Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

2 plus 1. Două scenarii și o piesă de teatru (Faleze de nisip, Somnul insulei, Noaptea solstițiului)

2 plus 1. Două scenarii și o piesă de teatru (Faleze de nisip, Somnul insulei, Noaptea solstițiului)

Citiți previzualizarea

2 plus 1. Două scenarii și o piesă de teatru (Faleze de nisip, Somnul insulei, Noaptea solstițiului)

Lungime:
218 pagini
2 ore
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737245809
Format:
Carte

Descriere

Faleze de nisip (după romanul Zile de nisip, regia Dan Pița) a rulat pe ecrane doar o săptămână, fiind interzis chiar de Ceaușescu pentru că Ј...prezintă denaturat realitatea societății noastre...“

Somnul insulei, inspirat de romanul Al doilea mesager, regia Mircea Veroiu, transpune în imagine utopia negativă, ca un adevărat „manual“ de „formare a omului nou“ , marota ceaușistă, prin uniformizarea individualităților, aneantizarea conștiințelor.

Mereu revoltat, Bujor Nedelcovici scrie „în regim de urgență“ piesa de teatru Noaptea solstițiului, neputând și nevrând să treacă peste asasinarea a o mie de tineri în două nopți: 21-23 decembrie 1989. Este vorba despre complicitate la crima, duplicitate, minciună, manipulare, dar și despre nevoia de adevăr.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737245809
Format:
Carte

Despre autor


Legat de 2 plus 1. Două scenarii și o piesă de teatru (Faleze de nisip, Somnul insulei, Noaptea solstițiului)

Cărți conex

Previzualizare carte

2 plus 1. Două scenarii și o piesă de teatru (Faleze de nisip, Somnul insulei, Noaptea solstițiului) - Nedelcovici Bujor

-

Prefață

Istoria, politicul, teologia, filosofia (moartea, erosul) și, în sfârșit, imaginea (fotografică și de film) au fost principalele teme care m-au preocupat de-a lungul celor 40 de ani de când am început să fac distincția dintre „viața reală și „viața imaginară.

Cine „privește nu înseamnă că și „vede, dar dacă „vede simțind" se poate presupune că se află în autentic, gândește bine și a dobândit un stil personal.

Adevărul din realitate nu are nimic comun cu adevărul literar („minciuna artistică), dar când „mă situez în adevăr știu că nu sunt departe de libertate, dreptate și justiție.

În ultimii ani mi-am format o „cultură a exilului și a disidenței": respingerea oricărui conformism – modele literare, compromisul politic –, dreptul la indignare, datoria de a contesta și a protesta (dar și de a construi), analiza critică a societății și a lumii … La care aș mai adăuga: riscul asumat și loviturile acceptate, refuzul oricărei dogme, al ambițiilor materiale și al satisfacțiilor megalomane și cât mai puține pasiuni pentru a rezerva totul creației ca asceză și existenței în Logos.

Mai întâi văd, apoi aud vocile personajelor și după aceea pun în funcțiune „mașina de război" a scrisului în care forța emoției, capacitatea de transpunere în fiecare personaj și viziunea globală îmi dau speranța că voi ajunge la finalul – cărții sau al scenariului – pe care nu-l cunosc decât atunci când mă aflu la ultima filă a manuscrisului.

Filmul m-a preocupat de când eram copil.

Am văzut Ruy Blas, cu Jean Marais în rolul principal (1947, regia Pierre Billon), de șase ori și stăteam zile întregi în sălile de cinematograf, chiulind de la școală. Eram fascinat de „lanterna magică", de atmosfera plină de mister din sala de spectacol și de eroismul personajelor care puteau muri cu sabia în mână.

Întâlnirea

În 1971 am scris primul scenariu: Întâlnirea. Un ofițer se întoarce din război – unde fusese rănit – și pleacă în Deltă, la Sfântul Gheorghe. Încearcă să rămână liniștit în timpul convalescenței și să fie cât mai departe de zgomotul și furia evenimentelor. Istoria însă nu-i acordă răgazul dorit nici la marginea mării și îl implică într-o nouă aventură. Directorul casei de filme, Mircea Sântimbreanu, îmi punea mereu aceeași întrebare: „De unde vine vaporul care apare pe Dunăre și e încărcat cu arme și muniție? De la ruși sau de la americani?" Am înțeles că în stupiditatea întrebării se ascundea refuzul de a aproba scenariul. Am părăsit proiectul. Nu puteam să-mi pierd timpul, am preferat să scriu un alt roman …

Prin 1979 – adică după opt ani –, scenariul a fost descoperit de Sergiu Nicolaescu. Credeam că pentru orice modificare în scenariu îmi va cere acordul. Iluzie! Când am văzut filmul nu l-am recunoscut! Apăruse un nou personaj, un ilegalist – care în scenariu nu exista –, soldați germani și multe mitraliere care trăgeau dezlănțuit în numeroase scene de luptă. Eșec total … Din tot ce îmi imaginasem eu nu rămăsese decât … Delta Dunării. Sergiu Nicolaescu a pretins că este coscenarist și mi-a cerut să împărțim drepturile de autor. Evident că l-am refuzat, spre surprinderea lui Marin Teodorescu – directorul Casei de filme nr. 1 – care era mulțumit că îl înfruntam pe „marele regizor". S. Nicolaescu a făcut apoi filme despre 23 August și Mihai Viteazul (modelul spiritual al lui Ceaușescu), iar în timp ce turna în curtea Mănăstirii Văcărești – ulterior dărâmată –striga: „Eu realizez filme care vor intra în Istoria Partidului Comunist și a României!" Nu bănuiam că împrejurările mă vor obliga să-l întâlnesc – indirect – pe S. Nicolaescu și după 1990 …

Faleze de nisip

În 1979 am făcut o nouă tentativă în lumea „celei de a șaptea arte". Am scris scenariul pentru filmul Faleze de nisip, inspirat din romanul Zile de nisip.

Am prezentat scenariul Casei de filme nr. 1, director Marin Teodorescu. A fost aprobat, apoi a trecut prin mai multe „furci caudine" ajungând, în cele din urmă, la Comisia Consiliului Culturii, compusă din 20 de persoane, printre care și un general de armată. După ce filmul a fost terminat, în regia lui Dan Pița, urma să fie vizionat de Dumitru Popescu-Dumnezeu, secretar cu Propaganda al C. C. și șeful Comisiei ideologice a C. C. Atunci am avut prilejul să-l întâlnesc … Înalt, ochelari negri, mers apăsat, siguranță de sine. A intrat în sala de proiecție, a privit nepăsător filmul, apoi a plecat fără să rostească nici un cuvânt. Am încercat să descoperim ceva în felul în care și-a schimbat picioarele, la ce secvență a pus mâna la obraz, sau … Nu s-a găsit nici o explicație a tăcerii lui. Sfidare, aroganță, cinism!

Aș fi vrut să-l întreb: „Tovarășe Dumitru Popescu! Care este temeiul rațional și sufletesc care vă acordă dreptul să umiliți și să batjocoriți prin insolență o echipă de cineaști care au realizat un film?! Ce se ascunde în spatele ochelarilor negri? Ură? Dispreț sau indiferență?!"

Filmul a rămas pe ecrane doar patru zile. A fost retras, urmare unui ordin „primit de undeva de sus". Am aflat explicația abia după doi ani, în 1983, cu prilejul Consfătuirii de lucru pe probleme organizatorice și politico-educative de la Mangalia. N. Ceaușescu, în discursul ținut, a spus:

«Sarcini importante are cinematografia. Avem nevoie de filme bune, revoluționare, care să prezinte mărețele realizări ale poporului nostru, să mobilizeze și să înfățișeze eroi care să constituie model de muncă și de viață. Or, tovarăși, am văzut câteva filme care nu numai că nu prezintă modele de eroi în viață și în muncă, ci, dimpotrivă, prezintă niște elemente care se mai întâlnesc poate undeva, la periferia societății, dar nu pe acestea trebuie să-i prezinte scenariștii și regizorii noștri sau cei care conduc și organizează producția de filme. Trebuie să lichidăm cu desăvârșire această stare de lucruri».

De remarcat cuvântul «modele» care avea în vedere «Omul nou» (Omul masă, Homo sovieticus) care a fost realizat, chiar dacă nu vrem să acceptăm, cuvântul «trebuie», porunca stăpânului și în cele din urmă «lichidăm» care era folosit de Troțki, Lenin și Stalin și reprezenta asasinarea adversarilor politici. Urmele de limbaj și gândirea lui N. C. dezvăluie cu claritate originea și formația de politruc la școala sovieto-bolșevică.

«Am văzut nu de mult – a continuat «Marele Înțelept» – un film prezentând un tânăr muncitor de la Marea Neagră. Dar eroul acestui film, precum și cei care l-au aprobat nu cunosc, se vede, tineretul patriei noastre. Nu se poate să mai admitem să se producă asemenea filme. Unde este Consiliul Culturii? Unde este Secția de propagandă? Unde este Comisia ideologică a Comitetului Central care trebuie să vadă toate aceste filme? (…) Avem nevoie de o artă, de o cinematografie, de un teatru care să prezinte esența, modelul omului pe care trebuie să-l făurim! Chiar dacă câteodată trebuie să înfrumusețăm un erou, ca tineretul să știe, să înțeleagă că așa trebuie să fie.»

Nu se poate un text mai edificator pentru tot ce a reprezentat regimul despotic comunist. «După ce a fost șters trecutul», cum propunea Lenin, a fost instaurată «cnutocrația»: un singur partid, un singur conducător, o singură ideologie și cultură prin «înfrumusețarea unui erou» chiar dacă era transformat, modelat, mutilat …

Recent am văzut o casetă video înregistrată la «Conferința pentru ideologie» de la Mangalia din 1983 și în care era discursul lui Ceaușescu. Zeus era furios și arunca fulgere, anateme și blesteme. Gesticula, striga cu o voce răgușită, avea o expresie furioasă și parcă intrase într-o criză nervoasă pentru că cineva îndrăznise să-l contrazică și să-l sfideze.

Consecințele imediate: Marin Teodorescu, directorul Casei de filme, a fost destituit, împreună cu alți doi redactori, toate scenariile au fost revizuite, filmele în curs de realizare vizionate și cenzurate, o ofensivă generală împotriva cinematografiei …

Filmul Faleze de nisip a fost „arestat și închis" la Arhivele Naționale ale Cinematografiei și prezentat publicului – după nouă ani – în primăvara anului 1990.

M-am refugiat în literatură, am scris alte romane, dar iubirea pentru „lumea fermecată a lanternei magice" – în care regăseam bucuriile copilăriei – nu m-a părăsit nici o clipă.

Caietul în care Flaubert a scris Madame Bovary era intitulat Scenariu. Într-o scrisoare adresată de Flaubert unei prietene, Louise Collet, în care descria scena „reuniunii fermierilor agricoli", vorbea despre „surimpression". Vocabularul era cinematografic, capitolele erau intitulate „scenarii", gândirea romanului avea un profund caracter vizual, iar desfășurarea epică avea structura unui decupaj regizoral.

În 1987 am plecat din România – nu! am fugit din țară. La Paris am început să scriu cronici de film pentru Radio BBC. Colaborarea s-a desfășurat în bune condițiuni, până când ne-am „împotmolit" într-un film inspirat dintr-o carte a lui Mircea Eliade.

Somnul insulei

Prin 1987, Mircea Veroiu mi-a propus să facem un film inspirat din romanul Al doilea mesager. După ce a fost scris scenariul, timp de trei ani am căutat un producător francez. Imediat după „evenimentele din decembrie, câțiva producători și-au manifestat interesul. Pe măsură ce trecea timpul și ieșea la iveală „adevărata față a istoriei revoluției românești – scandalul produs de groapa comună de la Timișoara –, șansele de a realiza o coproducție franco-română se diminuau simțitor. Invazia barbariei, mineriada din 13-15 iunie 1990 – transmisă de toate posturile de televiziune din lumea întreagă –, excludea posibilitatea de a mai găsi un producător care să-și păstreze interesul pentru o colaborare cu România.

Istoria îmi bătea din nou la ușă, mă forța să-i deschid, chiar dacă eu fugisem de ea la o distanță de două mii de kilometri.

Mircea Veroiu a găsit totuși un producător francez: SACIPRODUCTION. Doamna Martine Cantin a făcut un voiaj în România – împreună cu Mircea Veroiu – în toamna anului 1990. Cu acest prilej s-a semnat un protocol cu Casele de filme conduse de Lucian Pintilie și Dinu Tănase. În martie 1991, doamna Martine Cantin și Mircea Veroiu s-au dus din nou la București – spre uimirea lor – că Dinu Tănase s-a retras fără să dea nici o explicație, iar Lucian Pintilie a cerut o sumă de bani. S-au oferit să participe la această coproducție franco-română Casele de filme conduse de Dan Pița și Sergiu Nicolaescu. După o săptămână de discuții, nu s-a putut semna contractul, dar Sergiu Nicolaescu a promis, sub cuvânt de onoare, că „în trei zile va trimite la Paris un fax cu acordul lui". În mai 1991, i-am trimis o telegramă prin care îi aminteam că au trecut 38 de zile de când și-a dat cuvântul de onoare că în trei zile vom primi acordul. Nici un răspuns.

În decembrie 1990, S. Nicolaescu a apărut alături de noua echipă ce se pregătea să dea lovitura de stat deghizată – ca întotdeauna în istorie – într-o revoluție. Nicolaescu a transportat caseta filmului „Procesul lui Ceaușescu", iar mai târziu, a fost ales senator și numit președintele Comisiei de analiză a evenimentelor din 21-22 decembrie 1989.

Singurul care a rezistat în această „cursă a eforturilor bănești și a nervilor uzați inutil" a fost Dan Pița care și-a menținut promisiunea de a produce filmul Somnul insulei la Casa de filme „Solaris".

În 1993, Mircea Veroiu – după șase ani de exil la Paris – s-a hotărât să se întoarcă în România. Explicațiile? Multiple … dar și pentru a realiza filmul Somnul insulei.

L-am condus la gară. Înainte de a se urca în tren, i-am amintit că în romanul Al doilea mesager – din care era inspirat scenariul filmului Somnul insulei – un personaj pleacă în Occident și după 11 ani se întoarce în insula natală. Era exact ce se petrecuse, ulterior, în viața mea. Acum, din nou, cartea și viitorul film vor avea puterea de a provoca evenimentele. Realul imită imaginarul și nu invers, iar scriitura are vocația premoniției și uneori chiar a profeției. Mircea Veroiu – asemănător personajului din roman, Danyel Raynal – se întoarce în „insula natală" după câțiva ani petrecuți în exil.

Filmul a fost realizat în 1994, iar premiera am organizat-o la Paris – Cinematograful Le Latina – unde au fost invitați ziariști și intelectuali români. Filmul a obținut premiul Makhila de argint la Festivalul de la Archachon – Franța. Pe Mircea Veroiu l-am întâlnit în octombrie 1987 la Sète – orașul în care s-a născut Paul Valéry și Georges Brassens –, gazda celei de A doua întâlniri franco-române, organizată de Asociația Dacia-Mediterană. Cu acest prilej s-a prezentat o retrospectivă a filmelor realizate de M. V., printre care și Somnul insulei. Nu știam că va fi ultima dată când o să mă plimb și o să stau de vorbă cu Mircea …

Noaptea de solstițiu

Ideea piesei de teatru mi-a fost sugerată de evenimentele tragice petrecute în România în nopțile de 21-23 decembrie 1989. Un sentiment de urgență și strigăt m-a îndemnat să renunț la tentația de a scrie un roman (care mi-ar fi cerut cel puțin doi ani) și să fac apel la „dialogurile teatrale".

Piesa a fost prezentată (aprilie 1994) în cadrul unei emisiuni radiofonice. Regia artistică: Leonard Popovici. În distribuție: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Ion Caramitru și Tudor Heica. Redactor: Marina Spalas. Traducerea și adaptarea radiofonică: Lucia Verona.

În octombrie 1994, piesa a fost pusă în scenă la Teatrul Dramatic din Baia Mare. Director: Mircea Marian. Regia: Romeo Bărbosu. În distribuție: Dana Ilie. Doru Farte, Lucian Prodan și Romeo Bărbosu.

În prezentarea pe care am făcut-o pentru „Programul Radio (emisiunea: „Teatru radiofonic), spuneam:

„De ce am scris piesa Noaptea de solstițiu?

Incapacitatea de a accepta inacceptabilul!

Dreptul la indignare!

Insuportabilitatea de a mă împăca cu gândul că peste o mie de tineri au fost uciși fără ca părinții lor să afle – nici până azi, adică după patru ani – cine au fost asasinii! «Păcatul originar» al noului guvern constă în faptul că în două nopți (21-23 decembrie 1989) s-a trecut de la Revolta-Sacrificiu la Marea Impostură și Tăcere. Inchizitorul a fost ucis pentru ca trecutul să fie țintuit pe zidurile anonime ale unei cazărmi. În Noaptea de solstițiu, am analizat capacitatea vinovată a unui intelectual care își permite totul în virtutea «dreptului de excepție»; voința încăpățânată a unui ziarist care vrea să înlăture «faldurile minciunii» și să afle adevărul; paradoxul revoltei care ascunde de la început germenii tiraniei (Camus: L’homme révolté: «La fin justifie les moyens? Cela est posible. Mais qui justifiera la fin?»); oprimatul care în roluri schimbate devine oprimator; omul-marionetă manevrat și manipulat de evenimentele pe care nu le mai stăpânește … O lume de saltimbanci, clovni, decoruri de mucava, fals, impostură și grotesc …"

Trei personaje în aventura lor prin Labirintul lui Dedal, primul arhitect (intelectual și el), proxenet și intermediar între Pasiphae și un Taur. Din iubirea lor perversă s-a născut Minotaurul. După ce atenienii au fost înfrânți în război, au fost obligați să plătească anual un tribut: șapte tineri și șapte tinere erau sacrificate Minotaurului. Theseu a ucis Minotaurul și i-a izbăvit pe atenieni de a mai plăti sângerosul tribut. Noi, românii, plătim mereu o datorie și așteptăm un Theseu care să ne elibereze de sub tirania Minotaurului. Încă

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre 2 plus 1. Două scenarii și o piesă de teatru (Faleze de nisip, Somnul insulei, Noaptea solstițiului)

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor