O inimă de Broscuță. Volumul 3. Valsul stelar al vieții

Gheorghe Vîrtosu

O INIMĂ DE BROSCUŢĂ

Volumul al III-lea

Valsul stelar al vieţii

Poveste pentru toate vârstele

Redactor: Adriana Nicorici

Recenzor: Liviu Antonesei

Corector: Maria Petrea, Angelica Lambru

Coperta şi ilustraţii: Ciprian O. Dudaş

ISBN ePUB: 978-606-93448-1-1

ISBN PDF: 978-606-93448-7-3

ISBN Print: 978-606-92767-8-5

Editura Adenium, Iaşi, 2013

Toate drepturile rezervate. Este interzisă publicarea sau reproducerea sub orice formă (electronică, mecanică, fotocopiere) precum şi transmiterea oricăror părţi din această carte, fără acordul editurii.

Ilustraţiile, numele, personajele şi locurile sunt mărci înregistrate, copyright Gheorghe Vîrtosu, © 2013.

www.oinimadebroscuta.org

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

Şi al treilea volum al Inimii de broscuţă se va constitui într-o dedicaţie.

Sunt multe persoane în viaţa mea cărora le sunt recunoscător pentru că m-au purtat în braţe încă din prima zi, pentru că au fost martore primului meu zâmbet, primului meu gângurit, primilor mei paşi... Persoane care ar merita să le dedic această carte. Însă chiar de va părea surprinzător, după dedicaţiile oferite părinţilor în cele dintâi volume, pe acesta i-l închin editorului Inimii de Broscuţă.

De ce Adrianei?

Voi răspunde acestei întrebări (dacă va mai fi nevoie), după ce, cu permisiunea dumneavoastră, voi reda în rândurile următoare, o mică povestioară prin care voi transpune într-o lume imaginară, cum fac de obicei, anumite lucruri esenţiale ce vin să argumenteze această alegere.

Era o noapte cumplită de iarnă, cu viscol şi ger de crăpau pietrele. Stratul gros de zăpadă avusese grijă ca în pragul cumpenei dintre ani să acopere toate imperfecţiunile pământului, pentru ca acesta să intre pe tărâmul unui An Nou cu straie curate, imaculate, precum se doreşte timpul ce va să vină. Totul era atât de frumos! Însuşi cerul luminos al Zilei părea să se fi coborât pe pământ, oferindu-i acestuia – chiar dacă doar pentru o vreme – măreţia înalturilor. Lipsea doar strălucirea soarelui, pentru ca întunecimea nopţii să pălească definitiv...

Prieteni din veşnicie, Bătrânul Vânt şi Gerul Ascuţit, îşi propuseseră să îngenuncheze întunecoasa noapte, pentru că aceasta ţinea cu pietrele: le ascundea sub haina sa cernită, împiedicându-i să ajungă la ele. Şuierând ca un turbat şi suflând de ţi se făcea părul măciucă auzindu-l, Vântul trăsese peste bolta cerească o cortină groasă-groasă, ţesută din nori intunecaţi, pentru ca Înalturile să nu îi poată citi intenţiile. Cu ajutorul Baghetei fermecate, primită în dar de la prietenul său (Gerul năprasnic), Vântul furase din vreme din sclipirile stelelor, iar acum înnobila cu ele aşternuturile albe de zăpadă ce binecuvântau pământul cu căldură şi umezeală.

Noaptea, însă, nu dormea! Rezemată cu nonşalanţă de spătarul tronului, făurit dintr-o colină ce purta în inima ei corpurile tuturor celor care-şi jertfiseră viaţa pentru binele acelui ţinut, îi urmărea de sus pe cei doi vechi prieteni cum se grăbeau să împânzească rochia Iernii, cu o multitudine de steluţe sclipitoare. Pe de o parte, credea că bătrânii aventurieri nu vor reuşi mare lucru, mai ales ştiindu-le vârsta... Pe de altă parte, simţea înverşunarea Vântului, susţinut îndeaproape de crudul Ger al Iernii şi îşi dădea seama că, totuşi, nu era de glumă cu ei!

Trebuia cumva să-i întrerupă, să le pună beţe în roate, sporindu-le munca, cu aer de Sisif. După ce se gândi puţin, îşi întinse mâna delicată şi trase cu repeziciune de un colţ al cortinei ce acoperea bolta imensă a cerului. Stelele sclipiră puternic de îndată ce fură dezvelite, iar bătrânii aventurieri tresăriră. Îşi întoarseră capetele spre cer, încruntaţi. Stelele licăriră şi mai puternic, făcându-le semne bătrânilor. Unele îi încurajau în opera lor de desăvârşire a mantiei Iernii, dar altele, dimpotrivă, le aruncau sclipiri mânioase, certându-i pentru că încercau să le imite frumuseţea...

Oricum, nu era pentru prima dată când Noaptea le juca astfel de feste celor doi. Vântul cel Bătrân şi Gerul cel Năprasnic nu se lăsară intimidaţi; îşi aruncară priviri complice, vrând să se întoarcă la îndeletnicirea lor. În acel moment, însă, le atrase atenţia ceva anume. Ceva ce dintru început trecuse neobservat! Era o stea micuţă ce licărea abia-abia, traversând bolta cerului. Se îndrepta chiar spre pământ, mânată, se pare, de o mare tristeţe. Înainta încet, încet, lunecând sfioasă printre celelalte, mult mai luminoase, mult mai strălucitoare, mult mai impunătoare decât ea. Se vedea că Micul Astru se întorcea dintr-o călătorie tăinuită, fără să ştie însă, încotro se îndreaptă. Nu se grăbea. Venea dinspre apus, părea să se îndrepte spre răsărit...

Unele dintre stelele din jur încercau să o înveselească, presărând asupra ei pulbere de stele, spre a-i spori strălucirea. Dar Micul Astru le respingea. Vântul cel Bătrân şi Gerul avură iarăşi un schimb de priviri, neînţelegând despre ce este vorba?! Micul Astru cobora direct spre pământ, ca şi cum din văzduhuri cineva îl aruncase pe o suprafaţă umedă, pe care acum el aluneca discret... Din acest motiv abia de se zărea, de departe, ca o pâlpâire timidă.

Steaua rece, tristă, singuratică, trecu pe deasupra Vântului, a Gerului, a prietenei lor – Iarna – fără să-i bage în seamă. Aşa ceva nu se mai întâmplase până atunci. Cine ar îndrăzni să-i ignore pe dânşii?!

Ajuns la marginea ţinutului, Astrul s-a oprit din drumul său. A stat acolo multe nopţi, nemişcat, privind spre pământ. În tot acest timp, celelalte stele încercau să-i ofere lumină, strălucire... Degeaba! Părea să nu vrea nimic, noul venit! Poate că aştepta ceva dinspre Pământ?! Vreun semn de la cineva? Un salut? Un mesaj anume?

Înţelegând că nu trebuie să se amestece, chiar şi cei doi bătrâni prieteni l-au lăsat în pace. Dacă Micul Astru s-a oprit acolo – ce puteau să-i facă? Ei oricum aveau treabă: trebuiau să împodobească rochia Iernii, cât mai frumos, pentru ca, în clipa despărţirii, aceasta să le dea cea mai bună notă! Să-i recomande suratelor sale, anotimpuri, care fug de Vânt şi de Ger! Să le spună că ţinutul acesta era unul dintre cele mai grijulii!

Chiar păreau cu toţii să se fi obişnuit cu steaua prin preajmă...

Într-una din nopţi, însă, când şi ultima suflare de viaţă ai fi zis că amorţise din cauza frigului sălbatic, iar urletele lupilor răsunau înspăimântător de peste tot, Micul Astru părăsi acel loc. Şi alunecând uşor, la fel cum venise, fără să fie auzit, făcu cale-ntoarsă, pe acelaşi traseu, de la Răsărit la Apus. Era la fel de trist, pâlpâia discret...

Vântul şi Gerul îi observară mişcarea. Plecarea stelei misterioase nu le era indiferentă. Ştiau că astrele niciodată nu se întorc din drum: din contra! Se află într-o continuă rotaţie, într-un singur sens! Din nou s-au privit nedumeriţi: ce i se întâmpla Micului Astru? Poate avea nevoie de ajutor? Se rătăcise cumva? Vântul dori chiar să-i propună Gerului să se înalţe până la musafirul singuratic, să-l întrebe ce-i cu el?! Să-l avertizeze că mişcarea lui neobişnuită ar fi putut să provoace cine ştie ce accidente, de nimeni dorite?!

Micul Astru, bântuit de tristeţe, le citi intenţiile. Nu ştia ce să facă, nu avea planuri laborioase pe care să le pună în aplicare, ci pus şi simplu îşi golise mintea şi pusese

totul alături, sperând ca Universul să se ocupe de toate, în locul său, aşa cum va fi mai bine.

În clipa aceea, de pe suprafaţa pământului se ridică o lumină deosebit de puternică. Bătrânul Vânt înmărmuri, ducându-şi mâna în dreptul ochilor, spre a-i proteja. Lumina ce se născuse din senin avu darul să descopere vederii astrelor o „rană imensă ce însemna acel ţinut. O rană luată în stăpânire de apele neliniştite ale râului şerpuitor care reuşise să o cicatrizeze cu mângâierile lui permanente. Micul Astru simţi ceva înăuntrul său. Îşi încetini puţin mersul, de-ai fi crezut că vrea să ia cu el acea „durere a meleagului, ca pe o moştenire pe care să o imortalizeze în existenţa eternă a Universului.

Dar nu se opri. Forţa nevăzută în mâinile căreia îşi pusese speranţa, îl îndemna să meargă mai departe... Trecu astfel pe deasupra Vântului şi a Gerului, continuându-şi drumul. De data asta Micul Astru nu mai era atât de indiferent. Lumina pe care o provocase la vederea Vântului, trezise ceva în el. Acum înainta şi trimitea din luminiţa lui până în cele mai ascunse unghere răstignite de Ger, aflate pe suprafaţa pământului. Părea să caute ceva anume?

Cei doi prieteni, Vântul şi Gerul, încremeniseră. Pur şi simplu îl urmăreau tăcuţi. Luna le făcu un semn discret să-şi vadă de-ale lor. Părea să le spună că de Micul Astru se va ocupa ea însăşi.

Acesta înainta nestingherit: Universul întreg ştia că-i este „casă" şi, în pofida dimensiunilor sale mici şi a strălucirii sale şterse, nimeni şi nimic nu îl putea atinge. Nimeni nu ar fi putut să-i facă rău!

Cine ştie cât să fi mers? Se îndepărtase îndeajuns de locul unde Vântul şi Gerul se întreceau în creionarea celor mai impresionante tablouri, prin cotloanele Naturii şi cu împodobirea rochiei Iernii. La un moment dat, Micul Astru s-a oprit brusc. Dedesubtul lui se întindea un ţinut ce părea să fie părăsit. Dar tocmai de aceea, natura îl înfrumuseţase în felul său unic, desăvârşit, nefiind stingherită de nimeni care să se amestece, şi astfel locul atrăgea privirile, prin... ceva anume!

Micul Astru îşi miji ochii: ce avea acel loc? Ce-l făcuse să se oprească din călătorie? se întrebă în sinea lui. Intuiţia nu-i fu înşelată: curând văzu mişcându-se ceva şi a înţeles: luminiţa călătoare ce-i împodobea sufletul şi pe care el o presăra peste pământ în drumul său, trezise din somn... o floricică! O floricică ce în mod miraculos rezistase Crivăţului, frigului neîndurător! E drept că şi Natura îi ţesuse cu o măiestrie neîntrecută, din cei mai pufoşi fulgi de zăpadă, o plăpumioară delicată cu care o acoperise bine, astfel încât făptura plăpândă să reziste capriciilor Iernii. Dar chiar şi aşa, rezistenţa ei atrase atenţia Micului Astru. Nu mai era nimeni cu ea acolo, toate suratele o abandonaseră, dar se vede că nu la fel procedase şi Soarta, cum, poate, îi trecea micuţei plante, prin minte.

Sclipirea stelei pare-se că trezise floricica din „hibernare". Aceasta nu ştia ce se întâmplă. Ridicându-şi privirea, îl descoperi pe Micul Astru care o privea cu mare atenţie. Când se văzu descoperit, tresări uşor şi îşi mută repede privirea: se uită spre direcţia în care vroia să se îndrepte.

Floricica i-a surprins gestul. A zâmbit, dar gerul necruţător îi atinse buzele în treacăt, rănindu-i-le. Floricica nu şi-a manifestat durerea. Din contra, păru că vrea să-l înfrunte pe cel ce o credea neajutorată şi cu un gest de-a dreptul nebunesc, îşi lăsă să cadă de pe umeri plăpumioara din fulgi, arătând că nu se teme de Ger. Se uită în jurul său cu oarecare grijă, ca şi cum s-ar fi simţit gazda acelui loc. Ochii îi scânteiară de bucurie descoperind că Mama Natură împodobise totul atât de frumos, ca de sărbătoare, şi îi arătă Micului Astru că poate să poposească, de va dori! Loc era destul şi nu ar fi făcut rău nimănui, nemaifiind nimeni prin preajmă!

Astrul o privea. Nu schiţa niciun gest. Chipul îi era armurat cu toată răceala demnă de o stea! Doar o privea şi atât: fără măcar să clipească şi nimic altceva părând să nu-l intereseze. Nici chiar invitaţia florii!

Aceasta fu nedumerită pentru o clipă, însă imediat se mobiliză şi, lăsându-se purtată de primul gând care îi trecu prin minte, lăsă plapuma să îi alunece cu totul, rămânând astfel în faţa Gerului, cu o riscantă dezinvoltură. Voia oare să-l impresioneze pe Micul Astru? Vroia să-l facă pe acesta să-i fie milă de ea?

Nu! Nimic din toate acestea. Ea doar vroia să-l facă să se simtă în largul său, să nu mai fie trist şi... vroia să-i arate ceva! Ceva ce ţinea cu mare grijă la piept, protejat de căldura inimii sale. Deschise mâinile: în căuşul aburind al palmei florii se afla o sămânţă! Un bob mic, pe care floarea îl ridică spre Astru cu bucurie şi cu grijă, totodată, ca nu cumva Gerul să îndrăznească să-i atingă comoara nepreţuită. Într-un fel, sublinia astfel căldura locului: nu era singură, părăsită de orice suflare vie, în acea râpă abandonată, care, în absenţa zăpezii, ar fi trezit fiori oricui ar fi trecut pe lângă dânsa!

Pentru prima dată, pe chipul Astrului păru să se desluşească o tresărire. Existenţa nebănuită a acelei seminţe poate că îl impresionase? Se uită din nou de-a lungul bolţii cereşti. Suratele lui deja îi creionaseră calea pe care-o avea de parcurs înapoi. Şi totuşi... câteva dintre ele l-au îndemnat să viziteze floarea.

Micul Astru inspiră adânc şi privi din nou plăntuţa îndrăzneaţă. Aceasta îşi strânsese odorul la piept şi îi arăta stelei că, de va dori, loc este să poposească. Zorile nu erau atât de aproape. Ar fi avut timp! Înainte ca astrul să se gândească, să ia o hotărâre, stelele deja îi făuriseră un şir de trepte ce duceau chiar spre locul unde se adăpostea floarea.

Micul astru coborî la fel de lin ca şi până atunci şi curând ajunse în preajma acesteia. Se opri la o distanţă oarecare faţă de ea. Floarea vroi să-l salute, dar un curent rece o făcu să-şi piardă graiul pentru o clipă. Îşi drese glasul, se scuză faţă de astru, apoi zise cu voce înceată:

— Bună seara, stea venită din înalturi!

Astrul nu-i răspunse. Doar o privea sau mai bine zis o cerceta cu mare atenţie, mutându-şi privirea rece de la dânsa, la plăpânda sămânţă pe care aceasta o ţinea în braţele-i îngheţate.

Floricica era derutată. Tristeţea, răceala astrului, păreau nişte ziduri pe care acesta le înălţa cu oarecare brutalitate între ei, făcându-l inabordabil. Însă nu se pierdu cu firea. Gerul începea să-i dea târcoale, astfel că floricica zâmbi înfiorată. I se păru că stelele ce împânzeau bolta cerească îi sclipiră la un moment dat într-un mod ciudat, îndemnând-o să nu se lase intimidată, ci să insiste, să-l determine pe musafirul de pe alte tărâmuri, să-i vorbească.

Înţelegându-le îndemnul, floarea îşi drese din nou vocea şi, străduindu-se să nu arate că îi este frig, îl întrebă:

— De unde vii, micule astru? Cu ce ocazie ajungi să ne vizitezi tărâmurile? Şi... ce te face să fii atât de trist?! De ce nu vorbeşti cu nimeni? Dacă ai un necaz, e bine să îţi verşi amarul! Sunt gata să te ascult! Poate chiar îţi pot fi de ajutor? turui repede, atât din cauza frigului, cât şi din dorinţa de a spune tot, înainte de a fi întreruptă.

În sfârşit, steaua tristă clipi încet; oftă adânc, iar suflul său puternic şi rece făcu atât floarea, cât şi sămânţa din mâinile acesteia, să se cutremure. Nu se grăbi totuşi, să vorbească. Se uită la vecinii lor – Gerul şi Bătrânul Vânt care se opriseră pe o colină şi îi priveau cu coada ochiului. Se uită şi floarea într-acolo; văzându-şi vecinii iscoditori, ea se încruntă brusc, de parcă o înţepase o albină înfuriată că nu i-a dat voie să se înfrupte din polenul ei!

Simţindu-se descoperiţi, aceştia începură din nou să ţeasă adieri aspre, împodobind de zor rochia Iernii, cu sclipiri culese de pe bolta cerului; se prefăceau de minune că nu-i interesa absolut nimic în afară de îndeletnicirea lor. Astrul văzu umbra florii în bătaia lunii; intui reacţia de nemulţumire a acesteia, dar nu adoptă imediat o atitudine; parcă ar fi vrut să se sfătuiască mai întâi cu cineva?!

Se uită cu coada ochiului spre Lună; aceasta îi făcea semne disperate să se uite la floare! Astrul o ascultă, se întoarse spre micuţa lui gazdă şi tresări. Întristarea bruscă a florii îi dădu fiori! Se gândi că acesteia îi este frig sau... poate că s-a molipsit de la tristeţea lui? Îşi mări brusc lumina, să îi ofere puţină căldură! Nicio reacţie din partea florii. Cu ochii mari, ea îl privea încremenită, de parcă cine ştie cine poposise în faţa ei!

Astrul se privi; poate că era murdar! Se uită şi în spate: se mai apropiase cineva şi el nu observase? Nu, nimic din toate acestea nu se întâmplase. Curios din cale-afară se hotărî să-i vorbească:

— Spune-mi, ce s-a întâmplat? Ţi-e frig? Arăţi de parcă gerul te-a pietrificat! Zicând acestea, Astrul se uită cu oarecare răceală spre cei doi bătrâni, lăsând să se înţeleagă că de se fac vinovaţi de ce i se întâmplă florii, imediat va lua măsuri aspre!

— Nu, Astrule! Nu trebuie! zise micuţa floare, citindu-i intenţiile. Mulţumesc!

— Şi atunci? se întoarse acesta spre ea.

— Te rog, spune-mi: cine eşti şi de unde vii? veni brusc, întrebarea florii. Astrul privi de unde venise, dar nu răspunse imediat.

— Aparţii cumva acestui tărâm, însă din motive doar de tine ştiute, ai fost nevoit să pleci departe, la un moment dat? Ca multe alte stele, dealtfel? insistă floarea.

— Stai puţin... tu eşti o floare! o întrerupse astrul. Viaţa ta este scurtă! De unde ştii tu despre destinele stelelor în general, şi despre cele care au părăsit ţinutul, cu mult timp în urmă?

— A, ştiu multe lucruri! zâmbi floarea. Unele de la părinţi, de la vecini, de la prieteni! Iar altele chiar de la stele! Iată, despre tine pot spune că te-ai întors dintr-o lungă călătorie, mânat de durere... Multe suferinţe citesc în strălucirea ta rece...

— Suferinţe? tresări uşor Astrul.

Nu prea îi era la îndemână să se simtă descoperit, să se simtă vulnerabil, mai ales în faţa unei plante!

— Se poate să mă înşel... interveni floarea cu agerime, nevroind să-l incomodeze. Oricum, tristeţea face ca strălucirea ta să pălească! Te determină să te simţi străin, să nu ai încredere în tine, să nu vrei să vorbeşti... Pari atât de stins! Oricine te vede ar crede că eşti bolnav, mai adăugă.

Astrul îşi plecă pentru prima dată privirea, în faţa florii. Inspiră din nou, adânc, iar răceala suflului său o făcu floricea să ridice repede pătura pufoasă de nea, să şi-o aşeze grijulie pe umeri, căutând să învelească mai ales sămânţa pe care o ţinea strâns la piept.

— Aşa este. Ai dreptate! şopti Astrul. Mă simt acum o stea rătăcitoare. Mi-am părăsit locurile natale cu mult timp în urmă...

Floricica întinse mâna tremurândă, vroind să-l determine să-şi ridice privirea. Astrul îi intui mişcarea, urmărindu-i umbra. Floarea a înţeles şi s-a retras.

— Atunci... poate îmi dai voie să îţi urez bun venit? Bine te-ai reîntors din călătorii îndelungate? şopti ea cu voie bună, zâmbind, în încercarea de a-l înveseli câtuşi de puţin.

Nu-i plăcea ca cineva care poposise la ea în vizită să se simtă astfel. Din cauza mişcării de mai înainte, plăpumioara albă din nea alunecase din nou de pe umerii săi, făcând ca un stol de steluţe aşezate cu grijă de către Ger pe pământ, să roiască vesele în lumina Astrului. Floarea ridică în dreptul gurii căuşul palmei în care păstra sămânţa şi îi şopti acesteia:

— Scumpul mamei, ai auzit? Un astru ce aparţine acestui meleag, s-a întors astăzi acasă! Asta e o mare bucurie pentru noi toţi!

Astrul o privi scurt; floarea se străduia să fie binevoitoare, dar tremura de frig din toate mădularele! Cu mişcări repezi, se aplecă el şi ridică plapuma scânteietoare, îmbrăcând floarea, apoi se retrase la locul său, uitându-se spre cer. Descoperi un drum şerpuitor, din lumină, ce părea să-i fie hărăzit pentru a-l urma. Urmărindu-i privirea, floarea intui ce se petrece în mintea lui. Strângând sămânţa la piept, îşi luă inima în dinţi şi spuse:

— Astrule, nu trebuie să faci asta...

— Ce anume? o privi el mirat.

— De ce să-ţi părăseşti din nou ţinutul tău natal?

— La ce bun să rămân, când nimeni nu este interesat de prezenţa mea? răspunse astrul, dezamăgit.

— Cum adică? se încruntă floricica, înţelegând motivul pentru care vroia să plece din nou.

— Dacă vei privi în jur, te vei convinge singură! Poate că nu ai observat, dar stau de ceva vreme aici, la hotar, şi nimeni nu a catadicsit nici măcar să mă salute! zise Astrul cu amărăciune în glas. Nu mai spun să mă invite cineva, de parcă cine ştie ce piază-rea a poposit în preajma lor! De-ai şti cât de mult am tânjit după acest salut! În fine... păru să nu vrea să destăinuie prea mult din suferinţa lui.

— Nu, nu am observat! interveni iarăşi ageră floarea. Ştii? Frigul nu ne este tocmai cel mai bun prieten, în această perioadă a anului, zâmbi ea. Ne îngenunchează imediat! E un gest prin care vrea să ne demonstreze că este unul dintre cei mai puternici stăpâni ai lumii!

Steaua se uită dojenitor spre locul unde Gerul şi Vântul îşi vedeau, aparent, de treburile lor...

— Dar de ce spui că... nimeni nu te-a salutat? zise floarea mai departe. Astrul o privi. I se părea foarte îndrăzneaţă!

— Iată, eu... te-am salutat! zâmbi floarea. Interlocutorul său dori să spună ceva, dar se răzgândi.

Fără să bage în seamă la ce pericol se expune gerul punând repede stăpânire pe corpul ei firav floricica se întinse din nou spre el, făcându-l pe Micul Astru să se tulbure. Căută s-o oprească. Dar ea nu băgă în seamă, ci rosti cu gravitate:

— De vreme ce eşti un astru, cu siguranţă cunoşti legile nescrise ale existenţei Universului şi ale întregii creaţii.

Steaua o privi cu atenţie:

— Ce vrei să spui? o întrebă. Fii mai explicită!

— Această lege spune că dacă o singură creatură (indiferent de specie) – zise floarea încetişor – crede într-o fiinţă sau într-un anumit lucru de aceeaşi provenienţă, înseamnă că valoarea acestuia este recunoscută! Şi atunci această fiinţă sau acest lucru, însoţit de valoarea lui, rămâne în mod automat moştenire locului respectiv! Nu contează unde se află ea la un moment dat! Nu contează unde alege să se oprească şi, mai ales, nu contează părerea majorităţii! Încrederea unei singure creaturi acordată unei fiinţe, precum şi dorul de vatră, de plaiul natal, o va face să se simtă acasă! Deci tu, Micule Astru, tu doar aici te vei simţi împlinit, dacă aparţii acestui meleag, precum ai zis! i se adresă în mod direct, interlocutorului său.

Tăcu floarea. Astrul inspiră adânc şi şopti:

— Aşa este. Ai dreptate! Dar se poate întâmpla ca în locuri străine şi îndepărtate să te simţi mai preţuit sau chiar mai dorit, decât la tine acasă! Neajunsul este însă că sufletul ţi-e singuratic, pustiit, rătăcitor, chiar dacă străinătatea îţi oferă un confort deosebit...

— Şi atunci? îndrăzni din nou floarea. De ce nu rămâi aici, de vreme ce acesta este locul unde te-ai născut? Există, iată, o creatură care crede în tine, după legea despre care îţi vorbeam! Ba chiar mai multe!

— Da? Cine? întrebă steaua, privind în jur.

Floricica zâmbi stingheră:

— Eu, sămânţa... şopti încetişor, arătându-i-o. Crezi că există vreo fiinţă pe pământ care să se simtă împlinită dacă nu se bucură de strălucirea stelelor, care şoptesc poveşti magice în fiecare seară?

Astrul îi aruncă o privire scrutătoare, dar florii i se păru că stelele din înalturi au sclipit ciudat la afirmaţia ei.

— Şi... cei doi bătrâni prieteni cred în tine! adăugă ea, arătând spre colină. Gerul şi Bătrânul Vânt! rosti entuziastă. Ca să nu mai pomenesc de prinţesa Iarnă. Ei se bucură şi cred în licărirea fiecărei stele, oricât de mică, oricât de îndepărtată ar fi! Ştiu mai bine ca oricine că fiecare detaliu din Univers are un rol esenţial în întregirea tabloului!

Astrul privi spre colină. Bătrânii cavaleri ai naturii se uitau înspre dânşii.

— Şi apoi?... suratele tale? completă floarea.

Micul astru îi privi, pe rând, pe fiecare din cei menţionaţi: Gerul, Bătrânul Vânt, prinţesa iarnă! Chiar şi noaptea magică ce ascunde poveşti de neimaginat, părea să comploteze cu spusele florii, prin sclipirile misterioare ale stelelor.

Astrul stătu astfel, câteva clipe, apoi o privi:

— Îmi pare rău, dar cred că trebuie să plec... rosti încet, cu amărăciune în glas.

Se pare că dezamăgirea trăită la revenirea pe meleagul părăsit cu mult timp în urmă fusese mult prea mare şi nu putea fi convins uşor. Floarea vroi să facă un ultim gest de susţinere. Mantia de zăpadă ce o acoperea, căzu din nou. Gerul era aprig la ora aceea şi, îngheţată de frig, floarea căzu în genunchi.

— Nici măcar nu te-ai gândit la spusele mele... şopti cu voce tot mai stinsă. Sunt sigură că şi alte stele de aici te vor susţine. Şi eu... eu îmi iau angajamentul că mă voi îngriji de tine, începând chiar cu această clipă... La fel ca de această sămânţă... deschise larg palmele, în timp ce vocea îi devenea din ce în ce mai stinsă.

O rază luminoasă din înalturi poposi repede pe trupul călduţ al seminţei din căuşul îngheţat al palmei florii: sămânţa era atât de curată, străvezie, încât întregul cer se oglindi în ea, pe dată!

Era tot mai frig... Floarea se îndoi, plecându-şi capul. Lacrimi mari începură să picure peste sămânţa din mâna ei:

— La fel ca de copilul meu voi avea grijă... murmură tot mai stins, strângând sămânţa în mână. Te voi îmbăia zilnic în lacrimile mele, pentru ca niciodată dezamăgirea sau tristeţea să nu mai pună stăpânire pe chipul tău, să nu-ţi răpească din farmecul cu care ai fost înzestrat, ştirbindu-ţi încrederea în tine!

Astrul o privi, uimit peste măsură. Cuvintele florii erau mai ascuţite decât vârful unui ţurţure şi chiar mai pure decât corpul de gheaţă al acestuia! Au reuşit să-i străpungă armura oţelită a dezamăgirii ce-i înfierase sufletul astrului, la întoarcerea acasă! Cuvintele ei erau sincere!

Floarea simţi că răceala şi privirea lui împietrită se mai îmblânziseră.

— Nimic nu e mai puternic decât lacrimile florilor! şopti ea mai departe. Sunt atât de pure, că cel ce ajunge să le atingă, devine nemuritor!

Astrul se întoarse spre ea. Părea să vrea să absoarbă aceste ultime cuvinte ale florii îngheţate, în toată plinătatea lor! Floarea îl simţi stând la îndoială. Strângea cu putere sămânţa la piept, sperând să îi trezească îl suflet sentimente, căldură...

Steaua se uită în jur. Un murmur tainic se stârnise brusc în natură. Ecoul vorbelor florii se împletise cu şuierul bătrânului vânt, dând naştere unui cânt nemaiîntâlnit.

— Rămâi, micule astru! Rămâi! părea să îi şoptească rapsodia de iarnă, născută din neant. Contribu-i-vei astfel, la luminarea propriilor meleaguri, în nopţile târzii, când frumoasa lună şopteşte pământului cuvinte frumoase de dragoste. Numai aşa aceste cuvinte pot prinde viaţă!

Gerul aruncă în văzduh un val de sclipiri culese de pe bolta cerului, pe care Bătrânul Vânt le ridică imediat, reînnoind cântul magic al nopţii de iarnă:

— Alte meleaguri cât de mult se mândresc cu stelele care le veghează! şopti cântul magnific. Rămâi... rămâi... răsună ecoul acestuia.

Astrul se uită spre floarea copleşită de frig. Se aplecă şi ridică din nou mantia din zăpadă cu care îi acoperi umerii îngheţaţi. Scutură fulgii pe care Gerul se grăbise să îi arunce peste petalele acesteia, întunecându-le culoarea, şi se uită în ochii florii. Lacrimi mari se grăbeau să alunece pe obrajii îngheţaţi, iar până ajungeau pe corpul seminţei, deja îngheţau, transformându-se în inimioare strălucitoare.

Astrul vroi să-i şteargă lacrimile şi zâmbi, pentru prima oară după mult timp. Toate celelalte stele i se alăturară luminând la unison, pentru o clipă. Datorită luminii lor, noaptea dispăru, iar luna se transformă în soare! Toţi martorii prezenţi până atunci la discuţia dintre astru şi floare, dispărură ca prin farmec. Nici calea şerpuitoare, descrisă adineauri de stele, pentru întoarcerea astrului, părea să nu fi existat vreodată!

Floricica privea cu uimire la tot ce se petrece. Crezu că poate gerul neîndurător o făcuse să treacă frontiera realităţii? Nu! Nu era o iluzie. Astrul se mai afla încă acolo şi îi tot aşeza pe umeri, cu grijă, mantia de zăpadă.

— Să ştii, frumoasă floare – îi şopti acesta – că jertfa lacrimilor tale ajunse pe altarul sincerităţii, a fost primită! Voi rămâne printre stelele ce veghează aceste meleaguri...

Pentru floricea fusese prea mult. Gerul era decis să curme orice formă de viaţă ce îndrăznea să-l înfrunte. Inclusiv floarea ce vorbea cu o stea! Corpul i se înmuie, stând gata să se prăbuşească, dar Astrul o prinse la timp! Braţele lui erau reci, însă floarea se putea simţi în siguranţă. Primii zori aveau să-i poarte pe amândoi spre alte lumi, aşa cum se întâmplă mereu cu stelele, atunci când soarele îşi intră în drepturi. Orice formă de viaţă cedează în faţa stăpânului luminii, căruia i se datorează existenţa acestei lumi...

...După cum floarea din această povestioară l-a convins pe Micul Astru să rămână între stelele plaiului natal, Adriana a fost singura fiinţă care m-a convins dintru început că Inima de Broscuţă trebuie să se nască în limba maternă, şi nicidecum în limba adoptată la părăsirea locului în care m-am născut. A emigra, a alege alte destinaţii la un moment dat din viaţa ta, nu e cea mai uşoară alegere. Nu întotdeauna o faci pentru că aşa îţi doreşti! Cu siguranţă, multe valori au fost astfel înăbuşite, deseori tocmai din cauza ignoranţei celor din mijlocul cărora au plecat!

Având alături un editor dăruit, având mentori recunoscuţi în domeniul literar şi avându-vă mereu aproape pe dumneavoastră, iubiţi cititori, chiar dacă sunt un scriitor aflat la început de drum, am convingerea că această literatură va deschide cu succes uşile literaturii universale!

Suntem acum martori ai naşterii unui nou curent literar, la nivel mondial: din rămăşiţele postmodernismului se ridică o literatură nouă. Poate nu are încă o denumire. Putem să folosim noţiunea de „realism magic (întâlnită pe alocuri), dar cred că nu am greşi cu nimic dacă i-am zice „literatură neoumanistă. Izvoarele conceptuale ale acestei literaturi au fost văzute de unii în doctrinele lui Fromm şi Maslow. Ce mi se pare absolut fenomenal în acest nou curent este faptul că este orientat (în primul rând) spre copii, dar şi spre adulţi, în aceeaşi măsură.

„O inimă de broscuţă" se încadrează aproape în mod ideal în concepţia acestui fenomen: Realismul magic şi ideologia neoumanistă!

Cuvânt înainte

Să facem al treilea pas…

Liviu Antonesei

Iată, am ajuns la al treilea volum al acestei minunate înşiruiri de poveşti, care decurg una dintr-alta, ca într-o versiune modernă a ciclului O mie şi una de nopţi. Să păşim, deci, în lectură, în continuare, să facem al treilea pas. Doar că, aici, în ciclul O inimă de broscuţă, nu avem de-a face cu o singură Şeherezadă, ci cu mai multe. Naratorul, în care îmi place să privesc un alter-ego al autorului, povesteşte, Puricele şi noul său prieten, Viermele de Mătase, povestesc. Puricele mai mult, pentru că experienţa lui de viaţă e mai lungă şi mai bogată, Viermele mai puţin, pentru că e încă foarte tânăr şi cu experienţa mai săracă. Povesteşte şi Mama Picătură, însă în acest volum, mai puţin, pentru că este retrasă într-un somn reparator sau într-o meditaţie adâncă. Poveştile Puricelui sunt ingenioase şi fermecătoare, iar curiozitatea Viermelui de Mătase este foarte surprinsă, parcă vezi în el un prichindel uman care nu încetează să pună întrebări: „ce?, „cum? şi, mai ales, celebrul „de ce?" al tuturor copiilor din lumea largă şi din toate epocile, dacă nu cumva al tuturor puilor de vieţuitoare care duc viaţa speciilor mai departe.

Şi să nu uit – ca de obicei, extraordinare sunt povestirile de înţelepciune ale Bunicului Puricelui, indiferent că ne poartă în lumea de jos, cea subpământeană, a Celui Rău, sau, dimpotrivă, ne ridică la înălţimile cosmosului, ale vastei Împărăţii a lui Dumnezeu. În ciorchinii strălucitori ai poveştilor ce se schimbă dinspre Purice spre Viermele de Mătase, cele două episoade de natură mitologică, sosite cumva pe filiera creştinismului popular, dar excelent prelucrate, de o originalitate sui generis, luminează ca nişte mari boabe de struguri domneşti, chiar dacă sunt cumva „decupate" şi pulverizate de-a lungul întregului volum.

La sfârşitul acestui mic text de introducere, nu pot decât să vă doresc lectură plăcută şi putere de concentrare puţin mai mari, volumul acesta fiind mai bogat în pagini decât cele două pe care le-aţi citit până acum. Iar autorului îi doresc multă sănătate, imaginaţie la fel de bogată şi spor la scris, ca să ne ofere şi mai departe asemenea colecţii de bijuterii făcute din cuvinte şi imagini. Dacă ne-a obişnuit cu gustul povestirilor sale, aşa îi trebuie! Cum şi nouă ne trebuie alte volume de citit la gura sobei sau în lumina serilor de vară.

16 Martie 2011, în Iaşi

Bine v-am regăsit,

Dragi copii,

Foiletonul continuă! Volumul al III-lea al seriei „O inimă de broscuţă, intitulat sugestiv „Valsul stelar al Vieţii, vă prezintă o nouă seriede aventuri interesante ale personajelor deja îndrăgite de voi. Aşa cum v-am obişnuit, însă, în prefaţa cărţii voi continua să vă fac cunoscut modul în care s-a născut această Poveste. Pentru cei care ni se alătură vă doresc să aveţi o lectură plăcută.

Poveste încarcerată III

Am simţit cum îmi inundă sufletul o linişte fără seamăn. Am inspirat adânc: eram mulţumit de acel început de An Nou. Mai ales că după doi ani de încarcerare, cu ajutorul visului pe care îl avusesem, reuşisem chiar să îi văd pe cei dragi, de acasă. Desigur, „vizita" îmi fusese umbrită de acel motan negru, pe care, probabil, legile aspre ale închisorii, îl trimiseseră după mine: nici urmă de speranţă nu se putea întrevedea până cand nu te achitai pe deplin de ele!

Gândul că mai aveam încă atât de mult timp de petrecut între acei pereţi reci şi pustiitori, mă făcu să mă întunec la faţă. Însă mi-am revenit repede, căci clipele din vis în care reuşisem să văd chipul mamei de care îmi fusese atât de dor, recompensau toată durerea. Mai fusese şi gardianul drăguţ din dimineaţa aceea: omenia lui îmi dăduse speranţă! Când eşti în închisoare, puţini sunt cei care doar printr-o minune, poate, se mai îngrijesc de sănătatea ta.

Acest ultim gând m-a făcut să zâmbesc. Poate Cerul mă recompensa pentru ceva anume, oferindu-mi acele momente fericite? Însă pentru ce? mă întrebam, mirat.

În clipa aceea mi-am adus aminte de Povestea pe care începusem să o scriu în ajun.

M-am întors imediat, de parcă cineva m-a împins de la spate. Privirea mi-a căzut pe Lumânarea de pe masă.

— Ce face, oare? m-am întrebat oarecum neliniştit, supărat pe mine însumi că uitasem de ea.

Lumânarea mea dormea liniştită; îşi rezemase căpşorul pe sulul de hârtie igienică. Nu se mişcase din poziţia în care o lăsasem dimineaţa. Se vedea că avusese un somn adânc, după ce o noapte întreagă muncise alături de mine. M-am uitat apoi la caietul pe care îl terminasem. Pixul dormea şi el, pe caiet, în aceeaşi poziţie în care îl lăsasem de-cu-seară.

Însemna că Vântul se ţinuse de cuvânt, pentru prima dată de când mă aflam acolo: nu atinsese nimic prin celulă. Plin de recunoştinţă faţă de el, mi-am îndreptat privirea spre fereastră. Se întuneca, iar Vântul mă spiona, cu ochi rugători: voia să-i dau drumul să intre din nou în celulă.

M-am apropiat de fereastră. Mă durea sufletul să-l las afară, după ce văzusem că îşi ţinuse promisiunile. De aceea, i-am propus:

— Vei intra în celulă, dar abia mâine dimineaţă. Pe timpul nopţii am nevoie de căldură, ca să îmi pot continua povestea mai departe. Te rog, nu te supăra!

Vântul s-a înviorat. A dat din cap că a înţeles: era de acord cu propunerea mea. S-a întors fără să mai comenteze nimic şi a început să sară în sus de bucurie prin ograda închisorii, prinzând în hora sa şi o mulţime de fulgi. Mari şi pufoşi, ca în poveştile pentru copii, aceştia păreau cernuţi din Cer, printr-o sită deosebit de rară, de două mâini nevăzute.

M-am îndepărtat de fereastră, bucuros că tot ce mă înconjura prinsese viaţă. Apropiindu-mă de măsuţă, m-am aşezat pe scaun şi am scos încetişor de pe corpul Lumânării, sulul de hârtie igienică, astfel încât să nu o trezesc. Însă aveam nevoie de ajutorul ei; afară se întuneca! Astfel că am luat cutia de chibrituri şi, dând naştere unei flăcări micuţe, roşcăţele, am aprins mucul Lumânării. Era somnoroasă; începu încet să se topească, strălucind de la căldura flăcării apoi deschise imediat ochişorii. Întinzându-şi larg mânuţele, guriţa i se strâmbă într-un căscat care îi imita deschiderea braţelor. Dând cu ochii de mine şi văzându-mă binedispus, tare s-a mai bucurat:

— Bună dimineaţa! mi-a zis cu voce cristalină.

— Bună, numai că deja e seară! i-am răspuns voios. Trecem deja frontiera dintre cele două surioare, Ziua şi Noaptea.

Lumânarea privi spre fereastră. Pe chipul său înflorea un surâs ce dădea viaţă unei mari bucurii: devenea din nou stăpână peste celula întunecoasă. Îşi ridică privirea şi, cu o cochetărie delicată, prinse să-şi aranjeze cu mândrie flacăra vioaie, asemenea unei prinţese care în fiecare dimineaţă, în faţa oglinzii, îşi aranjează coafura pentru coroana aurie împodobită cu sclipiri diamantine, pe care o pune cu grijă pe fruntea sub care se ascund numai gânduri nevinovate de iubire curată.

La rândul său, Lumânarea mea se îngrijea să îşi îndeplinească misiunile cu maximă responsabilitate: voia ca lumina să îi ajungă până în cel mai ascuns colţişor al celulei, iar eu să fiu încântat de compania ei plăcută!

În clipa aceea se trezi şi pixul. L-am luat în mână, în timp ce am aşezat pe pat caietul pe care îl umplusem noaptea trecută. Masa era destul de mică, căutam să am loc cât mai mult ca să pot scrie.

Am desfăcut apoi, cu atenţie, sulul de hârtie igienică. Un capăt l-am întins cu grijă pe masă, în timp ce corpul i-l ţineam în braţe, atent ca să nu îl rup: era foarte subţire. Eram pregătit să scriu:

— Aşadar, în această noapte continuăm? m-a întrebat Lumânarea.

— Întocmai, i-am răspuns afectuos, dând încetişor din cap.

— Stăpâne, dacă nu îţi este greu, aş vrea să te rog ca în seara asta, în timp ce vei scrie, să rosteşti cuvintele în şoaptă. Vreau să o aud şi eu! veni rugămintea ei, atât de caldă, încât pentru nimic în lume nu aş fi putut să o refuz.

Noaptea trecută te-am urmărit cum scriai concentrat, cu mare entuziasm. Ochii îţi străluceau de tainele pe care înţelegeam că le descifrezi în călătoriile tale imaginare. Simţeam că nu vrei să fii întrerupt de nimeni, mai adăugă Lumânarea, cu subînţeles. Încercam să citesc, dar tu ştii că eu şcoală nu am făcut... adăugă, cu părere de rău. Iar curiozitatea pentru ceea ce scrii, mă pedepseşte rău de tot! Nici azi, în timpul somnului, nu m-a lăsat în pace! vru să fie cât mai convingătoare.

Am zâmbit, făcându-i cu ochiul:

— Neapărat îţi voi şopti povestea..., i-am răspuns, privind-o cu atenţie.

Am început, aşadar, să scriu, rostind în acelaşi timp cu voce şoptită, continuarea poveştii. Desigur, voiam să folosesc pentru asta hârtia igienică, după cum îmi făcusem planul de dimineaţă! Din păcate, însă, nu era posibil: cuvintele nu mi se aşterneau cum trebuie!

Primul gând a fost că mi se terminase şi mina din pix, nu doar caietul:

— Doamne, numai asta nu! am rostit, îngrozit de acest gând.

L-am desfăcut repejor, să verific. Nu era „vina pixului: mai avea puţină cerneală, suficientă, cred, pentru noaptea aceea. Ba chiar şi pentru a doua zi, dacă aş fi avut putere să lucrez în continuare. Am suflat în mina pixului, frecând-o uşor între palme,aşa cum făceam de multe ori în copilărie, la şcoală, în zilele geroase, când soba din clasă nu mai era vizitată de „cărbunii cântăreţi. Am apropiat-o puţin şi de flacăra Lumânării. Încordat la maxim, am pus mina înapoi în pix, l-am înfiletat bine şi am încercat din nou. Acelaşi rezultat: nu scria!

— Ce se-ntâmplă, oare? m-am îngrijorat. De ce nu vrea să scrie? l-am privit, căutând motivul.

Dar nu am găsit nicio explicaţie. Mi-am îndreptat privirea spre Lumânare, cerându-i din ochi ajutorul.

— Poate, bietul de el, are nevoie de puţină căldură? îşi dădu ea cu părerea. Doar ştii că un obiect îngheţat nu e bun de nimic, în afară de vârful său ascuţit, cu care ai putea străpunge orice, inclusiv o inimă înţeleaptă. Nu uita că vântul răcoros al iernii a fost toată ziua în celula ta şi a făcut ce a dorit, cât timp noi am dormit! zise Lumânarea, uşor deranjată. Data trecută când a intrat în celulă, fără să-i pese că nu era dorit (cel puţin, nu de mine!), tot de pix se luase... Îl trântise cu căpşorul de podea de-i sărise cerneala afară, pe urechi! Nu cred că ai uitat, doar tu ai fost cel care l-a dat afară forţat, pedepsindu-l astfel pentru obrăzniciile sale?!

Din spusele Lumânării