Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Cum să alegi soțul potrivit

Cum să alegi soțul potrivit

Citiți previzualizarea

Cum să alegi soțul potrivit

evaluări:
4.5/5 (26 evaluări)
Lungime:
365 pages
5 hours
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786067415278
Format:
Carte

Descriere

Un soț la care nici nu se gândea… o căsătorie cu final neașteptat…

Împotriva dorinței ei, Lady Gillian Marley trebuie să își găsească un soț - și repede. Pentru a intra în posesia unei moșteniri considerabile lăsate de către unchiul ei prin testament, care i-ar oferi independența financiară mult dorită, ea trebuie să îndeplinească o singură condiție - să se mărite până la împlinirea vârstei de treizeci de ani, ceea ce înseamnă că mai are la dispoziție numai două luni pentru a găsi un soț maleabil. Primul pe lista de candidați eligibili este contele de Shelbrooke; totuși, după o singură privire aruncată foarte chipeșului, însă misteriosului nobil, Gillian știe că nu îi va fi deloc ușor să îl convingă să accepte o căsătorie de conveniență.

Departe de a rămâne nepăsător la farmecele lui Gillian, ultimul lucru la care Richard Shelton se gândește să se lege pe viață este o căsătorie castă. Cu toate că moștenirea este mai mult decât tentantă, Richard știe că însăși doamna în cauză reprezintă adevăratul trofeu și nu intenționează să îi permită lui Gillian să nege pasiunea arzătoare care se naște între ei. Și nu are decât două luni la dispoziție pentru a o convinge să îi devină soție nu numai cu numele... înainte ca secretul lui misterios să fie dezvăluit și viețile lor să fie târâte iremediabil într-un scandal răsunător.

Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786067415278
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Cum să alegi soțul potrivit

Cărți conex

Previzualizare carte

Cum să alegi soțul potrivit - Alexander Victoria

pocăit

Capitolul 1

Primăvara anului 1818…

Unde naiba era diavolul acela?

Lady Gillian Marley rezistă imboldului de a se năpusti spre ușa casei, de a o trânti de perete și de a-l căuta chiar ea pe străzile Londrei.

Dacă nu avea să vină?

Numai la gândul acesta își simți mușchii umerilor încordându-i-se, însă refuză să își lase zâmbetul îndelung exersat să pălească. În schimb, scrută încăperea cu acel aer de siguranță senină pe care îl putea afișa numai o gazdă care îndeplinise sarcina dificilă de a transforma un grup variat de personalități într-o adunare închegată.

Probabil că aproape douăzeci de persoane îi frecventau salonul în acea seară. Într-un colț, câțiva membri ai Parlamentului discutau cu patimă despre o chestiune necunoscută. Alt grup diseca cea mai recentă operă a unui poet în ascensiune, în timp ce valoarea unei noi expoziții de pictură se afla în atenția unui alt cerc de invitați.

Într-o asemenea împrejurare, talentul de gazdă al lui Gillian nu avea rival, reputația ei pentru adunări de acest fel fiind de neegalat. Imaginea pe care o afișa celorlați era, ca întotdeauna, una calmă, controlată și competentă.

Nici unul dintre oaspeții prezenți acolo nu ar fi bănuit că fiecare nerv din corpul ei era întins la fel de tare ca o coardă de pian. Nici măcar cel mai atent observator nu și-ar fi imaginat revolta din stomacul ei. Și absolut nimănui nu i-ar fi dat prin cap că avea nevoie de fiecare gram de autocontrol pe care îl poseda pentru a nu izbucni în urlete de frustrare pură.

Unde era Shelbrooke?

Gillian aruncă încă o privire spre intrare, așa cum făcuse la fiecare câteva minute de când invitații ei începuseră să sosească. Ar fi trebuit să fie acolo de acum o jumătate de oră. Oh, bineînțeles că nu era ceva neobișnuit ca participanții să întârzie la reuniuni. Însă, în acea seară, singurul oaspete după a cărui prezență tânjea, singurul oaspete care conta, era singurul oaspete care încă nu socotise de cuviință să îi pășească pragul.

Oare nu s-o fi răzgândit? Răspunsese invitației ei printr-un bilet concis de acceptare și ar fi fost un gest de neiertat din partea lui să o decline acum. Cum putea fi atât de lipsit de maniere? Chiar nu avea nici un pic de bun-simț? Ea nu intenționa să facă o alianță cu cineva atât de necuviincios încât să accepte o invitație, pentru ca apoi să nu își facă apariția și să nu trimită nici măcar un mesaj de scuze. Cu siguranță avea să îi fie învățătură de minte.

Cu toate acestea, respingerea ei nu ar fi avut efectul așteptat asupra lui Shelbrooke, din moment ce bărbatul nu avea idee despre intențiile ei.

Gillian își alungă din minte subiectul și tulburarea nervoasă care îl însoțea și își îndreptă atenția spre invitați. Trecu îndatoritoare de la un grup la altul, presărând câte o observație sau câte un comentariu ici și colo. În oricare altă seară ar fi luat parte cu entuziasm la o discuție sau alta, dar în acea seară pur și simplu nu se putea concentra. Își îngădui o pauză în dreptul unui mic grup de oaspeți care se adunaseră în fața unei noi picturi pe care i-o trimisese fratele ei, Thomas, și ascultă fără tragere de inimă:

— Sir Edmond, doar nu sugerați că arta nu are valoare dacă nu include și personaje?

Sir Edmond, un colecționar renumit pentru extravaganța sa, însă nu și pentru bunul-gust, adoptă o expresie trufașă.

— Serios, domnule Addison, fără reprezentări ale formei umane, aceasta nu este nimic mai mult decât o imagine frumoasă. Există un motiv pentru care în arta de calitate se prezintă de obicei un moment semnificativ din istorie.

— Și ce-ar putea fi în neregulă cu o imagine frumoasă?

O voce profundă se auzi din spatele ei, iar ea se întoarse brusc.

Richard Shelton, contele de Shelbrooke, stătea cu mâinile împreunate la spate și studia pictura cu un aer de admirație contemplativă. Inima ei încetă să mai bată.

Așadar, acesta era bărbatul care îi pusese stăpânire pe gânduri în ultimele zile. Nu se mai aflase atât de aproape de el de ani întregi. Era mai înalt decât ea cu mai bine de cincisprezece centimetri și avea sprâncenele întunecate apropiate în concentrare. Părul lui era de un castaniu-închis, bogat, cu cârlionți care refuzau să se supună și numai o părere prea lung, ca și cum ar fi uitat să îl aranjeze sau, pur și simplu, nu îi păsa. Oare nu își permitea să aibă un valet?

Ochii lui Sir Edmond se îngustară, de parcă nu i-ar fi venit să creadă îndrăzneala acelui nou-venit de a-i pune la îndoială opinia.

— Fără un aspect de umanitate, o pictură nu transmite emoție. Ca și cum nu ar avea suflet.

— Prostii, pufni cu dispreț domnul Addison, un critic de artă de oarecare renume. Cum puteți privi o asemenea scenă și să afirmați că nu are suflet? Într-adevăr, aproape poți simți parfumul proaspăt al ierbii și vântul care suflă norii de pe cer.

— Am putea spune că pictura exprimă nu sufletul omului, ci sufletul lui Dumnezeu, comentă blând lordul Shelbrooke.

— Sufletul lui Dumnezeu. Chipul lui Sir Edmond se înroși de furie. Ce blasfem…

— Ce percepție…, râse domnul Addison. Nu cred că ne-am cunoscut.

— De-abia am sosit. Se întoarse spre ea și îi luă mâna. Vă rog să mă iertați, Lady Gillian, am fost reținut fără posibilitate de scăpare.

Îi ridică mâna la buze, susținându-i necontenit privirea. Ochii lui erau, de asemenea, căprui, cu o privire adâncă, profundă și intensă și, pentru un scurt moment, ea se întrebă dacă nu cumva îi zărise și ei sufletul în ochi, așa cum văzuse sufletul din tablou. Atingerea buzelor lui pe mâna ei era neașteptat de caldă și de intimă, chiar și acolo, în mijlocul încăperii aglomerate, și un fior straniu îi alunecă de-a lungul spatelui. Rezistă dorinței de a-și retrage mâna și se strădui să își calmeze vocea.

— Ați întârziat, milord? Nu am observat.

— Atunci, îmi voi păstra scuzele pentru o ofensă mai demnă de remarcat.

Îi eliberă mâna și se îndreptă. O scânteie se aprinse în ochii lui, dar nu zâmbi.

Ea ridică o sprânceană.

— Și plănuiți mai multe ofense demne de remarcat?

— Nu prea multe, în acest moment, milady.

Înclină din cap și se întoarse prentru a se prezenta domnului Addison și celorlalți.

Pe dată, dezbaterea valorii lucrării din fața lor se reluă, iar ea rămase cu senzația supărătoare de a fi fost expediată. Hotărât lucru, avusese dreptate de prima dată: bărbatul era cu siguranță necioplit. Chiar dacă, trebui să recunoască, implicarea lui imediată în discuția cu ceilalți o salvase de la a discuta singură cu el. Și, în acel moment, habar nu avea ce să spună și nici de unde să înceapă.

Murmură un comentariu potrivit și se retrase, preferând să îl observe de la o distanță sigură. Numai atingerea mâinii lui avusese un efect uimitor asupra ei. Era absurd, bineînțeles. Nu aveau în comun decât o întâlnire pasageră și până și aceea nu însemnase nimic mai mult decât un dans de care de-abia își amintea, din timpul primului și singurului ei sezon, de acum mulți ani. Desigur, putea pune reacția ei pe seama propriei stări de nervozitate, indusă de planurile personale.

Ce părere va avea el despre propunerea ei și despre tot ceea ce implica aceasta? Stomacul i se strânse la acest gând.

Următoarea oră sau mai mult și-o petrecu urmărindu-l cum ia parte la o discuție după alta. Era pe atât de inteligent pe cât crezuse. Comentariile lui erau bine argumentate și la obiect. Shelbrooke răspundea ca un adevărat cunoscător, indiferent dacă subiectul conversației era literatura, politica sau arta. Nu se putea abține să nu fie impresionată. Cu toate acestea, chiar și când intervenția sa era amuzantă și cei din jurul lui râdeau, el se arăta rezervat. Ea avu senzația stranie că era mai preocupat să observe reacțiile celorlalți decât să permită ca propriile emoții să îi fie remarcate.

— Trebuie să-ți mărturisesc, Lady Gillian, i se alătură Lady Forester lângă o masă încărcată de răcoritoare, că lordul Shelbrooke este un bărbat uimitor.

— Crezi? șopti Gillian și luă o înghițitură din al treilea pahar cu vin, folosit ca întăritor.

— Într-adevăr. Este minunat de misterios.

— Misterios?

— Sigur că da. Lady Forester flutură din evantai. Cu toate că nu ezită să își exprime opiniile, nimic din ceea ce spune nu dezvăluie ceva despre el.

Gillian îi studie silueta înaltă.

— Și ce anume ar fi de dezvăluit? În Londra nu există decât câteva secrete adevărate. Circumstanțele vieții lui sunt de notorietate. Tatăl lui a risipit averea familiei, iar Shelbrooke și-a petrecut toți anii de la moartea acestuia încercând să recupereze ceea ce s-a pierdut.

— Presupun că situația financiară precară poate explica rezerva sa. Totuși, bărbații atât de atrăgători precum contele nu se dau în lături de la a primi atenție. Doamne, bărbatul nici măcar nu zâmbește! L-am remarcat adesea la ocazii sociale și se pare că zăbovește la marginea oricărui grup, neintegrându-se cu adevărat niciodată, ca și cum s-ar afla acolo numai ca să observe, nu și să participe. Lady Forester îi aruncă o privire curioasă. Oricum, nu l-am mai văzut niciodată într-unul dintre saloanele tale. De ce l-ai invitat?

Gillian ridică nepăsătoare un umăr.

— Pur și simplu îmi place să am un grup variat de invitați, și cineva mi-a sugerat că el poate fi un plus interesant.

— Ei bine, întotdeauna întâlnesc aici cei mai fascinanți gentlemeni. Privirea lui Lady Forester zăbovi asupra contelui. Shelbrooke era un adevărat libertin, dacă îmi aduc bine aminte, înainte de moartea tatălui său. Da, acela era un adevărat ticălos. Un zâmbet speculativ îi jucă pe buze. Ce păcat că fiul lui nu are nevoie de un patron. Nu crezi că are vreo aplecare artistică sau literară care trebuie cultivată, nu?

Gillian râse.

— Cred că nu.

— Păcat.

Lady Forester oftă. Cu doar vreun an mai mare ca Gillian, Lady Forester se credea o mare protectoare a artelor și contribuise în mod substanțial la carierele câtorva artiști și scriitori mediocri. În schimb, ei contribuiseră la dorințele ei mai mult amoroase, și, conform zvonurilor, nu mai puțin creative. Gillian se simți dintr-odată recunoscătoare că Shelbrooke nu avea nevoie de genul ei de protecție.

Privirea lui Shelbrooke o întâlni pe a ei din cealaltă parte a încăperii, iar el ridică ușor paharul în semn de salut, ca și când ar fi știut în ce direcție o apucaseră gândurile ei. O roșeață puternică îi invadă chipul, iar ea înclină din cap politicos, întorcându-și deliberat privirea.

Lady Forester o cercetă pe Gillian cu atenție.

— Ai fost văduvă prea mult timp, draga mea. Îți spun din experiență că bărbații care sunt reținuți în a vorbi despre sine se poartă astfel deoarece au ceva de ascuns. Secrete, dacă vrei. Oh, de obicei nu este nimic important pentru altcineva decât pentru bărbatul respectiv. Totuși, secretele sunt întotdeauna periculoase și întotdeauna – zâmbi ea răutăcioasă –, mai degrabă incitante.

— Toți avem secretele noastre, Lady Forester. Mă îndoiesc că ale lui sunt mai periculoase sau mai incitante decât… ale mele.

Gillian zâmbi și se scuză, apoi traversă rapid încăperea și ajunse în foaier. Merse de-a lungul coridorului care ducea la scara servitorilor și la o pereche de uși identice. Cea din dreapta servea drept intrare pentru aprovizionare. O deschise pe cea din stânga și păși afară, pe o terasă îngustă, înconjurată de o grădină mică, dar bine îngrijită, întreaga zonă fiind ascunsă privirilor de un zid înalt din cărămidă.

Vântul de seară o mângâie, iar ea se sprijini cu spatele de cadrul ușii, închizând ochii și ridicând bărbia către briza răcoroasă, înviorătoare. Stătu și se bucură îndelung de senzația încântătoare, încercând din greu să ignore motivul din spatele obrajilor ei încinși.

La naiba, nu mai roșise de ani întregi! Evident, circumstanțele, nu bărbatul, provocaseră acest pârjol pe chipul ei. Cu toate astea, era ceva în felul în care o privise… Nu era pe deplin convinsă dacă era palpitant sau înspăimântător. Sau amândouă.

— Este extrem de cald înăuntru.

Gillian își ținu respirația și deschise larg ochii.

Cu brațele încrucișate la piept, Shelbrooke se sprijinea leneș de partea cealaltă a cadrului ușii.

— Și eu am simțit nevoia unui răgaz de o clipă.

— Chiar așa? i-o reteză ea.

El ridică o sprânceană.

— Dacă preferați să rămâneți singură…

— Nu. Vocea i se îmblânzi. Deloc. Vă rog să mă iertați. M-am purtat intolerabil de nepoliticos. De obicei nu sunt atât de aspră cu oaspeții mei. În special cu oaspeții care îmi vizitează pentru prima dată casa. Zâmbi și își forță inima să își încetinească bătăile până la un ritm normal. Sper că vă simțiți bine.

— Seara este pe atât de plăcută pe cât am crezut. Reputația dumneavoastră pentru saloanele de acest fel este bine meritată.

— Mulțumesc! Făcu un gest de nepăsare. Pur și simplu prefer serile când discuțiile au o natură mult mai stimulantă decât bârfele obișnuite pe care le auzi la adunările sociale tipice.

— De ce?

— După cum am spus, prefer…

Ezită. Nu era prea devreme pentru a fi sinceră cu el și sinceritatea era la fel de importantă pentru succesul unei relații ca și respectul. Gillian trase adânc aer în piept.

— Observ o mare risipă în societatea în care trăim. Vieți irosite în război și nepăsare. Minți irosite printr-o atenție prea mare acordată croielii unei haine în comparație cu starea lumii.

— Într-adevăr? Și totuși mi se pare că rareori particip la vreun bal sau la vreo serată unde să nu fiți prezentă.

— Sunteți un observator atent. Râse. Însă acolo nu sunt mai mult decât un simplu invitat. Nu văd nimic rău în distracțiile frivole, pur și simplu nu doresc să îmi închin viața lor. În schimb, îmi umplu serile cu artiști și critici, scriitori și savanți, poeți și politicieni. Bărbați care se gândesc la probleme care depășesc complexitatea unei lavaliere bine înnodate.

— Și cum rămâne cu invitatele dumneavoastră?

Exista oare o urmă de amuzament în vocea lui?

— Cred că femeile nu sunt mai puțin inteligente decât bărbații și sunt la fel de capabile în ceea ce privește observațiile pertinente, când sunt libere să le exprime. Se încruntă ușor. Mă dezaprobați?

— Deloc. Femeile inteligente care sunt dispuse să-și exprime părerile îmi otrăvesc de mult timp existența, răspunse el sec.

Vorbea oare despre surorile lui? Avea patru, dacă informațiile ei erau corecte. Sau exista oare o altă femeie în viața lui?

Tăcerea se strecură între cei doi, iar ei nu îi veni în minte nimic ce-ar fi putut spune care să nu pară lipsit de sens sau plictisitor. Nu avea nici cea mai mică intenție de a părea stupidă în fața lui. Erau mult prea multe în joc.

Lumina de pe coridor lăsa jumătate din chipul lui în umbră și îi înăsprea linia profilului drept, puternic și hotărât. Și periculos? El o studie, cu o privire neșovăielnică, cu o expresie meditativă.

— De ce m-ați invitat în seara asta? întrebă el brusc.

— De ce? Întrebarea o luă prin surprindere. Încercă să adopte un ton de tachinare. Puneți o mulțime de întrebări, milord.

— Numai când nu am nici o idee care ar putea fi răspunsurile.

Cuvintele lui erau intense. Dintr-odată, ea deveni conștientă de cât de puțin spațiu se afla între ei și de cât de singuri erau acolo. Era și el conștient de aceleași lucruri?

— Lady Gillian?

Ea inspiră adânc, încercând să se calmeze.

— Am o… o propunere de afaceri pentru dumneavoastră.

— O propunere de afaceri? rosti el încet. În legătură cu tabloul?

— Cu tabloul? De ce Dumnezeu ați crede așa ceva?

El ridică din umeri.

— Un gând trecător, datorat în mare parte discuțiilor de aici, din această seară, nimic mai mult. Vă rog, continuați.

— Propunerea mea are o natură mai personală.

— Chiar așa?

El se îndreptă și această mișcare îi aduse trupul la numai câțiva centimetri distanță de al ei. Inima ei începu să bată mai puternic. Vocea lui era profundă și plină de înțelesuri pe care ea nu dori să le cerceteze.

— Trebuie să recunosc că sunt curios. Mai exact, cât de personală?

— Foarte personală.

Fu cuprinsă de o nevoie imediată de a pune distanță între ei și păși peste prag, în casă.

— Dar nu este acesta momentul pentru a discuta. Mi-am neglijat deja prea mult timp oaspeții. Vă rog să fiți amabil și să rămâneți până mai târziu, după ce pleacă toți ceilalți.

— Cum doriți. Vocea lui nu promitea nimic. Pe mai târziu, atunci.

Ea înclină din cap și se întoarse să străbată în ritm alert coridorul. Îi putea simți privirea urmărind-o. Observând-o. Gânditoare și curioasă. Din unghiul în care stătea, el nu avea cum să îi observe ușorul tremur al mâinilor sau roșeața care îi aprinsese din nou fața, ori fluturașii care i se zbăteau în stomac.

Anticiparea se amestecă subit cu groaza și o zgudui. Pe moment își dori să evite întâlnirea, și știu că ora care o despărțea de acel moment avea să se simtă cât o viață de om.

Destul de potrivit, având în vedere că tot restul vieții ei se afla în cumpănă.

— Vă place cu adevărat? întrebă Richard peste umăr.

O auzise pe Lady Gillian intrând în cameră prin spatele lui, după ce îi urase noapte bună ultimului dintre invitați. Invitați care păruseră să lâncezească pe acolo o eternitate. Pe parcursul serii interminabil de lungi se chinuise din răsputeri să își ascundă nerăbdarea crescândă. Oare ce voia femeia aceea de la el?

— Da, îmi place.

Ea se așeză lângă el, își înclină capul și studie tabloul. Încordarea pe care el o simțise la ea în timpul scurtei lor întâlniri de mai devreme dispăruse și acum părea relaxată și în largul ei.

— Chiar mult.

— Spuneți că fratele dumneavoastră vi l-a trimis?

— Da. A fost ceva surprinzător. Eu și Thomas nu am fost niciodată prea apropiați. Frații mai mari care sunt educați pentru a moșteni titlul și responsabilitățile unui duce nu au prea mult timp la dispoziție pentru surorile mai mici. Cu toate astea, ținem unul la celălalt. Îl privi în același fel în care cercetase tabloul. Cred că îl cunoașteți, nu-i așa?

— Am fost colegi de școală, răspunse el, ca și cum nu ar fi avut nici o importanță. De fapt, în acea clipă, nu era prea sigur dacă își dorea să îi tragă o mamă de bătaie sănătoasă viitorului duce de Roxborough sau să îl îmbrățișeze. Încercă să răspundă cu o voce egală. Cunoașteți artistul?

— Nu personal, deși am auzit multe despre el în ultima vreme. Se pare că este la fel de îndemânatic cu femeile, ca și cu pensula. Este francez, știți?

— Serios?

— Ați auzit de el? Numele lui este Etienne-Louis Toussaint.

— Destul de multe, murmură el.

— Da. Mi-ar plăcea să-l invit aici, însă se pare că trăiește destul de izolat. Un zâmbet slab îi apăru în colțul buzelor. În ciuda reputației lui de desfrânat, încă n-am întâlnit pe cineva care să-l fi cunoscut personal.

— Nici măcar Lady Forester?

— Nici măcar Lady Forester. Gillian izbucni în râs, un sunet încântător, care lui îi înfierbântă sângele. Pe legea mea, milord, chiar zâmbiți.

— Da? Își deschise larg ochii, cu adevărat surprins. Oare cum s-a putut întâmpla așa ceva? Cred că mi-am pierdut capul pentru o clipă. Ar trebui să am grijă să nu se mai repete.

— Nu v-am mai văzut niciodată zâmbind.

El ridică o sprânceană.

— Nu știam că mă urmăreați.

O roșeață fermecătoare îi coloră obrajii, însă îi ignoră comentariul, privindu-l cu o suspiciune amuzată.

— Lady Forester crede că sunteți misterios. Bănuiește că aveți ceva secrete ascunse, întunecate.

— Atunci, mă voi strădui să nu o dezamăgesc. În plus, prefer iluzia unui misterios păstrător de secrete ascune, întunecate, decât adevărul prea plictisitor al existenței mele. Își îndreptă din nou atenția spre tablou. Așadar, artistul care a creat așa ceva are în mod evident secrete. Fără îndoială că toate sunt ascunse și întunecate.

— Fără îndoială. Ea examină lucrarea cu aerul critic al unei persoane care putea distinge arta de calitate de cea mediocră, iar el o observă cu coada ochiului. Există multă pasiune aici. Năvalnică. O pasiune născută din dragostea de viață. Este teribil de copleșitoare. Aproape irezistibilă. Consider că îl așteaptă un mare viitor.

— Credeți?

Ea aprobă din cap, gânditoare. Era doar cu o jumătate de cap mai scundă decât el, cu o siluetă puțin mai voluptoasă decât își imaginase el, însă nu mai stătuse atât de aproape de ea de ani întregi. Încă de dinainte de căsătoria ei, dar pe atunci era numai o copilă de-abia plecată de pe băncile școlii.

Femeia care stătea acum în fața lui era seducătoare, cu părul bălai, cu tenul alb ca laptele caracteristic frumuseții englezești clasice și cu o inteligență care nu făcea decât să îi sporească farmecul. Era o femeie capabilă să împlinească fanteziile oricărui bărbat. Chiar și pe cele ale unui bărbat cu secrete ascunse, întunecate.

— Mi-a plăcut ceea ce ați spus despre tablou. Despre sufletul lui Dumnezeu.

El ridică din umeri nepăsător.

— Nu știu prea multe despre artă.

— Cu toate acestea, sunteți destul de receptiv.

— Din contră. De exemplu, nu am nici cea mai vagă idee despre ceea ce presupune propunerea dumneavoastră de afaceri.

Atitudinea ei nonșalantă dispăru ca prin farmec. Își ridică bărbia și îl privi țintă în ochi. El simți la ea o hotărâre de neclintit, chiar și atunci când se lupta să prindă curaj. Trase adânc aer în piept, apoi își rosti pe nerăsuflate cererea.

— Am nevoie de un soț. Trebuie să mă căsătoresc în următoarele două luni. Vocea îi era fermă, privirea neabătută. Cred că acest rol vi s-ar potrivi de minune.

Șocul îl încremeni și îl lăsă fără cuvinte. Pentru un moment nesfârșit nu fu capabil decât să se holbeze, nevenindu-i să-și creadă urechilor.

— Doriți să vă căsătoriți cu mine? Cu mine?

— Da, vreau, zise ea, cu o voce mai puțin fermă decât înainte. Din nou, păru să își adune puterile. Milord, îmi veți face onoarea de a deveni soțul meu?

Capitolul 2

— Soțul dumneavoastră?

Fără să fi primit nici un avertisment în acest sens, absurditatea cererii îl lovi ca din senin, iar el râse îndelung și cu poftă.

— Nu este amuzant, ripostă ea indignată. Mă așteptam la diverse posibile reacții determinate de cererea mea, milord, dar râsul nu se număra printre ele.

— Richard, pufni el și își șterse o lacrimă de la ochi.

— Richard?

— Este numele meu. Bărbatului cu care intenționezi să te măriți ar trebui să i te adresezi cu numele de botez.

Numai gândul că această femeie dorită cu ardoare îl ceruse în căsătorie… Se strădui să nu se lase cuprins de un nou val de voioșie.

— Mi-aș dori să încetezi. Vorbesc destul de serios. Și trebuie să recunosc că toate acestea sunt destul de tulburătoare. Mai întâi un zâmbet, și acum un râs în hohote? Venind din partea unui bărbat care n-a fost văzut niciodată în asemenea ipostaze?

— Nu râd și nici nu zâmbesc, cel puțin nu în public, pentru că nu doresc să devin ținta a numeroase femei mai mult decât dornice să treacă lesne cu vederea situația mea financiară în schimbul titlului meu nobiliar. În plus, nu sunt complet neatrăgător și am învățat, cu mult timp în urmă, că fie și numai acest lucru este suficient pentru a atrage atenția nedorită a doamnelor chitite să se mărite. Chicoti și clătină din cap. Tu, pe de altă parte, se vede treaba că ești croită dintr-un material mai dur. Găsesc curajul tău destul de contrariant…

— Ei bine, eu nu…

— Ca și firea ta onestă. Nu ai nimic din acea aură de falsă timiditate, de cochetărie. Nu, lovești direct la țintă. Nu mă pot lăsa mai prejos. Înaintă câțiva pași către ea, incapabil să își stăpânească un rânjet. Ce anume te-a atras la mine, Gillian?

— Lady Gillian. Ochii ei se îngustară și făcu câțiva pași înapoi.

— Gillian, repetă el hotărât. Adresarea formală nu își are locul între mine și logodnica mea.

— Nu sunt încă…

— Dar îți dorești să fii. Se apropie din nou. A fost purtarea mea calculată, distantă?

— Nu pari deloc distant acum, răspunse ea cu grijă și se retrase încă o dată.

— Nu sunt și nu am fost niciodată. Lady Forester avea dreptate – chiar am secrete ascunse, întunecate. Reduse distanța dintre ei. Ea încercă să dea înapoi, însă o canapea îi blocă retragerea. Atitudinea mea în public este unul dintre ele.

— Nu de aceea…

— Atunci, de ce, Gillian? Se afla destul de aproape de ea pentru a o atinge, trupul ei fiind aproape lipit de al lui. Vocea i se îmblânzi. De ce eu?

Ea își ridică înspre el ochii uimiți, de un albastru atât de strălucitor încât nici un pictor nu ar fi putut să îl reproducă pe pânză. Iar el își dădu seama pe dată că, indiferent care ar fi fost motivele ei, el nu se împotrivea câtuși de puțin să o ia de nevastă. Sau să facă orice altceva.

— Eu…

Sunase mai mult ca un oftat decât ca un cuvânt. El îi susținu îndelung privirea. Simți un impuls de necontrolat să o cuprindă în brațe, să își potrivească buzele peste ale ei. O atracție puternică se născu între ei și… mai ce? Dorință?

— Nu! Ea își făcu loc pe lângă el și țâșni în partea opusă a încăperii. Nu va fi vorba despre așa ceva!

— Despre ce? El expiră cu putere.

— Știi prea bine despre ce. Îl aținti cu un deget acuzator. Despre asta!

— Nu am făcut nimic.

— Dar ai vrut!

— Chiar așa? Ești sigură?

Ea făcu o pauză și îl cântări din priviri, apoi clătină din cap.

— Da.

— Se pare că și tu ești o bună observatoare. Își încrucișă brațele la piept. Va fi al naibii de greu să avem o căsnicie fără așa ceva.

— Nu va fi o asemenea căsnicie. Îi copie ținuta și îl înfruntă furioasă.

— Ce vrei să spui, mai exact, prin „o asemenea căsnicie"?

— Știi prea bine ce vreau să spun. Amândoi vom continua să ducem vieți separate, spuse ea cu trufie. Va fi o căsnicie de formă.

El pufni neîncrezător.

— Nu cu mine.

— Dar dumneata ești singurul candidat potrivit de pe listă.

— Ce listă?

— Lista posibililor soți. O expresie de stânjeneală îi umbri chipul, de îndată ce înțelese natura prea puțin măgulitoare a răspunsului ei.

— Ai o listă? O listă?

— Ai primit recomandări foarte bune, adăugă ea slab.

— La dracu’!

Traversă camera până la masa încă încărcată cu răcoritoare, își turnă vin într-un pahar și îl dădu pe gât dintr-o singură înghițitură. Îi pierise orice urmă de amuzament. Dumnezeule, femeia vorbea serios! Mai rău, se părea că încerca să își găsească un nou soț în același mod în care și-ar fi ales o croitoreasă sau o modistă.

— Am și coniac, în cazul în care preferi ceva mai tare, se oferi ea.

El o ignoră.

— Și ce anume m-a plasat în fruntea acestei liste? Presupun că

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Cum să alegi soțul potrivit

4.6
26 evaluări / 1 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor

  • (5/5)
    Superb ca tot ceea ce am citit până acum din partea acestei autoare.