Dacă îți pasă de copilul tău

CUVÂNT ÎNAINTE

Dacă îţi pasă de copilul tău vei citi poate şi această carte.

Într-o Românie cu atâtea abuzuri faţă de copii, cu atâtea atrocităţi faţă de minori, a-ţi iubi copilul devine aproape un ideal. Chiar dacă nu îl iubeşti, poate îţi pasă de el. Poate vei încerca să i te adaptezi lui, în funcţie de particularităţile vârstelor pe care le va străbate, în funcţie de dorinţele şi de nevoile lui. Poate....

O veste proastă, unii aţi aflat-o deja: pentru toate acestea trebuie să avem multă răbdare cu ei.

Oare ştii câte ar fi de ştiut?

Cartea de faţă nu îţi propune să devii părinte perfect, ideal. Dacă este cazul să adopţi anumite schimbări în modul tău de relaţionare cu copiii, nu o face doar pentru că aşa este bine. Căci dacă vom juca un rol, cu siguranţă o să fim descoperiţi când o să fim prinşi „fără machiaj". Ceea ce înseamnă că oricine ar îngriji un copil trebuie să-l cunoască şi să acţioneze pe baza unei relaţii personale cu acesta şi nu pe baza unor lucruri învăţate şi aplicate mecanic.

Pentru ca fiii noştri să aibă un psihic echilibrat, să nu fie stresaţi, trebuie ca tu ca părinte să ai un comportament previzibil. Astfel copilul va şti la ce să se aştepte de la tine în urma unor acţiuni ale lui, ştie că ce i-ai interzis azi îi vei interzice mereu şi nu că azi eşti tolerant iar mâine îl vei bate pentru aceeaşi acţiune. Deci nu are stresul provocat de schimbările tale bruşte de reacţie, dacă eşti consecvent, previzibil.

Părinţii rezonabili nu vor ascultare oarbă din partea copiilor şi nu vor să-i dirijeze după voinţa lor. Arta educaţiei constă în a nu impune cerinţele necesare cu forţa, ci în a-i explica copilului necesitatea lor şi în a-i da lui libertatea de a alege dintre mai multe variante.

AUTORUL

Motto:

„Felul în care părinţii îl tratează

pe copil formează la acesta

un anumit mod de a concepe lumea."

Alfred Adler

Partea I

Relaţiile din familie

şi din afara ei

PRINCIPIILE EDUCAŢIEI

– Dă-i copilului sentimentul că e iubit şi dorit.

– Dă-i copilului un sentiment de securitate.

Grijile, fricile, îndoielile tale nu le comunici în niciun caz copilului. Părintele unic / părinţii trebuie să se constituie în factor de stabilitate pentru copil. Familia trebuie să fie un mediu în care copilul se calmează, înlătură stresul, se înarmează cu încredere, pentru lupta cu această lume. Nu-l stresa şi tu în plus.

Evită ameninţarea.

Tensiunile, certurile, dezacordurile dintre părinţi nu trebuie ocolite, negate, dar trebuie discutate atunci când copiii nu sunt martori. Ei nu trebuie implicaţi în dezacord.

– Tratează-ţi copilul ca pe un prieten, nu ca pe un subaltern sau ca pe un servitor. Acest lucru înseamnă să nu îl loveşti sau jigneşti, pentru că nu-ţi permiţi cu prietenii aşa ceva. Însemnă să îl asculţi şi să te intereseze ce gândeşte.

– Trebuie să-ţi înveţi copilul şi să-i aminteşti cât mai des că nimeni nu are voie să-l facă să se simtă inferior şi că el, copilul, nu trebuie să dea voie nimănui să procedeze aşa.

– Iubeşte-l necondiţionat. Acest lucru înseamnă să nu îi spui că îl iubeşti mai puţin dacă greşeşte, este obraznic sau nu învaţă. Iubirea noastră, sprijinul nostru faţă de proprii copii nu variază în funcţie de rezultatele lor, de greşelile sau de comportamentul acestora. Dacă îţi condiţionezi iubirea în funcţie de conduita lui, vorbim de şantaj emoţional.

– Principiul lui Premack spune pe înţelesul oricui: „Faci ceea ce trebuie şi apoi te las să faci (sau apoi primeşti) ceea ce îţi place". Asta înseamnă că îţi educi copilul în funcţie de interesele şi activităţile care îl atrag, oferindu-i plăcerile ca recompensă, dacă merită.

– Negociază cu celălalt părinte un set de reguli pentru conduita copilului, reguli care dacă nu sunt respectate atrag nişte consecinţe despre care copilul va fi anunţat de la implementarea lor.

– Respectă şi tu regulile pe care le impui. Fii consecvent. Nu uita să-i explici scopul deciziilor, mai ales în cazul interdicţiilor.

– Interesează-te în legătură cu activităţile lui chiar dacă nu consideri că preocupările lui sunt utile. Mulţi sunt indiferenţi sau incapabili să înţeleagă nevoile copiilor lor.

– Trebuie să îşi aleagă singuri modul de a-şi petrece timpul liber ca o compensare faţă de constrângerea la muncă.

– Nu poţi critica un copil că nu învaţă fără să te interesezi de conţinutul materiilor.

– Cu copiii mici este bine să fim mai toleranţi, să le trecem cu vederea stângăciile. Este mai bine să fim pozitivi decât excesiv de corecţi şi de obiectivi.

– Tolerează manifestările negative ale copilului (refuz, îmbufnare, plânset) ca pe ceva firesc, ca o expresie a personalităţii sale. Nu înseamnă că le face ca să te jignească, deci nu te simţi ofensat.

– Învaţă-l pe copil să fie independent şi fă-l să îşi asume responsabilităţi. Corectarea continuă şi superprotejarea îl împiedică să se corecteze singur şi să aibă încredere în sine.

– Nu-l împinge dincolo de ceea ce e natural pentru el.

– Implică-l şi pe el în luarea deciziilor, lăsându-l să aleagă: „puloverul galben sau cel roşu?"

– Respectă-i sentimentele chiar dacă ele nu corespund propriilor tale norme.

– Favorizează mai curând creşterea, progresul decât perfecţiunea.

– Nu-i satisface toate poftele.

– Exersează-ţi răbdarea de a-i explica la nivelul lui de înţelegere.

– Acceptă să urmeze cariera dorită în viaţă, să aibă ce meserie îi place lui.

– Învăţă-l să-şi recunoască greşelile, fără să îl jigneşti. Recunoaşte-ţi şi tu greşelile.

– Marchează unele reuşite printr-un eveniment special.

– Dă copilului ce este al copilului şi partenerului de viaţă ce este al acestuia. Dacă îţi neglijezi partenerul sau partenera din cauza copilului, vor apărea conflicte de pe urma cărora şi copilul o să sufere.

– Laudă-l cu măsură, nu foarte des, pentru a nu deveni grandoman, înfumurat, răsfăţat.

– Nu distruge imaginarul copilului. L-ai putea auzi spunând: „Când o să găsesc comoara din peşteră o să-mi cumpăr o navă spaţială. Poate eşti tentat să zici: „Ce comoară dragă, visezi?

– Dacă vrei să-şi deschidă sufletul, să nu te mai mintă, nu-l pedepsi pentru orice fleac.

– Nu-l învinovăţi că preferă să stea cu prietenii mai mult decât cu familia.

– Spune-i că pentru a fi acceptat în grup nu e normal să minţi sau să te prefaci ori să nu te exprimi. Aceia nu-ţi sunt adevăraţi prieteni.

– Nu-l şantaja niciodată („dacă vrei jucăria, papi tot") pentru că aşa îşi va şantaja şi el prietenii, colegii şi chiar pe tine [31, pg. 73] Nu-i cere să-şi pârască, să-şi spioneze celălalt părinte pentru că va învăţa că are de câştigat de pe urma acestor acţiuni şi aşa se va comporta faţă de toată lumea, inclusiv faţă de tine.

– Apreciază şi comportamentele adecvate. Mulţi părinţi doar pedepsesc pe cele negative.

– Părinţii trebuie să fie autentici şi nu falşi: nu recomanzi copilului cele mai bune cărţi, ci citeşti şi tu anumite cărţi, cunoscută fiind puterea exemplului. Mai important e ceea ce facem decât ceea ce le spunem.

– Sunt unii părinţi care îşi doresc ca al lor copil să stea într-un loc şi dacă se poate, să vorbească cât mai puţin. Copiii excesiv de liniştiţi şi tăcuţi nu devin oameni de acţiune. Se spune că „nu există copil cuminte şi babă frumoasă". Mai bine să fie zburdalnic în copilărie decât mai târziu.

– Cicăleala, cicăleala! Poate că nu ne dăm seama, dar reproşurile repetate pentru lucruri de nimic şi compătimirea cronică sunt forme subtile de critică. Mesajul implicit al cicălelii este „Nu am încredere că îţi vei aminti să faci un anumit lucru sau să te comporţi cum trebuie". Nu ne ajutăm copiii aşteptând de la ei tot ce este mai rău şi pe deasupra suntem ineficienţi.

– Văicăreala. Ca şi cicăleala, este o modalitate ineficientă de a căuta schimbarea şi nu reprezintă un model benefic pentru copiii noştri. Ea pune accentul pe dificultăţi, deficienţe şi dezamăgiri, nu pe soluţii. Copiii noştri nu trebuie să înveţe să vadă lumea dintr-o asemenea perspectivă pasivă şi negativistă, nici să creadă că soluţia problemelor este să te plângi de ele. Evitaţi să faceţi din văicăreală un substitut al trecerii la fapte. În schimb, căutaţi mai multe soluţii creative şi antrenaţi-i pe ei, la rândul lor, cu idei [35, pg. 27].

– Greşeala comparaţiilor. Este foarte rău să dai unui copil ca exemplu un alt copil, în loc să remarci calităţile propriului tău copil şi să i le stimulezi. Educaţia înseamnă să-l ajuţi pe copil să dea tot ce are mai bun în el şi nu să-l încurajezi să-l imite pe un altul [17, pg. 421].

– Nu face din ţânţar armăsar. Indiferent de greşelile pe care le face, copilul tău nu se defineşte doar prin capacitatea de a călca strâmb. Şi apoi, toţi oamenii greşesc. Copilul tău încă învaţă să deosebească binele de rău şi încă se luptă cu tentaţiile. Un pas greşit, oricît de grav ar fi, este adesea inevitabil.

– Consolare în loc de critică. Când vine copilul la tine şi îţi zice că a greşit, că a fost criticat şi chiar a greşit, nu îl mai critica şi tu spunându-i ceva de genul:„De ce nu eşti atent?, „Ce e cu tine de faci mereu chestii d-astea? etc.. Are şi el nevoie de o mângâiere, de înţelegere a stării lui, de consolare, de-o vorbă bună.

Menţionăm aici cele mai importante axiome de tip cauză –efect, legate de educarea copilului.

B. Wolfe (1989) face următoarele remarci [54, pg. 175]:

1. Dacă este criticat, el învaţă să condamne.

2. Dacă este tratat cu ostilitate, el devine bătăuş.

3. Dacă este ridiculizat, devine timid.

4. Dacă este certat în permanenţă, el se simte tot timpul vinovat pentru ceva.

5. Dacă se simte tolerat, el învaţă să fie răbdător.

6. Dacă este încurajat, el învaţă să fie încrezător.

7. Dacă este preţuit, el învaţă să aprecieze, să fie prietenos şi să iubească.

8. Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.

D. L. Nolte [35, pg. 1] adaugă alte axiome de acest tip:

9. Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi.

10. Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea.

11. Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia.

12. Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea.

13. Dacă trăiesc în sinceritate, copiii învaţă respectul faţă de adevăr.

14. Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.

METODELE EDUCAŢIEI

Metodele ce pot fi aplicate în educarea oricărui copil sunt:

1. Recompensarea (întărirea pozitivă)

Recompensează aproximările succesive ale comportamentului dorit.

E important ca în faza de învăţare a unui comportament să recompensezi imediat orice aproximare a acestuia de către copil. Astfel, el va avea curaj să continue. Exemplu: Recompensează copilul chiar dacă nu se şterge bine pe mâini, ci doar le pune pe prosop.

Ignoră aproximările succesive ale etapelor anterioare. Pe măsură ce copilul progresează, recompensează ultimele şi cele mai bune aproximări ale comportamentului. Aproximările depăşite vor fi ignorate. Exemplu: Dacă copilul ştie deja să se şteargă pe mâini, răsplăteşte-l numai atunci când execută bine etapa respectivă.

Cum poţi afla care lucruri sau situaţii reprezintă recompense pentru copilul tău? Prin:

● întrebări directe: „Ce îţi place mai mult?, „Ce obiecte te atrag?, „Ce ţi-ai dori?";

● observarea copilului: care jucărie sau activitate o alege mai frecvent.

Educaţia implică cunoaştere pentru că îl recompensezi şi sancţionezi în funcţie de plăcerile lui.

Pentru preşcolari putem folosi ca recompense:

– bomboane, creioane colorate;

– diverse fleacuri ambalate şi puse într-un coşuleţ sau o cutie cu surprize. Ori de câte ori merită, copilul poate extrage din cutie un obiect surpriză, care să îi facă plăcere;

– o îmbrăţişare;

– cititul unei poveşti;

– câteva minute de joacă cu părinţii.

Pentru copiii între 6 şi 11 ani, fă un tabel de genul celui de mai jos, pe care afişează-l într-un loc vizibil, de exemplu, pe uşa frigiderului. Explică-i că pentru fiecare activitate realizată va primi câte o steluţă sau un punct.

La sfârşitul săptămânii copilul poate să aleagă, în funcţie de punctajul total acumulat, de pe o listă de recompense, stimulentul care i se pare cel mai atractiv.

Folosind lista de recompense, se evită rutina, iar copilul va putea alege mereu altceva, pentru a nu se plictisi de un anume lucru. În plus, va ştii că dacă îşi face treaba, la finalul săptămânii următoare va primi alt lucru foarte atractiv.

Stabileşte împreună cu el ce recompense îi acorzi pentru activităţile realizate în casă.

Spre exemplu:

Desigur că în acelaşi mod în care copilul primeşte puncte sau simboluri pentru purtări bune, el poate să le şi piardă, în cazul purtărilor nepotrivite.

Nu proceda astfel dacă nu ai stabilit acest lucru împreună cu copilul. Altfel, se consideră nedreptăţit şi nu va mai colabora pentru reuşita acestui sistem. Stabilind de comun acord, punctele pierdute nu îi sunt furate, ci va simţi că le-a sacrificat pentru ceva considerat mai important pentru el la acel moment.

Anumite recompense pot fi exagerat de mari faţă de cerinţele pe care copilul trebuie să le îndeplinească. Nu trebuie să existe o disproporţie între o activitate şi recompensarea ei. Nici între greşeală şi pedepsirea ei nu trebuie să existe o discrepanţă. Nu-i normal să îi interzici televizorul pentru o lună dacă a înjurat. Două-trei zile este mult mai rezonabil.

Sistemul de recompense poate funcţiona cu succes, dacă recompensa prezintă interes pentru copil. În această idee fii pregătit să negociezi cu copilul tău schimbarea recompenselor, dacă ele nu mai sunt interesante pentru el.

Dacă vezi că a câştigat 5 steluţe cu uşurinţă, poţi să creşti la 6 numărul lor săptămâna următoare. Copilul trebuie să muncească pentru a câştiga recompense. Nu exagera însă! Stabileşte numărul de comun acord cu copilul.

Copiilor le place să câştige, drept pentru care când le pomenim de recompense în loc de „ai să primeşti, „o să-ţi dau, am putea spune „o să câştigi".

Lauda

O recompensă funcţionează pentru o anumită persoană, într-o situaţie specifică, dar poate să nu mai funcţioneze ca şi recompensă într-o altă situaţie sau pentru o altă persoană. De exemplu, lauda părintelui poate fi o recompensă pentru copil atunci când primeşte o notă bună la şcoală, dar poate să nu fie recompensă atunci când copilul face curăţenie la el în cameră.

Tot un fel de laudă este şi atunci când te arăţi surprins, mirat de realizările copilului, ori îl aplauzi cu entuziasm.

Vorbeşte cu cineva despre copilul tău la persoana a III-a, în termeni elogioşi, astfel încât el să audă: „Andreea mea se îmbracă foarte repede. Ah, ce m-aş bucura să-şi facă şi ordine în cameră" [41, pg. 144].

2. Retragerea recompensei

(întărirea negativă)

Vorbim aici de anularea unor sume de bani, a jocurilor, a jucăriilor, a dulciurilor promise etc.

3. Sancţionarea

Sancţiunile aplicabile unui copil pot fi alese dintre următoarele:

– sancţiune morală: dezaprobare, avertizare, critică, ceartă;

– interdicţii: interzicerea vizionării unor filme, a TV-ului, a unor relaţii interpersonale etc.;

– sancţiune prin activitate: multiplicarea sarcinilor gospodăreşti, teme în plus faţă de cele cerute la şcoală etc.;

– pedepsire prin exerciţii fizice: au marele avantaj de a fi atât pedepse, cât şi modalităţi de călire a copilului. Se recomandă să se ceară copilului să execute flotări, tracţiuni, genuflexiuni la un număr de repetări puţin mai mare decât posibilităţile acestuia.

Deoarece copilul se poate obişnui cu aceste exerciţii, este bine să se crească numărul de repetări la o nouă pedeapsă. În cazul în care copilul devine foarte rezistent şi execută exerciţiile uşor, atunci acestea nu mai reprezintă o pedeapsă pentru el.

Este bine totuşi ca practicarea unui anumit sport să nu fie considerată o pedeapsă de către copil.

Una e să nu îl mai laşi la televizor pentru că a luat o notă mică, când ştii că e leneş, şi alta când nu a înţeles lecţia sau este suprasolicitat de profesori, cum exagerează mulţi, iar el nu a avut timp să aprofundeze. Când nu este vorba de lene, un copil cu o notă mică e deja pedepsit. Mai bine discută cu el despre ceea ce s-a întâmplat.

3.1. Alege-ţi singur pedeapsa

Să-i dai putere de decizie în privinţa pedepsei, demonstrându-i astfel că nu eşti un tiran.

„Vreau să ştiu ce crezi tu c-ar fi corect, apoi mai vedem dacă sunt de acord. Dacă nu sunt, găsim noi o soluţie."

Să nu te surprindă dacă propune o pedeapsă prea aspră, din dorinţa de a-ţi fi pe plac. Trebuie însă să înţeleagă că ceea ce te interesează pe tine e purtarea frumoasă, şi nu asprimea.

„Aş zice că două săptămîni fără televizor e un pic cam mult. Eu m-aş mulţumi cu una, cu condiţia ca de-acum înainte să te ocupi mai întâi de teme."

E posibil şi să încerce să scape cu o pedeapsă prea uşoară, ceea ce, fireşte, iarăşi nu poţi accepta. „Asta mi se pare un pic prea la îndemînă. Nu cred că rezolvăm prea multe dacă o seară nu te joci pe calculator. Aş zice fără jocuri şi fără televizor trei seri la rând. Ca să-ţi fie învăţătură de minte!"

Nu uita să foloseşti cât mai mult sugestiile copilului. Şi, pe cât posibil, alegeţi împreună o consecinţă adecvată „infracţiunii".

Din moment ce şi-a numit singur pedeapsa, sau cel puţin a contribuit la alegerea ei, o va accepta mult mai uşor. Nu se va mai înfuria din pricina sancţiunii, ci se va simţi răspunzător pentru comportamentul său.

Nu uita însă că unii copii, când sunt foarte supăraţi, nici nu vor să te vadă. Respectă-le dorinţa şi lasă-i singuri. Acordă-i o perioadă rezonabilă de timp să fie supărat înainte de a-l alina, dacă el doreşte aşa [48, pg. 124]

3.2. Alternative ale pedepsei la adolescenţi

Arată-i cum poate să rezolve problema. Doi adolescenţi au vandalizat într-o seară o piscină: au aruncat pernele de pe scaune, au aruncat scaunele. Unul a spus mamei. Mama l-a dus să „repare" tot la piscină, după ce l-au luat şi pe celălalt copil cu maşina (în loc de pedeapsă sau ca pedeapsă).

Negociază cu el un comportament dorit, pentru a găsi soluţii bune pentru amândoi.

Fă-ţi cunoscute:

– aşteptările;

– sentimentele.

Discută cu profesorii, consultă-te cu cunoscuţii, cu alţi părinţi, cu psihologii revistelor sau ale posturilor de radio ce răspund la scrisori, pentru a afla ce să faci ca să nu abandoneze şcoala, să evite cercuri rău famate sau să consume substanţe nocive.

Primele trei tehnici vin să sprijine principiul lui Premack.

4. Tăcerea (ca metodă educativă)

De multe ori tăcem pentru ca fiul sau fiica să înţeleagă că suntem profund supăraţi, deranjaţi de comportamentul lui/ei.

Este foarte important să-ţi manifeşti mâhnirea prin tăcere, dar apoi trebuie să-i dai şansa de a-şi cere iertare, de a te împăca [41, pg. 150].

5. Ignorarea

Ignorarea comportamentelor negative şi evidenţierea celor pozitive, manifestate de acelaşi copil.

6. Captarea atenţiei

Această metodă dă rezultate foarte bune pentru cei mici. Îi poţi spune: „Ia uite ce am eu aici!(poze colorate, joc etc.) sau „Ia uite ce e acolo afară!(pasăre, om înalt, copii care se joacă, avion etc.).

7. Încurajarea

Această metodă presupune:

● Valorizarea şi acceptarea necondiţionată a copiilor, aşa cum sunt ei.

● Sublinierea aspectelor pozitive ale comportamentului lor.

● Exprimarea repetată a încrederii în copii, astfel încât aceştia să ajungă, la rândul lor, să aibă încredere în ei înşişi.

● Recunoaşterea nu numai a realizărilor, dar şi a îmbunătăţirilor şi mai ales a eforturilor pe care le face copilul.

● Mulţumirea pentru orice contribuţie pe care o aduce copilul.

8. Focalizarea pe comportament

Disciplinarea înseamnă focalizarea pe comportament şi nu pe persoană. De exemplu, în loc să spui: „Eşti rău!, este recomandat să te adresezi comportamentului: „Mă deranjează când arunci jucăriile pe jos. Putem călca pe ele şi se pot strica. Jucăriile au un loc al lor.

În loc să spui: „Eşti dezordonat!, spune: „Hainele murdare se pun în coşul de la baie, altfel te vei îmbrăca cu haine murdare.

În loc să spui: „Eşti obraznic! întreabă-l: „Spune-mi, te rog, ce anume te deranjează în comportamentul prietenului tău?

În loc să spui: „Niciodată nu faci ce trebuie!, specifică: „Îţi faci temele şi apoi te joci pe calculator, aşa cum am stabilit împreună!

De asemenea, evită să foloseşti exprimări în care spui copilului care este cauza comportamentului: „Eşti neatent şi de aceea ai luat o notă proastă, „Eşti dezordonat şi de aceea nu îţi mai găseşti lucrurile. Îl ajută mai mult dacă îl întrebi „Ce s-a întâmplat? sau „Ce crezi că s-a întâmplat?, „Cum te simţi când te gândeşti la ce s-a întâmplat?". Punându-i aceste întrebări, deschizi comunicarea cu fiul tău. Altfel dacă doar îl acuzi, nu vei şti ce gândeşte, poate există o cauză la care nu te-ai gândit. Eviţi să tragi concluzii pripite.

După cum vezi, focalizarea pe comportament te învaţă să nu mai etichetezi persoana, pentru că această etichetare jigneşte mult uneori, deşi nu apar cuvinte jignitoare mereu. Atunci când nu jigneşti, deşi tu ai fost jignit, intenţionat sau nu, cresc şansele să îl corectezi pe celălalt.

9. Oferirea de alternative

Oferă copilului oportunitatea de a alege între două sau mai multe opţiuni. Aceasta este o