Încărcare
Găsiți următoarea book favorită
Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zileÎncepeți perioada gratuită de 30 zileInformații despre carte
Îmblânzitorul de lupi
Până la Nedelcovici Bujor
Acțiuni carte
Începeți să citițiLungime: 325 pagini4 ore
- Editor:
- ALLFA
- Lansat:
- Jun 14, 2016
- ISBN:
- 9789737245663
- Format:
- Carte
Descriere
„Romanul Îmblânzitorul de lupi este o confirmare ca Nedelcovici este unul dintre romancierii importanți ai epocii noastre. Pe marginea fabulei și a forței de scriitura, el iese din clasificările categoriale ale autorilor din Est si a scriitorilor disidenți.“ – Daniel Walther, Derniers Nouvelles D'Alsace
„Îmblânzitorul de lupi devine o alegorie a unei eliberări imposibile. Exilul nu este numai o sursă de libertate și de transformare, ci de confruntare cu proprii demoni și a imposibilității unei eliberări.“ – Alain Favarger, Liberte de Fribourg
Informații despre carte
Îmblânzitorul de lupi
Până la Nedelcovici Bujor
Lungime: 325 pagini4 ore
Descriere
„Romanul Îmblânzitorul de lupi este o confirmare ca Nedelcovici este unul dintre romancierii importanți ai epocii noastre. Pe marginea fabulei și a forței de scriitura, el iese din clasificările categoriale ale autorilor din Est si a scriitorilor disidenți.“ – Daniel Walther, Derniers Nouvelles D'Alsace
„Îmblânzitorul de lupi devine o alegorie a unei eliberări imposibile. Exilul nu este numai o sursă de libertate și de transformare, ci de confruntare cu proprii demoni și a imposibilității unei eliberări.“ – Alain Favarger, Liberte de Fribourg
- Editor:
- ALLFA
- Lansat:
- Jun 14, 2016
- ISBN:
- 9789737245663
- Format:
- Carte
Despre autor
Legat de Îmblânzitorul de lupi
Mostră carte
Îmblânzitorul de lupi - Nedelcovici Bujor
Prefaţă
Abordarea temei exilului şi schimbarea spaţiului-ficţiune au apărut încă din romanul «Dimineaţa unui miracol». Maria pleacă din Bucureşti pentru a-l întâlni pe Iosif la Paris. După o scurtă perioadă de timp în care nu găseşte forţele morale necesare pentru a cere azil politic şi a rămâne în Franţa alături de Iosif, bărbatul pe care îl iubea, se întoarce în România unde va trăi mai multe probe iniţiatice: vindecarea fizică şi spirituală, reculegerea şi recluziunea religioasă şi, în sfârşit, iluminarea şi echilibrul moral în aşteptarea lui Iosif care – prin forţa şi rezistenţa iubirii – se întoarce precum Ulise la femeia ce îl aşteaptă în Itaca.
În romanul «Îmblânzitorul de lupi» se părăseşte definitiv spaţiul-ficţiune românesc şi tema exilului apare în plină desfăşurare. Timpul şi spaţiul identitar – locul-locuirea-locuinţa-casa, prispa – se vor deplasa într-o pădure de pe dealurile Elveţiei. Dacă în multe din romanele scrise până acum spaţiul-ficţiune se află la marginea mării («Zile de nisip», «Al doilea mesager»), pe plajele întinse de la Marea Neagră sau într-o insulă încercuită de valurile oceanului, acum nisipul, soarele ce înfierbântă sângele în trăiri paroxistice, cerul înstelat al nopţilor senine… toate au fost înlocuite de Pădure şi de misterul umbrelor copacilor şi al luminişurilor: ochiuri înverzite înconjurate de brazi ce te învăluiesc protector şi te îmbrăţişează în pleoapa lor.
Pădurea deţine conotaţii specifice în cadrul structurilor tradiţionale şi arhetipale. Retragerea într-un spaţiu («spatium», lat.) privilegiat şi protejat reprezintă o formă de apărare şi protecţie (contrar «peşterii» lui Platon) în faţa ofensivei violente a unei lumi în care statul, societatea, politicul, ideologia şi oamenii fac aproape imposibilă o viaţă interioară liberă şi asumată responsabil. Refugiul şi refugiaţii reprezintă o modalitate de recuperare a purităţii şi a libertăţii ancestrale (în prelungirea unei tradiţii antice a stoicilor şi a cinicilor), iar comunicarea cu animalele pădurii şi cu câinii lupi contrazice ideea «homo homini lupus», tocmai pentru că Vladimir Antohie este crescător şi dresor de câini Bergeri şi Dobermani şi este însoţit în permanenţă de câinele lup preferat, Big: «semper fidelis».
Istoria este pusă în mişcare de dezordine şi anarhie (mişcarea şi logosul, la Heraclit) care la rândul lor sunt forme de restabilire a ordinii prin dezordine, dar… toate nu au acces în Pădure deoarece este un spaţiu şi un timp protejate unde individul rămâne un ermit liber şi izbăvit de toate avatarurile timpului istoric…
Migraţia, emigraţia şi imigraţia sunt probleme extrem de importante în globalizarea şi mondializarea actuală în care popoarele se mişcă şi se amestecă permanent. Refugiaţii din roman dobândesc un loc în pădurile Elveţiei pentru a-şi restabili şi reconstrui matricea pierdută: pământul natal, «casa», limba şi biserica.
«Îmblânzitorul de lupi» este un roman ambiţios care, dincolo de intriga ce se desfăşoară într-o realitate romanescă – cu personaje bine individualizate şi convingătoare –, atinge problema filosofică a Binelui şi a Răului, dar şi a Erosului şi a Thanatosului. În anumite situaţii limită – exilul este o probă iniţiatică şi de rezistenţă morală şi spirituală, comparabilă cu închisoarea, boala şi agonia – se poate scoate la suprafaţă «o altă lege luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-se împotriva legii păcatului care este în mădularele mele», cum spune Sfântul Pavel. Tânărul Dostoievski îşi ura tatăl – care era violent –, până acolo încât îi dorea moartea. Într-o zi, ţăranii care munceau pe moşia bătrânului Dostoievski s-au revoltat şi l-au ucis. Scriitorul a trăit toată viaţa cu sentimentul vinovăţiei că şi-ar fi omorât tatăl. La Cioran găsim o idee asemănătoare: « Nous portons en nous un bourreau réticent, un criminel irréalisé».
Un om care a avut un trecut tragic şi a fost torturat de prigonitori şi pângăritori se poate răzbuna inconştient şi inocent pe aproapele său producându-i, accidental, un rău. Este revanşa de a se salva de la umilinţa la care a fost supus ani de zile şi în cele din urmă înţelege că … «poate este puterea malefică a trecutului pe care o purtăm fără să ştim în noi, o acţiune fatală, distructivă şi demonică asupra prezentului» şi «uneori, chiar fără să vrem, gândul poate ucide». Şi Vladimir Antohie chiar ucide, fără să fie un ucigaş real.
«Îmblânzitorul de lupi» este construit în «Şapte cânturi» (cele şapte zile al Genezei), începând cu «Forêt obscure» şi terminând cu «Colline au soleil levant», ceea ce înseamnă că până la urmă soarele se ridică deasupra pădurii şi Vladimir Antohie se transformă dintr-un ispăşitor într-un izbăvitor, vindecându-şi copilul şi propriul suflet. Naratorul este o femeie, Ana, pentru a re-descoperi universul feminin – gândirea, sensibilitatea şi erosul –, procedeu artistic folosit şi în romanele «Dimineaţa unui miracol» şi «Provocatorul».
*
Romanul a fost început după câteva luni de la rămânerea în exil la Paris (1987) şi scris în condiţii destul de «incomode»: un scaun, o tejghea – când am fost portar de noapte –, un birou, şi terminat (1990) la o fereastră ce se deschidea spre mare. M-am salvat din nou în şi prin scris pentru a evita sinuciderea sau nebunia. Romanul a fost publicat la Editura Actes Sud în 1994 şi tradus de Alain Paruit care a tălmăcit şi celelalte trei cărţi apărute în Franţa: «Al doilea mesager» (Ed. Albin Michel), «Crima de nisip» (Ed. Albin Michel) şi «Dimineaţa unui miracol» (Ed. Actes Sud).
B.N.
EXTRASE DIN PRESĂ
«Romanul «Îmblânzitorul de lupi» este o confirmare că Nedelcovici este unul dintre romancierii importanţi ai epocii noastre. Prin magia fabulei şi a forţei scriiturii, el iese din clasificările categoriale ale autorilor din Est şi ale scriitorilor disidenţi. »
«Dernièrs Nouvelles d’Alsace»
14.11.1994
«Ana îl regăseşte pe Vlad dispărut cu mulţi ani înainte. Jurnalistul părăseşte profesia pentru a trăi la marginea pădurii dresând câini lupi şi dobermani, nu fără să întreţină o stranie legătură cu un câine lup. Intelectualul este închis într-o impermeabilă tăcere şi pare să trăiască în compania unei forţe stranii din care nu se poate elibera. Fără să spună, Nedelcovici brodează pe marginea unei mari teme, a «Mioriţei», în care oile previn ciobanul că va fi ucis, în timp ce el consimte să se ofere ca victimă. Acestea sunt împrejurările care se întâlnesc în romanul metafizic al Îmblânzitorului de lupi.
«La Croix»
21.11.1994
«Bujor Nedelcovici îl închide pe Vlad într-un blestem al exilului. Probă iniţiatică fără posibilitatea unei renaşteri. Jurnalistul român emigrat în Elveţia, personajul din «Îmblânzitorul de lupi», devine o alegorie a unei eliberări imposibile. Exilul nu este numai o sursă de libertate şi de transformare, ci şi de confruntare cu propriii demoni şi a imposibilităţii unei eliberări.»
«Liberté de Fribourg»
18.02.1995
«Romanul este povestit de o femeie cu sensibilitatea unei femei tinere şi frumoase care are un dublu avantaj: al senzualităţii şi de a aşeza în al doilea plan autobiografia. Se vorbeşte de o temă universală: drama Anei, a lui Vlad, a lui Dumitru şi a Ilincăi este o dramă a refugiaţilor, a expatriaţilor din lumea întreagă. Această «operă a destinului» este concepută în şapte cărţi, atâta timp cât a trebuit să fie dărâmat zidul Ierihonului, până la distrugerea finală.»
«Esprit»
4.03.1995
«Alegorie! Acest roman este mai întâi religios. Vlad este o Fiinţă supremă. El plăteşte cu propria sa existenţă ca fiul să devină surd. Dar romanul este şi profan, pentru că recurge la o vrăjitorie şi la un descântec pentru a elibera personajul de o «prezenţă vie» care se ţine agăţată de spatele lui, «care nu este în el, dar cu el»… Pentru a se debarasa de tiran, toate mijloacele sunt bune… »
«Magazine littéraire»
14.03.1995
«Evenimente tulburătoare vin să sublinieze evenimente enigmatice: Alex surzeşte şi cum prezenţa lui Vlad devine malefică, mai multe persoane mor misterios în anturajul său. «Îmblânzitorul de lupi» pare o alegorie a blestemului şi a fatalităţii exilului.»
«La Gazette d’Actes Sud»
12.10.1994
«O viaţă pasionantă a avut Bujor Nedelcovici al cărui roman, «Îmblânzitorul de lupi», a intrat în competiţia premiului «A tout-lire 1995» (…). Într-o dimineaţă, Alex aude din nou. Viaţa pare să revină la normal. Dar nu şi pentru Vlad, care refuză să trăiască astfel exilul. Fără să spună nimic, el pleacă în munţi după ce i-a eliberat pe compatrioţi. Nu va reveni niciodată…»
«La Presse de la Manche»
7.09.1995
«Îmblânzitorul de lupi» inaugurează tema exilului, pe o tramă iniţiatică amintind de «Baltagul» lui Mihail Sadoveanu: o femeie însoţită de fiul ei îşi caută bărbatul iubit, emigrat cu mulţi ani în urmă la Paris. Romanul angajează aceeaşi problemă: cine este omul de lângă tine («omul torturat de demonii săi se răzbună inconştient pe aproapele lui») şi posibilitatea transformării omului într-un animal straniu, într-un agresor inocent (este vinovat un animal că atacă sau se apără?) – soluţia de a se salva sau de a uita agresiunile la care a fost supus el însuşi. În fond, este tot un roman despre puterea malefică a trecutului şi despre imposibilitatea evadării din trecut: «îmblânzitorul de lupi» reuşeşte să trăiască concomitent, dar cu o inumană seninătate, în prezent şi în trecut.»
«Dicţionarul general al literaturii române»
Raluca Duna
«Îmblânzitorul de lupi» este o parabolă despre experienţa spirituală care poate începe de la straturile cele mai profunde ale inconştientului – perversiunea, crima, sinuciderea – şi poate ajunge în cealaltă direcţie – ideea, metafizicul şi sacrul – într-un conflict al liniilor de forţă ce s-ar putea numi «Apocalipsa de fiecare zi şi clipă».
«Bujor Nedelcovici: Utopia realităţii şi realitatea ficţiunii»
Carmen-Ligia Rădulescu
«În «Îmblânzitorul de lupi», roman eseu, suntem permanent între Bine şi Rău fără să fie exclus potenţialul vieţii autentice «jucat» în ficţiune din plăcerea ludică a ideilor şi a cuvintelor, dar şi pentru că în ficţiune orice suferinţă poate fi transformată în mântuire. Jocul/lupta dintre Bine şi Rău, crede Bujor Nedelcovici, se produce în primul rând în conştiinţa noastră, pentru că fiecare deţine o parte din Dumnezeu şi din Diavol şi «uneori chiar fără să vrem gândul poate ucide». Această idee este esenţială şi de o originalitate particulară.»
«Ficţionalizarea spaţiului ca reper identitar»
Bianca-Mirela Nedelcu
Fiului meu, Grégoire
PARTEA ÎNTÂI
Forêt obscure
„După omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu. Dar văd în mădularele mele o altă lege luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-se împotriva legii păcatului care este în mădularele mele."
Sfântul Pavel
Epistola către romani, VII, 22, 23
„Nous portons en nous un bourreau réticent, un criminel irréalisé. Et ceux qui n’ont pas l’audace de s’avouer leurs penchants homicides, assasinent en rêve, peuplent de cadavres leurs cauchemars."
E. M. Cioran
Prolog
Am ieşit din cabină şi am început să mă plimb prin garaj. Printre maşini. M-am oprit în dreptul unui Rolls-Royce care avea un far spart. Şi mi-am zis: Poate este un Rolls tamponat?! Am plecat mai departe şi am coborât la celălalt nivel al subsolului… mergeam încet, parcă cineva mă conducea de mână… Maşini aliniate, miros de benzină… luminile străluceau în petele de ulei de pe ciment, paşii mei răsunau distinct, o linişte rece de peşteră, o linişte din altă lume. Şi iarăşi mi-am zis: Poate este o negresă cu ţâţe mari cât două căpiţe de fân şi fesele rotunde ca două mingi de fotbal… o negresă care excită un insomniac cu pijamaua desfăcută în faţă … Am stins becurile şi am început să urc la etajul superior al garajului…
Întuneric. Drumul era în pantă. Mergeam cu paşi rari, apăsaţi, trupul aplecat înainte… Eu, gardianul de noapte care făcuse rondul de la ora trei. Şi deodată am simţit pe cineva în spate. O prezenţă vie agăţată de umerii mei. Nu era prea grea, dar … mi se căţărase în cârcă şi o purtam mai departe, urcând cu ea. Înţelegi, Ana? Atunci mi-am dat seama că cel care luase diferite întruchipări, chiar şi un Rolls Royce tamponat … acela era în spinarea mea, se află nu în mine, ci cu mine… era un camarad de drum şi nu atunci, de ani de zile, şi eu nu trăisem singur niciodată. Este greu să mă crezi! Nu-i aşa? Ai impresia că a fost o halucinaţie… o nebunie?!
— Despre cine vorbeşti, Vlad?! Cine era agăţat de umerii tăi? Nu răspunde. Trupul îi este nemişcat. Privirea încremenită. Ochii deschişi. Ştiu! Ochii îi sunt deschişi! Atâta tot! Nu vede însă nimic. Două orbite goale. Două ferestre întunecate ale unei case părăsite…
Mi s-a făcut deodată frig …
CÂNTUL I
Nomazii şi deşertul
1. Nu putea să moară înainte de a mă vedea.
2. O linişte împietrită, o tăcere învechită.
3. Quelle tristesse! Quel malheur!
4. Pantofi uzaţi într-o găleată.
5. Botezul.
6. Vladimir Antohie locuieşte aici?
7. Unde am fost până acum?
1
… las fruntea în jos, încerc să scap de ochii lui negri şi scormonitori. Citesc la întâmplare biletul pe care îl am în mână: „Hotel-Restaurant Cezar, 2 rue Myeren, Génève". Rămân nemişcată… cred că am aerul unei slujnice care ţine în palmă un petec de hârtie, o slujnică trimisă de la un stăpân la alt stăpân, fără să ştie dacă mai e stăpână pe sine şi dacă a fost vreodată.
–… presupune că ar fi murit, încerc eu să reiau convorbirea. – Cine? mă întreabă el, cu o voce bolovănoasă.
— Adam. – El te-a trimis la mine? – Da. Am lucrat la Roma în restaurantul lui. – Chelneriţă? vrea el să afle cu aceeaşi curiozitate: pândă, bănuială şi ispită. – Da! Într-o zi mi-a spus: „Du-te la Cezar! El e placa turnantă a emigraţiei şi are oameni peste tot. O să te ajute să-l găseşti! – Aşa a zis Adam?! constată el cu un aer de mândrie. – Da! Am luat adresa – arăt din nou biletul pe care îl ţin în mână –, m-am urcat în tren şi am sosit.
Îşi trece mâna prin barba căruntă şi deasă ce-i acoperă obrajii până aproape de pomeţi – mişcare absentă şi gânditoare –, parcă ar vrea să afle unde se ascunde minciuna şi ce urmăresc cu adevărat. Telefonul răsună pe colţul biroului. Tresar. Îmi ascund nervozitatea, aşezându-mi o şuviţă de păr. Ridică receptorul cu mâna stângă, iar cu dreapta ia o ţigară de foi dintr-o cutie de argint. Vorbeşte puţin, cu un aer plictisit, ca şi cum ar fi ştiut dinainte cine îl va căuta şi ce îi va spune. Mă uitam atentă la acest patron sigur pe sine, pe banii lui, dar mai sigur…sacré et douce canaille qui ânonne le rosaire des opinions… Aşază receptorul în furcă cu un gest leneş, apoi îşi aprinde ţigara de foi, aruncă primul fum cu buzele ţuguiate şi împrăştie încântat un miros de tutun parfumat. Mă vede din nou prin ceaţa ce ne desparte, un obiect de care parcă a uitat; încearcă să afle cine sunt şi prin ce miracol am apărut în faţa lui…
— Şi dacă Adam ţi-a spus că ar fi murit, începe el să vorbească, apoi se opreşte brusc, tuşeşte, îşi drege vocea răguşită, tabagică, tuşeşte din nou, îşi curăţă gâtul şi plămânii de fumul prin care cuvintele trec strivite, zgâriate, urmate de sunetele şuierătoare ale alveolelor înecate în nicotină. Şi dacă Adam ţi-a spus că ar fi murit, – reia el cu efort –, de ce îl mai cauţi?!
Nu-i răspund. Îi fac semn lui Alex să stea cuminte pe scaunul de lângă mine, vreau să câştig timp, apoi mă izbesc din nou ochii lui pânditori: două animale mici din care se zăresc doar vârfurile ghearelor… cel care umileşte şi surâde având voluptatea distrugerii, o jivină ascunsă, feroce şi în acelaşi timp curioasă, chiar blândă… o energie încorporată într-o lene nepăsătoare şi dispreţuitoare…
— Nu putea să moară înainte de a mă vedea! Izbutesc eu să rostesc cu un glas care parcă nu-mi aparţine, glasul unui străin care ar fi înfruntat gândul posibilei morţi, dar şi al întrebării ucigătoare.
E rândul lui să tacă. Îşi trece degetele prin barba căruntă, smulge un fir rebel, apoi trage adânc din ţigara de foi.
— Şi cum ai plecat din ţară? vrea el să afle şi, în acelaşi timp, să schimbe subiectul convorbirii. – Legal. – Adică?! – Cu paşaport.
Râde satisfăcut, săltându-şi trupul gras şi revărsat în fotoliul cu spetează înaltă. E mulţumit că am căzut în capcana ce mi-o pregătise încă de la început.
— Hai! Lasă-lasă! Toţi spuneţi aşa, dar după aia… că hâr, că mâr, că sucită, că-nvârtită, mă rugaţi să vă fac rost de paşapoarte, vize, devize şi mai ştiu eu ce… Cu mine, fetiţo dragă, nu ţin figurile astea! Mai bine spune-mi sincer cum te-ai rătăcit pe drum ! – Am emigrat cu părinţii mei în Germania! îl opresc, enervată de acel „fetiţo dragă". Apoi am început să-l caut pe Vlad prin Germania, Italia… acum aici, în Elveţia… – Atunci de ce ai zis că te cheamă Ana? îmi replică el scurt, tentat mereu să descopere o minciună.
— Mama este româncă, tatăl meu este de origine germană. Cred că sunt destul de clară? – Aha! constată el gânditor, scuturându-şi ţigara de foi în scrumieră. Şi copilul e al lui Vlad?! îşi continuă el interogatoriul cu aceeaşi suspiciune.
— Da! răspund eu sec. – Vlad nu mi-a spus că are un copil, remarcă el ca pentru sine şi îl priveşte lung pe Alex, căutând pe faţa lui trăsături comune. – Deci trăieşte! sar eu fericită. – Da. A lucrat un timp la mine, apoi a plecat. – Unde? Nu răspunde, trage adânc din ţigara de foi. – Îi ştiţi cumva adresa? insist eu. – Nu, dar o putem afla! şi zâmbeşte satisfăcut, cu aerul celui care este convins că totul îi stă în putere. Acel „putem mă face să înţeleg că am trecut examenul la care am fost supusă până acum şi Patronul „a acceptat să mă ia sub protecţia lui
.
— Fiecare dintre noi – ton schimbat, afabil – este ca o sticlă ce imprimă o formă diferită aceleiaşi cantităţi de apă… Am vrut să văd… da, am vrut să văd care este forma şi culoarea pe care o dai dumneata. Acum să trecem la alt subiect… Unde o să locuieşti? Ai cunoştinţe sau prieteni în oraş? Nu aşteaptă răspunsul meu, formează un număr la telefon şi cheamă pe cineva, apoi îşi mângâie barba cu un gest mulţumit. – Da. A avut dreptate Adam când a zis că aici e placa turnantă a emigraţiei! Cu toate că pe la el, la Roma, ar trebui să treacă toate drumurile! Nu-i aşa? La Roma! şi râde amuzat de acest gând. De! Ce să-i faci! Aici s-a mutat nodul feroviar al emigraţiei… al păsărilor călătoare. Da-da! Al nomazilor! În secolul nostru popoarele migrează ca pe timpul lui Attila! Oamenii îşi iau lumea în cap! Caută pământul promis! Pământul sfânt! Cruciadele fără cruci şi fără mormântul sfânt! Toţi au înnebunit! Italienii şi asiaticii se duc în America, portughezii şi africanii în Franţa, turcii în Germania, cei din Est fug în Vest, iar aici, în Elveţia… toate naţiile de pe pământ. Un secol al nomazilor! Se plămădeşte o altă lume cu rase amestecate, cu limbi pocite, cu frontiere desfiinţate, cu indivizi fără patrie, fără tradiţie, fără religie, trăind de-a valma într-o Europă uniformizată, egalitară şi pentru gloria unui Babilon modern… şi imediat schimbă tonul, devine enervat. Dar de ce nu mai vine tâmpitul ăla?!, apoi din nou către mine. O să locuiţi un timp aici. O să primiţi un pat şi pentru cel mic. Cum te cheamă? se adresează el lui Alex, aplecându-se peste birou şi schiţând un zâmbet. Alexandru! Bravo! O să-l găsim noi şi pe tăticu! Dăm noi de urma lui, oriunde s-ar ascunde!…
Se opreşte, se sprijină de speteaza comodă a fotoliului, trupul robust îi e scuturat de un fior care îl face să se strâmbe de durere, apoi zâmbeşte în semn de scuză, dar şi pentru un gând ştiut numai de el; un amestec de blândă violenţă şi vicleană bunăvoinţă. Caută un tub cu medicamente printre lucrurile răvăşite pe birou, înghite o pastilă fără apă, apoi îşi reia buna dispoziţie.
— Îi plăcea să râdă. – Cui? întreb eu cu o aparentă curiozitate – Lui Vlad! Despre el vorbeam! Într-o seară i-am pus perna pe cap. Nu s-a mişcat. Am stat cu fundul pe pernă preţ de câteva minute. Parcă ar fi murit acolo, sub mine, fără să scoată nici un scâncet. Doamne! Dacă l-am omorât fără să vreau! I-am dat câteva palme. Am văzut că respiră. Păi cine are o asemenea forţă nu e un oarecare! Nu-i aşa? Am început să râdem ca doi nebuni. – Când s-a întâmplat asta? – În copilărie, locuiam pe aceeaşi stradă, el venise din provincie, intrase la liceu… toată ziua eram ba el la mine, ba eu la el. Nişte zăpăciţi care pierdeau timpul de pomană! Vlad a luat apoi calea şcolii, eu am învăţat meseria de hangiu şi la 28 de ani am plecat din ţară. Viaţa ne-a despărţit. Acum sunt proprietarul unui restaurant cu 87 de locuri şi al unui hotel cu patru etaje. Cum ziceam… am învăţat meseria de la un unchi al meu, Leon Zilberstein. Papa Leon, cum îl alintam eu. De la el am aflat multe taine, chiar şi cum se falsifică un act. Tot el mi-a pus câteva cărţi în mână. Într-o zi Papa Leon mi-a istorisit legenda lui Abraham. O ştii? Abraham ţinea cuţitul deasupra copilului său şi era gata să-l străpungă. Deodată a auzit un glas care râdea: „Opreşte-te! a zis glasul acela. Am glumit! Aşa ar fi trebuit să-i spun şi eu lui Vlad când era să-l omor. „Am glumit, prietene!
Vlad însă a înţeles şi a râs. Nimeni nu ştia să râdă ca el! Aici însă… aici, şi nu îşi mai continuă fraza, ca şi cum între ei s-ar fi petrecut ceva deosebit. O să fie fericit – reia el după ce mai trage un fum de ţigară –, când o să vadă că are un băiat mare şi o nevastă frumoasă. Aaaa! Uite că a sosit! De ce ai întârziat, băi Aristide?! şi vocea lui schimbată tună spre bărbatul care intră în birou, se apropie cu paşi timizi şi spune ceva la ureche. – Asta ne mai trebuia! constată el cu indignare. Unii se înjunghie cu cuţitele, alţi se nasc! Am ajuns şi moaşă comunală!… S-o conduci pe doamna la camera opt. Ai auzit?, apoi către mine. E la „subsolul păsărilor călătoare", nu e prea confortabil, dar pentru început o să fie bine…
Mă ridic de pe scaun şi îl iau de mână pe Alex, care dădea semne de nerăbdare. Schiţez un zâmbet de rămas bun şi ies din birou. Simt din nou o oboseală mai veche şi senzaţia de halucinaţie în care am trăit în ultimul timp. Înainte aveam sentimentul că cineva străin locuieşte în mine şi mă devoră treptat, acum… trăiesc într-o tainică exasperare şi desprindere, un paroxism şi o puritate, o sferă fără contur şi toate mă despart de ceea ce fusesem înainte fără să mai ştiu cine sunt şi dacă mai sunt…
Alex mă ajută să cobor treptele care duc spre subsol. Îmi amintesc cuvintele lui Cezar: „Nimeni nu ştia să râdă ca el." Am impresia că îl aud râzând pe Vlad, îl aud fără să-l văd, sau încerc să-l văd ascultându-i veselia şi tăcerea, lungile lui căderi în tăcere… sau poate cineva din mine încearcă să se salveze, să se agaţe de râsul lui aşa cum s-ar prinde de gâtul şi umerii unui bărbat şi ar învăţa prin gura lui, prin buzele lui… ar învăţa să râdă…
2
Deschid brusc ochii. Alex doarme liniştit lângă mine. Trag pătura şi îl învelesc cu grijă. I-am dat să mănânce, apoi s-a culcat. Era obosit după o noapte de călătorie cu trenul. Eu n-am mâncat… cred că de două zile. Nu mi-e foame, beau însă multă apă. Depun un mare efort să mă concentrez, să vorbesc, să ascult… uneori nu înţeleg ce mi se spune, creierul parcă refuză să mai gândească…
Şi totuşi… am auzit un copil ţipând! Mi s-a părut?… Teamă. Derută! Încerc să găsesc în jurul meu ceva de care să-mi agăţ privirile. O încăpere mică la subsol: pereţii albi, o chiuvetă, o masă, două scaune şi un dulap. O celulă! Dar şi o chilie! Bine. De acord! Să zicem că e o chilie. Dar nu are ferestre. Nu aud clopotele bisericii!… Senzaţie de claustrare şi sufocare.
Aţipisem. Aveam senzaţia că cineva tăia cu un ferestrău din mine… tăia un braţ, o ureche… eram un crab care găsise cochilia părăsită a unui melc şi voia să se ascundă acolo, să doarmă puţin, câteva ore sau… o viaţă întreagă. Dar mai întâi trebuia să-şi amenajeze un culcuş şi de aceea ciopârţea din propriul trup. Deodată eu, crabul,
Ați ajuns la finalul acestei mostre. Înregistrați-vă pentru a citi mai mult!
Pagina 1 din 1
Recenzii
Recenzii
Ce cred oamenii despre Îmblânzitorul de lupi
0Evaluare: 0 din 5 stele
0 evaluări / 0 recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: din 5 stele