Hector Servadac

PRIMA PARTE

CAPITOLUL I

Contele: Poftiţi cartea mea de vizită!

Căpitanul: Uitaţi-o şi pe a mea!

— Domnule căpitan, nu mă voi da la o parte!

— Regret, domnule conte, dar nici eu!

— Aşa?

— Aşa.

— Vă reamintesc că eu am fost primul!

— Iar eu vă spun că, în această problemă, nu contează deloc.

— Vă înşelaţi, domnule conte.

— Cred că sabia…

— Sau pistolul…

— Poftiţi cartea mea de vizită!

— Uitaţi-o şi pe a mea!

După acest schimb de replici, ca nişte lovituri de scrimă, cei doi adversari făcură schimb de cărţi de vizită. Pe una scria:

HECTOR SERVADAC,

Căpitan de Stat-Major.

Mostaganem.

Pe cealaltă:

CONTELE VASILI TIMAŞEV,

De pe goeleta Dobrîna.

Înainte să plece, contele Timaşev întrebă:

— Unde se vor întâlni martorii noştri?

— La Statul-Major, astăzi, la ora două, dacă sunteţi de acord.

— La Mostaganem?

— La Mostaganem.

Acestea fiind zise, căpitanul Servadac şi contele Timaşev se salutară cu curtoazie. Contele se întoarse din nou:

— Căpitane, cred că ar fi mai bine să ţinem secret motivul confruntării.

— Aveţi dreptate!

— Nu vom dezvălui niciun nume!

— Niciunul.

— Dar pretextul?

— Să zicem… o neînţelegere în materie de muzică, dacă vreţi, domnule conte.

— Minunat! Eu îl voi susţine pe Wagner, care îmi şi place de altfel!

— Eu pe Rossini, pe care îl şi prefer! răspunse zâmbind căpitanul Servadac.

Apoi, contele Timaşev şi ofiţerul de Stat-Major se salutară şi se despărţiră.

Scena a avut loc pe pământ algerian, la marginea unui cap, între Tenez şi Mostaganem, la vreo trei kilometri de gura fluviului Şelif. Acest cap înainta vreo 20 de metri în Marea Mediterană, a cărei apă albastră îi uda mereu stâncile înroşite de oxid de fier. Era într-o zi de 31 decembrie, în jurul prânzului. Razele soarelui, care de obicei transformau plaja într-o întindere de aur orbitor, se ascunseseră în spatele unei perdele mate de nori. O ceaţă deasă se lăsase deasupra mării şi a uscatului. De două luni încoace, nu se ştie de ce, nu se mai ridicase, îngreunând mereu şi inevitabil legătura între continente.

Contele Vasili Timaşev se urcă în barca cu patru vâsle care îl aştepta într-unul dintre golfurile de pe coastă şi se îndreptă către goeleta care, cu brigantina şi trinchetul pregătite, era gata de plecare. Căpitanul Servadec îi facu semn unui soldat rămas la 20 de paşi de el, care îi aduse un superb cal arab. Se urcă în şa şi se îndreptă către Mostaganem, urmat de ordonanţă, călare pe un cal la fel de rapid ca al lui.

La 12 şi jumătate cei doi călăreţi traversau podul de peste Şelif şi la 2 fără un sfert, cu caii înspumaţi, intrau pe una dintre cele cinci porţi ale oraşului.

În anul acela, Mostaganem avea cam 15 000 de locuitori, dintre care 3 000 erau francezi. Încă mai era capitala provinciei Oran şi capitală militară. Încă mai producea paste, ţesături fine, împletituri, obiecte din piele şi exporta în Franţa cereale, mătase, lână, vite, scoici şi struguri. Trecuseră vremurile când, din cauza vânturilor de nord şi de nord-vest, vasele nu puteau acosta aici. Acum Mostaganem era un port sigur în care se putea pătrunde prin Mina şi Şelif.

De aceea, goeleta Dobrîna a putut să acosteze pe faleza care nu oferă niciun adăpost. De două luni, flutura în vânt steagul rusesc şi în vârful catargului ghidonul Clubului francez de Yahturi, cu sigla C.V.T.

Căpitanul Servadac intră în oraş şi se îndreptă către cartierul militar Marmore, unde se întâlni cu doi prieteni, pe care ştia că poate conta: comandantul regimentului 2 tiraliori şi căpitanul regimentului 8 artilerie.

Ofiţerii au acceptat imediat să-i fie martori, însă au zâmbit auzind motivul duelului: o simplă discuţie în contradictoriu despre muzică între el şi contele Timaşev.

— Poate reuşim să rezolvăm cumva, zise comandantul de tiraliori.

— Nici nu mă gândesc măcar să încerc, îi răspunse Hector Servadac.

— O concesie acolo… interveni căpitanul de artilerie.

— Imposibil! Nu se poate face nicio concesie cu Wagner şi Rossini, răspunse grav ofiţerul de Stat-Major. Ori unul, ori altul! Rossini e cel care a ieşit în pierdere. Nebunul ăla de Wagner a scris numai absurdităţi despre el şi vreau să îl răzbun.

— De altfel, nu mori întotdeauna dintr-o lovitură de sabie!

— Nu şi atunci când loveşti cu hotărâre, zise căpitanul Servadac.

Cei doi ofiţeri se îndreptară către Statul-Major unde, la ora 2, trebuiau să se întâlnească cu martorii contelui Timaşev. Niciunul nu crezuse în ce zisese căpitanul Servadac, însă, neavând încotro, acceptară pretextul oferit.

După 2 ore se întorceau; stabiliseră cu martorii contelui condiţiile duelului: contele Timaşev, aghiotant al împăratului Rusiei în străinătate, ca mulţi alţii, acceptase să se dueleze cu sabia, arma soldatului.

Adversarii urmau să se întâlnească a doua zi, pe 1 ianuarie, la 9 dimineaţa, la 3 kilometri de gura Şelifului, pe faleză.

— Aşadar, pe mâine, la ora stabilită! zise comandantul.

— Pe mâine! răspunse Hector Servadac.

După ce îşi dădură mâna, cei doi ofiţeri se duseră la cafeneaua Zulma să joace o carte.

Căpitanul Servadac se întoarse şi ieşi din oraş. De vreo 2 săptămâni, însărcinat cu o documentaţie de teren, nu mai stătea în locuinţa de la Armament, ci într-o colibă din Mostaganem, la vreo 8 kilometri de Şelif, doar cu ordonanţa.

Nu era deloc prea plăcut, şi oricine în afară de el ar fi luat exilul drept o pedeapsă.

Porni, deci, spre colibă, îngânând nişte versuri pe care încerca să le potrivească cât mai bine într-un rondel. Poezia îi era dedicată unei tinere văduve, cu care spera să se căsătorească. Susţinea că, atunci când ţi se oferă şansa de a iubi un om demn de tot respectul, trebuie să o faci cât mai simplu. Credea cu adevărat sau nu în asta, prea puţin îl preocupa pe căpitan, care făcea versuri doar de dragul de a le face.

— Sigur că da! îşi zicea, în timp ce ordonanţa mergea la trap, în tăcere, lângă el. Tot ce contează la un rondel e să fie bine scris! Nu sunt prea multe rondeluri prin părţile astea, aşa că al meu va avea efectul dorit! Măcar aşa sper.

Şi căpitanul-poet începu aşa:

Primeşte al dragostei tumult

Dezbărat de orice jurământ…

— Da! fără jurământ, adică sincer şi cu gânduri serioase, iar eu… La naiba! Nu mai rimează! Sunt grele rimele astea în -mult! Ce idee am avut şi eu cu rondelul ăsta! Hei! Ben-Zouf!

Ben-Zouf era ordonanţa.

— Da, domnule căpitan!

— Ai făcut vreodată versuri?

— Nu, dar am văzut pe cineva.

— Pe cine?

— Odată, la sărbătoarea din Montmartre… paiaţa din faţa barăcii unui somnambul.

— Şi ai ţinut minte versurile?

— Da, domnule căpitan:

Înăuntru iubirea vă pofteşte,

Şi veţi fi fermecaţi.

Aici sunt cea care iubeşte

Şi cel iubit. Intraţi!

— Groaznice versuri!

— Nu şi dacă ar fi cântate! Aşa ar fi pe măsura multora.

— Taci, Ben-Zouf! strigă Hector Servadac. Linişte! Am făcut şi ultimele două versuri!

Primeşte al dragostei tumult,

Dezbărat de orice veşmânt.

Iubirea contează mai mult

Decât un simplu jurământ!

Dar oricât s-ar fi chinuit căpitanul Servadac, tot nu reuşea să treacă mai departe, aşa că, la ora 6, când a ajuns la colibă, rămăsese la acelaşi catren.

CAPITOLUL II

În care se face portretul fizic şi moral al căpitanului Servadac şi al ordonanţei Ben-Zouf.

În acel an, se putea citi în documentele de la Ministerul de Război:

Servadac (Hector), născut la 19 iulie 18…, în Saint-Trelody, arondismentul Lespare, departamentul Gironde.

Avere: rentă de 1 200 Franci.

Durata serviciului: 14 ani, 3 luni, 5 zile.

Tipul de serviciu şi de campanie: Şcoala Saint-Cyr – 2 ani; Şcoala de aplicaţie – 2 ani; În linia 87 – 2 ani; În regimentul 3 vânători – 2 ani; Algeria – 7 ani; Campanie în Sudan; Campanie în Japonia.

Funcţie: Căpitan de Stat-Major în Mostaganem.

Decoraţii: Cavaler al Legiunii de Onoare – 13 martie 18…

Hector Servadac avea 30 de ani. Era orfan, fără familie, fără prea multă avere, căutând glorie mai mult decât îmbogăţire; era exaltat, gata oricând să sară la bătaie şi să riposteze, darnic, curajos, apărat de Cel de Sus în luptele în care se arunca mereu, nu prea vorbăreţ pentru un copil din Entre-deux-Mers¹, alăptat timp de 20 de luni de o podgoreană din Medoc, demn urmaş al eroilor din epocile glorioase ale războaielor. Aşa era căpitanul Servadac: un flăcău binevoitor, menit să împlinească lucruri măreţe, căruia ursitoarele i-au dăruit la naştere spiritul aventurii şi mult noroc.

Era un bărbat fermecător: înalt cam de 1,70 metri, delicat, cu părul negru ondulat, cu mâini şi picioare frumoase, cu o mustaţă îngrijită, cu ochii albaştri şi sinceri, făcut să placă şi conştient el însuşi de asta.

Căpitanul Servadac făcea atât cât trebuia, după cum o recunoştea şi el. Ofiţerii de artilerie au o vorbă: Eschivarea nu aduce nimic bun!, asta însemnând că nu trebuie să se dea la o parte în faţa greutăţilor. Însă Hector Servadac făcea aşa, căci pe cât de îngrozitor era ca poet, pe atât era de bun ca hoinar. Dar, fiindcă prindea repede, a reuşit să iasă cu fruntea sus din şcoală şi să ajungă în Statul-Major. Ştia să deseneze şi să călărească atât de bine, încât neînfricatul săritor de manej de la Saint-Cyr, urmaşul faimosului Unchi Tom, îl considera maestrul lui. Actele de serviciu demonstrau că a participat la bătălii şi era purul adevăr.

Se spunea că, într-o zi, conducând prin tranşee, pe jos, o companie de vânători, un obuz distrusese cazemata şi îi lăsase pe soldaţi în bătaia mitralierelor. De frică, oamenii nu voiau să mai înainteze, aşa că Servadac s-a urcat pe marginea cazematei şi le-a cerut să treacă. Campania s-a deplasat prin ploaia de gloanţe, însă niciunul nu l-a atins pe ofiţer.

De la terminarea Şcolii de Aplicaţie, în afară de Campaniile din Sudan şi din Japonia, Hector Servadac a fost detaşat doar în Algeria. Era ofiţer de Stat-Major în subdivizia Mostaganem, însărcinat cu documentaţia de teren a porţiunii cuprinse între Tenez şi gura fluviului Şelif, aşa că locuia într-o colibă amărâtă. Dar nu era genul de om care să se sperie aşa uşor. Îi plăcea să trăiască liber, independent atât cât putea fi un ofiţer. Îşi făcea în legea lui munca, mergând pe jos prin nisipul de pe plajă sau călare pe faleză.

Iubea viaţa asta, aproape independentă. Avea chiar timp să se urce în tren, o dată sau de două ori pe săptămână şi să meargă la recepţiile oferite de general în Oran sau la serbările guvernatorului în Alger.

Într-una din aceste dăţi a cunoscut-o pe doamna L., căreia îi dedicase faimosul rondel cu patru versuri. Era văduva unui colonel, o femeie tânără, foarte frumoasă şi rezervată, mândră, care nu vedea sau se făcea că nu vede admiraţia pe care o stârnea. Căpitanul Servadac nu îi mărturisise încă ceea ce simţea. Ştia că are rivali, printre alţii chiar contele Timaşev. Acesta era motivul pentru care cei doi adversari se duelau, iar tânăra nici măcar nu bănuia. După cum se ştie, numele ei, respectat de toţi, nu fusese divulgat.

Căpitanul Hector Servadac locuia cu ordonanţa; Ben-Zouf era dedicat trup şi suflet ofiţerului pe care avea onoarea să îl perie. Nu a ezitat nicio clipă când a trebuit să aleagă între a fi aghiotantul Guvernatorului General al Algeriei şi ordonanţa căpitanului Servadec. Îşi răsfrângea ambiţia, de care nu simţea că are nevoie, asupra ofiţerului; urmărea în fiecare dimineaţă să vadă dacă nu cumva în timpul nopţii pe epoleţii căpitanului crescuseră buruieni.

După nume, s-ar zice că Ben-Zouf era algerian. Fals! Era porecla unui parizian din Montmartre, pe care de fapt îl chema Laurent. Nici cei mai mari etimologi n-ar putea explica de ce i se spunea aşa.

Ben-Zouf se născuse, aşadar în Montmartre, pe celebrul deal cu acelaşi nume, între turnul Solferino şi moara Galette. Cu asemenea noroc, se înţelege ce mândru era de locurile natale. Pentru el, Montmartre era singurul munte adevărat din lume, iar cartierul, locul unde toate minunile se pot împlini. Ben-Zouf călătorise, şi pe oriunde mersese nu întâlnise decât alte Montmartre mai mari, desigur, dar nu la fel de pitoreşti. Montmartre are o biserică pe măsura catedralei din Burgos, cariere ca în Pentelique, un bazin pe care Mediterana ar fi invidioasă, o moară care nu macină făină obişnuită, ci care face plăcinte renumite, un turn mai drept decât cel din Pisa, păduri încă virgine înainte de invazia celţilor şi un munte, un munte adevărat, căruia doar cei invidioşi îi zic deal. Nici dacă îl tortura cineva, n-ar fi recunoscut că muntele are mai puţin de 5 000 de metri. În care colţ al pământului mai sunt atâtea minuni la un loc? Nicăieri! I-ar fi răspuns Ben-Zouf oricui i-ar fi spus că exagerează. Era doar o nebunie frumoasă! Ben-Zouf visa să se întoarcă în Montmartre şi să-şi trăiască ultimele zile pe dealul unde s-a născut, împreună cu căpitanul, se înţelege! Hector Servadac era sătul de câte auzise despre frumuseţile nemaiîntâlnite din arondismentul 18 al Parisului. Ben-Zouf nu se lăsa păgubaş; îi vorbea într-una căpitanului despre ele, refuzând gândul că l-ar putea părăsi vreodată. Vremea lui se dusese. Fusese concediat de două ori şi urma să părăsească serviciul militar la 28 de ani, când, simplu vânător de primă clasă în regimentul 8, a fost numit ordonanţa lui Hector Servadac. A participat la campanii şi a luptat alături de el, dovedind atâta curaj încât a fost propus pentru cruce, dar a refuzat doar ca să rămână ordonanţa căpitanului. Hector Servadac i-a salvat viaţa în Japonia şi el i-a întors favoarea în campania din Sudan. Sunt lucruri care nu se uită niciodată. Iată de ce Ben-Zouf pusese la dispoziţia căpitanului de Stat-Major două braţe puternice, o sănătate de fier, o putere care îl făcea să-şi zică meterezele din Montmartre şi o inimă îndrăzneaţă, devotată.

Ben-Zouf nu avea darul de a scrie versuri precum căpitanul, dar în schimb era o enciclopedie ambulantă, un izvor nesecat de baliverne şi de bâiguieli. Nimeni nu îl întrecea, când scotea, una dupa alta, zeci de tâmpenii.

Căpitanul ştia cu cine are de-a face. Ţinea la el şi îi trecea cu vederea maniile, pe care firea glumeaţă a ordonanţei le îndulcea. Ştia să-i spună, atunci când trebuia, acele cuvinte care îl apropie pe servitor de stăpân.

Odată, când Ben-Zouf, călare pe căluţul lui, se vedea în arondismentul 18, îi zise:

— Ştii că dacă dealul tău ar avea mai mult cu 4 705 metri, ar fi la fel de înalt ca Mont Blanc?

Ochii ordonanţei străluciră şi, din acea zi, în sufletul lui, dealul şi căpitanul deveniră unul şi acelaşi lucru.

1 Regiune din sudul Franţei, situată între Garonne şi Dordogne, cunoscută pentru culturile de viţă-de-vie şi pentru vinurile de Bordeaux.(n. trad.)

CAPITOLUL III

În care se va vedea că un şoc neplăcut întrerupe inspiraţia poetică a căpitanului Seravadac.

Coliba nu era decât o cocioabă amărâtă, cu multe găuri şi cu un acoperiş căruia indigenii îi zic driss. E ceva între cortul unui arab nomad şi o casă din piatră sau din cărămidă. Lângă colibă mai era o clădire făcută din piatră în care se adăposteau Ben-Zouf şi cei doi cai, un fost depozit, unde încă se mai găsea câte un hârleţ, un târnăcop sau o lopată. Nu oferea nici cel mai mic confort, dar pentru o locuinţă provizorie era de ajuns, mai ales că nici căpitanul, nici ordonanţa, nu erau pretenţioşi.

— Nu contează unde stai dacă eşti puţin filosof şi dacă mai ai şi un stomac de fier… ! zicea adesea Hector Servadac.

Şi cum orice gascon este filosof înăscut, şi cum nimic nu-i putea face rău căpitanului, totul mergea strună.

Cine crede în reincarnare, ar putea lesne intui că, într-o viaţă anterioară, Ben-Zouf a fost struţ; avea un stomac atât de sănătos, că putea să mănânce şi pietre.

Cei doi locatari aveau provizii pentru o lună întreagă, apă potabilă la dispoziţie, fân pentru cai şi o câmpie întreagă în faţa ochilor, între Tenez şi Mostaganem, extrem de fertilă, care concura cu întinderile Mitidjei², unde puteau să vâneze. În timpul documentaţiei de teren îşi puteau lua cu ei, pe lângă eclimetru³ sau planşetă⁴ şi puştile.

Întors cu o foame de lup de pe drum, căpitanul Servadac mâncă cu poftă. Ben-Zouf era un bun bucătar. Întotdeauna mâncărurile lui aveau gust: punea sare, oţet şi piper din abundenţă, căci condimentele picante nu le făceau rău celor doi bărbaţi, imuni la toate bolile gastrice.

După cină, în timp ce ordonanţa aduna resturile în ceea ce numea cămara stomacală, căpitanul ieşi pe faleză să ia o gură de aer şi să fumeze.

Noaptea se lăsa. Soarele dispăruse de mai bine de o oră după norii groşi ce se adunaseră deasupra Şelifului. Deşi se vedea abia la o jumătate de kilometru distanţă, orice astronom ar fi fost uimit să vadă pe cer, spre nord, o lumină roşiatică. Nu erau fâşii uniforme sau raze de lumină proiectate, nici semne ale vreunei aurore boreale, care de altfel se formează în locurile cele mai înalte ale cerului. Aşadar, nici măcar un meteorolog nu ar fi putut spune cărui fenomen i se datora acea lumină superbă, apărută în plină noapte.

Căpitanul Servadac nu era nici pe departe meteorolog, deşi urmase în şcoală un curs de astronomie. De altfel, în acea seară, cerul nu îl interesa aproape deloc. Se plimba şi fuma, gândindu-se la întâlnirea de a doua zi cu contele Timaşev, ceeace nu îl înverşuna mai mult decât era cazul. Deşi erau rivali, adversarii nu se urau, ci se aflau în situaţia în care trebuie să dispară cel care este în plus. Mai mult decât atât, pentru Hector Servadac contele era un bărbat foarte politicos; la rândul lui, Timaşev îl respecta sincer pe căpitan.

La 8 seara, căpitanul Servadac se întoarse la colibă. Avea o singură cameră, cu un pat, o măsuţă de lucru pusă pe o etajeră şi nişte valize în loc de dulapuri. În clădirea vecină gătea ordonanţa, şi tot acolo dormea, pe un pat din lemn tare de stejar, după spusele lui. Asta nu îl împiedica să doarmă 12 ore în şir, dându-i astfel lecţii şi unui hârciog.

Căpitanului nu-i era somn, aşa că se aşeză la masa pe care erau împrăştiate instrumentele de lucru. Cu creionul roşu şi cel albastru într-o mână şi cu compasul în alta, începu să deseneze pe hârtie linii colorate şi inegale, care nu aduceau deloc cu o măsurătoare topografică.

Între timp, Ben-Zouf, care aştepta să fie trimis la culcare, dormita într-un colţ, deranjat mereu de agitaţia stăpânului. Cel care se aşezase la masa de lucru nu era ofiţerul de Stat-Major, ci poetul gascon. Părăsit de muză, Hector Servadac se lupta din răsputeri cu rondelul început. Oricine ar fi crezut că foloseşte compasul pentru a măsura matematic versurile şi creioanele colorate pentru a potrivi rimele rebele. Oricum ar fi fost, muncea din greu.

— Ei, drace! Ce mi-o fi venit şi mie cu catrenul ăsta? Trebuie să adun rimele ca pe nişte dezertori. Ce naiba? O să reuşesc! Sunt ofiţer, şi ar fi ruşinos să mă dau bătut în faţa unor versuri! O strofă e ca un batalion! Primul a trecut! – Vorbea despre primul catren. – Urmează celelalte!

Pe hârtie apărură o linie roşie şi una albastră: rimele căutate cu atâta obstinenţă catadicseau să apară.

Vorbele frumoase şi pompoase

Cui îi vin de hac?

— Ce tot bălmăjeşte acolo căpitanul? se întreba Ben-Zouf, foindu-se de pe o parte pe alta. De vreo oră se agită, parcă-i o pasăre în colivie.

Absorbit de inspiraţia poetică, Hector Servadac măsura camera în lung şi-n lat:

Frazele lungi şi mieroase

Inimii nu-i plac.

— Iar scrie poezii! îşi zise Ben-Zouf, din colţul lui. Ce treabă gălăgioasă! Nu mai poate dormi omu’ de el!

Auzindu-l bombănind, Hector Servadac îl întrebă:

— Ce ai, Ben-Zouf?

— Ce să am, domnule căpitan? Un coşmar!

— Du-te dracului!

— Şi acuma aş pleca dacă aş şti că nu face versuri! bălmăji Ben-Zouf.

— M-a întrerupt animalul! Ben-Zouf!

— Prezent, domnule căpitan! răspunse ordonanţa ridicându-se, cu o mână la şapcă şi cu alta la picior.

— Nu mişca! ştiu cum se termină rondelul!

Şi, plin de inspiraţie, Hector Servadac începu să declame:

Nu-i amăgire

Afecţiunea mea.

Îţi jur iubire

Pe vecie…

Căpitanul nu mai termină versul că se prăvăli la pământ împreună cu Ben-Zouf.

2 Câmpie sublitorală, la sud de Alger.(n. trad.)

3 Instrument folosit în topografie pentru măsurarea diferenţei de nivel dintre două puncte (n. trad.).

4 Aparat utilizat pentru trasarea pe un plan, fără calcule prealabile, a unor figuri asemenea celor de pe teren.(n. trad.)

CAPITOLUL IV

Care îl face pe cititor să se mire şi să pună întrebări.

Oare ce a provocat această schimbare atât bruscă şi de stranie a orizontului, încât i-ar fi fost imposibil, şi celui mai bun marinar, să distingă linia care desparte cerul de pământ?

De unde au apărut aceste valuri imense, pe care savanţii au refuzat să le accepte până acum? De ce solul trosnea de parcă ar fi stat să se rupă, într-o zarvă îngrozitoare, cu zgomote de tot felul, cu scârţâituri ca şi cum s-ar fi despicat pământul, cu vuiet de ape ciocnite în adâncuri, cu şuierături de aer ciclonic? De unde acea strălucire ciudată, mai puternică decât o auroră boreală, care a acoperit cerul şi stelele? De ce bazinul Mediteranei, golit parcă pentru o clipă de apă, se umplu din nou cu furie? De ce Luna păru să se mărească în câteva secunde atât de mult, de parcă n-ar mai fi fost la 96 000 de leghe depărtare, ci la 10 000? De ce o altă sferă enormă, arzătoare, necunoscută de astronomi, apăru pe cer şi dispăru curând după norii groşi? Ce fenomen să fi adus acest cataclism, care a bulversat în aşa măsură pământul, cerul, marea, tot spaţiul? Niciun om din toată lumea n-ar fi putut să răspundă.

CAPITOLUL V

În care au loc câteva modificări, cu o cauză necunoscută.

Litoralul algerian, mărginit în vest de malul drept al Şelifului şi în nord de Marea Mediterană, nu păru deloc afectat. Cu toate că şocul a fost foarte puternic, nimic nu părea schimbat: nici câmpia fertilă denivelată din loc în loc, nici faleza accidentată, nici marea agitată peste măsură. Clădirea de piatră rezistase; lipseau doar câteva bucăţi de perete. În schimb, coliba se dărâmase ca un castel din cărţi de joc, iar cei doi locuitori stăteau nemişcaţi sub acoperişul căzut.

Căpitanul Servadac şi-a revenit abia după 2 ore. La început i-a fost greu să-şi amintească ce se petrecuse. După cum era de aşteptat, primele cuvinte rostite au fost cele recitate şi întrerupte atât de brusc:

Îţi jur iubire

Pe vecie…

Apoi, adăugă:

— Ce s-a întâmplat?

Îi era greu să-şi răspundă la propria întrebare. Dădu la o parte pătura de paie, scoase capul prin acoperiş şi privi în jur.

— S-a dărâmat coliba! Ce vijelie a fost!

Se pipăi: nu-şi rupsese nimic, nu avea nicio zgârietură.

— Pe toţi dracii! Ordonanţă!

La vocea căpitanului Servadac, un al doilea cap ieşi prin acoperiş.

— Prezent! răspunse Ben-Zouf, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât asta pentru

a-şi face apariţia milităreşte.

— Ce s-a întâmplat, Ben-Zouf?

— Era să ne rămână oasele pe aici.

— Eeei! N-a fost decât o vijelie, o amărâtă de vijelie!

— Sigur că a fost o vijelie! filosofă ordonanţa. V-aţi rupt ceva, domnule căpitan?

— Nu, Ben-Zouf.

Apoi se ridicară şi, căutând prin fosta colibă, îşi găsiră aproape intacte instrumentele, lucrurile, ustensilele şi armele.

— Cât o fi ceasul? întrebă ofiţerul.

— E trecut de 8, răspunse Ben-Zouf, privind Soarele care abia răsărise.

— Ora 8!

— Şi chiar mai bine, domnule căpitan!

— Aşa să fie?

— Da! Trebuie să plecăm.

— Unde?

— La întâlnire.

— Ce întâlnire?

— Cu contele…

— La naiba… am uitat! strigă căpitanul şi adăugă uitându-se la ceas: Ce tot zici acolo, Ben-Zouf, eşti nebun? E de-abia 2.

— Dimineaţa sau seara? întrebă Ben-Zouf, uitându-se la Soare.

Apropiindu-şi ceasul de ureche, zise :

— Merge bine!

— Şi Soarele la fel, răspunse ordonanţa.

— Dar după locul în care se află… Fir-ar să fie!

— Ce s-a întâmplat, domnule căpitan?

— Să fie 8 seara?

— Cum seara?

— Aşa! Soarele e în vest, asta înseamnă că o să apună!

— Cum să apună, domnule căpitan? Răsare bine şi frumos, aşa cum se ridică un recrut când aude trâmbiţa sunând. Vedeţi? De când vorbim a tot urcat pe cer.

— Soarele să răsară din vest? Dar aşa ceva nu se poate! murmură căpitanul Servadac.

Şi totuşi aşa era. Soarele răsărise deasupra Şelifului şi parcursese jumătate din zi prin vest.

Hector Servadac înţelese că se petrecea ceva neobişnuit, inexplicabil; nu numai poziţia Soarelui se schimbase, ci şi mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale. Nu mai pricepea nimic. Imposibilul devenise posibil? Dacă ar fi avut lângă el vreun astronom, l-ar fi întrebat, dar aşa…

— E treabă serioasă, nu pentru oricine! Vom vedea peste 8 zile ce scrie în ziare!

Apoi, lăsând baltă motivul acestui fenomen ciudat, îi zise ordonanţei:

— Şi acum să mergem! Orice s-ar fi întâmplat şi oricum s-ar fi schimbat mersul Pământului şi al Soarelui, trebuie să ajung primul la întâlnirea cu contele Timaşev…

— Ca să-l loviţi cu sabia, răspunse Ben-Zouf.

Dacă, în afară de mişcarea aparentă a Soarelui, ar fi observat schimbările din noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, Hector Servadac şi ordonanţa ar fi fost uimiţi de variaţia atmosferică. Ei înşişi se simţeau obosiţi, respirau greu, aşa cum li se întâmplă celor care urcă pe munte, ca şi cum aerul ar fi fost mai dens şi mai lipsit de oxigen, şi aveau vocile tot mai slabe. Existau două explicaţii posibile: ori începeau să surzească, ori aerul avea din ce în ce mai puţin capacitatea de a transmite sunetele.

Atunci, nici căpitanul şi nici ordonanţa nu băgară în seamă aceste schimbări şi se îndreptară către Şelif, pe drumul abrupt al falezei.

În locul ceţei din ajun, cerul era învelit într-o pătură groasă de nori care acopereau razele Soarelui şi care ameninţau cu ploaie, ba chiar cu furtuni puternice. Din cauza rarefierii lor, acest lucru nu se întâmplă.

Pentru prima oară, marea părea pustie: nicio pânză, niciun vapor pe fondul gri al cerului şi al apei. Iluzie optică sau nu, orizontul era foarte aproape. În locul infinitului de până atunci, se vedeau în depărtare câmpia şi litoralul, ca şi cum globul pământesc ar fi fost cu mult mai convex.

Căpitanul Servadac şi ordonanţa mergeau repede şi în tăcere. În curând, făcură cei 5 kilometri până la locul întâlnirii. Amândoi şi-au dat seama că, în acea dimineaţă, se întâmpla ceva ciudat cu ei: se simţeau mai uşori, ca şi cum ar fi avut aripi, un lucru extrem de important cum îşi zicea în gând ordonanţa.

— Am uitat să şi mâncăm! şopti Ben-Zouf, care nu obişnuia să omită ceva atât de important.

Atunci, din stânga potecii, se auzi lătrând înfricoşător un şacal care ieşi imediat din desişul de mastic. Diferit de celelalte animale africane, şacalul are pe blană pete negre şi o dungă tot neagră pe picioarele din faţă.

Noaptea, şacalul poate fi foarte periculos, deoarece atacă în haită, însă atunci când este singur, nu este mai de temut decât un câine. Ben-Zouf nu era omul care să se sperie dintr-atât, însă nu-i plăceau deloc şacalii, poate fiindcă în Montmartre nu exista aşa ceva.

După ce a ieşit din desiş, animalul s-a aşezat la poalele unei stânci înalte de vreo 10 de metri, privindu-i neliniştit pe cei doi intruşi. Ben-Zouf se prefăcu că vrea să dea în el, iar animalul, simţindu-se ameninţat, dintr-o singură săritură, ajunse în vârful stâncii, spre uimirea căpitanului şi a ordonanţei.

— Asta da săritură! Să tot fi avut vreo 10 metri! strigă Ben-Zouf.

— Pe legea mea, aşa e! răspunse, pe gânduri, căpitanul Servadac. N-am mai văzut aşa ceva până acum!

Aşezat pe labele din spate în vârful stâncii, şacalul îi privea pe cei doi batjocoritor. Ca să-l alunge, Ben-Zouf luă o piatră de jos. Deşi era foarte mare, în mâna lui piatra nu părea decât un burete întărit.

— Drac de şacal ce e! îşi zise Ben-Zouf. Piatra asta o să-l mângâie doar. Pe cât e de mare, pe atât e de uşoară.

Neavând altceva la îndemână, aruncă cu ea după şacal. Nu-l nimeri, dar îl puse pe fugă pe bietul animal care, simţindu-se ameninţat, sări peste tufişuri şi peste copaci precum un cangur de cauciuc şi apoi dispăru.

Piatra rată ţinta, însă ajunse la vreo 500 de paşi de stâncă, spre uimirea lui Ben-Zouf.

— Sfinte Sisoe! L-aş putea face de ruşine pe orice artilerist!

Ben-Zouf era la câţiva metri înaintea căpitanului şi se pregătea să treacă peste o groapă plină cu apă, adâncă de vreo 3 metri. Îşi luă avânt şi sări ca un gimnast adevărat.

— Hei, Ben-Zouf, unde te duci? Ce te-a apucat? Prostule, vrei să te omori? îi zise căpitanul Servadac, văzându-şi ordonanţa suspendată la vreo 12 metri în aer.

Temându-se pentru Ben-Zouf, Hector Servadac sări şi el peste groapă şi ajunse la vreo 9 metri. Urcând, se ciocni cu Ben-Zouf care cobora. Gravitaţia îl făcu să revină cu o viteză crescândă, însă impactul fu asemănător unui salt de 1-2 metri.

— Asta-i bună! strigă Ben-Zouf, izbucnind în râs. Iată-ne şi clovni, domnule căpitan!

După câteva clipe de gândire, Hector Servadac se apropie de ordonanţă şi, punându-i mâna pe umăr, îi zise:

— Să nu mai zbori, Ben-Zouf! Uită-te bine la mine! Eu încă mai dorm! Trezeşte-mă, ciupeşte-mă până la sânge dacă trebuie! Ori suntem nebuni, ori visăm!

— Domnule căpitan, treaba e că n-am mai păţit aşa ceva decât pe tărâmul viselor, când eram rândunică şi treceam în zbor deasupra colinei Montmartre! Nu e normal! Ni s-a întâmplat ceva, dar ceva ce nu i s-a mai întâmplat nimănui până acum! O fi din cauză că suntem în Algeria?

Hector Servadac era