Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

O inimă de Broscuță. Volumul 5. Trădarea, logodnica blestemului

O inimă de Broscuță. Volumul 5. Trădarea, logodnica blestemului

Citiți previzualizarea

O inimă de Broscuță. Volumul 5. Trădarea, logodnica blestemului

Lungime:
758 pages
10 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789738097865
Format:
Carte

Descriere

Știați că Trădarea este Logodnica Blestemului? A tunat și i-a adunat!

Știați de ce a rămas Cârtița fără vedere, deși a fost vietatea cu cei mai frumoși ochi, de pe pământ?

Știați de ce se întorc primăvara cocorii din țările calde?

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789738097865
Format:
Carte

Despre autor


Legat de O inimă de Broscuță. Volumul 5. Trădarea, logodnica blestemului

Titluri în această serie (31)

Cărți conex

Previzualizare carte

O inimă de Broscuță. Volumul 5. Trădarea, logodnica blestemului - Vîrtosu Gheorghe

GHEORGHE VÎRTOSU

poveste pentru toate vârstele

Trădarea, logodnica blestemului

Volumul al V-lea

Redactor

Adriana Nicorici

Redactori: Adriana Nicorici, Gabriel Cheşcu

Recenzor: Liviu Antonesei

Corectori: Maria Petrea, Lidia Pamfilie

Copertă: Ciprian O. Dudaş

Ilustraţii: Evantia Dîrnă, Mădălina Baracu, Mihaela Flueraş, Ciprian O. Dudaş

Tehnoredactare: Cornelia Păduraru

ISBN ePUB: 978-973-8097-86-5

ISBN PDF: 978-973-8097-99-5

ISBN print 978-973-8097-10-0

Toate drepturile rezervate. Este interzisă publicarea sau reproducerea sub orice formă (electronică, mecanică, fotocopiere), precum şi transmiterea oricăror părţi din această carte fără acordul editurii.

Ilustraţiile, numele, personajele şi locurile sunt mărci înregistrate.

Copyright Gheorghe Vîrtosu, © 2013.

Cei interesaţi vor putea pătrunde în lumea mirifică a prietenilor

Inimii de Broscuţă şi prin intermediul benzilor desenate.

Cel de-al treilea tom de benzi desenate, cu titlul Valsul stelar al vieţii, va vedea în curând lumina tiparului.

e-mail: editorial@adenium.ro

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată în colaborare cu elefant.ro

Dedic cel de-al V-lea volum din seria O inimă de Broscuţă vecinilor mei din copilărie.

În volumul anterior vă spuneam că nu mi-am cunoscut bunicii adevăraţi, dar ştiu că acest lucru a fost compensat din plin de nebănuitele legi ale Universului. Astfel, am avut parte în copilărie, de-a stânga şi de-a dreapta gospodăriei noastre, de nişte vecini pâinea lui Dumnezeu, nu alta! Blânzi, calzi, trecuţi binişor de vârsta maturităţii… Acum, când mă gândesc la ei şi la rolul lor în educaţia mea, pot spune fără să greşesc că au reuşit să-mi înlocuiască cu succes bunicii adevăraţi. Cel puţin, m-au ajutat să nu le simt lipsa acestora! Uneori mi-a trecut prin minte că poate şi ei, la rândul lor, fuseseră lipsiţi de căldura bunicilor!

Din tumultul vieţii de zi cu zi mă opreşte din când în când oboseala; pot auzi şoaptele clipelor complice, venind din trecut sau chiar din viitor… Mă opresc atunci şi privesc cu nostalgie în urmă, cu speranţă în viitor… Încerc să văd ce-am reuşit până acum, ce ar urma, ce ar mai trebui să fac pentru a împodobi cum se cuvine pomul vieţii de care suntem ancoraţi. Sau pur şi simplu mă opresc şi colectez din trecut tot felul de „suveniruri" cu care să îmi înfrumuseţez la fel ca pe un brad de Crăciun viitorul ce mă aşteaptă (uneori nerăbdător) după orizont.

De cele mai multe ori, aceste momente de sacră „odihnă" îmi dau satisfacţie. Realizez că, în viaţa noastră, Dumnezeu le aşază pe toate la locul lor. A făcut-o dintotdeauna şi continuă să o facă cu o discreţie absolută. Pentru a accepta acest lucru şi pentru a ne folosi de el spre bucuria noastră, avem nevoie însă de înţelepciune, care ni se dă cu fiecare strop de ploaie.

Am fost o familie numeroasă, casa noastră a fost plină de copii. Dar vecinii noştri, de care am pomenit, nu au avut parte nici măcar de unul. Să fi fost vorba doar de o coincidenţă? Eu înclin să cred că e vorba tocmai despre acea compensare, acea bună rânduială ce caracterizează întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Vecinii noştri lipsiţi de copii poate că se aflau acolo tocmai pentru a ne umple nouă, numeroşilor fraţi, cămara sufletului destinată dragostei bunicilor. Pentru că, doar odată cu umplerea acestui gol, un copil poate creşte împlinit. Bunicii sunt martori divini ai creşterii copiilor, dascăli aleşi ai educaţiei lor. La rândul lor, bunicii nu au cui să dăruiască această dragoste cu care sunt în mod natural înzestraţi, dacă sunt lipsiţi de nepoţei.

Este exact ca în cazul unei insecte care, după ce s-a hrănit bine dintr-un aliment sau chiar dintr-un corp, îşi depozitează acolo ouăle, deşi nu e casa ei, tocmai pentru ca atunci când nu va mai fi, larvele sale să aibă ce mânca, trezindu-se la viaţă! Poate părea o comparaţie bizară, dar îmi place să cred că la fel ni s-a întâmplat şi nouă: de vreme ce nu avusesem parte de bunici naturali, Dumnezeu ne-a plasat între vecinii care, la rândul lor, aveau nevoie de cineva căruia să îi dăruiască dragostea, pentru ca aceasta să nu rămână orfană în umbra trecutului, cum se întâmplă de obicei cu lucrurile abandonate! Altfel, dragostea se poate transforma în regrete menite să le împovăreze calea pe care să o urmeze în lumea ce îi aşteaptă. Cu alte cuvinte, la venirea noastră pe lume, adaptarea cu „bunicii" din coastele casei a fost ceva firesc.

Adaptarea… cred cu putere că este una dintre cele mai preţioase capacităţi cu care am fost înzestraţi la venirea noastră în această lume. Aş merge chiar mai departe şi aş spune că adaptarea este o valoare în sine! Fără posibilitatea de adaptare nici nu cred că ar exista viaţă pe această planetă sau chiar în întreaga creaţie. Lanţul existenţei ar fi lipsit de anumite zale cu rol esenţial, dacă nu am fi adaptabili! Să ne gândim la comunităţile societăţii, mai mici sau mai mari, la indivizii care le alcătuiesc şi la caracterele lor complet diferite. Astfel, putem vorbi despre familie, în primul rând, şi putem termina cu naţiuni întregi! Din păcate (sau din fericire, nimeni nu poate să spună cu exactitate), suntem foarte diferiţi! Ca structură anatomică, suntem la fel: avem un corp alcătuit din cap, membre şi trunchi. Dar caracterul nostru ne transformă pe fiecare în tot atâtea enigme greu de elucidat. Mereu va persista pe buzele omului următoarea întrebare: de ce suntem atât de diferiţi, dacă provenim din aceeaşi specie?

Tocmai de aceea adaptarea devine extrem de importantă: peste tot există reguli de convieţuire, situaţii imprevizibile cărora trebuie să le faci faţă. Iar dacă eşti un inadaptat, comunitatea te marginalizează.

Cam aşa s-a întâmplat şi în cazul meu cu bunicii „adoptivi. Mereu auzeam: „Vino la bunica!, „Vezi că te cheamă bunica!, „Mergi repede până la bunica!. Cuvântul „bunici" mi s-a întipărit astfel în minte, nici măcar nu mai ştiu de la ce vârstă şi abia mult mai târziu, când am conştientizat că nu erau adevăraţii mei bunici, am prins să-mi pun întrebări: de ce nu i-am cunoscut pe aceia? Ce li s-a întâmplat? Însă viaţa e un mister în sine şi va continua să deţină taine nebănuite, tocmai spre a-şi spori farmecul.

Revenind la întrebarea care începuse să mă macine în legătură cu bunicii mei adevăraţi, au fost momente când credeam că nu i-am cunoscut tocmai pentru a nu fi dezamăgiţi de ei! În cazul multor persoane, bătrâneţea poate fi capricioasă şi atunci cine ştie cu ce ne-am fi confruntat? Sau poate că, dacă îi cunoşteam puţin şi ar fi murit, nu i-am mai fi acceptat pe vecinii noştri să-i înlocuiască. Şi iarăşi am fi suferit… Or, dacă nu i-am cunoscut deloc sau i-am pierdut la o vârstă la care nu ni-i mai amintim, suferinţa dispare. E ca şi în cazul primului sărut, al primei îmbrăţişări! Bucuria e neasemuită când le experimentezi, însă viaţa te ajută să le uiţi tocmai pentru a nu suferi ulterior!

Consider că noi, fiinţele umane, ne naştem cu un Dor; unii dintre noi ni-l împlinim în această viaţă, alţii pot avea nevoie să ajungă pe alte tărâmuri pentru a-l ostoi. Oricum, sufletul este nemuritor şi fiecare are şansa de a cunoaşte frumuseţea Absolutului, doar că la momentul potrivit.

Acest Dor e neasemuit de frumos, dar în acelaşi timp e ca o căpuşă pentru noi. În permanenţă are nevoie să fie alimentat cu dragoste, cu plăcere, cu bine, cu frumos!

Eu am fost mezinul casei… Vă daţi seama că, în această calitate, mă bucuram de toată atenţia celorlalţi. Există credinţa că trebuie să te porţi frumos cu cei mai mici din familie, având în vedere că ei sunt cei care te vor petrece pe ultimul drum! Ca urmare, mai ales cu ocazia marilor sărbători de peste an, eram pus în capul mesei! Eu degustam primul din bucatele vecinilor ce ne deveniseră bunici. Am păstrat bine în memorie tabloul fiecăruia dintre ei. Parcă le simt şi azi bunătatea, însoţită de neputinţa vârstei.

Bunica Gafia, de exemplu, era vecina noastră din partea dreaptă. Pe soţul ei nu l-am cunoscut, murise înainte de a mă naşte. Îl vedeam doar în tabloul lor de miri, nelipsit din casele bătrânilor. Fusese un tânăr frumos ca un brad! În fotografie o ţinea protector în braţe pe frumoasa lui Albă ca Zăpada! În zilele călduroase de vară, bântuite de arşiţă, când familia mea pleca la muncă şi rămâneam singur acasă, bunica Gafia mă invita să luăm masa împreună. Era tare gospodină! Bătrâneţile nu-i răpiseră din darul gătitului! Bucatele îi erau ademenitoare, aroma lor mă distrăgea din orice aş fi făcut! Mai ales borşul ei… Mmm!

— Dragul maichii, îmi spunea cu glas blând, acesta e borş de la iepuraş! Nicăieri nu mai poţi mânca aşa ceva…

Aşa îmi spunea când eram mic de tot. Desigur, pe măsură ce creşteam, „iepuraşii" bunicii Gafia dispăreau ca în ceaţă. Înţelegeam multe, realizam că de fapt îmi vorbea astfel pentru a mă determina să mănânc.

Şi nu atât mâncarea îmi trezea un interes maxim, pentru că şi mama era o bună gospodină, ci mai degrabă eram captivat de modul în care mă servea bunica Gafia. Avea farfurii din lemn şi linguri tot din lemn, cum numai în cărţi mai văzusem! Semănau cumva cu cârja ei: erau lucioase de la atâta folosinţă! Iar pe măsuţă aşternea cu galanterie întotdeauna un ştergar alb, brodat pe margini chiar de mâna ei! Peste ani, doar prin restaurante de prestigiu din capitalele Europei am mai văzut asemenea adevărate opere de artă! Aceste detalii mă determinau să le mulţumesc pentru preţioasa amintire, prin ciubucul lăsat chelnerilor.

Ce să mai vorbim, toate obiectele din casa vecinilor aveau un farmec aparte şi făceau ca întâlnirile mele cu bunica Gafia să fie deosebite: fiecare zi petrecută cu ea decurgea altfel! Mi se părea că în preajma ei poveştile prind viaţă! Eram fermecat!

Când am mai crescut, altceva avea să îmi atragă atenţia şi mai mult la bunica Gafia: ne aşezam la masă împreună, însă ea nu mai mânca de la o vreme! Mă privea zâmbind cum înfulec cu poftă, dar nu se atingea de bucate! După ce terminam, mă conducea până la poartă!

Eram intrigat de comportamentul ei şi de aceea mă ascundeam în dosul portiţei împletite din nuiele şi o urmăream ce va face mai departe! Nu cumva aveam concurenţă? Îşi găsise, poate, vreun alt nepoţel? Cine reuşise să-i cucerească inima, tulburându-mi liniştea?

Dar vedeam cum bunica Gafia se întorcea în căsuţă, aducea dinăuntru o vază mică cu flori culese de pe câmp, nicidecum din grădiniţă, unde se îngrijea ca totul să fie neatins, având şi aici flori dintre cele mai frumoase!

Aşeza vaza cu grijă pe masa rotundă din lemn, unde stătusem mai devreme împreună. Îşi făcea pioasă semnul crucii, o auzeam murmurând în surdină o rugăciune şi sorbea apoi încetişor din străchinuţa ei, privind în continuare înspre a mea, ca şi cum aş fi fost încă acolo!

Alergam acasă şi trăgeam de mama:

— Mamă, mamă! De ce mâca Gafia nu mai mănâncă cu mine? o iscodeam curios.

Mama se oprea din ale sale ca de fiecare dată când trebuia să îmi astâmpere curiozitatea şi, pentru o clipă, cugeta la spusele mele. Sprâncenele i se arcuiau într-un fel anume, astfel încât ştiam că a înţeles prea bine despre ce este vorba, dar mie avea să-mi spună cu totul altceva, din raţiuni doar de ea ştiute…

— Dragul mamei, rostea duios, luându-mă pe după umeri. Bătrânii sunt foarte grijulii cu ceilalţi, pentru că de la o vreme aceasta devine misiunea lor, pe care o conştientizează cei care devin înţelepţi.

— Mâca Gafia are o misiune cu mine? întrebam nedumerit.

— Ea doar se îngrijeşte ca tu să te saturi, să nu te ridici flămând de la masă! Dacă nu, îţi va oferi şi porţia sa… de asta nu se atinge de ea! îmi explica mama.

Un timp, am luat de bune vorbele mamei şi mă gândeam până a doua zi la cea de-a doua porţie care rămânea neatinsă. „Păcat, se va strica!", îmi făceam griji. Minte de copil… Uneori, chiar îmi propuneam să o mănânc pe a mea şi să-i mai cer, să mă conving de ce-mi spusese mama! Dar niciodată nu reuşeam să termin ce aveam în strachina mea.

Apoi am crescut… Şi am înţeles singur ce o frământa pe mâca Gafia, de când mă făcusem mai mare: nu mânca odată cu mine pentru a nu mă incomoda cu neputinţele ei de om bătrân. Când eşti micuţ, nu observi anumite lucruri. Timpul însă nu vine pe nesimţite, cum suntem tentaţi să credem, dar cu lupele lui imaginare ne evidenţiază zilnic până şi cele mai mici detalii, deşi nu este neapărat în favoarea noastră… Aşa am descoperit că bunica Gafia se temea ca nu cumva să îmi fie greaţă de ea şi apoi să refuz să mai luăm masa împreună. De asta mânca abia după ce plecam eu. Deseori, bătrânii suferă din asemenea motive, din cauza pretenţiilor noastre nejustificate…

În fine, una peste alta, cu mâca Gafia aveam o relaţie frumoasă, ca între bunică şi nepot. Mergeam cu ea la magazin, o ajutam la cules legumele din grădină… Îmi povestea mereu crâmpeie din viaţa ei. Deseori, o însoţeam şi la biserică, sprijinindu-se în cârja ei şi de mine. Se deplasa din ce în ce mai greu. Se mai întâmplau şi lucruri nedorite între noi, de bună seamă: erau zile când găinile noastre neastâmpărate săreau gardul în grădină la mâca Gafia şi îi ciuguleau legumele. Atunci, bătrâna începea artileria! Folosea însă bulgări de ţărână mici, ca să nu le rănească. Ştia prea bine cum se creşte o pasăre şi cât de preţioasă este ea pentru o familie săracă şi numeroasă cum eram noi. Când nu le putea face faţă singură, striga:

— Gheorghiţă! Măi, Gheorghiţă, măi! Cu ce ţi-am greşit că mă laşi fără legume?

Mă simţeam important, responsabil! Era ca şi cum mă recunoştea drept stăpân al gospodăriei mele, chiar dacă aveam o vârstă fragedă! Ştiam întotdeauna care-i pricina când mă striga astfel! Şi imediat îmi făceam apariţia. Ca un superman, săream gardul la mâca, pentru că nu mai aveam timp să ocolesc pe la poartă… Îmi imaginam că bătrâna era furioasă pe cotcodacele mele. Le prindeam împreună şi le pedepseam tăindu-le penele de la aripi chiar în faţa ei, ca să nu mai poată zbura! Deşi asta era imposibil! Penele creşteau la loc! Dar voiam să o asigur că se întâmplase din greşeală şi că nu se va mai repeta! Era important pentru mine să o liniştesc, să păstrăm o relaţie armonioasă, aşa cum doream amândoi…

În ce priveşte cuplul de bunici din partea stângă, aceştia erau doi bătrâni desprinşi parcă şi ei din poveşti: îngrijiţi şi cu suflet bun! Pe bunicuţa din stânga o chema Alexandra. Dulciuri ca ale sale nu ştiu să mai fi gustat undeva: era foarte pricepută! Poate doar din când în când, la anumite restaurante din Paris, distingeam fie un aranjament deosebit la o masă, fie o aromă care îmi aducea aminte de bătrânica ce avea să-mi marcheze copilăria! Zâmbeam discret la dulcile mele aduceri aminte, ceea ce-i făcea curioşi pe ospătari. Mă vedeam nevoit să le povestesc frânturi din copilărie, amintirile ce mă înseninaseră! Pomenind despre bunica Alexandra, reuşeam să creez o atmosferă plăcută! Odată, am fost răsplătit pentru asta: am primit un bonus din partea casei, plus invitaţia ca de fiecare dată când ajung la Paris să trec pe la ei. Sunt conştient că în acest mod deveneam părtaş la nemurirea bătrânicii.

Ce iubeşte cel mai mult un copil? Prăjiturile, torturile, iar la astea bunica Alexandra era neîntrecută! Nu doar că le făcea deosebit de gustoase faţă de ale mamei, însă le orna într-un mod unic: în funcţie de cum era ziua, senină sau mohorâtă, le împodobea cu un norişor sau, din contră, cu un soare zâmbitor! Ca să nu mai pomenim de zilele de naştere, când, folosindu-se de bombonele mici-mici, multicolore, însoţite de lumânărele de asemenea colorate, mâinile ei dibace făureau adevărate capodopere! Noi, copilaşii, rămâneam cu gurile căscate privindu-le, dându-ne peste mânuţe unul altuia dacă îndrăznea cineva să se atingă să le guste primul fără voia bătrânicii!

Cred că nu greşesc cu nimic spunând că simţul detaliului, al frumosului în decoraţiuni l-am deprins de la bunica Alexandra. Pe lângă faptul că eram prezent la pregătirea bunătăţilor, eram foarte atent şi la modul în care le servea. Mereu îmi vine în minte chipul său zâmbitor atunci când ne servea cu aceste delicatese. Iar în urechi îmi răsună şi acum cuvintele ei blânde, bine ticluite, potrivite oricărui eveniment…

Aveam să-i revăd zâmbetul într-o vară. Mă aflam într-o călătorie la Viena. La o cafenea am cunoscut o chelneriţă. Era puţin mai în vârstă decât chelneriţele obişnuite. Dar cum s-a apropiat şi ne-a zâmbit, cu tortul în mână, am complimentat-o cu sinceritate, spunându-i de cine îmi aduce aminte!

De atunci, când ajung la Viena, merg de fiecare dată la cafeneaua respectivă, comemorând astfel chipul luminos al bunicii Alexandra. Nu se spune degeaba în popor că acela cu care ai împărţit clipe fericite îţi va apărea mereu prin diferite lucruri, semne sau chiar oameni, cu toate că nu se mai află în viaţă.

Soţul ei, bunicul Gavril, era o personalitate cu totul aparte. Aveam să-l cunosc mult mai bine într-o zi ploioasă a unei primăveri capricioase. Vremea mohorâtă mă făcuse să lenevesc mai mult pe cuptoraş. M-a trezit găgăitul gălăgios al boboceilor! Eu eram cel responsabil pentru că erau flămânzi!

Buna orânduire a gospodăriei intra în sarcinile mele. De aceea, am dat fuga, somnoros cum eram, să-i scot la păscut, să le închid gurile. Am ieşit din curte, am traversat drumul la toloaca din faţa gospodăriei şi… Când am zărit în noroi nişte urme cu totul aparte, somnul mi-a sărit brusc! Era o urmă de ciubotă, iar alături era ceva ca o găoace în formă de cerc de mărimea unui pumn de copilaş, conturată bine, se pare, de un inel, pentru că era perfect rotundă.

Cum plouase, urma era plină de apă! Pentru o clipă, am uitat de bobocei şi am pornit investigaţiile! A cui putea să fie o astfel de urmă? O persoană lasă în mod normal două urme gemene de paşi când merge, însă… Acum vedeam o singură urmă de picior, însoţită de acea găoace rotundă, amândouă pline cu apă!

Ce putea să fie? Cineva îşi făcuse de cap, vrând să mă facă curios? Fel de fel de gânduri îmi treceau prin minte. Am privit dincotro vin şi unde se îndreaptă urmele buclucaşe.

— Aha! Vin din dreapta drumului principal şi merg spre stânga! am concluzionat pentru început.

Am cercetat atent prin jur, dar nu vedeam pe nimeni care să îmi joace feste! Eram tot mai debusolat! Am lăsat bobocii cu gâsca supărată şi am dat fuga înapoi acasă, ca să-i spun mamei despre noua mea descoperire! Aveam o senzaţie stranie, de parcă descoperisem urmele unui extraterestru! Când colo, nu era nimeni acasă. Toţi erau plecaţi la câmp! Dormisem până aproape de prânz, fiind vreme ploioasă! Mi-am dat seama de ce protestaseră bobocii. Dormisem, dar ei aveau nevoie de mâncare.

Mi-am zis atunci că trebuie să elucidez cazul singur. Precaut, am luat din fugă un băţ ce stătea mereu rezemat de portiţă pentru a-l avea la îndemână în caz de nevoie. Încă nu depăşisem vârsta la care să-i ţin piept cocoşului, gânsacului şi curcanului, care se considerau ei înşişi stăpânii curţii! Am luat de curmei căţelul (care mi-a rămas devotat până în ultima zi a vieţii lui) şi, pregătit astfel, m-am întors la locul investigaţiei. Am luat urma acelor paşi neobişnuiţi, care m-au dus la portiţa vecinului din stânga noastră.

În ritmul bătăilor inimii, m-am apropiat de portiţa din lemn, veche de când lumea. Era ca o oază în mijlocul gardului din nuiele, care se întindea de o parte şi de alta! Peisajul era unul de basm, căci gardul era acoperit de sus până jos de curpeni de fasole! Ai fi zis că vrejul cu pricina avea misiunea de a lega nuielele între ele! Unde mai pui că era punctat în mod fermecător cu flori de bună-dimineaţa, mereu deschise odată cu primii zori ai zilei şi orientate către drum, spre a recepta în permanenţă evenimentele petrecute în afara gospodăriei.

M-am iţit printre leaţuri şi am descoperit că urmele misterioase duceau spre căsuţa bătrânească a vecinilor. Nu am riscat să intru nepoftit, pentru că ştiam că nu e frumos, iar ca să fiu sincer până la capăt, nici nu puteam deschide portiţa! Era legată cu o sârmă, nu avea balamale, iar din cauza ploii se împotmolise în pământ, de parcă acesta o înfiase pentru vecie. Era nevoie de o mână puternică, de adult, ca să o scoată.

Dar cum eram curios peste măsură, nici nu m-am îndepărtat de ea. Am stat la pândă în apropiere. Voiam să ştiu tot: cine intră, cine pleacă… Şi să aflu răspunsul ce mă măcina: ale cui sunt urmele! Când eram mai concentrat, găgăitul zgomotos al boboceilor mi-a distras atenţia! Un câine clăpăug le dădea târcoale şi i-a speriat! Îmi cereau ajutorul. Am lăsat baltă investigaţia şi, însoţit de căţelul meu, am dat fuga să-mi apăr cârdul de bobocei! Am recunoscut imediat „musafirul" nepoftit. Era câinele vecinului de care ne despărţeau câteva case. Am reuşit să-l îndepărtez fără probleme.

Mi-am văzut apoi de ale mele, dar abia aşteptam să vină seara, ca să-i spun mamei ce văzusem. Aşa făceam mereu! Seara îi spuneam tot ce mi s-a întâmplat peste zi în gospodărie şi în mahala, ca să fie la curent cu toate!

Din atitudinea mea, mama a înţeles că fusese o zi memorabilă pentru mine. Ea ştia cui aparţine urma misterioasă. Cu toate acestea, din punctul meu de vedere, a reacţionat foarte înţelept, aşa cum făcea de fiecare dată.

— Gheorghiţă, ce-mi spui tu e de mirare! a rostit cu voce tainică, sporindu-mi misterul. Te rog să investighezi în continuare, ca să descoperi cui aparţine această urmă şi apoi să-mi spui şi mie! Ai înţeles?

— Desigur, mamă! am răspuns responsabil, mândru de această misiune.

Doamne, am avut atunci parte de o noapte… Până dimineaţa am visat cum mergeam pe acele urme alături de căţelul meu… Iar investigaţia ne purtase paşii printr-o pădure întunecoasă, încât nu am reuşit să îmi împlinesc somnul ca de obicei. Până şi căţelul îmi vorbea cu glas omenesc, spunându-mi să lăsăm totul baltă şi să ne întoarcem acasă!

A doua zi, după ce familia s-a dus la câmp şi am rămas iarăşi stăpân pe gospodărie, am mers ca de obicei cu bobocii la păscut. Însă urma misterioasă dispăruse, datorită razelor. Dar, cum ştiam din ajun încotro se îndrepta, împreună cu detectivul meu patruped, m-am apropiat de portiţa vecinilor. Vremea nu mai era mohorâtă, din contră! Soarele bătea dogoritor şi totul părea adormit! Cum se spune în popor, razele îşi luau revanşa pentru ziua din ajun, când plouase din zori până-n seară. Natura părea acum amorţită. Nu se întâmpla absolut nimic.

M-am dat la umbra unui brusture, la umbra portiţei. Ploaia îi dăduse un plus de vigoare, iar frunzele îi stăteau ţepene ca nişte umbrele! Am luat căţelul în braţe, pentru că nici el nu îşi împlinise somnul şi m-am aşezat cuminte. Moleşit, mai ales pentru că nu dormisem bine, am aţipit îndată. Un zgomot ciudat ne-a trezit pe amândoi la un moment dat.

Am tresărit buimaci şi am desluşit un răsuflu greoi în preajmă. Nu am văzut nimic în jur. Ochii mi-au căzut pe căţel, care se uita spre portiţă. Dintr-acolo venea, din câte îmi dădeam seama! M-am apropiat tiptil. Zgomotul s-a repetat! Era mai mult un oftat a neputinţă. Cineva intrase pe poartă în timp ce dormeam! M-am dojenit că mă dovedisem căscat în misiunea mea. Încercând să recuperez ce se mai putea, m-am iţit printr-o crăpătură a portiţei şi am descoperit spatele unui bătrân. Purta o haină neagră, iar pe cap o şapcă deschisă la culoare, dar roasă de vremuri, la fel ca haina. Se îndepărta pe cărarea ce ducea spre căsuţă.

Nu-i vedeam picioarele… Zăream doar floricelele ce mărgineau potecuţa, fremătând la atingerea celui care intrase. Păreau că mă salută, invitându-mă să intru! Minte de copil… Dădeam un rol oricărei vietăţi, oricărei plante ce-mi ieşea în cale! Aşa am fost în copilărie, iar această latură a caracterului meu avea să-mi dezvăluie scriitorul ce urma să devin.

M-am înfiorat, habar nu am de ce. Poate mă temeam că fusesem văzut de acel bătrân. Însă nu înţelegeam de ce nu mă trezise, dacă mă descoperise? Am vrut să mă întorc la umbră, să-mi dau seama dacă bănuiala mea avea un temei! Umbra mă îmbia să îmi termin somnul ce-mi părea mai dulce decât mierea în acele clipe. Dar ochii îmi căzură pe urmele bizare, ce-mi erau cunoscute, mai ales cea rotundă, care mă răscolise în ajun!

Cu un efort mai mare, am împins portiţa. Am reuşit să o deschid! Am lăsat să intre mai întâi căţelul şi, fără să mai stau pe gânduri, am pornit după acele urme ce mă provocau atât de tare. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns în faţa căsuţei! Micuţă, bătrânească, văruită în alb, doar deasupra prispei avea un brâu albastru, spălat de ploaie. Era acoperită cu stuf vechi.

Urma care mă ademenise a intrat în casă! Uşa rămăsese deschisă. Dinăuntru se auzeau acorduri de muzică populară, probabil de la un aparat de radio.

Nu ştiam ce să fac. Am privit înapoi, de-a lungul cărării pe care venisem. Nu era nimeni! Florile îşi încetaseră freamătul, de parcă misiunea lor fusese să mă determine să intru în casă! Acum stăteau aliniate, nemişcate, iar albinuţele păreau că se ocupă de coafurile lor multicolore, pregătindu-le pentru momentul amiezii, când soarele avea să dea bineţe întregii naturi, din tronul său aflat în mijlocul bolţii cereşti.

Mi-am privit căţelul. Şi el se uita în ochii mei descumpănit. Ştia că nu are voie să intre în casă, cu atât mai mult cu cât era una străină!

— Ce-o fi, o fi… am murmurat.

Ce nu faci ca să îţi satisfaci curiozitatea?! Căţelul mi-a citit emoţiile, a înţeles că am hotărât să intrăm şi, curajos, păşi cel dintâi pragul. L-am urmat timid şi am ajuns în tindă. Mi-a atras atenţia de la început un şirag de usturoi împletit cu grijă, ce mă duse cu gândul la strigoi. Era agăţat într-un cui, pe peretele din dreapta. M-am cutremurat!

Pe cel din stânga era unul de ardei iuţi, uscaţi! Intuiţia îmi şopti să colectez câţiva, ca să-i încerc cu prima ocazie în borşul bunicii Gafia. Dar m-a distras un miros plăcut. Am simţit apoi instantaneu cum nările mi se umflă, adulmecând o mireasmă plăcută, de busuioc. La grindă, în tavan, am zărit o legăturică de busuioc uscat, legănându-se pe braţele unui curent, ca şi cum ţinea morţiş să îmi atragă atenţia că e acolo. În colţul tinzii, îmi sări imediat în ochi, datorită căţelului, care o mirosea insistent, o mătură din mălai proaspăt. Ai fi zis că ea era stăpâna acelui loc!

Le-am trecut curios în revistă pe toate. Câinele mă privea uimit, neînţelegând de ce ne opriserăm. Trăgea uşor, forţând curmeiul, ca şi cum îmi cerea să îi dau voie să continue investigaţia.

Voiam să explorez totul mai departe, împreună cu căţelul, exact ca o pisicuţă curioasă care a ajuns pe un tărâm străin. În dreapta era o uşă deschisă, ce dădea spre o cămăruţă lăturalnică. Mi-am lungit gâtul, iţindu-mă înăuntru. Am descoperit un bătrânel! Cel care avea să-mi devină în curând bunicul Gavril.

Stătea pe un scaun împletit din nuiele de răchită. Tacticos, dar îngândurat, cu fruntea invadată de picături de sudoare şi ieşind aburi din el, îşi scotea proteza de lemn care îi înlocuia piciorul drept. M-am înfiorat! Omul acela nu avea decât un picior! Urma aceea rotundă, misterioasă era a protezei! Reuşisem să-mi duc la capăt investigaţia…

Nu mai văzusem una ca asta! Cu timpul, aveam să aflu din povestirile lui că şi-l „lăsase" pe câmpul de război. I-am văzut şi uniforma militară, cu pieptarul plin de medalii! O ţinea agăţată cu grijă într-un cui, în ungherul din dreapta al odăiţei, pentru ca oricine îl vizita să o vadă. Era mândria lui, cartea lui de vizită! Într-o zi, mai târziu după ce ne-am cunoscut, a luat-o sfios, a scuturat-o de praf şi mi-a prezentat fiecare medalie în parte, spunându-mi ce merit ascunde. Am înţeles atunci că bunicul Gavril îşi oferise piciorul ca jertfă pe altarul suferinţei, pentru pacea care acum domină meleagul.

Însă atunci, cu ani în urmă, reacţia amândurora în momentul când ne-am zărit a fost una de teamă şi uimire. Bătrânul a dat repede proteza la spate, încercând să o ascundă în dosul scaunului. Parcă nu ar fi vrut să-i ştie cineva taina. Ba mai mult, ca să nu mă sperii, a acoperit piciorul ciunt cu o pătură pe care o trase în fugă de pe pat.

Stânjenit, s-a străduit să-mi zâmbească şi îmi făcu un semn călduros cu mâna.

— Dragă nepoţele, hai! Intră în casă! mă îndemnă. Să ştii că de mult aştept să ne vizitezi… adăugă deosebit de primitor.

La început, m-am pierdut. Căţelul a zbughit-o afară. Intrasem nepoftit, iar gazda ne descoperise! Pe de altă parte, când am auzit că îmi spune „nepoţele", inima mi-a venit la loc. Iar intuiţia mi-a şoptit că nu e cazul să mă neliniştesc, pentru că nu e nici un pericol!

Când eram gata să intru şi să mă apropii de bătrânelul blajin, dar atât de misterios, deoarece imaginea lui fără picior îmi aducea aminte de poveştile cu piraţi, o umbră apărută ca din senin mă făcu să tresar din nou.

M-am întors repede! Nici nu auzisem când se apropiase şi soţia lui, mâca Alexandra, o bătrânică parcă desprinsă din poveşti… Toată numai zâmbet, venea ducând grijulie în mână un ulcior cu lapte. Tare s-a mai bucurat văzându-mă.

— Doamne, ce minune ne-a apărut în bătătură? Cine ne-a vizitat căsuţa?

Vocea îi era zglobie, astfel încât imediat m-am simţit ca acasă! Unde mai pui că mâca Alexandra s-a aplecat vioaie şi m-a îmbrăţişat cu drag, apoi m-a sărutat pe frunte, exact cum face o bunicuţă iubitoare. M-a cucerit imediat!

— Hai, intră la noi! m-au îndemnat într-un glas, cu prietenie, cei doi bătrânei.

Ce a urmat, vă puteţi imagina… Întrebări curioase din partea mea, răspunsuri pline de pilde din partea lor… În ce mă priveşte, eram ca un burete! Absorbeam totul, cu nesaţ! Aşa am fost de când mă ştiu: curios din fire, mereu pus pe şotii, încercând să cuceresc totul din priviri, căutând să descopăr chiar şi ceea ce pe alţii nu-i interesa, pentru că nu vedeau.

La un moment dat, m-au poftit la masă. M-au servit cu tot ce aveau. Atunci am făcut cunoştinţă cu dulciurile minunate ale bunicii Alexandra. De la cei doi bătrânei dulci am învăţat foarte multe lucruri. Multe din învăţămintele culese de la ei le voi reda în povestea mea, O inimă de Broscuţă, doar că personajele vor fi ca şi până acum, vietăţi din natură pe care le voi personifica. Dar voi, dragii mei cititori, vă veţi da seama că este vorba despre aceste personaje care mi-au marcat existenţa.

Aşadar de la bunicul Gavril am deprins multe învăţături preţioase. Una dintre ele a fost cum se lucrează pământul înainte ca acesta să primească în sânul său seminţele preţioase, la fel ca o tânără pregătită să devină mamă. Trebuie să vă spun că este vorba de o adevărată artă! Ceea ce am învăţat de la el nu mai văzusem niciodată, la nimeni! Nici la părinţii mei, deşi grădinile noastre erau despărţite doar de un gard de nuiele şi poate ar fi fost firesc să fie îngrijite la fel.

Înainte de a fi semănat, pământul bunicului Gavril arăta ca o plăpumioară densă, afânată! Punea multe îngrăşăminte, pregătite peste an, îl săpa cu grijă… Când călcam pe el, mi se afundau tălpile picioruţelor în ţărână ca într-un caier de lână şi aveam un nemaiîntâlnit sentiment de plăcere.

Apoi, înainte de a presăra seminţele, bunicul Gavril lua un măr, tot din cele de anul trecut, pe care le ţinea în beci. Când îl scotea, îi simţeai aroma păstrată de răcoarea beciului. Bătrânul muşca pofticios din el, după care închidea ochii şi şoptea cu evlavie o rugăciune, probabil. După aceea, îl arunca cât de sus putea! Dacă la cădere mărul se afunda în ţărâna pregătită de el, însemna că pământul e gata să primească seminţele.

Când am mai crescut şi a înţeles că acest moment era important pentru mine, bunicul Gavril îmi dădea mie să muşc din măr! Pregăteam împreună pământul şi participam deci la întregul ritual!

— Dragul bunicului, îmi spunea cu voce blajină. Doar când pământul e bine pregătit îţi va primi mărul de bunăvoie… Iar dacă vei muşca şi tu din el, iar după aceea i-l vei dărui, e ca şi cum împărtăşeşti totul cu pământul! Astfel, îţi va răspunde că e pregătit să primească seminţele!

Insist să mă pronunţ asupra acestui aspect… Bunicul Gavril, devenit unul dintre bunicii mei prin adopţie, putea să asculte glasul pământului, respiraţia acestuia şi tot ce îl înconjura din natură! Ştia când pământul e gata să primească sămânţa. Era mai degrabă o artă ceea ce făcea el! O artă moştenită de la strămoşii lui, pe care acum o pot vedea doar prin documentarele înregistrate prin Japonia, cu grădinile suspendate de acolo!

Legumele din grădina bunicului Gavril erau cu adevărat cele mai frumoase din sat, dar şi cele mai gustoase! Li se ducea vestea! Orice localnic ar putea confirma şi astăzi acest adevăr.

Iubea nespus de mult copiii! Iar eu îi chemam şi pe alţii de seama mea, din mahala, să participe la ritualul vecinului meu! Ne ascundeam după gardul de nuiele şi îl pândeam curioşi! El ştia că suntem acolo, ne simţea, dar se prefăcea că nu ştie! Deseori, se înhăma la borona de lemn, pe care punea o tulpină de copac, moştenită tot din strămoşi, ca să o facă şi mai grea, şi necheza asemenea unui cal! Ne amuzam de el, râzând în hohote, dar nu se supăra pe noi, cum ar face alţi bătrâni… Din contră, bunicul Gavril făcea tot posibilul să ne intre în voie, oferindu-ne zile de nedescris, care ni s-au întipărit pentru totdeauna în minte. Consider că dădea astfel dovadă de înţelepciune, nicidecum de naivitate, cum am fi tentaţi să judecăm o asemenea atitudine. El conştientiza că, făcându-ne pe plac, îşi câştiga nemurirea în memoria noastră!

Pentru că acesta este adevărul: acum, când nu mai e de mult în viaţă, îmi amintesc de bunicul Gavril de parcă ar fi aievea! De multe ori mă cuprinde un dor neasemuit de dânsul şi de ceilalţi bunici, când îmi vizitez casa părintească sau când văd bătrâni asemenea lor!

Şi pentru că au devenit părtaşi vieţii mele, împodobind-o într-un mod luminos, voi continua să îi imortalizez în cărţile mele, asigurându-mă astfel că nemurirea lor e garantată, iar trăirea lor frumoasă să devină pildă vie celor care ne vor urma!

Pe treapta a cincea a minunatei scări

Iată, am citit şi al cincilea volum – eu, pentru că voi abia acum începeţi să o faceţi! –, am ajuns pe a cincea treaptă a unei scări care a început ca o promisiune, iar acum nu ştiu şi poate nici autorul nu ştie cât de mult se va înălţa, câte trepte urmează să aibă. De data aceasta, continuăm să aflăm informaţii surprinzătoare despre Bătrânul Şobolan, despre eroismul vieţii sale şi să urmărim aventurile Bădicăi, fratele mai mare al vechiului nostru prieten, Puricele, aflat într-o discuţie începută încă din primul volum cu Viermişorul de Mătase. Aventurile Bădicăi nu sunt puţine. Atacul stupului de albine împreună cu prietenul Păduche era să sfârşească prost, cei doi scăpând ca prin urechile acului. Ulterior, albinele însă aveau să-şi dovedească înţelepciunea, transformând hoţii de miere din inamici în aliaţi, poate chiar în prieteni. Operaţiunea de curăţare a urechilor Bătrânului Şobolan pare un fel de explorare a unei peşteri, fiind însoţită de numeroase încercări şi primejdii. În sfârşit, conflictul Bătrânului Şobolan cu viermii, la care Puricele doar asistă din palma acestuia, îi ridică nivelul adrenalinei mai ceva decât dacă ar fi participat el însuşi la un asemenea conflict sau la o altă aventură teribilă.

Ca de obicei, autorul ne introduce în mitologiile privind viaţa de pe acest pământ. De data aceasta, extraordinare mi s-au părut cele privind bătălia munţilor din care s-au născut continentele (la scară planetară) şi povestea despre felul în care cârtiţele au ajuns să fie oarbe (la scară mică). Este o extraordinară poveste despre dragoste, fidelitate, dar şi răzbunare. Iar efectele uimitoare pe care lectura le are asupra mea în privinţa unor fiinţe pe care nu le priveam şi nu le puteam privi înainte cu simpatie continuă şi în acest volum. După purici şi şobolani, mi-au devenit simpatici cumva şi păduchii, ba chiar şi viermii. E drept că nu toţi dintre aceştia din urmă! Dar Bătrânul Vierme, care, în tinereţe, i-a salvat viaţa Bătrânului Şobolan, cu siguranţă mi-a căzut simpatic, din acelaşi motiv pentru care îmi devenise simpatic şi Şobolanul (mă refer la înţelepciune). Este foarte interesant cum acest ciclu de poveşti pentru copii – poate că pentru copiii de toate vârstele, inclusiv pentru bunici ca mine! – îşi duce la bun sfârşit misiunea educativă. Din întâmplările extraordinare prezentate în poveştile şi istorioarele incluse în firul labirintic al marii naraţiuni, se desprind mereu sensuri, sfaturi discrete, tâlcuri care să ne îndrepte viaţa în direcţia cea bună. Nimic forţat, nimic educativ cu forţa – procedee care ar provoca mai degrabă o reacţie de respingere din partea cititorilor mici şi mai puţin mici! Totul e discret, sugerat, astfel încât conţinutul educativ este preluat mai degrabă ca un fel de bomboană dulce şi aromată decât un hap amar, neplăcut. Este interesant cum un autor aflat la primele sale cărţi a deprins această tehnică pe care alţii cu experienţă mai bogată a scrisului au aflat-o târziu sau n-au aflat-o deloc.

Felicit autorul pentru ridicarea acestei noi trepte a miraculoasei sale scări a poveştilor şi le urez micilor – şi marilor – cititori o lectură plăcută! De data aceasta, au şi mai mult de citit, în aşteptarea viitorului volum!

20 iulie 2011, în Iaşi

Liviu Antonesei

Poveste încarcerată V

Ne întoarcem, pentru început, în celula cruntei închisori din sudul Franţei, acolo unde a luat naştere povestea noastră…

Cum mă uitam printre gratii, privirea mi-a fost atrasă de stelele a căror lumină se strecura sfioasă printre ele. Gratii blestemate! Până şi pe micuţele astre parcă ar fi vrut să le pescuiască de pe bolta cerului! Râvneau la tot ce se bucura de libertate! Voiau să prindă stelele, cu sita lor ruginită; apoi, gratiile voiau să se înfăţişeze cu ele pline de mândrie la ospăţul judecătorilor, ca un fel de jertfă prin care să le mulţumească acestora că le-au dat şi lor un rost pe această lume: să slujească suferinţa care, tot judecătorii au hotărât, trebuie să „moşească" naşterea Binelui pe pământ.

Am oftat adânc. Cu ajutorul aerului curat pe care îl inspiram, îmi puteam răsfoi arhiva conştiinţei, strângând cele mai preţioase amintiri ale trecutului.

Valul de aer care mi-a inundat plămânii îmi deschise o pagină foarte ciudată a vieţii. Revedeam tabloul unui vechi obicei din copilărie, când, în serile târzii, mergeam la pescuit cu tovarăşii mei. Mult mai uşor îmi era să prind peşte ca să asigur masa familiei pentru a doua zi, decât să-i dau voie mamei să taie o pasăre pe care o crescusem un an de zile cu mâna mea…

De obicei, nu mă încumetam să merg singur la pescuit, căci năvodul era prea mare şi nu aveam destulă putere să îl mânuiesc. Însă, uneori, când nimeni nu voia să meargă cu mine, mă încăpăţânam, îmi luam inima în dinţi şi plecam neînsoţit. Tata mă învăţase cum să procedez atunci când nu aveam ajutoare, în diverse situaţii. Astfel, când mă duceam singur la pescuit, înfigeam la mal parul care ţinea un capăt al năvodului, iar cu celălalt înaintam în larg, până când apa îmi ajungea până la gât. De acolo, mă întorceam la mal, făcând un ocol larg, lăsând apoi totul în seama norocului: peştele nimerea sau nu în plasa năvodului. Repetam ritualul până cădeam frânt de oboseală. Reuşeam astfel să-mi astâmpăr setea de a mă bucura de serile frumoase, care mă atrăgeau, îndemnându-mă să le urmez ca o nălucă…

Desigur, niciodată nu ne aventuram prea departe; pescuiam în lacurile din apropierea comunei, ca să ne fie uşor să aducem peştele şi năvodul acasă. Cum e şi firesc, nu lipseau pericolele! Locuitorilor din vecinătate nu le pica prea bine că noi, nişte străini, veneam la pescuit în apele lacurilor de pe teritoriul lor. Trebuia să fim atenţi: puteam rămâne şi fără năvod, şi fără peşte… alegându-ne şi cu o bătaie soră cu moartea, dacă nu le dădeam totul de bunăvoie.

Cea mai mare dramă era să pierdem năvodul. La cât de săraci eram, ar fi fost o mare tragedie pentru familie să nu mai avem cu ce să ne asigurăm hrana de zi cu zi… Păsările şi animalele le creşteam de obicei pentru negoţ, ca să ne putem întreţine fraţii mai mari la şcolile din oraş.

Pregătirea pentru pescuit era un adevărat ritual. Să ne fi văzut cum ne foiam fiecare încolo şi-ncoace! Ne îngrijeam ca nu cumva să uităm ceva acasă! Deseori, tata se apropia de noi ca să ne mai dea câteva sfaturi „de-ale pescarilor", dar şi ca să facă fel de fel de glume pe seama tinereţii noastre, mai ales când vedea că luăm totul mult prea în serios.

Într-una din acele seri de neuitat, mi-a spus în taină:

— Ai grijă, fecioraşul tatei, dacă în seara asta îţi cade în năvod vreo stea sprinţară, care a coborât din înaltul cerului să se scalde în apele lacului, să mi-o aduci neapărat! Nici pretenţii de peşte nu mai am! Dar să nu spui nimănui! De mult îi duc dorul! şoptea tânguit, devenind visător.

— O stea? râdeam de spusele tatei. Ce să caute o stea în năvodul meu? îl întrebam, mai mult ca să mă aflu în treabă.

— Câteodată, stelele coboară din înaltul cerului să facă baie în apele lacului… îmi răspundea tata serios, fără să ţină cont de tonul meu ironic.

Apoi mă fixa repede cu privirea şi adăuga la fel de şoptit:

— Ar fi cel mai frumos cadou pe care mi l-ar putea dărui cineva vreodată! Bineînţeles, cu excepţia nepoţilor, îmi spuse făcându-mi din ochi.

Cuvintele lui mă distrau. Copil cu minte fluşturatică, râdeam plin de voioşie ascultându-l şi îl întrebam:

— De ce vrei o stea? De ce nu-mi ceri alte comori care ar putea fi tăinuite de adâncurile lacului? Cum ar fi ştiucile, racii şi încă multe alte delicatese… Vreo scoică perlată… Şi apoi, dacă printr-o minune aş găsi-o, ce ai face tu cu o stea? Uiţi ce vârstă ai? îl întrebam intrând în jocul lui. Stelele aparţin numai celor tineri, care abia încep să se aventureze în viaţă!

— Ca să o domesticesc, dragul tatei! îmi răspundea el serios. Pe urmă, tot vouă v-aş lăsa-o moştenire, că viaţa stelelor e lungă-lungă! Asemenea razelor soarelui care ne încălzesc… Soarele e tot o stea! Şi apoi… e aducătoare de noroc şi împlineşte orice vis! Ca să nu mai vorbim că dăruieşte sănătate! Orice stea este o creaţie a Stăpânului Universului! Şi se ştie că, acolo unde este binecuvântarea lui Dumnezeu, binele sporeşte văzând cu ochii!

Îl priveam descumpănit pe tata… Nu reuşeam să-l urmăresc până la capăt.

— Aş vrea să-i descopăr farmecul celest, copile, pentru care orice pământean şi-ar da şi viaţa! îmi spunea încercând să fie cât mai explicit. Cine nu ar vrea să atingă stelele, să le îmbrăţişeze, visând fără speranţă că una dintre ele ar putea fi a lui şi numai a lui?

Râdeam în hohote cu prietenii mei. Vorbele tatei, inundate de o dorinţă surdă, îmi trezeau un sentiment hilar. Minte de copil…

— Ce te-ar face să crezi că stelele ar vrea să poposească în lacurile noastre, şi nu în cele străine, la care săracii ca noi nu au acces, cum se întâmplă în cazul mai multor dorinţe? încercam să-l descos.

— Ei, fecioraş drag, îmi răspundea tata oftând. Ţi-aş spune eu multe lucruri, frumos împodobite, pline de mister, dar ştiu că mintea ta e prea crudă… Nu ar avea puterea să găzduiască asemenea discuţii! Şi dacă totuşi cuvintele mele ar intra în mintea ta, sărmana ar putea plesni la un moment dat de duritatea lor, iar sănătatea dezvoltării tale ar fi ameninţată… Iar eu nicidecum nu-mi doresc asta, ca orice părinte! spunea tata, fluturând din cap cu fermitate. Lasă, că vei creşte tu mare! se resemna el, luându-mă blând pe după umeri.

Apoi continua:

— Dacă Dumnezeu te va ajuta, îţi vei da singur seama că, în serile târzii, toate stelele de pe cer se scaldă taman în lacurile noastre! Dar tot farmecul lor stă în faptul că puţini sunt cei care se bucură de darul de a le vedea… Tu nu înţelegi acum, pentru că anii copilăriei sunt ca o sită mult prea rară şi nu prea îţi dau voie să strângi învăţăturile înţelepte! În mintea ta intră totul de-a valma, iar la vârsta asta simţi nevoia să te joci cât mai mult! Atunci când vei deveni adult, vei ajunge să ignori tot ce vine dinspre frumoasa şi inocenta copilărie! O vei pedepsi astfel pentru că te-a lipsit brusc de confortul ei, unde toate fanteziile prindeau contur, în timp ce realitatea din jur e plină de dezamăgiri… Maturitatea vine întotdeauna însoţită de tot felul de probleme neaşteptate şi nu vei mai avea timp de „mărunţişuri precum cele din copilărie. Desigur, există şi destui „ciudaţi care, deşi ajunşi la maturitate, continuă să aibă mintea rătăcită! Sunt sortiţi să hoinărească fără noimă printre iluziile cu care îi ademeneşte viaţa, încăpăţânându-se să nu iasă din copilărie! Din păcate, cu cât vor fi mai mulţi rătăciţi din aceştia, cu atât puterea lor va creşte! Ei sunt aleşii Răului. Se întâmplă exact ca în cazul unui taur de coridă care, atâta vreme cât este ţinut închis, nu este periculos. Însă, de îndată ce va fi lăsat în libertate, în fruntea unei turme nenumărate, poate ucide cu uşurinţă!

Stând în captivitate, în el se naşte ura, un puternic instinct dominator, nesuportând ideea că natura este mai presus decât dânsul. Iar odată ce ura încolţeşte într-o minte bolnavă, ea va creşte, şi va creşte, depăşind orice limite! Va avea astfel nevoie de tot mai multă „hrană"! Şi nu una oarecare, ci una aleasă: minţi luminate, suflete curate…

La un moment dat, dus pe gânduri, tata spunea:

— E-he-he! Mintea rătăcită a acestor bezmetici va urzi fără odihnă un sistem lipsit de orice milă, ca să nu mai spun de binecuvântarea Domnului, de care nici nu vor să audă! Nimicnicia lor îi va determina să scormonească fără încetare peste tot! Vor face ca fraţii şi prietenii să se urască între ei. Vor aduna tinichele lipsite de valoare şi, modelându-le în formă de stele, le vor împodobi cu tot felul de simboluri ciudate. Vor ridica la rang nebănuit unelte simple, precum secera şi ciocanul, încercând să-i facă pe toţi să creadă că doar cu ajutorul lor vor putea reconstrui o lume întreagă. Ne vor forţa pe noi, ceilalţi, cu mintea trează, să ne închinăm acestor obiecte neînsufleţite! Din păcate, aşa cum mai spuneam, aceşti „încoronaţi ai prostiei omeneşti vor fi din ce în ce mai mulţi! Vor ajunge să domine! rostea tata cu amărăciune în glas. Sclavi ai propriului destin, ei vor vopsi stelele de tinichea pe care şi le-au făurit, cu sângele celor care nu le vor accepta ideologia, crezând că în acest mod le vor face mai demne de cinstire chiar decât stelele adevărate. Plini de naivitate, vor prinde aceste „stele în pieptul propriilor copii, încredinţând inimile acestora unor fiare lipsite de suflet. Nici mai-marii sistemului, ajunşi la maturitate, nu se vor lăsa mai prejos: le vor purta cu mândrie chiar în frunte! Îmbătaţi de putere, vor ajunge să creadă cu tărie că, dacă sunt protejaţi de stelele lor din fier, urmându-şi ideologia, vor putea stăpâni o lume întreagă. Vor vrea să-i demonstreze lui Dumnezeu că nu sunt mai prejos decât El, că şi ei pot să creeze stele cu care să acopere pământul, la fel de multe câte găzduieşte bolta cerului! Ura faţă de Creator le va întuneca sufletele şi vor dărâma bisericile, pentru ca nimeni să nu i se mai închine Domnului! Ei înşişi vor dori să primească toate osanalele…

Apoi, tata ofta, privind undeva în zare şi adresându-se parcă acelor smintiţi:

— Uf, cât se înşală sărmanii! Copile, să ştii un lucru! îmi spunea întorcându-se brusc spre mine, îmblânzindu-şi vocea: o stea care nu îţi aparţine, nu are cum să se lipească de tine, mai ales dacă e meşterită de o mână de păgân. Mai mult, ea va fi cea care te va distruge, în cele din urmă, dacă nu o vei lăsa în pace!

Încerca apoi să îmi explice:

— Imaginează-ţi un obiect străin, de exemplu, un spin pe care l-ai băga cu forţa în propriul tău corp. Din momentul în care corpul îl simte, se va lupta să-l dea afară, pentru că e structurat să se apere cu orice preţ! Vor fi situaţii când va reuşi, dar şi când va ceda. Corpul va prefera mai curând să moară decât să lase un parazit să se hrănească din el, murdărindu-l. Vorbim despre demnitate, fiule! spunea tata cu glas răspicat, aplecându-se spre mine şi privindu-mă în ochi. Mulţi aleg moartea, decât să-şi piardă sau să-şi ştirbească demnitatea. Să nu uiţi niciodată că ceea ce nu-i al tău nu-ţi va putea aparţine niciodată, oricât te-ai strădui! Orice ţi se va putea lua cu forţa, fiule, inclusiv viaţa! Dar să ţi se dea ceva forţat niciodată nu se va putea, dacă vei fi demn! De exemplu, stelele nu vor accepta ca cineva să le pângărească, să le cioplească, mai ales dintr-un material ieftin! Aşa încât cei care vor crede că vor reuşi să cucerească totul prin îngenunchere şi înşelăciune amarnic se vor înşela. Ei înşişi vor fi cei care vor ajunge să hoinărească rătăcitori, pe un drum care se va dovedi de cele mai multe ori fără sfârşit, neducând, eventual, decât spre prăpastie! Fără binecuvântarea lui Dumnezeu, nimeni nu poate ajunge la împărăţia binelui, deşi toţi, indiferent de josnicia sau măreţia sufletului lor, râvnesc să ajungă acolo.

Ascultându-l pe tata, zâmbetul începea să-mi piară încetul cu încetul. De priceput, nu pricepeam mare lucru, dar simţeam trăirea intensă a spuselor sale. Pe de altă parte, eram interesat de povestea lui despre stelele din lac, pe care şi le dorea cu ardoare.

— Dar ce-i cu stelele care fac baie în lac? Tu le-ai văzut vreodată? îl întrebam, încercând să revenim la subiectul care mă amuzase.

Aproape lăcrimând, tata mi-a răspuns, dând din cap dezamăgit:

— Da… Şi nu doar o dată!

— Şi… ai spus cuiva despre asta? l-am întrebat mirat. Mama ştie?

— Da, i-am spus mamei tale! Însă tocmai pentru că nu am păstrat această taină, adânc ascunsă în sufletul meu, am ajuns la spitalul de nebuni, murdărindu-mi demnitatea din cap până-n picioare… mărturisi tata şi mai mâhnit. O voi putea spăla numai când voi ajunge în rai, dacă voi avea parte de

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre O inimă de Broscuță. Volumul 5. Trădarea, logodnica blestemului

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor