Exilul

Exilul

Popas nocturn în singurătate

Vine încet, dar nu-i văd fața…

Doar evantaiul nopții îl simt

cum se mișcă, încet.

Și totuși ea este… E destul de aproape.

Îmi șoptește ceva

deși nu are de unde să știe că nu înțeleg.

…Și iar se retrage în umbra castanilor

de peste râu… și iarăși apare

de parcă iubita-mi de odinioară

ar fi.

Și cântec duios începe iarba…

Și-n valuri ușoare

cu sunet de mare

de marginea drumului

vântul

se sparge.

Se poate să fie doar înserarea,

îmi spun.

Înserarea în chip de fată

a mai venit o dată… încercând loc

să-și facă în sufletul meu.

Dar pe-atunci ce tăcută a fost

iarba… Ce departe de mine, întristat

a plecat vântul.

Om singuratic

Amurgul se vedea tot mai clar

ieșind din casele în care doar intrase…

de parcă ar fi fost

imaginea cuiva

din oglindă spre el întorcându-se.

Și tu în spatele acelui amurg –

om singuratic

purtând în mână un plug enorm.

Aici se odihnește,-mi spuneai,

primul locuitor al acestui ținut

aici lianele visului… aici rădăcinile…

aici s-a compus marea simfonie a timpului –

aici se încheie marele drum al exilului…

Și cu un zâmbet pe buze ce-ar fi vrut

să fie un cuvânt

din nou ai început să ari…

lăsând brazdele sa cadă

prin aerul rece

peste umbra luminii

ce-n noaptea din care creștea

se vedea tot mai clar cum se-ntoarce

din viitor înspre mine.

Furtună de umbre

Ce noapte a fost…

Treceau prin aer în adâncul pădurii

făpturi pe care nici n-aș fi avut

cum să mi le închipui

altfel.

Și vocile lor

se ciocneau când vorbeau…

Și aerul,

în urma lor,

rămânea doar un vaiet.

Și ploua încet, în semn de-ntristare.

Recită-le un poem, mi-a șoptit noaptea.

„Iubirea-i" am început să recit

„Iubirea-i… iubirea-i" repetam fără

să mai pot să rostesc următorul vers…

Și totuși acele hidoase făpturi

chiar și numai pentru atât

s-au apropiat de mine, atingându-mă

cu o mare plăcere,

înainte de a-mi spune că și ele știu un vers

recitând de la un capăt la altul al pădurii

„Iubirea-i… Iubirea-i…"

de parcă glasul meu glasul lor ar fi fost.

M-am uitat înspre mine și-aproape că

n-am putut să mă mai recunosc.

Ce făpturi! Schimbându-se-n umbre…

Și umbrele acestea plesneau

cum ar fi plesnit

un trunchi de arbore enorm

rupt în timpul unei furtuni.

Exilul

Exilul e-o poartă. O poartă veche. O