Testamentul lui Sherlock Holmes

AVENTURA CUTIEI DE CARTON¹

(1893)

Alegând câteva cazuri tipice care ilustrează remarcabilele calități intelectuale ale prietenului meu Sherlock Holmes eu am dorit, pe cât posibil, să le aleg pe acelea care aveau un minimum de goană după senzațional și ofereau un tablou fidel al talentului său. Totuși este din nefericire imposibil să separi complet caracterul senzațional de ideea de crimă, iar naratorul este pus în dilema de a sacrifica detalii, care sunt esențiale în argumentarea sa, ori de a folosi materialul pe care întâmplarea și nu selecția i l-a pus la dispoziție. După această scurtă prefață voi reveni la notițele mele referitoare la ceea ce s-a dovedit a fi o ciudată înlănțuire de evenimente cu adevărat îngrozitoare.

Era o zi de august caniculară. Strada Baker era ca un cuptor și strălucirea orbitoare a soarelui pe zidul de cărămidă galbenă al casei de vizavi îți îndurera ochii. Era greu de crezut că era același zid care se contura fantomatic prin ceața iernii. Jaluzelele noastre erau pe jumătate trase iar Holmes stătea ghemuit pe canapea citind și recitind o scrisoare primită cu poșta de dimineață. În ceea ce mă privește, timpul petrecut ca ofițer în India mă pregătise să suport căldura mai bine decât frigul, așa că un termometru care indica nouăzeci de grade Fahrenheit nu mă incomoda. Dar ziarul de dimineață nu era interesant. Parlamentul luase vacanță. Toată lumea plecase din oraș iar eu tânjeam după luminișurile din New Forest sau prundișul din Southsea. Contul bancar cam gol mă făcuse să-mi amân vacanța, iar tovarășul meu nu era atras nici cât negru sub unghie nici de mediul rural și nici de mare. Adora să stea exact în mijlocul unei aglomerări de cinci milioane de oameni, cu antenele întinse, amestecându-se printre ei, reacționând la cel mai mic zvon sau bănuială de crimă nerezolvată. Printre multele lui calități nu se număra și dragostea pentru natură iar unica schimbare era când în loc să se gândească la răufăcătorul de la oraș îi urmărea sosia de la țară.

Fiindcă Holmes era prea absorbit de ceea ce făcea și nu avea chef de conversație, am pus deoparte ziarul plictisitor, m-am lăsat pe spate și m-am lăsat cuprins de melancolie. Deodată vocea tovarășului meu mi-a întrerup gândurile:

— Ai dreptate, Watson. – a spus el – Mi se pare cel mai absurd mod de-a rezolva o dispută.

— Foarte absurd! – am exclamat, după care mi-am dat brusc seama cum el se făcuse ecoul celor mai intime gânduri ale mele așa că m-am așezat mai bine în scaun uitându-mă perplex la el cu uimire.

— Ce-i asta, Holmes? – am țipat eu – Depășește orice mi-aș fi imaginat.

El a râs din tot sufletul văzându-mi uluirea.

— Îți amintești, – mi-a spus – acum câtăva vreme, când ți-am citit pasajul acela dintr-o schiță de Poe în care un bun psiholog urmărește gândurile nerostite ale tovarășului său, tu ai fost înclinat să tratezi problema ca pe o simplă exagerare a autorului. Când eu am remarcat că am obiceiul să fac același lucru tu ți-ai exprimat neîncrederea.

— Ba nu!

— Poate nu prin cuvinte, dragul meu Watson, dar sigur ai ridicat sprâncenele. Așa că, atunci când am văzut că arunci ziarul și intri pe firul reveriei, am fost foarte fericit că am ocazia să-l descifrez și în sfârșit să-l întrerup ca o dovadă că fusesem pe aceeași lungime de undă cu tine.

Dar eu eram tot nemulțumit.

— În exemplul pe care mi l-ai citit, – i-am replicat – finul psiholog a tras concluziile din acțiunile omului pe care-l observa. Dacă-mi amintesc bine acesta s-a împiedicat de o grămadă de pietre, s-a uitat spre stele și așa mai departe. Dar eu stăteam liniștit pe scaun și ce indicii putea să-ți dea asta?

— Ești nedrept cu tine însuți. Trăsăturile sunt date omului ca un instrument pentru exprimarea emoțiilor, iar ale tale te-au servit cu credință.

— Vrei să spui că mi-ai urmărit firul gândurilor privindu-mi fața?

— Fața și în special ochii. Poate nu-ți amintești cum a început reveria ta.

— Nu.

— Atunci o să-ți spun. După ce-ai aruncat ziarul, aceasta fiind acțiunea care mi-a atras atenția asupra ta, ai rămas cam o jumătate de minut fără nici o expresie. Apoi, ochii ți s-au oprit pe tabloul proaspăt înrămat al Generalului Gordon și am văzut după schimbarea de expresie că începuseși să visezi cu ochii deschiși. Dar n-a durat foarte mult. Ochii ți-au rătăcit spre tabloul neînrămat al lui Henry Ward Beecher aflat acolo sus pe teancul tău de cărți. Pe urmă ai aruncat o privire scurtă spre perete și, bineînțeles, expresia ei era evidentă. Te gândeai că, dacă portretul ar fi înrămat, ar acoperi spațiul acela gol și s-ar potrivi cu cel al lui Gordon.

— M-ai înțeles de minune! – am exclamat

— Până aici n-aveam cum să mă rătăcesc. Dar gândurile tale s-au întors la Beecher și te-ai uitat cu atenție de parcă ai fi vrut să-i cunoști caracterul descifrându-i trăsăturile. Apoi ochii n-au mai scrutat tabloul dar ai continuat să privești într-acolo și expresia ți-a devenit gânditoare. Îți aminteai mersul carierei lui Beecher. Îmi dădeam seama perfect că nu poți face asta fără să te gândești la misiunea în care a servit Nordul în timpul Războiului Civil, fiindcă îmi amintesc cât de indignat erai de modul în care a fost primit de cetățenii mai turbulenți. Erai așa de pornit pentru asta încât știam că nu te poți gândi la Beecher fără să te gândești și la acest aspect. O clipă mai târziu, când am văzut că-ți iei ochii de pe tablou, am bănuit că te gândeai la Războiul Civil, iar când am văzut că strângi din buze, ochii îți strălucesc și strângi pumnii, am fost sigur ca te gândeai la cavalerismul de care ambele părți au dat dovadă în acea luptă disperată. Dar după aceea, din nou, fața ți s-a întristat și ai clătinat din cap. Reflectai la tristețea, grozăvia și inutilitatea vieții. Mâna ți-a zburat spre rana cea veche și un zâmbet ți-a tremurat pe buze, ceea ce mi-a arătat că în minte ți se strecurase gândul cât de nepotrivit e acest mod de a rezolva neînțelegerile dintre popoare. În clipa aceea ți-am dat dreptate, că era absurd și m-am bucurat să aflu că toate deducțiile mele fuseseră corecte.

— Absolut corecte! – i-am răspuns – și acum, după ce mi-ai explicat, îți mărturisesc că sunt la fel de uimit ca înainte.

— A fost ceva superficial, dragul meu Watson, te asigur. Nu ți-aș fi atras atenția cu asta dacă n-ai fi fost oarecum neîncrezător deunăzi. Dar am aici o mică problemă care se poate dovedi mai dificil de rezolvat decât enigma de mai devreme. Ai observat în ziar un paragraf referitor la conținutul neobișnuit al unui pachet trimis prin poștă domnișoarei Cushing, din Cross Street, Croydon?

— Nu, n-am văzut nimic.

— Ah! trebuie să-l fi trecut cu vederea. Aruncă-mi-l mie. Uite, aici sub coloana cu informații financiare. Vrei să fi amabil să-l citești tare?

Am prins ziarul pe care îl aruncase iar spre mine și am citit paragraful indicat. Avea titlul „Un Colet înspăimântător". „Domnișoara Susan Cushing, care locuiește pe Cross Street, Croydon, a fost victima a ceea ce poate fi catalogat ca o farsă extrem de scandaloasă, dacă nu cumva incidentul are un substrat mai sinistru. Ieri la ora două după-amiaza un pachet mic, învelit în hârtie maro, i-a fost înmânat de către poștaș. Înăuntru era o cutie de carton umplută cu sare grunjoasă. După ce a răsturnat sarea, Miss Cushing a fost îngrozită când a găsit două urechi de om, în aparență de curând recoltate. Cutia fusese trimisă din Belfast prin serviciul de coletărie în dimineața precedentă. Nu există nici un indiciu referitor la expeditor, iar chestiunea e cu atât mai misterioasă cu cât Miss Cushing, care este o celibatară de cinzeci de ani, a dus o viață foarte retrasă și are atât de puține cunoștințe și corespondenți, încât e un eveniment rar pentru ea să primească ceva prin poștă. Totuși acum câțiva ani, când locuia la Penge, închiria o parte din casă la trei tineri studenți la medicină de care a fost nevoită să scape fiindcă erau dezordonați și gălăgioși. Poliția e de părere că această atrocitate a cărei victimă a fost Miss Cushing se poate să fi fost înfăptuită de acești tineri care îi purtau ranchiună și sperau s-o sperie trimițându-i aceste rămășițe din sala de disecție. Teoria pare probabilă, deoarece unul din acești studenți venea din nordul Irlandei adică, după cum credea Miss Cushing, din Belfast. Între timp se fac investigații active în această chestiune, cel însărcinat cu soluționarea cazului fiind domnul Lestrade, unul din cei mai inteligenți detectivi."

— Asta-i tot in Daily Chronicle. – a spus Holmes după ce-am terminat de citit. – și acum referitor la prietenul nostru Lestrade. Azi-dimineață am primit de la el un bilet în care spune:

„Cred că acest caz e foarte apropiat de domeniul dumitale. Avem speranța că vom rezolva problema, dar există dificultăți, fiindcă nu avem un punct de pornire. Desigur, am telegrafiat poștei din Belfast, dar în ziua aceea s-au expediat multe colete și nu au posibilitatea de a-l identifica exact pe acesta sau de a-și aminti expeditorul. Cutia e una de o jumătate de livră de tutun îndulcit cu melasă și asta nu ne ajută deloc. Teoria referitoare la studentul la medicină încă mi se pare cea mai credibilă, dar, dacă ai câteva ore libere, aș fi foarte fericit să te întâlnesc. Voi fi toată ziua sau acasă sau la secția de poliție."

— Ce zici, Watson? Poți să învingi căldura și să tragi o fugă până la Croydon cu mine în speranța unui caz deosebit pentru cronica ta?

— Chiar îmi doream ceva de făcut.

— Atunci vei primi. Sună să ne-aducă ghetele și spune-le să cheme o birjă. Mă întorc după ce mă schimb de halatul de casă și-mi umplu tabachera.

În timp ce eram în tren a trecut o rafală de ploaie așa că în Croydon arșița nu era așa de chinuitoare ca în oraș. Holmes trimisese o telegramă așa că Lestrade, la fel de rigid, de spilcuit, cu același aer de dihor ca totdeauna, ne aștepta la gară. După cinci minute de mers, am ajuns în Cross Street, unde locuia domnișoara Cushing.

Era o stradă foarte lungă mărginită de clădiri cu două etaje, din cărămidă, îngrijite și pretențioase, cu trepte din piatră albă și grupuri mici de femei cu șorțuri scrobite care stăteau la uși bârfind. La jumătatea străzii Lestrade s-a oprit și a bătut la o ușă pe care a deschis-o o servitoare tânără și mărunțică. Miss Cushing era în camera din față, unde am fost poftiți. Era o femeie cu o față placidă, ochi mari și blânzi, cu părul încărunțit ondulat lateral pe tâmple. Avea în poală un șervețel lucrat, iar pe un taburet din apropiere ținea un coș cu fire de mătase colorată. Când Lestrade a intrat ea a spus:

— Lucrurile acelea îngrozitoare sunt în magazie. Aș vrea să le luați de aici cât mai curând.

— Așa voi face, Miss Cushing. Le-am păstrat aici doar până când prietenul meu, domnul Holmes, putea să le vadă în prezența dumnea-voastră.

— De ce în prezența mea, domnule?

— În caz că dorea să vă pună întrebări.

— Ce rost avea să-mi pună întrebări când v-am spus că nu știu absolut nimic despre asta?

— Aveți dreptate, doamnă. – a spus Holmes în maniera lui împăciuitoare – Nu mă îndoiesc că deja v-ați enervat mai mult decât necesar pentru problema asta.

— Așa și este, domnule. Sunt o femeie liniștită și trăiesc foarte retrasă. E un lucru nou pentru mine să-mi văd numele în ziare și să-mi intre polițiști în casă. Nu am lucrurile acelea aici, domnule Lestrade. Dacă doriți să le vedeți trebuie să mergeți afară, la magazie.

Era un șopron mic în grădina îngustă din spatele casei. Lestrade a intrat și a adus o cutie galbenă de carton, o bucată de hârtie maro și niște sfoară. La capătul potecii era o bancă și ne-am așezat acolo în timp ce Holmes examina unul câte unul obiectele pe care Lestrade i le înmânase.

— Sfoara e extrem de interesantă. – a remarcat el ținând-o în lumină și mirosind-o. – Ce crezi despre sfoara asta, Lestrade?

— A fost dată cu smoală.

— Exact. E o bucată de sfoară unsă cu smoală. Fără îndoială ai remarcat că Miss Cushing a tăiat sfoara cu o foarfecă, după cum se observă după rosăturile de pe fiecare parte. Asta e important.

— Nu înțeleg de ce. – a spus Lestrade

— Important este faptul că nodul e intact, iar acest nod este neobișnuit.

— E făcut cu mare atenție. Deja am notat acest aspect. – a spus Lestrade mulțumit.

— Cam atâta despre sfoară atunci. – a zâmbit Holmes – Să vedem ambalajul cutiei. Hârtie maro, mirosind distinct a cafea. Cum, n-ai observat? Cred că nu încape îndoială. Adresa imprimată cu caractere mai degrabă dezordonate: „Miss S. Cushing, Cross Street, Croydon, scrise cu un stilou cu penița lată și cu cerneală de foarte proastă calitate. Cuvântul „Croydon a fost inițial scris cu „i, care a fost apoi schimbat în „y. Deci coletul a fost trimis de un bărbat, scrisul e fără discuție masculin, cu o educație limitată și nefamiliarizat cu orașul Croydon. Până aici, toate bune! Cutia este una de tutun îndulcit cu melasă, de culoare galbenă și nici un semn distinctiv în afară de două urme de degete pe colțul din stânga jos. Este umplută cu sare grunjoasă de aceeași calitate cu cea folosită la conservarea pieilor și în alte sco-puri comerciale obișnuite. Și scufundate în ea sunt aceste obiecte absolut neobișnuite.

În timp ce vorbea, a scos cele două urechi și, după ce și-a pus o bucată de lemn pe genunchi, le-a examinat atent în timp ce Lestrade și cu mine, așezați de o parte și de cealaltă a lui, ne aplecam în față privind rând pe rând înfiorătoarele rămășițe și fața gânditoare, concentrată a prietenului nostru. În cele din urmă le-a pus la loc în cutie și o vreme a cugetat adânc. Într-un târziu a spus:

— Desigur ați observat că urechile nu sunt o pereche.

— Da, am observat asta. Dar dacă e vorba despre o farsă făcută de niște studenți care participa la disecții, le-a fost ușor să trimită două urechi diferite ca să facă o pereche.

— Întocmai. Dar aceasta nu e o farsă.

— Ești sigur de asta?

—Toate raționamentele o contrazic puternic. Cadavrele din sala de disecție sunt injectate cu substanțe de conservare. Pe urechile astea nu se vede nici o urmă de așa ceva.Și sunt proaspete. Au fost tăiate cu un instrument tocit, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi făcut-o un student. Pe urmă, cineva familiarizat cu medicina s-ar fi gândit să le conserve în fenoli sau alcool rectificat, în nici un caz în sare grunjoasă. Vă repet că aici nu e vorba de o farsă, ci noi investigăm o crimă foarte serioasă.

M-a străbătut un fior vag în timp ce ascultam cuvintele tovarășului meu și vedeam cât de grave și împietrite îi erau trăsăturile. Acest început brutal părea să ascundă în umbră, în fundal, o ciudată, inexplicabilă grozăvie. Totuși Lestrade a clătinat capul ca un om doar pe jumătate convins. A spus:

— Fără îndoială, sunt obiecții la teoria cu gluma, dar sunt motive mult mai puternice s-o respingem pe cealaltă.Știm că această femeie a dus în ultimii douăzeci de ani o viață foarte liniștită și respectabilă la Penge și aici. În tot acest timp nu cred c-a lipsit de acasă măcar o zi. Atunci de ce Dumnezeu un criminal i-ar trimite ei dovezile vinovăției lui, mai ales că, cu excepția ipotezei în care este o actriță desăvârșită, nici ea nu înțelege mai mult decât noi din toate astea?!

Holmes a răspuns:

— Asta-i problema pe care trebuie s-o rezolvăm, iar în ceea ce mă privește o voi aborda presupunând că raționamentul meu e corect și că s-a comis o crimă dublă. Una dintre urechile astea e a unei femei, e mică, delicat conturată și are gaura pentru cercel. Iar cealaltă e a unui bărbat, arsă de soare, decolorată și tot cu gaură de cercel. Probabil acești doi oameni sunt morți, altfel am fi avut vești despre ei până acum. Astăzi este vineri. Coletul a fost expediat joi dimineața. Deci tragedia a avut loc fie miercuri fie marți sau mai demult. Iar, dacă cei doi sunt morți, cine în afară de criminal putea să trimită domnișoarei Cushing rezultatul faptei sale? Putem considera că expeditorul pachetului este omul pe care-l căutăm. Dar trebuie să aibă un motiv serios ca să-i trimită pachetul lui Miss Cushing. Dar care-i acesta? A fost ca s-o înștiințeze că fapta s-a comis sau poate ca s-o mâhnească. Însă în cazul acesta ea știe cine e. Știe? Mă îndoiesc. Dacă ar ști de ce-ar fi chemat poliția? Ar fi putut să îngroape urechile și nimeni n-ar fi descoperit. Asta-i ce-ar fi făcut dacă ar fi vrut să-l protejeze pe criminal. Iar, dacă n-ar vrea să-l protejeze, i-ar spune numele. Aici e un mister care trebuie descifrat.

Vorbise cu voce tare, rapid, uitându-se fix cu o expresie impenetrabilă peste gardul grădinii, dar deodată s-a ridicat în picioare și s-a îndreptat spre casă spunând:

— Vreau să-i pun câteva întrebări domnișoarei Cushing.

— În cazul acesta s-ar putea să te las aici – a spus Lestrade – fiindcă mai am o trebușoară de care să mă ocup. Nu cred că eu mai am ceva de aflat de la Miss Cushing. O să mă găsești la secție.

— Vom trece pe-acolo în drum spre gară. – a răspuns Holmes.

Câteva clipe mai târziu el și cu mine eram înapoi în camera din față, unde doamna, indiferentă, încă lucra la milieul ei. Când am intrat l-a pus în poală privind direct spre noi cu ochii ei albaștri, cercetători. A spus:

— Domnule, sunt convinsă că această chestiune e o greșeală iar pachetul nu-mi era deloc destinat mie. I-am spus același lucru de mai multe ori domnului de la Scotland Yard, dar el pur și simplu a râs de mine. N-am nici un dușman pe lume după câte știu, așa că de ce mi-ar face cineva o asemenea farsă?

Holmes s-a așezat lângă ea:

— Și eu am aceeași părere, Miss Cushing. Cred că e mai mult decât probabil …

S-a oprit iar eu am fost surprins când am văzut cât de intens privea profilul doamnei. Pentru o clipă surpriza și satisfacția s-au citit pe fața lui energică, dar, când ea s-a întors spre el, să vadă din ce cauză tace, expresia lui redevenise la fel de impenetrabilă ca de obicei. M-am uitat la rândul meu cu atenție la părul ei încărunțit și lins, la boneta împodobită, la cerceii auriți, la trăsăturile placide, dar n-am putut găsi nimic din ce-ar fi justificat evidenta emoție a tovarășului meu.

— Ar fi una sau două întrebări…

— Ah, m-am săturat de întrebări! – a strigat Miss Cushing neli-niștită.

— Mi se pare că aveți două surori.

— De unde știți asta?

— Imediat ce am intrat în cameră am observat că aveți pe polița de deasupra șemineului fotografia unui grup de trei