erau deja domnișoare, și se tachinau adeseori.

    Într-una din zile, o fetiță de prin vecini le propusese un joc straniu.

    — Fetelor, m-a învățat tanti Lena cum să-mi aflu soarta!

    — Ce prostie! izbucni Doroti, pe un ton de batjocură.

    — Taci! Mie mi-ar plăcea să aflu cum se face, șopti Miruna, alintându-se ca o copiliță răsfățată.

    Gabriela nu scosese nici un cuvânt, dar în inimă îi încolțise un grăunte de interes. Lili le explicase metoda, iar fetele, dornice de nou, se hotărâseră să încerce. Trebuiau să numere, timp de nouă seri, câte nouă stele, după care, în noaptea a noua, urma să apară visul profetic. Destinul era un subiect captivant pentru adolescente, ca pentru toată lumea, de altfel. Verișoarele intraseră curioase în joc. În serile parfumate de trandafirii din grădina bunicilor și în acordurile greierilor trubaduri numărau puncte luminoase din miriadele de diamante celeste, răspândite haotic și totuși ordonat, de strașnica mână divină. Se amuzau și făceau comentarii abracadabrante, într-o vervă specifică vârstei.

    În seara a noua, seara marii încercări, emoții nebănuite le subjugară avântul. Fiecare își pregătise sufletul pentru teribila veste. Nu erau convinse de veridicitatea experimentului, dar ipotetica premoniție le atrăgea irezistibil. Își aminti, în detaliu, cele petrecute. Un surâs îi însenină chipul, întristat de vremea urâtă și reînceperea școlii. Amintirile se chemau una pe alta, îngrămădindu-se în gândurile ce-i însoțeau pașii.

    Doroti visase un coleg de școală pe care îl simpatiza și regreta că luase în derâdere tradiția satului. Miruna nu visase nimic și era devastată, trezind compătimirea partenerelor de joc.

    Gabriela avusese un vis magnific, pe care-l tăinuise – cu grijă – de teamă să nu-și piardă semnificația. Privi înapoi, prin ochii minții, și își simți inima bătând în ritm accelerat. Din când în când, retrăia intens acel vis. Adrian Eneanu, un cântăreț de muzică ușoară în vogă, alerga spre ea. Pe moment, nu dăduse mare importanță personajului. Îl plăcea, l-ar fi dorit ca mire, dar nu-i era gândul la măritiș, la acea vreme. Pe măsura trecerii timpului, începuseră să apară înfiorări la vederea bărbatului din vis. După aproape un an, se întrupase deja pasiunea obsesivă. Ar fi vrut cu tot dinadinsul ca visul să fie adevărat și își transformase sufletul într-un altar pentru preaslăvirea idolului. Dragostea o făcuse să învețe mai bine. Știa că numai un efort susținut ar fi putut-o ajuta să intre la o facultate de stat din București, unde locuia el. Aflase că starul era originar din Galați și coincidența îi hrănea iluziile. Se hotărâse să-și încerce norocul la Politehnică, pentru că însuși Adrian era, în realitate, un inginer reprofilat în câmp artistic. De teama unui eșec, Gabriela începuse să facă sacrificii. Renunțase la televizor și la vacanțe, din proprie inițiativă. Descoperise deja că o muncă susținută nu rămâne niciodată nerăsplătită. Rezolva ore în șir probleme de matematică și – drept recompensă – scria numele „Adrian", pentru fiecare rezultat corect. Joaca punea aripi speranțelor ce zburau, tot mai nerăbdătoare, spre steaua adorată.

    În timp ce se îngâna cu gândurile de iubire, se apropie de liceu. Firul lor se rupse brusc în curtea școlii. Pe terenul de sport se adunaseră – pâlcuri, pâlcuri – elevii gălăgioși, adăpostiți sub umbrele. Își căută colegii de clasă, fără nici o tragere de inimă. Se salută mașinal cu vreo câteva camarade de care nu era atașată. O îndrăgea numai pe Adina, care apăru după colțul școlii, imediat ce își aminti de ea. Era confidenta sa, singura ființă care îi cunoștea inima. După ce îi destăinuise visul, o încuraja cu entuziasm, captivată sincer de poveste. Oamenii de pe ecran constituiau o mare atracție pentru amâdouă fetele, ca și pentru multe alte adolescente. În aprinderea ei fără margini, Gabriela urmărea cu asiduitate prezența cântărețului la radio și televiziune. O însărcinase pe Adina să noteze de fiecare dată când îl vedea sau îl auzea pe Eneanu, pe calea undelor, pentru a depista eventualele omisiuni ale ei. O rugase să înregistreze titlul pieselor, data și ora audiției sau a vizionării. Și colega intrase bucuroasă în joc.

    — Gabi! Gabi! Ce dor mi-a fost de tine! Când ai venit de la bunici? Te-am sunat ieri toată ziua. Te-ai întors abia noaptea târziu?

    — Oh, nu... ieri am fost cu mama într-o vizită. Am venit de mai multe zile.

    — Ți-am adus caietul cu aparițiile lui Adrian. Am scris aproape în fiecare zi în el. E mișto tipul! M-am străduit să nu ratez nimic. N-am plecat nicăieri în vacanță, ce era să fac?!

    Gabriela era încântată de seriozitatea amicei în alcătuirea bizarei statistici. Aparent, Adina era o fată rece și singuratică, dar în fapte dădea adesea dovadă de sentimente pe care nimeni nu le putea bănui. Era capabilă uneori să facă gesturi uimitoare pentru a-și arăta loialitatea. Gabriela se simțea bine în compania ei. Legaseră o prietenie trainică, al cărei liant era în primul rând pasiunea pentru cântăreț.

    Vorbiră mult despre Adrian, fără să se dumirească de scurgerea timpului. Se treziră deodată că ceremonia începuse și ele rămăseseră, undeva, într-o margine a terenului. Se alăturară colegilor de clasă, din careu, în timp ce profesorii diriginți încercau să facă ordine. Directorul, împreună cu suita lui, se aflau deja la tribună. Urmară câteva discursuri laconice, din cauza ploii.

    Intrară în clasă zgribulite de frig. Pe bănci se aflau numai câteva cărți – doar o parte din necesarul pentru anul în curs. Era criză de manuale noi în școli. „Diriga, cum îi spunea clasa a XII-a A, „Lady, cum îi spunea toată școala, cumpărase din banii proprii câte o floare pentru fiecare elev. Se dedicase profesiei, din cauza neîmplinirilor în viața personală. Se apropiase de liceeni, iar aceștia o îndrăgeau și își dădeau osteneala să învețe, pentru a nu-i crea neplăceri. Era o profesoară de franceză fermecătoare, o femeie cultă, blondă cu părul creț, întotdeauna elegantă și plăcut parfumată. Băieții o admirau și se întrebau cum de rămăsese nemăritată până la vârsta de 35 de ani.

    „Lady le citi lista cadrelor didactice, din noul an școlar, care – pe alocuri – prezenta surprize. Dar, la matematică, rămăsese „Uobu, a cărui poreclă, UOB, citită de la coadă la cap, reproducea intenționat denumirea unui animal. Nu scăpaseră nici de „Baba-clasa, o bătrână care țipa întruna, „Clasa!, în timpul orelor, fără ca elevii să se sinchisească, creându-le însă repulsie pentru limba română. „Puia, despre care elevii vorbeau folosind numai prenumele, deoarece era frumoasă și îngăduitoare, le preda în continuare limba engleză. La biologie, rămăsese „mamița, care avea să pună în continuare note mici, cu zâmbetul pe buze. Obișnuia să umple catalogul cu doi-uri, folosind din abundență cuvântul „mamă... Profesorul de tehnologie abia venise în școală. Era un bărbat între două vârste, cu scalpul dezvelit larg de calviție mărginit de câteva șuvițe de păr unsuroase, cu trup subțire ca o ață, obraji scofâlciți și ochii goliți de expresie. De la prima vedere, nu inspirase încredere liceenilor. Se șușotise copios, pe seama lui, în curtea școlii. Un grup de hâtri îi și găsise porecla „Fleoșcuță, în ton cu aspectul său neglijent și tern, ca să fie în rând cu ceilalți profesori.

    Prima zi de școală se scurse repede, ca o înșiruire de clipe de desfătare. Bineînțeles, nu se făcuseră ore. După un scurt schimb de impresii și copierea orarului, elevii se îndreptară voioși spre casă. La brațul Adinei, Gabriela hoinări câteva ore prin oraș. Muiat de ploaia mocănească ce nu mai contenea, Galațiul părea un oraș părăsit, dar fetelor nu le păsa de vreme sau de pustiul din jur. Bucuria dialogului liber parcă preschimbase copacii de aramă în pomi înfloriți. Natura, gătită de toamnă, se pregătea de iernat, însă, în ochii lor, reînvia. Tinerețea tresălta în sângele lor și trezea în sufletele încă naive impulsuri temerare. Se afundară vesele în tăcerea după-amiezei de septembrie, vorbind la nesfârșit despre Adrian, subiectul preferat care le consolida prietenia.

    Zilele se scurgeau tot mai împovărate de grijile de supraviețuire. Primul an de după Revoluția din ‘89 începuse tensionat. Nu se ajunsese nici pe departe la înlăturarea nemulțumirilor populare și nici nu s-ar fi putut soluționa neajunsurile grave, cât ai bate din palme, după zeci de ani de comunism. Ba mai mult, ieșiseră la iveală probleme care în perioada anterioară fuseseră mascate cu grijă, șomaj, inflație galopantă, nesiguranță. Românii, încă prizonieri ai mentalităților emanate de o orânduire ce nu a dat rezultate nicăieri, erau debusolați. Pierderile de vieți omenești în timpul confruntărilor din decembrie înveninaseră crunt opinia publică. Mulți tineri luaseră calea străinătății, îndată ce se pusese capăt opreliștii draconice de a ieși din țară. Dar curând se loviseră și acolo de reticențele autohtonilor pentru noii veniți. Alții se retrăseseră în propria carapace derutați de patimile din mass-media. Se consolau cu muzica străină, de care în sfârșit se bucurau din plin. Era un fel de drog ce îi ajuta să vadă realitatea prin lentile trandafirii, estompând durerile lipsei de perspectivă. Nimeni nu mai îndrăznea să spere că ar mai exista vreo șansă ca lucrurile să se îndrepte cândva.

    Gabriela nu se sinchisea de necazurile adulților. Pasiunea ei pentru Adrian o preocupa într-atât de mult, încât atmosfera tulbure și lipsurile din casă aproape că nu o afectau. Speranțele născute din iubirea imaginară puneau aripi sufletului său inocent, rindicându-l spre înălțimi ce nu puteau fi atinse de stihii. Era convinsă că va scăpa de orice griji o dată ce visul din adolescență avea să prindă contururi reale. Viața de copil fără tată o făcuse și mai dornică de a-și întemeia o familie proprie. Suferea îngrozitor când îi auzea pe colegi vorbind despre ambii părinți. Pe când avea numai doi ani, tatăl său, Petre Tofan, plecase de acasă de dragul altei femei. Era inginer geolog și se îndrăgostise de o colegă de serviciu pe care o cunoscuse pe un șantier de prospecțiuni lângă Gheorghieni. Mama Gabrielei lucra ca economistă la Combinatul siderurgic din Galați, așteptându-și cu nerăbdare soțul, care venea de pe teren numai la sfârșit de lună. Tofan era un bărbat chipeș cu mare trecere la sexul opus, asaltat de admiratoare încă din primul an de căsnicie. La început, nu își neglijase soția, ba chiar părea dornic să-i rămână fidel până la sfârșitul vieții. Claudia Tofan era o femeie simpatică, nu foarte frumoasă, dar întotdeauna cochetă. Își iubea mult bărbatul și ar fi fost în stare de orice sacrificiu ca să nu-l piardă. Încercase să-i găsească un serviciu de birou, în Galați, dar toate strădaniile ei fuseseră în zadar. Rămăsese însărcinată, imediat după nuntă, și se bucura că, în lipsa iubitului, sămânța de viață din pântece o ajuta să nu se mai simtă singură. În momentele în care dorul îi copleșea răbdarea, vorbea cu fărâma de carne însuflețită, chiar dacă o putea vedea. Număra zilele, orele, clipele până ce Petre avea să se întoarcă acasă în perioada de recuperare fără să-și închipuie vreodată că are să vină sfârșitul căsniciei lor.

    Când Gabriela împlinise doi ani și începuse să mângâie tot mai profund solitudinea Claudiei, la un sfârșit de săptămână din luna noiembrie, Petre nu mai sosise acasă ca de obicei. Mama se zbuciumase, plânsese, dăduse telefoane după telefoane pentru a-l găsi. Colegii lui nu îndrăzniseră să-i dezvăluie ceea ce se petrecuse de fapt. O tânără absolventă a Facultății de Geologie – șefă de promoție – proaspăt repartizată la grupa lor de prospecțiuni, pusese ochii pe Petre Tofan și reușise să-l cucerească. Era o fată inteligentă și izbutise relativ rapid să-l joace pe degete. Își pusese în aplicare planul de a rămâne gravidă pentru a lupta de pe picior de egalitate cu nevasta înșelată. Petre se trezise – deodată – în vâltoarea unor încurcături din care nu mai știa să iasă. Dacă amanta nu ar fi fost însărcinată, soluția ar fi fost simplă. Dar situația se complicase și era un bărbat mult prea comod pentru a încerca să iasă singur din impas. Se lăsase în voia intrusei, al cărei tată era activist de partid în județul Harghita. Demnitarul local îl ademenise cu un post de birou la Miercurea-Ciuc și promisiunea de a-i oferi apartament și mașină... Tofan nu rezistase tentațiilor și, puțin câte puțin, renunțase la tot ce existase anterior în viața lui. Cel mai greu acceptase despărțirea de Gabriela, dar dragostea pentru fiul pe care i-l dăruise cea de-a doa soție doborâse și ultima redută a Claudiei. Femeia trădată păstrase numele soțului, cu gândul de a-i spune fiicei, mai târziu, că tatăl său nu mai era în viață, dar nu-i putuse ascunde adevărul și fetița crescuse cu o mare durere în suflet. Nu putuse să înțeleagă niciodată de ce tocmai ea trebuise să rămână fără tată, iar absența acestuia îi produsese multă vreme melancolii bolnăvicioase. La vârsta adolescenței, frustrarea începuse să pălească, grație speranțelor că maturitatea avea să-i aducă – în sfârșit – o viață normală de familie. După povestea cu stelele și visul din copilărie, Adrian întruchipa – în mintea ei încă necoaptă – un personaj fabulos care avea să-i împlinească, peste noapte, absolut toate dorințele. Nerăbdarea de a ajunge la el era ca o mare în care abia dacă mai putea înainta, bântuită de valuri de neliniște care o scufundau din când în când în abisul deznădejdii. Dar pasiunea pentru cântăreț avea și efecte pozitive: o ambiționa să învețe cât mai bine și atenua crizele pubertății.

    * * *

    Toamna, cu alaiul ei de zile cenușii, dar încărcate de arome, trecuse în grabă peste meleagurile dunărene. Gabriela își împărțea timpul între lecții și grija de a nu pierde niciun cântec cu Adrian difuzat la radio, sau la televiziune.

    Moș Nicolae sosi o dată cu prima zăpadă. Era în clasă, în plină teză la literatura română. Geamurile se împânziră, deodată, cu puzderie de ghemotoace alb-argintii. Inspirată de spectacolul hibernal, Gabriela se întrecu pe sine la lucrare. Totuși, în acea zi feerică, în care firea se gătise în straie de mireasă, ieși de la școală mai deprimată ca niciodată. Bucuria primei ninsori nu putea să destrame incertitudini mai vechi și mai ales îndoielile noi. Auzise un zvon teribil, în recreația de după teză, când una dintre colege adusese vorba despre Adrian Eneanu. Nu înțelesese prea bine vorbele ei, dar remarcase răspunsul alteia care susținea cu tărie că artistul era căsătorit. Se auziseră apoi niște glasuri care întăreau spusele ei, invocând articole de ultimă oră din ziare. Interveniseră apoi câteva fete care îl vedeau pe cântăreț „un etern celibatar". Disputa reușise să pună pe jar inima Gabrielei. În zadar încercase Adina s-o încurajeze, reamintindu-i visul din adolescență. Îi explicase pe îndelete că un bărbat tânăr și frumos era firesc să aibă relații cu femei până ce avea să o întâlnească pe ea.

    Se împăcase greu cu gândul că Adrian ar fi putut să aibă o legătură amoroasă chiar temporară și pornise într-o plimbare solitară pentru a-și pune ordine în gânduri. Retrasă și timidă, cu sufletul împresurat de sentimente vane, Gabriela trecea ușor pragul disperării. Semăna, într-un fel, cu tatăl său, care își pierdea adesea cumpătul în momente dificile. De altfel, ca aspect fizic, era copia lui fidelă. Avea păr bogat și lucios, de culoarea păcurii, ochi cu sclipiri de onix – mari și catifelați – străjuiți de gene lungi și dese, fața albă și curată, gura senzuală și nasul drept. Se făcea lesne remarcată în orice loc datorită trupului zvelt, cu picioare lungi și înălțime de fotomodel. Era conștientă de faptul că arăta bine, motiv pentru care aproape că nu se temea că Adrian ar fi putut rămâne de piatră când avea să ajungă în sfârșit în fața lui. Dar zvonul că artistul ar fi fost însurat îi strecurase în suflet îndoieli greu de învins privitoare la valabilitatea visului pe care îl socotise literă de lege atâta amar de vreme.

    Pășea agale orbită de puhoaiele fremătătoare de nea, meditând și iar meditând... Nu mai vedea pe nimeni în jur, nu distingea zarva străzilor, războindu-se în tăcere cu gândurile negre care nu-i dădeau pace. Abia în vecinătatea teatrului niște afișe strălucitoare o scoaseră din letargie. Se apropie, uluită, de unul dintre ele. Dintr-o poză biciuită de fulgi de gheață, îi zâmbea… Adrian. Afișul anunța un spectacol în care idolul său era cap de afiș, eveniment care îi păru de bun augur. Își închipui că providența îi călăuzise pașii până acolo, pentru a afla de sosirea lui Eneanu, tocmai în momentul în care fusese la un pas de a renunța să-l mai caute. Goni spre casă pentru a comenta cele întâmplate cu Adina. Timp de peste o oră, dezbătură coincidențele la telefon. În cele din urmă, prietena îi propuse să meargă împreună la spectacol, promițându-i solemn că îl va aborda pe cântăreț pentru a se lămuri dacă era sau nu liber.

    * * *

    Încă din zori, inima începuse să-i vibreze de emoție. Avea să-l vadă – pentru prima oară în carne și oase – pe Adrian. Retrăise de mai multe ori visul din adolescență, încercând să-l reconstituie în cele mai mici detalii. Se făcea că alerga spre el, îmbrăcată într-o rochie albă, vaporoasă, purtând o crizantemă cu străluciri de nea în mână. La rândul lui, artistul îi făcea semne din depărtare și se îndrepta spre ea surâzând...

    Își pregăti o ținută asemănătoare celei din vis și, în semn de recunoaștere – fiindcă se amăgea că interpretul avea presentimentul că o va întâlni cândva – își propuse să-i dăruiască o floare de culoarea zăpezii. Era aproape sigură că simbolul imaculat va rupe barierele de înstrăinare.

    Doamna Tofan spionase convorbirile fetelor și descoperise intențiile Gabrielei. Îi displăceau astfel de metode, dar nu se dădea înapoi să le uziteze pentru ca fiica ei să nu se expună unor riscuri din neștiință. Ca orice mamă grijulie, se străduia să descopere tainele fiicei, de teamă că ar fi putut întrepinde vreo nebunie împinsă de teribilismele vârstei. Citise, recent, într-un ziar, că Eneanu era căsătorit și începuse o luptă surdă cu obsesiile Gabrielei. Nu voia s-o mâhnească în mod inutil, dar în același timp nu-și putea îngădui s-o mai lase să alerge după o himeră.

    Gabriela pierdu multe ore în fața oglinzii. Se contemplase și se examinase îndelung ca o fetișcană înainte de primul bal. Mai era o oră până la plecare, dar se îmbrăcă deja, nerăbdătoare să ajungă la sala de spectacol. Își perie pletele neastâmpărate și își coloră discret pleoapele și buzele cu fardurile mamei. Goli o întreagă sticluță de apă de colonie pe rochie. Îngrozită de mirosul strident care umplu rapid încăperea, deschise fereastra în grabă. Apoi, îi veni ideea s-o întrebe pe mamă-sa despre impresia care o făcea ținuta ei. În bucătărie, unde o lăsase după masa de prânz, nu se afla nimeni. O căută la baie, pe balcon... Doamna Tofan nu era de găsit în toată casa. Nu-și putea închipui unde dispăruse fără să-i spună. Se gândi să întrebe de ea pe la vecini, dar nu putu să iasă din apartament. Ușa era încuiată și toate cheile se volatilizaseră. Neputința îi înecă inima în durere, lacrimi fierbinți îi scăldară obrajii ca două pâraie ce se împreunau sub barbă. Fusese convinsă că mama trebăluia în bucătărie. Luaseră prânzul împreună, după care femeia rămăsese să spele vasele,

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1