Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Opere esențiale, vol. 6 – Inhibiție, simptom, angoasă

Opere esențiale, vol. 6 – Inhibiție, simptom, angoasă

Citiți previzualizarea

Opere esențiale, vol. 6 – Inhibiție, simptom, angoasă

Lungime:
398 pagini
8 ore
Editor:
Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9789737076014
Format:
Carte

Descriere

Cel de-al V-lea volum al seriei Operelor lui Freud ofera cititorilor de specialitate (psihologi psihoterapeuti psihiatri pedagogi) posibilitatea de a parcurge in ordine cronologica majoritatea studiilor dedicate de intemeietorul psihanalizei nevrozei de tip isteric si etiologiei acesteia. Pentru aceeasi categorie de cititori prezinta interes si dezvoltarile lui Freud referitoare la neurastenie nevroza actuala nevroza de angoasa psihonevroza. Cititorul nespecializat dar interesat de psihologia adancurilor va gasi hrana spirituala bogata in studiul de sinteza „Inhibitie simptom angoasa“ care da si titlul volumului unde intemeietorul psihanalizei incearca printre altele sa dea o solutie satisfacatoare problemei surselor si functiilor angoasei.


Cuprins:



Nota asupra traduceriiDespre mecanismul psihic al fenomenelor isterice [trad. Roxana Melnicu]Nota introductiva la editia romaneascaDespre motivele care indreptatesc izolarea unui complex de simptome din neurastenie sub numele de „nevroza de angoasa“ (1895) [trad. Roxana Melnicu]Nota introductiva la editia romaneascaI Simptomatologia clinica a nevrozei de angoasaII Incidenta si etiologia nevrozei de angoasaIII Primii pasi spre o teorie a nevrozei de angoasaIV Relatia cu alte nevrozeDespre etiologia isteriei (1896) [trad. Roxana Melnicu]Nota introductiva la editia romaneascaFragment dintr-o analiza de isterie (1905) [trad. Georgeta Mitrea]Nota introductiva la editia romaneascaCuvant inainteAdaugire din 1923I Starea maladivaII Primul visIII Al doilea visPostfataFantasmele isterice si relatia lor cu bisexualitatea (1908) [trad. Roxana Melnicu]Nota introductiva la editia romaneascaGeneralitati despre criza de isterie (1909) [trad. Roxana Melnicu]Nota introductiva la editia romaneascaTulburarea psihogena de vedere in conceptia psihanalitica (1910) [trad. Roxana Melnicu]Nota introductiva la editia romaneascaDespre tipurile de imbolnaviri de nevroza (1912) [trad. Roxana Melnicu]Nota introductiva la editia romaneascaInhibitie simptom si angoasa (1926) [trad. Roxana Melnicu]Nota introductiva la editia romaneascaInhibitie simptom si angoasa (capitolele I-X) Completari (capitolul XI)A. Modificarea unor vederi exprimate anterior


a) Rezistenta si contrainvestitie


b) Angoasa din transformarea libidoului


c) Refulare si aparare


B. Completare la angoasaC. Angoasa durere si doliuBibliografieLista abrevierilorIndex

Editor:
Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9789737076014
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Opere esențiale, vol. 6 – Inhibiție, simptom, angoasă

Citiți mai multe de la Freud Sigmund

Cărți conex

Previzualizare carte

Opere esențiale, vol. 6 – Inhibiție, simptom, angoasă - Freud Sigmund

Notă asupra ediţiei

Actuala culegere cuprinde scrieri care jalonează abordarea de către Freud a fenomenului psihopatologic princeps care a inspirat crearea psihanalizei. Este vorba despre isterie, pe baza căreia Freud a creat noţiunile de bază ale noii sale ştiinţe şi tehnici. De etiologia isteriei se vor despărţi apoi teoriile etiologice ale celorlalte nevroze. Se evidenţiază în paralel şi evoluţia concepţiei lui Freud despre sexualitate şi, pe de altă parte, despre enigmatica angoasă, fenomen nedeterminat, dar care este intuit ca determinant pentru procesele patologice. Astfel că această serie de articole culminează cu unul dintre textele-cheie ale operei freudiene, anume „Inhibiţie, simptom şi angoasă", care dă şi titlul volumului.

DESPRE MECANISMUL PSIHIC AL FENOMENELOR ISTERICE

Notă introductivă

Textul de faţă reprezintă redarea stenogramei, revăzute de Freud, a conferinţei ţinută de acesta la Clubul Medical din Viena. Conţinutul acestei conferinţe rezumă temele abordate în „Comunicare preliminară" semnată de el şi de Breuer, cu care se deschide lucrarea Studii despre isterie. Se pare că prezentarea acestei conferinţe a avut loc cu câteva zile înainte de publicarea separată a părţii a doua din „Comunicarea preliminară".

În afară de tema anunţată încă din titlu, adică marcarea „mecanismelor psihice ale isteriei, acest articol conţine şi o descriere foarte documentată a metodei cathartice de tratament, precursoarea tratamentului psihanalitic. Efectul curativ al catharsisului este explicat prin teoria „abreacţiei, iar descrierea acestui fenomen este o foarte bună ilustrare a principiul constanţei enunţat de fiziologul Gustav Fechner, respectiv tendinţa psihicului de a păstra la un nivel constant energia care îi stă la dispoziţie. Orice încărcare va tinde deci imediat să fie descărcată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, apar disfuncţionalităţi care ţin de patologic. Persistenţa încărcăturii psihice declanşează isteria. Aici apare faimosul adagiu: „Istericul suferă de reminescenţe".

Prelegerea conţine deopotrivă punctele de vedere ale lui Breuer şi Freud, însă şi momentul în care teoriile lor se vor despărţi – este vorba despre etiologia isteriei. Dacă Breuer va susţine întotdeauna că isteria se produce având la bază intervenţia unui factor traumatogen într-un moment în care individul se află într-o stare asemănătoare hipnozei – „hipnoidă –, Freud este de părere că factorul traumatogen nu este atât evenimentul, cât ceea ce se întâmplă cu afectul declanşat de el, iar patogenă este incapacitatea sau imposibilitatea subiectului de a descărca acest afect. Este vorba despre ceea ce Freud va numi mai târziu „apărare – reprezentarea ataşată afectului este refulată, iar afectul rămâne să îşi desfăşoare acţiunea patogenă.

Domnilor¹, mă prezint astăzi în faţa dumneavoastră cu intenţia de a susţine un referat asupra unei lucrări a cărei primă parte a apărut deja în Zentrallblatt für Neurologie, sub semnătura lui Josef Breuer şi a mea. După cum observaţi din titlu, ea se ocupă de patogeneza simptomelor isterice şi lasă să se înţeleagă că motivele imediate ale instalării simptomelor isterice trebuie căutate pe terenul vieţii psihice.

Înainte de a pătrunde în conţinutul acestei lucrări realizate în colaborare, trebuie să vă spun care este locul ei şi trebuie să numesc autorul şi descoperirea de la care, cel puţin ca substanţă, am pornit, chiar dacă dezvoltarea contribuţiei noastre este una total independentă.

Ştiţi, desigur, domnilor, că toate noile noastre progrese în înţelegerea şi cunoaşterea isteriei pornesc de la lucrările lui Charcot. În prima jumătate a anilor 1880, Charcot a început să-şi îndrepte atenţia asupra „marii nevroze", cum numesc francezii isteria. Printr-o serie de cercetări, el a arătat că se poate evidenţia o regularitate şi o lege acolo unde observaţia clinică sporadică sau dezgustată nu vedea decât simulacru sau enigmatice capricii. Putem spune că de la imboldul său provine, direct sau indirect, tot ceea ce am putut afla nou în ultimul timp despre isterie. Dar pentru niciuna din numeroasele lucrări ale lui Charcot nu am o mai mare apreciere ca pentru aceea în care el ne învaţă să înţelegem paraliziile traumatice care se întâlnesc în isterie şi, dat fiind că aceasta este lucrarea a cărei continuare par a fi dezvoltările noastre, vă cer permisiunea de a va explica pe scurt încă o dată această temă.

Să luăm cazul unui individ care nu a fost până în prezent bolnav, care poate nu poartă nicio tară ereditară şi care este afectat de o traumă. Această traumă trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie severă, adică să fie legată de reprezentarea unui pericol de moarte, a unei ameninţări pentru existenţă, dar nu trebuie să fie severă în sensul în care ar urma o încetare a activităţii psihice, căci atunci ea nu va produce efectul la care ne aşteptăm; nu trebuie să fie însoţită, de exemplu, de traumatisme cerebrale, de leziuni cu adevărat severe. Apoi, această traumă trebuie să deţină o relaţie specială cu o parte a corpului. Consideraţi că unui muncitor îi intră în umăr o aşchie mare de lemn. Acest şoc îl aruncă la pământ, dar curând el se convinge că nu s-a întâmplat nimic şi se duce acasă, cu o uşoară contuzie. După câteva săptămâni sau luni, el se trezeşte într-o dimineată şi observă că braţul care fusese atins de traumă îi atârnă moale, paralizat, deşi în timpul care se scursese de atunci, desigur perioada de incubaţie, el îşi folosise braţul cu succes. Dacă acesta a fost un caz tipic, se poate întâmpla să se instaleze anumite atacuri, în care individul, după o aură², se prăbuşeşte brusc la pământ, urlă, delirează – şi atunci când vorbeşte în delir, putem observa că în el se repetă, împodobită cu diferite fantasme, scena accidentului. Ce s-a întâmplat aici, cum putem explica acest fenomen?

Charcot explică acest proces reproducându-l şi creându-i artificial unui pacient o paralizie. Asupra unui bolnav care se afla deja într-o stare isterică, el foloseşte starea hipnotică şi mijloacele sugestiei. El plonjează un astfel de bolnav într-o stare adânc hipnotică, îl loveşte uşor peste braţ şi acest braţ cade, este paralizat şi manifestă exact aceleaşi simptome ca şi la o paralizie spontană traumatică. Această lovitură poate fi înlocuită de o sugestie verbală directă: „Ascultă, braţul tău este paralizat" – şi în acest caz paralizia prezintă caracteristicile cunoscute.

Să încercăm să facem o analogie între aceste două cazuri. Aici trauma, acolo sugestia traumatică – efectul final, paralizia, este în ambele cazuri acelaşi. Dacă trauma din primul caz a putut fi înlocuită în celălalt caz de sugestie verbală, atunci este foarte probabil ca şi în cazul paraliziei spontane traumatice tot o astfel de reprezentare să fie vinovată pentru instalarea paraliziei – şi, într-adevăr, un număr de bolnavi raportează că în momentul traumei au avut senzaţia că braţul le este zdrobit. Dacă ar fi aşa, trauma poate fi analogul perfect al sugestiei verbale. Dar pentru a desăvârşi analogia lipseşte un al treilea termen. Pentru ca reprezentarea „braţul este paralizat" să poată provoca realmente o paralizie, era necesar ca bolnavul să se afle în stare de hipnoză. Muncitorul nu se află însă în hipnoză – totuşi putem concepe că în timpul traumei el se află într-o stare psihică deosebită şi Charcot este înclinat să asemene acest afect cu starea hipnotică indusă artificial. Astfel, paralizia spontană traumatică este explicată pe deplin şi pusă în analogie cu paralizia creată prin sugestie; instalarea simptomului este determinată de condiţiile în care are loc trauma.

Charcot a repetat acelaşi experiment şi pentru explicarea contracturilor şi durerilor care se întâlnesc în isteria traumatică şi aş dori să spun că poate în niciun alt punct el nu a pătruns mai în profunzime în înţelegerea isteriei. Dar analiza lui se opreşte aici; nu aflăm cum iau naştere alte simptome şi mai ales nu aflăm cum apar simptomele isterice în cazul isteriei comune, non-traumatice.

Aproape în acelaşi timp, domnilor, în care Charcot elucida astfel paraliziile istero-traumatice (între 1880 şi 1882), dr Breuer a oferit asistenţă medicală unei tinere doamne care a dobândit o severă şi complicată isterie, cu paralizii, contracturi, tulburări de vorbire şi de vedere, precum şi toate ciudăţeniile psihice posibile printr-o etiologie non-traumatică, şi anume îngrijindu-l pe tatăl ei bolnav³. Acest caz îşi va păstra importanţa în istoria isteriei, pentru că a fost primul în care medicul a reuşit să elucideze toate simptomele stării isterice, să afle originea fiecăruia şi în acelaşi timp să găsească calea de a-l face să dispară; putem spune întrucâtva că a fost primul caz de isterie care a fost făcut transparent. Dr Breuer a păstrat pentru el concluziile rezultate din acest caz, până când a putut fi sigur că nu este singur. După ce, în anul 1886, m-am întors de la stagiul efectuat la Charcot, am început, în strânsă colaborare cu Breuer, să observ îndeaproape o serie întreagă de bolnavi isterici şi să-i cercetez în această direcţie şi am descoperit că această primă pacientă avea de fapt un comportament tipic, iar concluzia la care ne îndreptăţea acest caz ar putea fi transferată la o serie mare de alte cazuri, dacă nu chiar la toate.

Materialul nostru constă din cazuri de isterie comună, deci non-traumatică; am luat separat fiecare simptom şi am cercetat circumstanţele în care el a apărut pentru prima dată – astfel am reuşit să ajungem la o idee clară despre cauza precipitatoare care a determinat probabil acest simptom. Să nu vă pară un lucru uşor. Dacă îi întrebaţi pe pacienţi despre asta, nu veţi primi în general niciun răspuns; într-un număr mic de cazuri, bolnavii au motive să ascundă ceea ce ştiu, iar în cea mai mare parte a cazurilor pacienţii într-adevăr nu aveau nicio idee despre condiţionările simptomelor lor. Calea prin care putem afla ceva este dificilă şi spinoasă: pacienţii trebuie hipnotizaţi şi întrebaţi despre originea unui anume simptom, despre momentul în care acesta a apărut pentru prima dată şi despre ce îşi amintesc în legătură cu acesta. În această situaţie, se întoarce amintirea de care ei nu dispun în starea de veghe. Astfel am aflat că, direct spus, în spatele celor mai multe, dacă nu tuturor fenomenelor isterice, se ascunde o trăire colorată afectiv şi apoi că această trăire permite nemijlocit înţelegerea simptomului legat de ea şi arată deci că acest simptom este univoc determinat. Acum pot deja să formulez prima concluzie la care am ajuns, dacă îmi permiteţi să asemăn această experienţă colorată afectiv cu o experienţă grav traumatică, cum este cea care se află la baza isteriei traumatice: Există o analogie deplină între paralizia traumatică şi isteria comună, non-traumatică. Singura deosebire între ele este că în prima a lucrat o mare traumă, pe când în cea de-a doua nu se poate decât rareori constata o experienţă importantă singulară; de cele mai multe ori este vorba despre o serie de impresii încărcate de afect; o adevărată istorie a suferinţelor. Nu este însă forţat să comparăm acest calvar, care apare la isterici drept factor declanşator, cu acel accident care instalează isteria traumatică, deoarece astăzi nimeni nu se mai îndoieşte că nici chiar în cazul marilor traume mecanice ale isteriei traumatice nu factorul mecanic este cel care acţionează, ci afectul de teamă, trauma psihică. Rezultă în primul rând că schema isteriei traumatice evidenţiată de Charcot pentru paraliziile isterice este valabilă pentru toate fenomenele isterice, oricum cel puţin pentru cea mai mare parte a lor; peste tot este vorba despre efectul unor traume psihice, care determină cauzal natura simptomelor astfel apărute.

Permiteţi-mi să vă prezint unele exemple. În primul rând, un exemplu despre producerea contracturilor. Pacienta lui Breuer despre care am pomenit deja a manifestat pe întreg parcursul bolii ei o contractură a braţului drept. În hipnoză a apărut că încă înainte de a se îmbolnăvi ea a suferit următoarea traumă: stătea într-un fotoliu pe jumătate adormită, la căpătâiul tatălui ei bolnav şi braţul drept îi atârna peste braţul fotoliului. În acest moment avu o halucinaţie înspăimântătoare, de care a vrut să se apere cu braţul, ceea ce nu a reuşit. Ea se sperie puternic; pentru moment lucrurile s-au oprit aici. La izbucnirea isteriei, s-a ajuns la contractura acestui braţ. La o altă bolnavă am observat un plescăit ciudat cu limba în mijlocul unei propoziţii, asemănător plescăitului cocoşului de munte⁴. Îi cunoşteam acest simptom de mai multe luni şi îl luam drept un tic. Atunci când m-am interesat, în hipnoză, din întâmplare, despre originea acestuia, a reieşit că zgomotul a apărut pentru prima dată în două împrejurări, în care ea îşi impusese cu străşnicie să păstreze o linişte absolută: o dată când şi-a îngrijit copilul grav bolnav – îngrijirea bolnavilor apare des în etiologia isteriei – şi şi-a propus să nu-şi trezească copilul abia adormit făcând zgomot. Dar teama de faptă a declanşat acţiunea (contra-voinţa isterică) şi, strângându-şi buzele, ea făcu acel zgomot plescăitor cu limba. Acelaşi simptom avu loc pentru a doua oară la mai mulţi ani după aceea, când, la fel, ea şi-a propus să fie total tăcută şi de atunci simptomul rămase. Adesea nu ajunge o singură ocazie pentru ca un simptom să se fixeze, dar dacă acelaşi simptom întâlneşte de mai multe ori un anumit afect, atunci el se fixează şi rămâne.

Unele dintre cele mai frecvente simptome ale isteriei sunt anorexia şi vomismentele. Cunosc o întreagă serie de cazuri în care instalarea acestor simptome se explică simplu. Astfel, la o bolnavă vomismentele persistau după ce ea citise imediat înainte de masă o scrisoare umilitoare, care-i făcuse rău şi după masă a vomitat tot. În alte cazuri, greaţa de mâncare este ferm asociată cu faptul că prin instituţia mesei colective oamenii sunt obligaţi să mănânce cu persoane pe care nu le pot suferi. Greaţa se transferă de la persoană la mâncare. Deosebit de interesant în această direcţie este acelaşi caz al femeii cu ticul; aceasta mânca extrem de puţin şi doar obligată; prin hipnoză am aflat că acest simptom, greaţa de mâncare, a fost provocat de o serie de traume psihice. Încă din copilărie, foarte severa ei mamă o obligase să mănânce carnea pe care nu o mâncase la prânz două ore mai târziu, rece şi cu grăsimea sleită; ea a făcut aceasta cu mare greaţă şi a păstrat amintirea, astfel că mai târziu, chiar dacă nu a mai fost constrânsă la o astfel de pedeapsă, ea încă mai mergea la masă cu greaţă. Zece ani mai târziu a stat la masă cu o rudă bolnavă de tuberculoză şi care în timpul cinei scuipa, peste masă, într-o scuipătoare; apoi, la câtva timp, a fost obligată să mănânce împreună cu o rudă despre care ştia că suferă de o boală contagioasă. Pacienta lui Breuer s-a purtat un timp ca o hidrofobă; în hipnoză a reieşit motivul: văzuse odată, pe neprevăzute, cum un câine bea dintr-un pahar cu apă⁵.

Şi simptomele de insomnie şi tulburări de somn îşi află de cele mai multe ori cea mai precisă explicaţie. O femeie, de exemplu, timp de ani de zile, nu putea să adoarmă până la ora şase. Mult timp ea dormise uşă în uşă cu soţul ei bolnav, care se trezea dimineaţa la şase. Abia apoi ea putea să-şi găsească liniştea, să adoarmă, şi la fel s-a purtat după mulţi ani, în timpul bolii sale isterice. Un alt caz se referă la un bărbat. Un isteric dormea prost de doisprezece ani; dar insomnia lui era de o natură cu totul particulară. Vara dormea excelent, iarna dormea prost, dar în noiembrie dormea deosebit de prost. Cu ce se lega aceasta, el nu avea nicio idee. La examinare a rezultat că, în urmă cu doisprezece ani, în noiembrie, el şi-a vegheat timp de mai multe nopţi copilul bolnav de difterie.

Un exemplu de tulburare de vorbire este din nou legat de sus-numita pacientă a lui Breuer. O mare perioadă din boală, ea nu mai vorbea decât englezeşte; nici nu vorbea şi nici nu înţelegea germana. Acest simptom a condus înapoi la o întâmplare de dinainte de izbucnirea bolii ei. Într-o situaţie de mare spaimă, ea a încercat să se roage, dar nu găsi niciun cuvânt. În cele din urmă i-au venit câteva cuvinte dintr-o rugăciune englezească pentru copii. Când se îmbolnăvi mai târziu, nu avea la dispoziţie decât engleza.

Determinarea simptomului de către trauma psihică nu este în toate cazurile la fel de transparentă. Adesea nu există decât o relaţie simbolică, să spunem, între cauza declanşatoare şi simptomul isteric. Aceasta se referă mai ales la dureri. Astfel, o bolnavă suferea de dureri sferelitoare între sprâncene⁶. Motivul era că în copilărie fusese privită iscoditor, „sfredelitor, de bunica ei. Aceeaşi pacientă a suferit un timp de o durere aprigă, nemotivată, în călcâiul drept. După cum a rezultat, durerile erau legate de o reprezentare pe care pacienta a avut-o prima oară când a fost introdusă în societate; atunci a cuprins-o teama că nu poate face „pasul corect sau „drept". Asemenea simbolizări au fost folosite de mulţi bolnavi, pentru o serie întreagă de aşa-zise nevralgii şi dureri. Este ca şi cum ar exista intenţia de a exprima o stare psihică printr-una corporală, iar limbajul comun oferă puntea de legătura pentru aceasta. Însă pentru simptomele isterice tipice, ca hemianestezia, îngustarea câmpului vizual, convulsiile epileptiforme, nu este posibil să punem în evidenţă un asemenea mecanism psihic. Dimpotrivă, pentru zonele isterogene⁷ am reuşit adesea acest lucru.

Cu aceste exemple, pe care le-am extras dintr-o serie de observaţii, ne va fi acordată calea liberă pentru a concepe fenomenele isterice comune după aceeaşi schemă ca şi în isteria traumatică, în sensul că implică o traumă psihică şi fiecare fenomen este determinat de natura traumei.

Următoarea întrebare la care a trebuit să răspundem este: de ce natură este relaţia fondatoare între acea cauză pe care am aflat-o în hipnoză şi fenomenul care rămâne apoi ca simptom isteric de durată? O asemenea relaţie ar putea fi una multiplă. Ar putea fi de genul comandării tipului de declanşare. De exemplu, dacă cineva care este predispus la tuberculoză primeşte o lovitură peste genunchi şi, ca urmare, se dezvoltă o leziune tuberculoasă a articulaţiei, lovitura este doar cauza declanşatoare. Dar în isterie nu se întâmplă la fel. Există şi un alt tip de cauzalitate – anume cauzalitatea directă. Vom demonstra intuitiv aceasta prin imaginea corpului străin. Acesta acţionează neîncetat ca origine provocatoare a bolii, până când este eliminat. Cessante causa, cessat effectus⁸. Observaţia lui Breuer arată că o relaţie de acest ultim fel există între trauma psihică şi fenomenul isteric. Chiar asupra primei sale paciente, Breuer a făcut următoarea descoperire: încercarea de a afla obârşia unui simptom este în acelaşi timp o manevră terapeutică. Momentul în care medicul află în ce situaţie s-a prezentat pentru prima oară simptomul şi care au fost condiţiile care l-au determinat este şi momentul în care acest simptom dispare. De exemplu, atunci când un bolnav prezintă simptome de durere şi noi cercetăm în hipnoză de unde le are, apar o serie de amintiri despre acestea. Atunci când reuşim să îl aducem pe bolnav la o amintire pe deplin vie, astfel ca el să vadă lucrurile în realitatea lor originară, vom observa că pacientul se află sub dominaţia totală a unui afect; şi atunci când îi impunem să exprime în cuvinte acest afect, vedem că la crearea unui afect puternic senzaţia de durere se produce încă o dată, cu mare forţă şi că din acest moment acest simptom dispare ca simptom de durată. În acest fel s-a petrecut rezolvarea în toate exemplele de mai sus. A apărut aici şi interesanta situaţie în care în această procedură amintirea a fost neobişnuit de vie şi afectul legat de ea a fost atât de puternic ca şi, probabil, în experienţa adevărată. Trebuie să admitem că acea traumă psihică acţionează în continuare în individ şi întreţine fenomenul isteric şi că acesta ia sfârşit atunci când pacientul exprimă aceste lucruri.

Am mai observat că, atunci când dăm peste trauma psihică prin cercetarea sub hipnoză, aflăm că amintirea implicată este neobişnuit de puternică şi că şi-a conservat întreaga încărcătură afectivă. Apare atunci întrebarea: cum se face că un eveniment care a avut loc în urmă cu atâta timp, zece sau douăzeci de ani, continuă să-şi exercite forţa asupra individului; de ce aceste amintiri nu au căzut prada uzurii, tocirii, uitării?

Pentru a răspunde la această întrebare voi avansa câteva precizări despre condiţiile uzurii conţinuturilor reprezentărilor noastre. Putem porni de la următorul enunţ: Atunci când un om trăieşte o impresie psihică, în sistemul său nervos are loc o creştere a ceva, pe care dorim să-l numim pentru moment sumă de excitaţie. În orice individ există, din motive de păstrare a sănătăţii, efortul de a micşora la loc această sumă de excitaţie. Creşterea sumei de excitaţie se produce pe căile senzitive, micşorarea ei pe căile motorii. Putem spune de asemenea că atunci când cineva este împins, el reacţionează motor. Putem susţine cu toată liniştea că de această reacţie depinde cât din impresia psihică iniţială va rămâne fixat. Să explicăm aceasta printr-un exemplu special. Un om este insultat printr-o lovitură sau ceva asemănător, astfel că trauma psihică este însoţită de creşterea sumei de excitaţie în sistemul nervos. Apare atunci instinctiv tendinţa de a micşora imediat excitaţia crescută; el loveşte la rândul lui şi atunci îi este mai uşor – el a reacţionat poate adecvat, adică a descărcat în afară tot atât de mult cu cât a fost el însuşi încărcat. Există mai multe tipuri de astfel de reacţii. Pentru sume de excitaţie scăzute ajung probabil modificări ale corpului propriu, plâns, înjurat, ţipăt şi altele. Cu cât trauma psihică este mai intensă, cu atât mai mare este reacţia adecvată. Cea mai adecvată reacţie este însă întotdeauma actul. Dar, aşa cum a observat pătrunzător un autor englez, acela care a aruncat duşmanului său în loc de săgeată o vorbă de ocară a fost întemeietorul civilizaţiei – astfel cuvântul este un surogat pentru faptă şi, în anumite condiţii, este singurul substitut (de exemplu, confesiunea). Pe lângă reacţia adecvată există şi una mai puţin adecvată. Dacă reacţia la o traumă psihică a rămas în întregime neexprimată, atunci amintirea ei va conţine încărcătura afectivă pe care ea o avea la origine. Când cineva a fost jignit şi nu a putut răspunde jignirii nici printr-o lovitură şi nici printr-o injurie, atunci există posibilitatea ca amintirea acestui incident să îi evoce acelaşi afect care a fost implicat la început. O jignire căreia i s-a răspuns, chiar şi numai prin cuvinte, va fi reamintită cu totul altfel decât una care a trebuit să fie înghiţită şi limbajul comun desemnează, în mod caracteristic, îndurarea tăcută a jignirilor drept „suferinţă care te îmbolnăveşte. Atunci când reacţia la trauma psihică trebuie să rămână, din anumite motive, neînfăptuită, aceasta îşi conservă încărcătura afectivă originară şi, acolo unde omul nu s-a putut debarasa de creşterea excitaţiei prin „abreacţie, există posibilitatea ca pentru el întâmplarea respectivă să devină o traumă psihică. Mecanismul psihic sănătos are oricum alte mijloace de a se debarasa de afectul unei traume psihice, chiar şi când îi este interzisă reacţia motrice sau reacţia verbală – este vorba despre epuizarea prin elaborarea asociativă sau prin reprezentări contrastante. Atunci când cel afectat nu ripostează prin lovitură, nici nu ocărăşte, el poate totuşi să diminueze afectul jignirilor evocând în sine reprezentări contrastante despre propria valoare, despre lipsa de valoare a celui care l-a jignit etc. Dacă omul sănătos face faţă într-un fel sau altul unei jigniri, el va izbuti întotdeauna ca afectul care la început era puternic în memorie să-şi piardă din intensitate şi ca amintirea, în final lipsită de afect, să cadă cu timpul pradă uitării, uzurii.

Însă am descoperit că la isterici subzistă impresii clare care nu şi-au pierdut afectul şi a căror amintire a rămas vie. Rezultă că aceste amintiri care devin patogene adoptă o poziţie excepţională faţă de uzură şi observaţia ne arată că în toate ocaziile care se află la originea fenomenelor isterice este vorba despre traume psihice care nu au fost complet abreacţionate, complet descărcate. Putem să mai spunem că istericul suferă de traume psihice incomplet abreacţionate.

Există două grupe de condiţii care fac ca amintirile să fie patogene. Într-una dintre ele, amintirile la care conduc fenomenele isterice conţin acele reprezentări a căror traumă a fost atât de mare încât sistemul nervos nu a avut suficientă putere pentru a se debarasa cumva de ea, de asemenea reprezentări la care motive sociale au făcut imposibilă reacţia (atât de des în viaţa conjugală); în sfârşit, este posibil ca cel implicat să refuze pur şi simplu reacţia, ca el să nu dorească deloc să reacţioneze la o traumă psihică. În acest caz, conţinutul delirului isteric este adesea acel cerc de reprezentări pe care bolnavul le respinge, le inhibă sau le reprimă cu străşnicie în starea de veghe (de exemplu, blasfemia şi erotismele în delirurile isterice ale călugăriţelor). Într-o altă serie de cazuri, motivul care face ca reacţia motorie să lipsească nu se află în conţinutul traumei psihice, ci în alte împrejurări. Adesea găsim în calitate de conţinut şi cauză a fenomenelor isterice trăiri care în şi prin sine sunt neînsemnate, dar care au căpătat o înaltă semnificaţie, din cauza faptului că au avut loc în momente de disponibilitate crescută pentru boală. Poate că afectul de spaimă s-a produs într-o altă stare afectivă gravă şi prin aceasta el a ajuns la o astfel de însemnătate. Situaţii de felul acesta sunt de scurtă durată şi cumva în afara circuitului obişnuit al vieţii psihice a individului. Într-o asemenea stare de autohipnoză, individul nu se poate debarasa asociativ de o reprezentare care i s-a impus, aşa cum o poate face în starea de veghe. Contactul îndelung cu aceste fenomene ne-a determinat să considerăm plauzibil faptul că la fiecare isterie este implicat un rudiment de aşa-numită double conscience, de dublă conştiinţă, şi că tendinţa spre această disociere şi deci spre trecerea la stări de conştiinţă anormale, pe care le vom numi „hipnoide", este fenomenul de bază în isterie.

Să examinăm modul în care acţionează terapia noastră. Aceasta vine în întâmpinarea uneia dintre cele mai fierbinţi dorinţe a umanităţii, anume aceea de a putea face un anume lucru a doua oară. Dacă cineva a trecut printr-o traumă psihică la care nu a reacţionat îndeajuns, atunci noi îi îngăduim s-o trăiască pentru a doua oară în hipnoză şi îl obligăm ca acum să ducă la îndeplinire reacţia. Astfel, el se descotoroseşte de afectul reprezentării, care mai înainte era cumva blocat, şi deci efectul acestei reprezentări este suspendat. Astfel, noi nu vindecăm isteria, ci simptome separate, cărora le permitem să îndeplinească reacţia neeliberată.

Nu doresc să las impresia că prin aceasta s-a câştigat foarte mult pentru terapia isteriei. Ca şi nevrozele⁹, isteria are cauzele sale mai profunde, care pun terapiei o anumită barieră, care se simte adesea foarte serios.

1 Prelegere ţinută de Dr Sigmund Freud la şedinţa „Wiener med. Club" la data de 11 ianuarie 1893. Textul de faţă este stenograma revizuită de la Wiener Med. Presse.

2 Aurele sunt senzaţii percepute cu puţin timp înainte de survenirea unei crize epileptice sau isterice. Ele au valoare de avertizare a bolnavului. (N.t.)

3 Este vorba despre Anna O., caz prezentat în Studii despre isterie (Breuer şi Freud 1895, Freud 1895d). (N.t.)

4 Vezi cazul doamnei Emmy von N., al doilea din Studii despre isterie. (N.t.)

5 Se pare că acesta a fost primul simptom suspendat cu ajutorul metodei cathartice, iar procedeul a fost spontan iniţiat de către pacientă. (N.t.)

6 Este vorba despre doamna Cäcilie M., ale cărei simptome „simbolice" au fost discutate în finalul prezentării de caz numărul 5 din Studii despre isterie. (N.t.)

7 Despre „zonele isterogene Freud va spune mai multe în „Despre etiologia isteriei – vezi mai jos. (N.t.)

8 „Când încetează cauza, încetează şi efectul" – în limba latină în original. (N.t.)

9 În perioada în care scrie acest studiu, Freud foloseşte adesea termenul de „nevroze" pentru desemnarea neurasteniei şi nevrozei de angoasă. – N.t.

DESPRE MOTIVELE CARE ÎNDREPTĂŢESC IZOLAREA UNUI COMPLEX DE SIMPTOME DIN NEURASTENIE SUB NUMELE DE „NEVROZĂ DE ANGOASĂ"

(1895)

Notă introductivă

Acesta este primul articol dintr-o lungă serie dedicată de Freud problematicii angoasei. Oricum, este primul articol explicit, pentru că în corespondenţa lui Freud cu Wilhelm Fliess există o lungă istorie a traducerii unor idei psihologice despre angoasă în termeni neurologici. Ideea convertirii impulsului sexual nesatisfăcut în angoasă va fi reluată şi comentată pe larg în „Inhibiţie, simptom şi angoasă".

Este interesantă aici observarea modului în care se naşte ideea de inconştient. Astfel, Freud face încă o diferenţiere între „excitaţia sexuală somatică şi „libidoul sexual sau plăcerea psihică. Libidoul apare ca fiind de natură psihică, dar având o bază somatică.

În lucrarea de faţă apare o descriere pe larg a etiologiei sexuale a diferitelor maladii psihice.

Este dificil să spunem ceva general valabil despre neurastenie atâta timp cât semnificaţia numelui acestei boli acoperă tot ceea ce Beard¹⁰ a inclus aici. Sunt de părere că neuropatologia nu ar avea decât de câştigat dacă am încerca să izolăm de neurastenia veritabilă toate acele tulburări nevrotice ale căror simptome pe de o parte sunt mai legate unele de altele decât cu simptomele neurastenice tipice (presiunea intracraniană, iritarea spinală, dispepsia cu flatulenţă şi constipaţie) şi pe de altă parte au o etiologie şi un mecanism care prezintă deosebiri esenţiale faţă de nevroza neurastenică tipică. Acceptând acest plan, vom câştiga un tablou relativ uniform despre neurastenie. Vom ajunge astfel să facem deosebiri mai fine decât cele realizate până acum între diferitele pseudoastenii (tabloul nevrozei nazale reflexe¹¹ mediată organic, tulburările nervoase ale caşexiilor şi arteriosclerozei, stadiile preliminare ale paraliziei progresive şi ale unor psihoze) şi neurastenia autentică, să dăm deoparte – după propunerea lui Moebius – mai multe status nervosi ale degeneraţilor ereditar şi vom găsi şi temeiuri pentru a număra printre melancolii mai multe nevroze, care sunt numite astăzi „neurastenie", mai ales cele de natură intermitentă sau periodică. Cea mai marcantă modificare începe când ne hotărâm să separăm de neurastenie un anumit complex de simptome, pe care le voi descrie în cele ce urmează şi care îndeplineşte într-o suficientă măsură condiţiile fixate mai sus. Simptomele acestui complex se apropie unele de altele mai mult decât de cele autentic neurastenice (aceasta înseamnă că se prezintă frecvent împreună, că se înlocuiesc unul pe altul pe parcursul bolii), iar etiologia, ca şi mecanismul acestei nevroze, sunt fundamental diferite de etiologia şi mecanismele neurasteniei autentice, aşa cum rămân după o asemenea separare.

Numesc acest complex de simptome „nevroză de angoasă", deoarece componentele lui se pot grupa în jurul simptomului principal care este angoasa şi pentru că fiecare dintre ele întreţine o anumită relaţie cu angoasa. Am crezut că sunt original prin această idee despre simptomele nevrozei de angoasă, până când mi-a căzut în mână o interesantă prelegere a lui E. Hecker¹² în care am găsit aceeaşi interpretare expusă cu toată claritatea şi completitudinea dorită. Hecker nu separă de contextul neurasteniei simptomele pe care le recunoaşte drept echivalente sau rudimente ale crizei de angoasă, aşa cum am propus eu; aceasta se explică prin faptul

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Opere esențiale, vol. 6 – Inhibiție, simptom, angoasă

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor