Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Citiți previzualizarea

evaluări:
4.5/5 (2 evaluări)
Lungime:
534 pagini
9 ore
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789731989617
Format:
Carte

Descriere

Willie Sutton (1901–1980) a fost unul dintre cei mai mari spărgători de bănci ai Americii. Jefuia băncile înarmat cu un pistol sau cu o mitralieră Thomson, dar nu a tras niciodată vreun foc de armă. Și-a atins apogeul în perioada Marii crize economice (1929–1933), când a jefuit zeci de bănci. Americanii, sărăciți de criză, l-au transformat în erou național: băncile îi jefuiseră pe ei, Sutton jefuia băncile vinovate. Bașca incredibila performanță de a evada de trei ori din închisori considerate de maximă siguranță. Mare cititor, când a fost prins ultima dată, în 1952, în camera lui s-au găsit bani, arme și opera lui Proust. Ziarele au scris despre asta și toată lumea s-a repezit să cumpere În căutarea timpului pierdut. Dacă ar fi avut mai mulți Suttoni, americanii ar fi devenit, fără discuție, niște oameni culți… – Ștefan Agopian

Cine atinge cărțile lui J.R. Moehringer trebuie ori să poarte mănuși, ca să se protejeze, ori să știe de la bun început că ele sunt bântuite de un microb ciudat, care stârnește în scurt timp, în doar câteva minute, boala gravă a cititului. Și nu a oricărui fel de-a citi, ci a unuia arzător (ca febra), care nu te mai lasă nici să mănânci, nici să bei apă, nici să dormi. Rar am pomenit la un scriitor și la o scriitură o asemenea forță a seducției și acaparării. – Filip Florian

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789731989617
Format:
Carte

Despre autor

J.R. Moehringer, winner of the Pulitzer Prize for feature writing in 2000, is a former national correspondent for the Los Angeles Times. Author of the bestselling memoir, The Tender Bar, he is also the co-author of Open by Andre Agassi.


Legat de Sutton

Cărți conex

Previzualizare carte

Sutton - J. R. Moehringer

recunoștință

NOTA AUTORULUI

——

După ce și-a petrecut jumătate de viață în închisoare, intrând și ieșind, Willie Sutton a fost eliberat definitiv în 1969, în Ajunul Crăciunului. Ieșirea sa bruscă din Attica Correctional Facility¹ a declanșat un iureș mediatic. Ziare, reviste, rețele de televiziune, emisiuni — toate își doreau un interviu cu cel mai evaziv și prolific spărgător de bănci din istoria Americii.

Sutton a acordat unul singur. Și-a petrecut toată ziua următoare cu un reporter de ziar și un fotograf, mergând cu mașina prin New York și vizitând scenele celor mai faimoase jafuri și alte puncte de interes din viața lui ieșită din comun.

Articolul care a rezultat în urma acestor lucruri a fost însă foarte superficial, cu multe greșeli — sau minciuni — și puține dezvăluiri în adevăratul sens al cuvântului.

Din păcate, și Sutton, și reporterul, și fotograful au murit, astfel încât se pot face doar presupuneri în legătură cu ce s-a întâmplat între ei în acea zi de Crăciun și ce s-a întâmplat cu Sutton în cei șaizeci și opt de ani dinainte.

Această carte e presupunerea mea.

Dar este, de asemenea, dorința mea.


¹ Închisoare de maximă siguranță din orașul Attica, statul New York.

Am spus-o întreit: Ce îți spun de trei ori e adevărat.

LEWIS CARROLL, Vânătoarea de Snark

Partea I

Astfel, la început, toată lumea era America… fiindcă nicăieri nu existau bani.

JOHN LOCKE,

Al doilea tratat despre cârmuire

———————

1

Scrie când vin după el.

E așezat la biroul lui de metal, aplecat peste un carnețel galben, vorbește cu el însuși și cu ea — ca întotdeauna, cu ea. Așa că nu-i observă cum stau în cadrul ușii. Până când își trec bastoanele peste zăbrele.

Ridică privirea, își aranjează ochelarii mari și uzați, cu puntea lipită de multe ori cu scotch. Doi paznici, unul lângă altul, cel din stânga gras și moale și palid, parcă ar fi din untură, cel din dreapta înalt și sfrijit și cu un semn ca un bănuț pe obrazul drept.

Paznicul Stânga îl trage de curea.

— În picioare, Sutton. Șefu’ vrea să te vadă.

Sutton se ridică în picioare.

Paznicul Dreapta arată cu bastonul.

— Ce…? Plângi, Sutton?

— Nu, domnule.

— Nu mă minți, Sutton. Văd bine că ai plâns.

Sutton își atinge obrazul. Degetele rămân umede.

— Nu mi-am dat seama că plângeam, domnule.

Paznicul Dreapta își flutură bastonul către carnețel.

— Ce-i ăla?

— Nimic, domnule.

— Te-a întrebat ce-i ăla, spune Paznicul Stânga.

Sutton simte cum începe să-l strângă piciorul bolnav. Scrâșnește din dinți de durere.

— Romanul meu, domnule.

Se uită prin celula lui plină de cărți. El le urmărește ochii. Nu e niciodată bine când paznicii se uită prin celula ta. Pot oricând să găsească ceva dacă și-au pus în cap. Se uită încruntați la cărțile de pe jos, la cărțile așezate de-a lungul dulăpiorului de metal, la cărțile de lângă chiuveta cu apă rece. Celula lui Sutton e singura de la Attica plină cu cărți de Dante, Platon, Shakespeare, Freud. Nu, i l-au confiscat pe Freud. Prizonierii nu au voie să aibă cărți de psihologie. Directorul crede că vor încerca să se hipnotizeze între ei.

Paznicul Dreapta rânjește. Îi dă Paznicului Stânga un ghiont — fii pe fază.

— Roman, ă? Despre ce e?

— Ei… Despre viață, domnule.

— Ce dracu’ știe un pârnăiaș despre viață?

Sutton ridică din umeri.

— E adevărat, domnule. Dar știe cineva ceva?

Zvonul a răsuflat. La prânz, douăzeci de reporteri au sosit deja și se îngrămădesc la poarta din față, dau din picioare, își suflă în mâini. Unul dintre ei spune că tocmai a auzit — e zăpadă pe drum. Multă. Douăzeci de centimetri cel puțin.

Toți oftează.

— E prea frig ca să ningă, spune veteranul grupului, un bătrân războinic telegrafist cu bretele și pantofi negri ortopedici.

E la UPI² din vremea procesului Scopes³. Trage un scuipat pe pământul înghețat și se încruntă la nori, apoi la turnul paznicului principal, care pentru unii arată ca Noul Castel al Frumoasei Adormite de la Disneyland.

— E prea frig ca să stăm aici, spune reporterul de la New York Post.

Mormăie o insultă la adresa directorului, care a refuzat de trei ori să lase presa să intre în închisoare. Reporterii ar putea să bea cafea caldă chiar în acest moment. Ar putea să folosească telefoanele, să facă planuri de ultimă oră pentru Crăciun. În schimb, directorul încearcă să dovedească ceva.

— De ce, se întreabă cu toții, de ce?

— Fiindcă directorul e o jigodie, spune reporterul de la Time, de-aia.

Reporterul de la Look își ține degetul mare la doi centimetri de arătător.

— Dă-i unui birocrat atâta putere, spune, și țin-te bine. Nu-i sta în cale.

— Nu doar unui birocrat, spune reporterul de la New York Times. Toți șefii ajung până la urmă niște fasciști. Firea omenească.

Reporterii își împărtășesc povești de groază despre șefii lor, despre editori, despre retardații mizerabili care i-au însărcinat cu treaba asta blestemată. Există un termen jurnalistic nou-nouț, apărut anul acesta de la războiul din Asia, folosit frecvent pentru treburi ca asta, treburi unde stai să aștepți cu toată turma, de obicei afară, expus stihiilor, foarte conștient că n-o să capeți nimic bun, cu siguranță nimic pe care să nu-l capete și restul turmei. Termenul este futai în grup. Fiecare reporter are parte din când în când de un futai în grup, asta e meseria, dar un futai în grup în Ajunul Crăciunului? În fața închisorii Attica?

— Nu-i chiar mișto, spune reporterul de la Village Voice. Nu-i mișto.

Reporterii sunt ostili mai ales la adresa șefului tuturor șefilor, guvernatorul Nelson Rockefeller. Cel cu ochelarii de Buddy Holly și indecizia cronică.

— Guvernatorul Hamlet, spune reporterul de la UPI, rânjind spre pereți. O să facă asta sau nu?

Țipă către Palatul Frumoasei Adormite:

— Cacă-te sau dă-te de pe oală, Nelson! Defechează sau abdică!

Reporterii dau din cap, mormăie, dau din cap. Ca și prizonierii din partea cealaltă a acestui zid de nouă metri, își pierd răbdarea. Prizonierii vor să iasă, reporterii vor să intre și ambele grupuri dau vina pe Om. Înfrigurate, obosite, furioase, ostracizate de societate, ambele grupuri sunt în pragul revoltei. Niciunul nu observă frumoasa lună care răsare încet deasupra închisorii.

E plină.

Paznicii îl duc pe Sutton din celula lui în corpul D printr-o ușă zăvorâtă, coboară într-un tunel și ajung la punctul de control central de la Attica — prizonierii îi spun Times Square —, ce duce către toate corpurile de celule și birourile. Din Times Square paznicii îl duc pe Sutton la biroul directorului adjunct. E a doua oară luna asta când Sutton e chemat la adjunct. Săptămâna trecută a fost ca să afle că cererea de eliberare condiționată i-a fost refuzată — o lovitură cumplită. Sutton și avocații lui fuseseră atât de încrezători. Obținuseră sprijinul unor judecători importanți, descoperiseră lacune în actul de condamnare, strânseseră scrisori de la medici care garantau că Sutton era pe moarte. Dar comitetul de eliberare format din trei oameni a spus pur și simplu nu.

Adjunctul e la birou. Nu se obosește să ridice privirea.

— Bună, Willie.

— Bună ziua, domnule.

— Se pare că ne pregătim de decolare.

— Domnule?

Adjunctul flutură mâna deasupra hârtiilor împrăștiate pe birou.

— Astea sunt hârtiile tale de eliberare. Îți dau drumul.

Sutton clipește, își masează piciorul.

— Îmi dau… drumul? Cine, domnule?

Adjunctul ridică privirea, oftează.

— Șeful penitenciarelor. Sau Rockefeller. Sau amândoi. Albany nu s-a hotărât încă ce vor să spună. Guvernatorul, fiind fost bancher, nu e sigur că vrea să-și pună numele pe hotărâre. Dar șeful penitenciarelor nu vrea să treacă peste comitetul de eliberare. Oricum, te lasă să pleci.

— Să plec, domnule? De ce, domnule?

— Să-mi bag pula dacă știu. Să-mi bag pula dacă-mi pasă.

— Când, domnule?

— În seara asta. Dacă n-o să mai sune telefonul și dacă reporterii n-or să mă mai hărțuiască să-i las să-mi transforme închisoarea în studioul lor privat. Dacă reușesc să completez blestematele astea de formulare.

Sutton se holbează la adjunct. Apoi la paznici. Glumesc? Par serioși.

Adjunctul se întoarce la hârtiile lui.

— Drum bun, Willie.

Paznicii îl duc pe Sutton la croitorul închisorii. Toți cei eliberați dintr-o închisoare a statului New York primesc un costum de eliberare, o tradiție de cel puțin un secol. Ultima dată când lui Sutton i s-au luat măsurile pentru un costum de eliberare, președinte era Calvin Coolidge⁴.

Sutton stă în fața oglinzii din trei părți a croitorului. E șocat. N-a stat de multe ori în fața oglinzii în ultimii ani și nu-i vine să creadă ce vede. E fața lui rotundă, e părul lui cărunt neted, e nasul lui detestat — prea mare, prea lat, cu nările de dimensiuni diferite — și aceeași umflătură roșie mare pe pleoapă, pomenită în toate rapoartele poliției și anunțurile FBI-ului de la Primul Război Mondial încoace. Dar ăsta nu e el — nu poate fi. Sutton s-a mândrit mereu că are o anumită strălucire mândră, chiar și în cătușe. Totdeauna reușise să arate fercheș, galant, chiar și în hainele de deținut. Acum, la șaizeci și opt de ani, vede în oglindă că toată strălucirea, toată ferchezuiala și galanteria au dispărut. E un omuleț desenat, cu pungi sub ochi. Arată ca Felix Motanul. Până și mustăcioara subțire, cândva sursă de mândrie, arată ca mustățile motanului din desene animate.

Croitor stă lângă Sutton, cu un metru verde în jurul gâtului. Bătrânul italian din Bronx, cu doi dinți din față cât niște degetare, agită niște nasturi și niște monede în buzunar în timp ce vorbește.

— Deci îți dau drumul, Willie.

— Așa se pare.

— De când ești aici?

— De șaptesprezece ani.

— Când ai avut ultima oară un costum nou?

— O. Acum douăzeci de ani. Pe vremuri, când îmi mergea bine, îmi făceam toate costumele la comandă. Și cămăși de mătase. D’Andrea Brothers.

Își mai amintește adresa: 587 Fifth Avenue. Și numărul de telefon. Murray Hill 5–5332.

— Sigur că da, spune Croitor, D’Andrea, făceau lucruri frumoase. Mai am un frac de la ei. Urcă-te pe suport.

Sutton se urcă, mormăie.

— Un costum, spune. Iisuse, credeam că mi se vor lua măsurătorile doar pentru giulgiu.

— Nu fac giulgiuri, spune Croitor. Nu vede nimeni ce ai lucrat.

Sutton se încruntă către cele trei reflecții ale lui Croitor.

— Nu e suficient să faci ceva bun? Trebuie să vadă și oamenii?

Croitor își întinde metrul peste umerii lui Sutton, de-a lungul brațelor.

— Arată-mi un artist, spune, care să nu vrea să fie lăudat.

Sutton dă din cap.

— Așa gândeam și eu în privința spargerilor mele.

Croitor se uită la tripticul de Suttoni din oglindă și îi face cu ochiul celui din mijloc. Întinde metrul de-a lungul piciorului bolnav al lui Sutton.

— Lungime interior treizeci, anunță. La haină treizeci și opt scurt.

— Aveam patruzeci normal când am intrat în pârnaia asta. Ar trebui să-i dau în judecată.

Croitor râde ușor, tușește.

— Ce culoare vrei, Willie.

— Orice numai nu gri.

— Negru să fie atunci. Mă bucur că-ți dau drumul, Willie. Ți-ai ispășit greșelile.

— Ne iartă nouă greșelile noastre, spune Willie, precum și noi iertăm greșiților noștri.

Croitor își face cruce.

— Asta-i din romanul tău? întreabă Paznicul Dreapta.

Sutton și Croitor se privesc.

Croitor îndreaptă două degete ca un pistol spre Sutton.

— Crăciun fericit, Willie.

— La fel și ție, prietene.

Sutton îndreaptă două degete ca un pistol spre Croitor, apasă pe trăgaci cu degetul mare. Poc.

Reporterii vorbesc despre sex și bani și despre ultimele evenimente. Altamont, concertul ăla cumplit unde au murit patru hipioți drogați — cine e de vină? Mick Jagger? Hells Angels? Apoi îi bârfesc pe colegii lor mai de succes, în frunte cu Norman Mailer. Mailer nu numai că va candida pentru primăria New York-ului, dar tocmai a primit un milion de dolari ca să scrie despre aselenizare. Mailer — tipul ăsta scrie istoria ca pe ficțiune, ficțiunea ca pe istorie și se bagă și el în toate. Joacă după propriile reguli, în timp ce colegii lui, care trebuie să respecte regulile, sunt trimiși la Attica să le înghețe ouăle. Să-mi bag pula-n Mailer, sunt toți de acord.

Și să-mi bag pula-n lună.

Își suflă în mâini, își trag gulerele, fac pariuri dacă va ieși vreodată la iveală că directorul e de fapt un transsexual. Mai fac pariuri și în legătură cu primul lucru care se va întâmpla — Sutton fie va ieși, fie va muri. Reporterul de la New York Post spune că a auzit că Sutton nu doar bate la porțile morții, ci sună la sonerie, își șterge picioarele pe ștergător. Reporterul de la Newsday spune că artera din piciorul lui Sutton e înfundată iremediabil — un doctor care joacă tenis la perete cu cumnatul reporterului i-a spus-o. Reporterul de la Look spune că a auzit de la un prieten polițist din Bronx că Sutton mai are părți din pradă ascunse peste tot prin oraș. Șefii închisorii îl vor elibera pe Sutton și apoi polițiștii îl vor urmări ca să găsească banii.

E un mod de a rezolva criza bugetară, spune reporterul de la Times Union din Albany.

Reporterii își împărtășesc lucrurile pe care le știu despre Sutton, își dau unul altuia fapte și povești ca pe niște provizii reci care îi vor ajuta să treacă noaptea. Ce nu au citit sau nu au văzut la televizor au auzit de la părinții și bunicii și străbunicii lor. Sutton e primul spărgător de bancă al mai multor generații, primul care și-a clădit o carieră lungă — se întinde pe patru decenii. La apogeul lui, Sutton fusese chipul infracționalității americane, unul dintre cei puțini care se transformaseră din inamici publici în eroi populari. Mai deștept decât Machine Gun Kelly⁵, mai zdravăn decât Pretty Boy Floyd⁶, mai plăcut decât Legs Diamond⁷, mai pașnic decât Dutch Schultz⁸, mai romantic decât Bonnie și Clyde⁹, Sutton privea spargerea de bănci ca pe o artă și punea în ea zelul determinat al unui artist. Credea în studiu, planificare, muncă grea. Și, cu toate astea, era, de asemenea, creativ și inovator și, precum cei mai mari artiști, se dovedise un supraviețuitor tenace. Evadase din trei închisori de maximă siguranță, scăpase ani de zile de polițiști și agenți FBI. Era un Henry Ford în stilul lui John Dillinger — cu tente de Houdini, Picasso, și Rasputin. Reporterii știau de hainele elegante ale lui Sutton, de zâmbetul lui poznaș, de dragostea pentru cărțile bune, de licărirea diabolică din ochii lui albaștri luminoși, atât de albaștri, încât FBI-ul îi descrisese odată într-un comunicat ca fiind azurii. Rari sunt spărgătorii de bănci care trezesc atâta lirism în rândul FBI-ului.

Ce nu știu reporterii și ce au vrut dintotdeauna să știe cei mai mulți americani este dacă Sutton, cunoscut pentru că era non-violent, avea sau nu de-a face cu uciderea banditească a lui Arnold Schuster. Un tinerel de douăzeci și patru de ani din Brooklyn, veteran al Pazei de Coastă și iubitor de baseball, Schuster se urcase în metroul greșit într-o după-amiază și se trezise față în față cu Sutton, pe atunci cel mai căutat om din America. După trei săptămâni, Schuster era mort și uciderea lui neelucidată e probabil cel mai contrariant caz nerezolvat din istoria New York-ului. E, cu siguranță, partea care intrigă cel mai tare din legenda lui Sutton.

Paznicii îl duc pe Sutton înapoi la birouri. Un funcționar îi scrie două cecuri. Unul de 146 de dolari, salariul pentru șaptesprezece ani de lucru în diferite slujbe din închisoare minus impozitele. Altul de 40 de dolari, costul unui bilet de autobuz până în Manhattan. Toți prizonierii eliberați primesc o călătorie până în Manhattan. Sutton ia cecurile — se întâmplă cu adevărat. Inima începe să-i pulseze. Și piciorul. Își răspund unul celuilalt, ca solistul și solista într-o operă italiană.

Paznicii îl duc înapoi în celulă.

— Ai cincisprezece minute, îi spun și îi dau o plasă de cumpărături.

Stă în mijlocul celulei, locuința lui de șapte pe cinci din ultimii șaptesprezece ani. E oare adevărat că nu va dormi aici în seara aceasta? Că va dormi într-un pat moale cu așternuturi curate și fără suflete ieșite din minți deasupra și dedesubt care urlă și blestemă și imploră cu neputință și furie? Sunetul oamenilor în cuști — nimic nu se compară cu el. Pune plasa de cumpărături pe birou și își împachetează cu grijă manuscrisul romanului. Apoi caietele spiralate de la cursurile de scriere creativă. Apoi cărțile de Dante, Shakespeare, Platon. Apoi pe Kerouac. Închisoarea e locul în care îți făgăduiești ție însuți dreptul la viață. O frază care l-a salvat pe Sutton în multe nopți lungi. Apoi dicționarul de citate, care conține cea mai faimoasă replică spusă vreodată de cel mai faimos spărgător de bănci din America, Willie Sutton, cunoscut și ca Willie Șmecherul, cunoscut și ca Willie Actorul.

Atent, tandru, împachetează cartea de Ezra Pound. Acum vei ieși dintr-o confuzie de oameni. Și pe cea de Tennyson. Vino în grădină, Maud, sunt aici la poartă, singur. Murmură frazele. Ochii i se încețoșează. Mereu i se încețoșează. În cele din urmă își strânge carnețelul galben, cel în care scria când au venit paznicii după el. Nu e romanul lui, pe care l-a terminat de curând, ci un bilet de adio, cel pe care a început să-l scrie la o oră după refuzul comitetului de eliberare. Foarte adesea, gândește, așa se întâmplă. Moartea stă la poarta ta, își trage pantalonii, își îndreaptă toiagul spre tine — apoi te iartă.

Odată ce Sutton a strâns totul din celulă, adjunctul îl lasă să dea câteva telefoane. Întâi formează numărul avocatei lui, Katherine. E atât de bucuroasă că-și pierde șirul vorbelor.

— Am reușit, Willie. Am reușit!

Cum am reușit, Katherine?

— Au obosit să se lupte cu noi. E Crăciunul, Willie, și pur și simplu au obosit. A fost mai simplu să renunțe.

— Știu ce au simțit, Katherine.

— Și ziarele ne-au ajutat și ele cu siguranță, Willie. Ziarele au fost de partea ta.

Tocmai de aceea Katherine s-a înțeles cu unul dintre cele mai mari ziare. Spune care, dar mintea lui Sutton aleargă, nu înregistrează numele. Cei de la ziar o să-l repeadă pe Sutton la bordul unui avion particular în Manhattan, o să-l cazeze la un hotel și în schimb el o să le spună în exclusivitate povestea lui.

— Din nefericire, adaugă Katherine, asta înseamnă că o să trebuiască să-ți petreci ziua de Crăciun cu un ziarist și nu cu familia ta. E în regulă?

Sutton se gândește la familia lui. N-a mai vorbit cu ei de ani de zile. Se gândește la ziariști — cu ei nu a vorbit niciodată. Nu-i plac ziariștii. Totuși, nu e momentul să facă valuri.

— Da, e în regulă, Katherine.

— Acum, știi pe cineva care să te poată lua de la închisoare și să te ducă la aeroport?

— Găsesc eu pe cineva.

Închide, formează numărul lui Donald, care răspunde când sună a zecea oară.

— Donald? Willie sunt.

— Cine e?

— Willie. Ce faci?

— O. Salut. Beau o bere și mă pregătesc să mă uit la Călugărița zburătoare.¹⁰

Fii atent. Se pare că-mi dau drumul în seara asta.

— Îți dau ei drumul sau te eliberezi tu?

— E legal, Donald. Îmi deschid ușa.

— A făcut plopul pere?

— Nu știu. Dar cu siguranță poți culege niște micșunele din răchită. Poți să vii să mă iei de la poarta din față?

— Lângă treaba cu Frumoasa Adormită?

— Da.

— Bineînțeles.

Sutton îl întreabă pe Donald dacă poate să-i aducă niște lucruri.

— Orice vrei, spune Donald. Zi tu ce.

Un car de televiziune se oprește cu zgomot în dreptul porții. Un reporter TV sare din el, își agită microfonul. E îmbrăcat într-un costum de două sute de dolari, un pardesiu din păr de cămilă, mănuși gri de piele, butoni argintii. Reporterii de la ziare își dau coate.

— Butoni argintii — te-ai gândit vreodată?

Reporterul TV trece prin dreptul ziariștilor și le urează tuturor un Crăciun fericit.

— La fel, mormăie ei.

Apoi tăcere.

Noapte de vis, spune reporterul TV.

Nimeni nu râde.

Ziaristul de la Newsweek îl întreabă pe reporterul TV dacă l-a citit pe Pete Hamill în numărul de azi din Post. Apologie elocventă făcută de Hamill lui Sutton, cererea lui ca Sutton să fie eliberat, formulată ca o scrisoare adresată guvernatorului, ar putea fi motivul pentru care se află toți aici. Hamill l-a îndemnat pe Rockefeller să fie corect. Dacă Willie Sutton ar fi fost membru în consiliul de administrație al General Electrics sau un fost comisar de la direcția apelor și nu fiul unui fierar irlandez, s-ar plimba pe străzi în momentul de față.

Reporterul TV se încordează. Știe că tipul de la ziar crede că nu citește — că nu știe să citească.

— Da, spune, m-am gândit că Hamill a nimerit-o. Mai ales cu ce a spus despre bănci. Sunt printre noi astăzi oameni care, când privesc ratele dobânzilor ipotecare simt că băncile sunt cele care ne jefuiesc. Și mi s-a pus un nod în gât la partea despre reîntâlnirea lui Sutton cu o iubire pierdută. Willie Sutton ar trebui să poată să se uite încă o dată la rațe în Prospect Park sau să-și ia un hotdog de la Nathan’s sau să-și invite o veche iubită să bea ceva.

Asta dă naștere unei dezbateri. Chiar merită Sutton să fie liber?

— E un tâlhar, spune reporterul de la Newsday, de unde toată adulația asta?

— Pentru că în anumite zone din Brooklyn e un zeu, spune reporterul de la Post. Uită-te numai la mulțimea asta de oameni.

Sunt mai mult de douăzeci de reporteri și alți douăzeci de civili — cititori de romane polițiste, ascultători ai postului de radio al poliției, amatori de curiozități. Ciudați. Vampiri.

— Dar totuși, spune reporterul de la Newsday, vă întreb… de ce?

— Pentru că Sutton a jefuit bănci, spune reporterul TV, și cine naiba ar putea spune ceva bun despre bănci? Ar trebui nu doar să-i dea drumul, ar trebui să-i dea cheile orașului.

— Ce nu înțeleg, spune reporterul de la Look, este de ce Rockefeller, un fost bancher, ar elibera un spărgător de bănci.

— Rockefeller are nevoie de votul irlandezilor, spune reporterul de la Times Union. În New York nu poți să fi reales fără votul irlandezilor și Sutton e un fel de Jimmy Walker¹¹ plus Michael Collins¹² și vreo doi Kennedy amestecați într-o mare tocană Mulligan¹³.

— E un tâlhar nenorocit, spune reporterul de la Newsday, care s-ar putea să fie beat.

Reporterul TV pufnește. Sub braț are ultimul număr din Life, cu Charles Manson pe copertă. Ridică revista: Manson se uită fix la ei.

— În comparație cu tipul ăsta, spune reporterul TV, și cu Hells Angels și cu soldații care i-au măcelărit pe toți oamenii ăia nevinovați la My Lai… Willie Sutton e o pisicuță.

— Sigur, spune reporterul de la Newsday, e un adevărat pacifist. E Gandhi al Gangsterilor.

— Cu toate băncile, spune reporterul TV, toate închisorile, tipul n-a tras niciun foc de armă. N-a făcut rău nici unei muște.

Reporterul de la Newsday se pune în fața reporterului TV.

— Și Arnold Schuster? spune.

— Au, spune reporterul TV, Sutton n-a avut nimic de-a face cu Schuster.

— Cine zice?

— Eu.

— Și cine pula mea ești tu?

— O să-ți zic ce nu sunt. Nu sunt un salahor prăjit.

Reporterul de la Times sare între ei.

— Nu puteți să vă luați la bătaie fiindcă spuneți că cineva e sau nu e nonviolent… în Ajunul Crăciunului.

— De ce nu?

— Fiindcă, dacă vă luați la bătaie, o să trebuiască să scriu despre asta.

Încep să discute iar despre director. Nu-și dă seama că sunt aproape zero grade?

— O, fii sigur că-și dă seama. Îi place la nebunie. E beția puterii. Zilele astea toată lumea e beată de putere. Mailer, Nixon, Manson, Asasinul Zodiac¹⁴, polițiștii — suntem în 1969, omule, anul Beției de Putere.

Directorul îi privește probabil chiar în acest moment pe televizorul lui cu circuit închis în timp ce soarbe un coniac și râde de i se scutură curul gras. Nu e suficient că trebuie să ia parte la acest imens futai în grup, dar mai trebuie să fie și papagalii și fraierii unui cârnat macho criptofascist?

— Sunteți toți bine-veniți în dubița mea, spune reporterul TV. E cald. Avem televizor. Tocmai a început Călugărița zburătoare.

Suspine.

Sutton stă întins pe priciul lui, așteaptă. La șapte Paznicul Dreapta apare la ușă.

— Îmi pare rău, Sutton. N-a fost să fie.

— Domnule?

Paznicul Stânga apare din spatele Paznicului Dreapta.

— Au sosit noi ordine de la adjunct și spune că… nu pleci.

— Nu plec… de ce?

— De ce ce?

— De ce, domnule?

Paznicul Dreapta dă din umeri.

— O ceartă între Rockefeller și departamentul de eliberări condiționate. Nu reușesc să se pună de acord cine o să-și asume responsabilitatea sau cum să formuleze comunicatul de presă.

— Deci nu…?

— Nu.

Sutton se uită la pereți, la zăbrele. La încheieturile mâinilor. La venele violet, umflate și strâmbe. Trebuia s-o fi făcut când a avut ocazia.

Paznicul Dreapta începe să râdă. Și Paznicul Stânga.

— Glumeam, Sutton. În picioare.

Descuie ușa, îl conduc la croitor. Se dezbracă de costumul de deținut, își pune o cămașă nouă albă scrobită, o cravată albastră nouă, un costum negru nou cu o haină cu doi nasturi. Își trage ciorapii negri noi, intră în pantofii negri ascuțiți noi. Se întoarce spre oglindă. Acum vede vechea strălucire.

Se uită la Croitor.

— Cum arăt?

Croitorul își răscolește monedele și nasturii, ridică degetul mare în sus.

Sutton se întoarce către paznici. Nimic.

Paznicul Dreapta îl duce singur pe Sutton prin Times Square, apoi prin dreptul zonei administrative și spre intrarea din față. Doamne, ce frig e. Sutton strânge plasa cu obiectele lui și ignoră crampele și arsurile și durerea ascuțită din picior. Un tub de plastic ține artera deschisă și simte cum e gata să cedeze ca un pai.

— Trebuie să te operezi, i-a spus doctorul după ce i-a introdus tubul acum doi ani.

— Dacă aștept cu operația, o să-mi pierd piciorul, doctore?

— Nu, Willie, n-o să-ți pierzi piciorul… o să mori.

Dar Sutton așteptase. Nu voia să-l deschidă un doctor din închisoare. N-ar fi avut încredere într-un doctor de închisoare nici ca să deschidă un cont. Acum se pare că făcuse alegerea corectă. Putea să se opereze la un spital adevărat și să plătească din banii pe romanul lui. Cu condiția să-l publice cineva. Cu condiția să mai fie timp. Cu condiția să supraviețuiască acestei nopți, acestui moment. Zilei de mâine.

Paznicul Dreapta îl conduce pe Sutton pe lângă un detector de metale, pe lângă o masă de înregistrare, la o ușă neagră de metal. Paznicul Dreapta o descuie. Sutton face un pas în față. Se uită înapoi la Paznicul Dreapta, care l-a umilit și l-a bătut în ultimii șaptesprezece ani. Paznicul Dreapta i-a cenzurat lui Sutton scrisorile, i-a confiscat cărțile, l-a refuzat când a cerut săpun și pixuri și hârtie igienică, l-a plesnit când uita să spună domnule la sfârșitul unei propoziții. Paznicul Dreapta se pregătește — acesta e momentul în care prizonierilor le place să spună ce au pe suflet. Dar Sutton zâmbește ca și cum ceva dinăuntrul lui se deschide ca o floare.

— Sărbători fericite, puștiule.

Capul Paznicului Dreapta zvâcnește. Așteaptă o secundă. Două.

— Da, Sărbători Fericite, Willie. Mult noroc.

E puțin înainte de ora opt.

Paznicul Dreapta împinge ușa și pe ea iese Willie Sutton.

Un fotograf de la Life strigă „uite-l!". Treizeci de reporteri se bulucesc. Ciudații și vampirii se înghesuie între ei. Camerele de filmat se îndreaptă către fața lui Sutton. Lumini, mai strălucitoare decât reflectoarele închisorii îl lovesc în ochii azurii.

— Cum e să fii liber, Willie?

— Crezi că o să mai jefuiești vreodată o bancă, Willie?

— Ce ai de spus familiei lui Arnold Schuster?

Sutton arată către luna plină.

— Uitați, spune.

Treizeci de ziariști și douăzeci de civili și un mare infractor privesc către cerul nopții. E prima dată când Sutton vede luna, față în față, de șaptesprezece ani… îl lasă fără suflare.

— Uitați, spune din nou. Uitați-vă ce noapte frumoasă și senină a făcut Dumnezeu pentru Willie.

Acum, în spatele reporterilor îmbulziți, Sutton vede un bărbat cu părul roșu de culoarea dovleacului și pistrui obraznici portocalii sprijinit de un Pontiac GTO roșu din 1967. Sutton îi face cu mâna, Donald vine la el. Donald împinge câțiva reporteri, îl duce pe Sutton în GTO. Când Sutton e așezat în scaunul pasagerului, Donald trântește ușa și mai împinge un reporter, de distracție. Ocolește mașina în fugă, sare în spatele volanului, calcă pedala de accelerație. Au plecat și aruncă un val de noroi umed, zăpadă și sare. Îl stropește pe reporterul de la Newsday. Pe față, pe piept, pe cămașă, pe haină. Se uită în jos la haine, apoi în sus la colegii lui:

— Cum spuneam — un tâlhar.

Stutton nu vorbește. Donald nu-l lasă să vorbească. Donald știe. Donald a ieșit de la Attica acum nouă luni. Se uită amândoi lung la drumul bocnă și la pădurea înghețată, și Sutton încearcă să-și pună ordine în gânduri. După câțiva kilometri, Sutton întreabă dacă Donald a reușit să facă rost de lucrul despre care discutaseră la telefon.

— Da, Willie.

— Trăiește?

— Nu știu. Dar am găsit ultima ei adresă cunoscută.

Donald îi întinde un plic alb. Sutton îl ține ca pe un potir. Mintea o pornește. Înapoi în Brooklyn. Înapoi în Coney Island. Înapoi în 1919. Nu încă, își spune, nu încă. Își blochează mintea, un lucru la care a ajuns să se priceapă de-a lungul anilor. Foarte bine, i-a spus un psihiatru din închisoare.

Bagă plicul în buzunarul de la piept al costumului nou. De douăzeci de ani n-a mai avut un buzunar la piept. Fusese totdeauna buzunarul lui preferat, cel în care ținea chestiile bune. Inele de logodnă, cutii de țigări gravate, portofele de piele de la Abercrombie. Arme.

Donald întreabă cine e și de ce îi trebuie lui Sutton adresa ei.

— N-ar trebui să-ți spun, Donald.

— Noi doi nu avem secrete, Willie.

— Noi doi nu avem decât secrete, Donald.

— Da. E adevărat, Willie.

Sutton se uită la Donald și își amintește de ce a făcut Donald pârnaie. La o lună după ce Donald își pierduse locul de muncă pe o barcă de pescuit, la două săptămâni după ce pe Donald îl părăsise nevasta, un om dintr-un bar spusese că Donald arată jalnic. Donald, crezând că omul îl insulta, i-a dat un pumn, iar omul a făcut greșeala să riposteze. Donald, fost luptător în colegiu, îl prinsese pe om de gât, i-l rupsese.

Sutton dă drumul la radio. Caută știri, nu găsește. Îl lasă pe un post de muzică. Muzica e de atmosferă, sprințară… altfel.

— Ce-i asta, Donald?

— Beatles.

— Deci ăștia sunt Beatles.

Nu spun nimic kilometri întregi. Îl ascultă pe Lennon. Versurile îi amintesc lui Sutton de Ezra Pound. Mângâie plasa de cumpărături din poală.

Donald încetinește, se întoarce spre Willie.

— Numele din plic are vreo legătură cu… știi tu cine?

Sutton se uită la Donald.

— Cu cine?

— Știi tu. Cu Schuster?

— Nu. Bineînțeles că nu. Iisuse, Donald, de ce mă întrebi asta?

— Nu știu. Doar o presimțire.

— Nu, Donald. Nu.

Sutton bagă mâna în buzunarul de la piept. Se gândește.

— În fine, spune, cred că într-un fel are… pe ocolite, cumva. În cele din urmă toate drumurile duc la Schuster, nu-i așa, Donald?

Donald dă din cap. Conduce.

— Arăți bine, Willie, băiete.

— Cică sunt pe moarte.

— Aiurea. Tu n-o să mori niciodată, în pula mea.

— Da. Sigur.

— N-ai putea să mori nici dacă ai vrea.

— Hmm. Nici n-ai idee cât de adevărat e.

Donald aprinde două țigări, îi întinde una lui Sutton.

— Ce zici de un pahar? Ai timp până la îmbarcare?

— Ce idee interesantă. Un strop de Jameson, cum zicea taică-meu.

Donald iese de pe autostradă și parchează în fața unei cârciumi sordide. De-a lungul barului sunt atârnate rămurele de vâsc și luminițe de Crăciun. Sutton n-a mai văzut luminițe de Crăciun de când dragii lui Dodgers erau în Brooklyn. N-a mai văzut nicio lumină în afară de neoanele din închisoare care îți ard ochii și de becul gol de șaizeci de wați din celula lui.

— Uite, Donald. Luminițe. Îți dai seama că ai fost în iad când un șir de beculețe colorate atârnate peste un bar de doi bani arată mai frumos decât Luna Park.

Donald arată cu capul spre barmaniță, o fată blondă îmbrăcată într-o bluză strâmtă de lână și fustă mini.

— Apropo de frumos, spune Donald.

Sutton se holbează.

— Când am plecat nu existau fuste mini, spune încet, plin de respect.

— Te-ai întors într-o altă lume, Willie.

Donald comandă un Schlitz¹⁵. Sutton cere Jameson. Prima înghițitură e fericire pură. A doua un croșeu de dreapta. Sutton înghite restul dintr-un gât, lovește cu palma în bar și mai cere unul.

La televizorul de deasupra barului sunt știri.

Principala știre a serii. Willie Sutton Actorul, cel mai prolific spărgător de bănci din istoria Americii, a fost eliberat din închisoarea Attica. În urma unei decizii surprinzătoare a guvernatorului Nelson Rockefeller…

Sutton se uită la barul din imitație de lemn și se gândește: Nelson Rockefeller, fiul lui John D. Rockefeller Jr., nepotul lui John D. Rockefeller Sr., prieten apropiat al lui… Nu încă, își spune.

Bagă mâna în buzunarul de la piept, atinge plicul.

Acum pe ecran apare fața lui Sutton. Fosta lui față. O veche fotografie din arest. Nimeni de la bar nu-l recunoaște. Sutton zâmbește șmecher la Donald, îi face cu ochiul.

— Nu mă cunosc, Donald. Nu-mi amintesc când am fost ultima oară într-o încăpere plină de oameni care nu mă cunosc. E bine.

Donald mai comandă un rând. Apoi încă unul.

— Sper că ai bani, spune Sutton. N-am decât două cecuri de la guvernatorul Rockefeller.

— Care probabil nu sunt valabile, în mă-sa, spune Donald dezaprobator.

— Ia zi, Donald… Vrei să vezi o șmecherie?

— Oricând.

Sutton merge șchiopătând de-a lungul barului. Șchiopătează înapoi.

— Ta da.

Donald clipește.

— Nu cred că înțeleg.

— Am mers de aici până acolo fără să mă necăjească vreun sclav. Și niciun deținut nu s-a luat de mine. Trei metri — cu o jumate de metru mai mult decât lungimea nenorocitei de celule, Donald. Și nu a trebuit să-i zic nimănui domnule înainte sau după. Ai mai văzut ceva atât de minunat?

Donald râde.

— Ah, Donald… să fii liber. Cu adevărat liber. Nu poți să-i descrii sentimentul unuia care n-a fost la pârnaie.

— Toată lumea ar trebui să stea închisă, spune Donald, reținându-și un râgâit, ca să știe.

Ora. Willie se uită la ceasul de deasupra barului.

— Rahat, Donald, e cazul să mergem.

Donald merge șerpuit pe drumuri lăturalnice înghețate. De două ori derapează în șanț. A treia oară aproape lovesc un morman de zăpadă.

— Poți să conduci, Donald?

— Să-mi fut una, nu, Willie, de unde ți-a venit ideea?

Sutton se prinde de bord. Privește în depărtare spre Buffalo. Își amintește că bărcile cu motor aduceau aici băutură din Canada.

— Toată zona asta, spune, era controlată de bande de polonezi în anii douăzeci.

Donald pufnește.

— Gangsteri polonezi… ce făceau, îi jefuiau pe oameni și le dădeau portofelele lor?

— Ți-ar fi tăiat limba dacă spuneai așa ceva. Față de polonezi, noi, irlandejii, eram copii de strană. Și polițiștii polonezi erau cei mai cruzi.

— Șocant, spune Donald sarcastic.

— Știai că președintele Grover Cleveland¹⁶ a fost călău aici?

— Serios?

— Slujba lui Cleveland era să înnoade ștreangul în jurul gâtului prizonierului și să-i dea drumul prin podeaua spânzurătorii.

— Slujba-i slujbă, spune Donald.

— I se spunea Călăul din Buffalo. Apoi fața lui a apărut pe bancnota de o mie de dolari.

— Văd că n-ai renunțat la lectura istoriei americane, Willie.

Ajung la aerodromul privat. Sunt întâmpinați de un tânăr cu capul pătrat și o gropiță adâncă în bărbia pătrată. Probabil reporterul. Îi strânge mâna lui Sutton și își spune numele, dar Sutton e mai beat decât Donald și nu-l reține.

— Încântat de cunoștință, puștiule.

— Și eu, domnule Sutton.

Reporterul are păr șaten des, ochi negri adânci și un zâmbet strălucitor de Pepsodent. Sub ambii obraji netezi lucește un punct roșu ca un tăciune, poate de la frig, mai degrabă, pentru că e sănătos. Și mai de invidiat e nasul reporterului. Subțire și drept ca un șiș.

— E un zbor foarte scurt, îi spune lui Sutton. Sunteți gata?

Sutton se uită la norii joși, la avion. Se uită la Reporter. Apoi la Donald.

— Domnule Sutton?

— Păi, puștiule... Vezi tu, e cam prima oară când zbor cu avionul.

— O. O. Păi. E absolut sigur. Dar dacă vreți să mergem mai degrabă mâine...

— No. Cu cât ajung mai repede la New York, cu atât mai bine. La revedere, Donald.

— Sărbători fericite, Willie.

Avionul are patru locuri. Două în față, două în spate. Reporterul îi pune lui Sutton centura — Sutton stă pe unul dintre locurile din spate, apoi se așază în față lângă pilot. Câțiva fulgi de zăpadă cad în timp ce merg până la pista de decolare. Se opresc, și pilotul vorbește în stație și stația trosnește și se aud niște cifre și coduri, iar Sutton își amintește brusc de când a mers prima dată cu mașina. Care era furată. În fine, cumpărată cu bani

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Sutton

4.5
2 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor