Arhiva lui Sherlock Holmes

PREFAȚĂ

Mă tem că domnul Sherlock Holmes începe să semene cu unul din acei tenori cunoscuți, care, deși și-au cucerit deja o faimă ce promite să reziste peste veacuri, sunt tentați să facă nesfârșite reverențe în fața publicului răbdător... Asta trebuie să înceteze, iar el trebuie să dispară trup, suflet și... imaginație. Oamenilor le place să creadă că există un tărâm special, un loc al fanteziei pentru toți copiii imaginației, un loc straniu și imposibil în același timp, în care poate frumoșii lui Fielding fac încă dragoste cu frumoasele lui Richardson, unde eroii lui Scott se plimbă încă țanțoși, unde simpaticii vagabonzi ai lui Dickens pot încă râde, iar mondenii lui Thackeray își continuă carierele reprobabile. Într-un umil colț al unei astfel de Vallhala e posibil să-și fi găsit și domnul Holmes și doctorul Watson un loc, în timp ce scena pe care ei au lăsat-o goală e ocupată acum de vreun copoi mult mai viclean însoțit de un partener cu mult mai puțin șiret.

Cariera sa a fost lungă - deși e posibil să exagerăm când spunem asta - domnii ramoliți care mă abordează susținând că aventurile lui au constituit lectura copilăriei lor. Ei nu primesc din partea mea răspunsul pe care par să-l aștepte. Nimănui nu-i place ca informațiile personale să fie spuse într-un mod atât de brutal. De fapt, vorbind la rece, Holmes și-a făcut debutul în Un studiu în roșu și în Semnul celor patru, două broșuri apărute în 1887 și 1889. Un scandal în Boemia- prima colecție mai lungă de nuvele a apărut în 1891, în revista The Strand. Publicul s-a arătat încântat și doritor de mai mult, astfel că, din acel moment, au fost scrise, într-o serie discontinuă, peste 56 de povestiri, republicate în Aventurile lui Sherlock Holmes, Memoriile lui Sherlock Holmes, Întoarcerea lui Sherlock Holmes și Ultima re-verență a lui Sherlock Holmes rămânând aceste 12 povestiri publicate în ultimii ani care sunt prezentate aici sub titlul Arhiva lui Sherlock Holmes. Eroul nostru și-a început aventurile chiar în mijlocul erei victoriene târzii, a continuat sub mult prea scurta domnie a lui Edward și a reusit să-și mențină umilul loc chiar și în aceste timpuri tulburi. Așa că e perfect adevărat când spunem că aceia care au crescut urmărindu-i aventurile au trăit să-și vadă copiii citind aceleași aventuri în aceeași revistă. Este un exemplu uimitor de răbdare și fidelitate din partea pu-blicului.

Am fost ferm convins să pun punct carierei acestui personaj în Memorii deoarece simțeam că nu era de dorit să-mi canalizez energiile literare în totalitate într-o singură direcție. Acea figură palidă, cu trăsături ferme și siluetă cu membre lungi, flexibile, acaparase o nedrept de mare parte din imaginația mea. Am dat curs faptei, dar cum nici un medic legist nu a decis asupra rămășițelor sale, nu mi-a fost greu să răspund cererilor flatante ale publicului și să-mi explic gestul necumpănit. N-am regretat niciodată, căci, în practică, s-a dovedit că aceste schițe ușoare nu m-au împiedicat să-mi explorez și să-mi descopăr limitele în diferite ramuri ale literaturii ca romanele istorice, poezia, teatrul, istoria sau cercetarea psihicului. Dacă Holmes n-ar fi existat, eu n-aș fi putut face mai mult, deși el a stat poate, până la un punct, în calea recunoașterii operelor mele literare mai serioase.

Așadar, cititorule, spune adio lui Sherlock Holmes! Îți mulțumesc pentru loialitatea pe care ai dovedit-o în trecut și nu pot decât să sper că am reușit să-ți ofer o evadare din grijile de zi cu zi și un stimulant schimb de idei ce nu poate fi întâlnit decât pe feericul tărâm al literaturii.

ARTHUR CONAN DOYLE

AVENTURA UNUI CLIENT ILUSTRU¹

— Nu mai poate face rău nimănui acum, a fost comentariul domnului Sherlock Holmes când, pentru a zecea oară în mulți ani, l-am rugat să-mi povestească următoarea întâmplare. În acest fel am primit permisiunea de a pune pe hârtie ceea ce a reprezentat momentul culminant al carierei prietenului meu.

Atât eu, cât și Holmes aveam o adevărată slăbiciune pentru baia turcească. De altfel, în plăcuta moleșeală a camerei, la o țigară, Holmes era mai puțin reticent și mai îngăduitor decât oriunde altundeva. La etajul al doilea al imobilului din bulevardul Northumberland se găsește un colț izolat, cu două canapele alăturate - pe acestea ne aflam în ziua de 3 septembrie 1920, când începe povestirea noastră. Îl întrebasem dacă se întrevedea vreun nou caz, iar, în loc de răspuns, și-a scos brațul lung și subțire din cearceaful în care era înfășurat și a luat un plic din buzunarul interior al hainei ce atârna alături.

— Poate fi vorba doar de un îngâmfat ce-și dă prea multă importanță sau poate fi la fel de bine vorba despre o chestiune de viață și de moarte, mi-a răspuns el întinzându-mi biletul. Nu știu mai mult decât se poate citi aici.

Fusese scris cu o seară înainte la Clubul Carlton și suna cam așa:

James Damery dorește să prezinte domnului Holmes respectele sale și să-l anunțe că-i va face o vizită mâine la ora 4:30. Sir James ar dori de asemenea să sublinieze că problema în care dorește să-l consulte pe domnul Holmes este extrem de delicată și de importantă. De aceea e încredințat că domnul Holmes îi va acorda această întrevedere, pe care o va confirma telefonic la Clubul Carlton.

— Nu este nevoie să-ți spun, dragă Watson, că am confirmat deja, adăugă Holmes în timp ce-i înapoiam scrisoarea. Știi ceva de acest domn Damery?

— Doar că numele lui e celebru în societate.

— Ei bine, îți pot spune eu puțin mai mult decât atât. Are reputația unui om priceput în rezolvarea chestiunilor delicate ce nu trebuie făcute publice. Poate că-ți mai amintești de tratativele sale cu Sir George Lexis în ceea ce privește cazul lui Will Hammerford. E un om de lume cu un talent diplomatic înnăscut. Vezi, așadar, că am motive întemeiate să cred că nu e doar o alarmă falsă și că are într-adevăr nevoie de ajutorul nostru.

— Al nostru?

— Dacă vrei să fii atât de amabil, Watson.

— Voi fi onorat.

— În acest caz, știi ora. Până atunci să nu ne mai gândim la asta.

În acea perioadă locuiam cu chirie pe strada Regina Ana, dar am ajuns în strada Baker înainte de ora stabilită. Exact la ora 4:30 a fost anunțat colonelul James Damery. Nu e necesar să-l descriu, pentru că mulți își vor aminti mai degrabă personalitatea lui sinceră, în egală măsură directă și jovială, fața sa bărbierită impecabil, dar mai ales tonul vocii plăcut și jos. Sinceritatea i se citea în ochii cenușii de irlandez, iar buna dispoziție îi juca pe buzele ce se mișcau tot timpul. Jobenul lucios, redingota închisă la culoare și toate celelalte detalii, de la perla de la acul cravatei ce lucea pe satenul negru și până la spaturile de culoarea lavandei ce-i acopereau pantofii proaspăt ceruiți trădau grija meticuloasă pentru haine, pentru care era faimos. Aristocratul masiv și impunător domina încăperea micuță.

— Bineînțeles că mă așteptam să-l găsesc aici și pe doctorul Watson, remarcă el cu o reverență curtenitoare. Colaborarea dumnealui se poate dovedi extrem de prețioasă, deoarece, domnule Holmes, avem de-a face cu un om obișnuit cu violența, care nu se dă înapoi de la nimic. Poate că ar trebui să vă avertizez că nu există un om mai pe-riculos în toată Europa.

— Am mai avut câțiva adversari care au fost descriși în aceiași termeni flatanți, zâmbi Holmes. Nu fumați? Atunci, mă veți scuza, vă rog, că-mi aprind pipa. Dacă omul dumneavoastră e mai periculos decât răposatul profesor Moriarty ori decât încă viul colonel Sebastian Moran, atunci cu siguranță merită să fie cunoscut. Pot să vă întreb care este numele lui?

— Ați auzit de baronul Gruner?

— Vă referiți la criminalul austriac?

Colonelul Damery își ridică în aer mâinile înmănușate, ca de copil, râzând.

— Într-adevăr nu vă poate omul surprinde ușor, domnule Holmes! Minunat! Deci l-ați și catalogat criminal?

— Face parte din meseria mea să urmăresc detaliile referitoare la crimele de pe continent. Cine Dumnezeu ar fi putut citi despre ce s-a întâmplat la Praga și să se îndoiască de vinovăția lui? A fost salvat printr-un artificiu de procedură și prin moartea suspectă a unui martor. Sunt atât de sigur că și-a ucis soția când așa-numitul accident s-a produs în pasajul Splugen, ca și cum l-aș fi văzut făcând-o. Știu de asemenea că a venit în Anglia și am presimțit că mai devreme sau mai târiu îmi va da de lucru. Ei, ce a mai pus la cale baronul Gruner? Sper că această veche tragedie nu a fost din nou scoasă la lumină, nu?

— Nu, e ceva mai grav. Să răzbuni o crimă e important, dar să preii una e cu mult mai mult decât atât. E îngrozitor, domnule Holmes, să vezi o situație înfiorătoare desfășurându-se sub ochii tăi, să înțelegi cât se poate de clar cum va evolua și totuși să nu poți face nimic pentru a o împiedica. Poate fi vreun om supus unei încercări mai dureroase?

— Probabil că nu.

— Atunci poate că veți arăta înțelegere și compasiune clientului în interesul căruia acționez.

— N-am realizat faptul că sunteți doar un intermediar. Cine este clientul dumneavoastră?

— Domnule Holmes, voi fi nevoit să vă rog să nu mai insistați cu această întrebare. E foarte important ca eu să-l pot asigura că numele său - demn de tot respectul - nu a fost în nici un fel implicat în această afacere. Motivele sale sunt, până la cel din urmă, foarte onorabile și pline de cavalerism, dar preferă să rămână anonim. E inutil să vă spun că onorariile dumneavoastră vor fi acoperite și că veți avea libertate totală de acțiune. Cu siguranță că numele clientului dumneavoastră e lipsit de relevanță.

— Regret, răspunse Holmes, sunt obișnuit să existe mister de-o parte a cazurilor mele, dar să întâlnesc misterul în ambele părți… mă tem că e prea confuz. Din păcate, Sir James, cred că vă trebui să refuz cazul.

Oaspetele nostru s-a arătat profund tulburat. Fața sa mare și expresivă se întunecase de dezamăgire.

— Nu cred că vă dați seama de efectul faptelor dumneavoastră, domnule Holmes. Mă puneți într-o încurcătură extrem de serioasă, pentru că sunt convins că ați fi încântat să acceptați cazul dacă v-aș putea da toate datele, și totuși o promisiune pe care am făcut-o mă împiedică să vi le dezvălui în întregime. Pot măcar să vă prezint ceea ce-mi este permis?

— Chiar vă rog, atâta timp cât vă este foarte clar că nu mă angajez la nimic.

— Asta e de la sine înțeles. Mai întâi, cred că ați auzit fără îndoială de Gerald de Merville?

— De Merville, cel care și-a câștigat faima la Khyber? Da, am auzit de el.

— Are o fiică, Violet de Merville, tânără, bogată, frumoasă și cultivată, o femeie minunată din toate punctele de vedere. Pe această fată inocentă ne zbatem s-o eliberăm din ghearele unui monstru.

— Deci baronul Gruner o are cu ceva la mână?

— Cu cel mai puternic lucru cu putință când vine vorba de o femeie: cu dragostea. Acest individ este, cum probabil ați auzit, extrem de plăcut la înfățișare, manierat, are o voce blândă și acel aer romantic și misterios care înseamnă atât de mult pentru o femeie. Se spune că are întreg sexul frumos la picioarele sale și că a profitat din plin de acest lucru.

— Dar cum a reușit acest individ să cunoască o domnișoară de condiție cum e Violet de Merville?

— Totul s-a întâmplat în timpul unui voiaj pe Mediterana. Neîndoielnic că aceia care organizau aceste călătorii nu și-au dat seama de adevăratul caracter al baronului decât prea târziu. Ticălosul s-a strecurat în sufletul tinerei doamne în asemenea hal încât i-a sucit capul complet. A spune că ea îl iubește nu definește nici pe jumătate starea de fapt. Îl adoră, îl venerează, e obsedată de el! Pentru ea nu mai există nimic pe lumea asta. Nu vrea să audă nici un cuvânt rău la adresa lui. Am încercat tot ce se putea s-o vindecăm de nebunia ei, dar în zadar. Pe scurt, vrea să se căsătorească cu el luna viitoare. Cum e majoră și mai are și o voință de fier, nu prea văd cum ar putea fi împiedicată.

— Știe despre episodul austriac?

— Diavolul acela viclean i-a povestit toate amănuntele scandaloase din trecutul său, dar întotdeauna în așa fel încât el să pară un martir nevinovat. Ea pur și simplu acceptă versiunea lui și nu mai vrea să audă altceva.

— O, Doamne! Nu-i de mirare că ați evitat numele clientului dumneavoastră. Fără îndoială e vorba de generalul de Merville.

Musafirul nostru se foi plictisit pe scaun.

— V-aș putea răspunde că da, domnule Holmes, dar n-ar fi adevărat. De Merville e un om zdrobit. Incidentul l-a zdruncinat profund. Și-a pierdut capacitatea de a judeca la rece, ceea ce nu i s-a întâmplat niciodată pe câmpul de luptă, și s-a transformat într-un bătrân slab, total neputincios în fața unui ticălos atât de puternic și de inteligent cum e acest austriac. În schimb, clientul meu e un vechi prieten al generalului care i-a fost apropiat mulți ani și care i-a arătat tinerei un interes părintesc încă de pe când purta rochițe scurte de fetiță. Nu poate rămâne indiferent la această tragedie, fără a încerca să-i pună capăt. Dar nu este genul de problemă în care să se poată implica Scotland Yard-ul. El a cerut cu insistență ca dumneavoastră să fiți contactat - așa cum s-a și întâmplat, de altfel -, dar cu cererea expresă ca numele lui să nu fie implicat în această chestiune. Nu mă îndoiesc, domnule Holmes, cunoscută fiind puterea dumneavoastră extraordinară, că prin mine ați putea ajunge cu ușurință la clientul meu, de aceea trebuie să fac apel la onoarea dumneavoastră să nu o faceți și să nu-i dezvăluiți anonimatul.

Holmes zâmbi politicos.

— Cred că vă pot promite acest lucru fără nici un pericol, zise el. Și aș putea adăuga faptul că problema mă interesează și că sunt pregătit s-o examinez. Cum voi putea lua legătura cu dumneavoastră?

— Mă găsiți la Clubul Carlton. Dar, în caz de urgență, există o linie telefonică privată: XX31.

Holmes și-a notat numărul și s-a așezat, încă zâmbind, ținându-și agenda deschisă pe genunchi.

— Dați-mi, vă rog, adresa actuală a baronului.

— Casa Lodge, lângă Parcul Kesington. E o clădire mare. A avut noroc cu niște speculații cel puțin suspecte, iar acum e bogat, ceea ce-l face, bineînțeles, un adversar și mai periculos.

— E acasă acum?

— Da.

— În afară de ceea ce mi-ați spus, îmi mai puteți da alte informații despre acest individ?

— Doar că are gusturi costisitoare. Îi plac caii. A jucat polo la Hurlingham, dar apoi, când afacerea de la Praga a devenit publică, a trebuit să plece. Colecționează cărți și tablouri. Are înclinații artistice destul de puternice și cred că e considerat expert în porțelanul chine-zesc. De altfel, a scris și o carte pe tema aceasta.

— O minte complexă, murmură Holmes. Toți marii criminali sunt așa. Vechiul meu prieten Charlie Peace era un virtuoz al viorii. Nici Wainright nu era un artist de mâna a doua. Și i-aș mai cita și pe alții. Ei bine, Sir James, vă puteți informa clientul că-mi îndrept toată atenția asupra baronului Gruner. Nu vă pot spune mai multe. Am și eu sursele mele de informații și îndrăznesc să spun că am putea găsi unele mijloace pentru a soluționa problema.

După ce vizitatorul nostru plecă, Holmes rămase mult timp cufundat în gânduri și mi se păru chiar că uitase de prezența mea. Într-un târziu își reveni, făcând un efort brusc.

— Ei, Watson, ce părere ai? m-a întrebat.

— Cred că cel mai bine ar fi să stai de vorbă cu domnișoara în cauză.

— Dragul meu Watson, dacă bietul ei tată, care e bătrân și îndu-rerat, n-o poate face să-și schimbe părerea, ce șanse am eu, un străin, să reușesc? Și totuși e o sugestie demnă de luat în seamă dacă celelalte acțiuni vor eșua. Dar cred că, pentru început, trebuie să adoptăm o altă abordare. Cred mai degrabă că Shinwell Johnson ne va fi de ajutor.

N-am avut ocazia să-l menționez pe Shinwell Johnson până acum, pentru că de puține ori am povestit cazuri din perioada târzie a carierei prietenului meu. În primii ani ai secolului al XX-lea, Johnson i-a devenit un ajutor prețios, cu toate că, îmi pare rău s-o spun, Johnson și-a făcut mai întâi un renume ca infractor și chiar a fost închis de două ori la Parkhurst. În cele din urmă s-a căit și s-a aliat cu Holmes devenind agentul lui în uriașa lume interlopă din Londra dându-i informații care adesea s-au dovedit a fi vitale. Dacă Johnson ar fi fost informatorul poliției, ar fi fost repede deconspirat, dar, cum se ocupa de cazuri care nu ajungeau direct în tribunale, activitatea lui nu a fost niciodată descoperită de colegii săi. Dar așa, protejat de aura celor două condamnări, avea asigurat accesul în orice club de noapte, casă de toleranță sau agenție de pariuri din oraș, iar mintea sa vie și simțul de observație bine dezvoltat făceau din el agentul ideal pentru obținerea informațiilor. La acest om se gândea acum Holmes.

Nu mi-am putut însoți prietenul în demersurile lui imediate pentru că aveam de îndeplinit unele îndatoriri profesionale urgente, dar stabilisem să ne întâlnim în acea seară la Simpson, unde, la o masă, lângă fereastră, Holmes mi-a povestit ce se întâmplase, în timp ce privea fluxul rapid al vieții orașului.

— Johnson s-a pus pe treabă, a început el, poate dă de ceva prin cotloanele întunecate ale lumii interlope, pentru că acolo, printre rădăcinile negre ale crimei, trebuie căutate secretele unui astfel de om.

— Dar dacă acea domnișoară refuză să vadă adevărul, de ce crezi că vreo descoperire recentă o va face să-și schimbe intențiile?

— Cine știe, Watson? Mintea și inima unei femei sunt enigme de nedescifrat pentru un bărbat. O crimă poate fi acceptată sau explicată și, în același timp, o ofensă cât de mică poate fi iritantă prin ecourile ei. Baronul Gruner îmi spunea…

— Baronul îți spunea?!

— O, ca măsură de precauție nu ți-am dezvăluit planurile mele. Ei bine, Watson, îmi place să cunosc imediat și îndeaproape omul cu care am de-a face. Îmi place să-l privesc în ochi și să văd din ce plămadă e făcut. De îndată ce i-am dat instrucțiunile lui Johnson, am luat un taxi până la Parcul Kesington unde l-am găsit pe baron într-o dispozitie cât se poate de prietenoasă.

— Te-a recunoscut?

— Nici nu era greu de vreme ce i-am trimis mai întâi cartea mea de vizită. E un rival redutabil, Watson, rece ca gheața, cu o voce melodioasă și vorbe mieroase precum colegii tăi, specialiștii, și letal ca o cobră. Are clasă - un adevărat aristocrat al crimei capabil să ascundă în spatele unei banale invitații la ceai groapa săpată a unui mormânt deschis. Da, mă bucur că mi s-a atras atenția asupra baronului Adelbert Gruner!

— Și spui că era amabil și binevoitor?

— Ca un motan care toarce de plăcere atunci când își vede prada. Amabilitatea unora e mult mai periculoasă decât violența multor suflete înrăite. M-a întâmpinat în felul său tipic: Mă gândeam că ne vom întâlni mai devreme sau mai târziu, domnule Holmes. Ați fost angajat fără îndoială de generalul de Merville ca să depuneți toate eforturile pentru a împiedica nunta mea cu fiica sa Violet. Am dreptate, nu? Am fost nevoit să confirm. Dragul meu domn, mi s-a adresat din nou, nu veți face altceva decât să vă distrugeți binemeritata reputație. Acesta nu-i un caz pe care să-l puteți rezolva. Veți avea parte doar de muncă în zadar, ca să nu mai pomenesc de pericolele inerente. Dați-mi voie să vă sugerez să vă retrageți imediat. E curios, i-am răspuns, dar același sfat vroiam să vi-l dau și eu. Vă respect inteligența, domnule baron, iar puținul pe care-l cunosc despre personalitatea dumneavoastră nu a diminuat deloc acest respect. Haideți să vorbim ca de la bărbat la bărbat. Nimeni nu vrea să vă scormonească trecutul și prin aceasta să vă pună într-o lumină defavorabilă. Trecutul e trecut, iar dumneavoastră navigați acum în ape calme, dar, dacă vă încăpățânați să conti-nuați cu această căsătorie, vă veți trezi cu un roi puternic de dușmani, care nu se vor opri până ce nu vor fi transformat Anglia într-un loc mult prea periculos pentru dumneavoastră. Merită riscul? Cu siguranță ar fi mult mai înțelept dacă ați lăsa-o în pace pe domnișoara cu pricina. N-ar fi tocmai plăcut ca fapte din trecut să-i fie aduse la cunoș-tință. Baronul are mustăți franțuzești date cu ceară din belșug, ceea ce le face să semene cu antenele unei insecte. Aceste antene tremurau de amuzament în timp ce asculta, iar la sfârșit a scăpat un chicotit amabil. Vă rog să-mi scuzați amuzamentul, domnule Holmes, dar e foarte nostim să vă urmăresc jucând fără nici o carte de valoare în mână. Nu cred că altcineva s-ar fi putut descurca la fel de bine, dar, în același timp e cam patetic. N-aveți nici un as, domnule Holmes, nimic altceva decât cărți fără nici o valoare. Așa credeți dumneavoastră. Știu că e așa. Hai să clarificăm lucrurile, pentru că eu am o mână atât de bună încât îmi permit să vă arăt cărțile. Am fost destul de norocos încât să câștig în totalitate afecțiunea tinerei doamne. Ea mi-a acordat-o în ciuda faptului că i-am povestit cât se poate de clar toate incidentele nefericite din trecutul meu. Am avertizat-o și că anumite persoane rău-intenționate și pornite împotriva mea - sper că vă recunoașteți în descriere, domnule - îi vor spune aceste lucruri și am sfătuit-o cum să le trateze. Ați auzit, cred, de sugestia posthipnotică. Ei bine, veți avea ocazia să vedeți cum funcționează, pentru că un om cu personalitate poate folosi hipnoza fără a cădea în vulgaritate sau în trufie. Așadar, ea e pregătită să vă cunoască, deoarece nu mă îndoiesc că veți fixa o întâlnire - la urma urmei e destul de supusă părintelui ei, exceptând o singură privință, desigur. Cum nu mai părea a fi nimic de adăugat, Watson, m-am ridicat să plec cu atâta demnitate cât îmi mai rămăsese, dar, când am pus mâna pe clanță, m-a oprit. Apropo, domnule Holmes, l-ați cunoscut pe agentul francez Le Brun? Da. Ați aflat ce nenorocire i s-a întâmplat? Am auzit că a fost bătut și schilodit pe viață de câțiva apași, în cartierul Montmartre. Adevărat, domnule Holmes, foarte adevărat. O curioasă coincidență e faptul că se interesase de afacerile mele cu numai o săptămână înainte. Nu faceți și dumneavoastră acest lucru, domnule Holmes, aduce ghinion. Au aflat-o câțiva alți oameni. Ultimul lucru pe care vreau să vi-l spun e să mergeți pe drumul dumneavoastră și să mă lăsați pe mine să merg pe al meu. La revedere. Și iată, Watson, acum ești la curent cu tot!

— Individul pare periculos.

— Extrem de periculos. Nu dau doi bani pe amenințare, dar acesta e tipul de om care spune mai puțin decât are de gând să facă.

— Chiar trebuie să te amesteci? Contează chiar atât de mult dacă se căsătorește cu fata?

— Având în vedere că, fără îndoială, și-a ucis ultima soție, aș spune că, într-adevăr, contează foarte mult. Și-apoi mai e și clientul… Ei, încă nu e nevoie să vorbim despre asta. Mai bine ai veni cu mine acasă după ce-ți termini cafeaua căci Shinwell va fi acolo cu raportul.

Shinwell era într-adevăr acolo - un om scorbutic și masiv, cu o față roșie și ochi vii, singurul semn exterior al minții sale deosebit de vi-clene. Părea că se coborâse din ceea ce era în mod caracteristic rega-tul lui, iar lângă el pe canapea stătea o tânără roșcată, zveltă, cu o piele tânără și palidă, dar, în același timp, plină de jale și de păcate, astfel încât privitorul putea ușor vedea urmele teribile pe care lepra le lăsase asupra ei.

— V-o prezint pe domnișoara Kitty Winter, începu Shinwell, agitându-și mâna grasă în loc de orice altă prezentare . Ce știe… ei, va spune singură… Bag mâna în foc pentru ea, domnule Holmes. Și totul la o oră de la mesajul dumneavoastră.

— Sunt ușor de găsit, începu tânăra femeie. La naiba, Londra îmi vine de hac de fiecare dată! La fel cu grăsunul Shinwell. Suntem vechi prieteni, grăsunul și cu mine. Dar ce Dumnezeu! Altcineva ar trebui să fie într-un iad mult mai adânc decât al nostru, dacă mai există un dram de dreptate pe lumea asta. Și acela e omul dumitale, domnule Holmes.

— Înțeleg că avem parte de sprijinul dumneavoastră, domnișoară Winter, zâmbi Holmes.

— Dacă vă pot ajuta să-l trimiteți acolo unde-i e locul, sunt a dumitale trup