Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Cartea lui Ian Înțeleptul, apostolul din golful îndepărtat
Cartea lui Ian Înțeleptul, apostolul din golful îndepărtat
Cartea lui Ian Înțeleptul, apostolul din golful îndepărtat
Cărți electronice321 pagini5 ore

Cartea lui Ian Înțeleptul, apostolul din golful îndepărtat

Evaluare: 1 din 5 stele

1/5

()

Informații despre cartea electronică

„Un roman al exilului, un manual al împăcării cu propria condiție în circumstanțele refugierii din istorie și din viața personală. Personajul principal, cel care a ajuns la Paris, doarme șase zile și șase nopți pentru a descoperi utilitatea libertății, cât și limitele ei într-o lume a relativității. (...) Domnul Scriitor, personaj-cheie al romanului, spune: «Fac parte din generația aequivoca ... Parcă nu am decât un ochi și o mână, mă holbez ca un chior și port după mine infirmitatea ... mi-au denaturat și pervertit viața, simțirea, gândirea. Uneori îmi spun să nu mai scriu nimic, cel puțin o perioadă, muncesc undeva, oriunde și orice... mă spăl în efort și sudoare de toate mizeriile, păcatele, modelările și apoi o iau de la capăt cu un suflet nou...» (...). Demonstrația sadiană are nevoie de spațiu izolat pentru a ajunge la acea intensitate a răului ce poate însemna puritatea absolută. Ian înțeleptul este factorul anti-récit al unui roman eseu. În cartea lui Bujor Nedelcovici, societatea este folosită ca laborator demonstrativ, ca spațiu al paideei celorlalți. O carte excelentă, o (falsă) distopie ce-și transcende limitele.“ – Bogdan-Alexandru Stănescu (Luceafărul, 11 feb. 2004)
LimbăRomână
EditorALLFA
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9789737245670
Cartea lui Ian Înțeleptul, apostolul din golful îndepărtat
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe de la Nedelcovici Bujor

Legat de Cartea lui Ian Înțeleptul, apostolul din golful îndepărtat

Cărți conex

Recenzii pentru Cartea lui Ian Înțeleptul, apostolul din golful îndepărtat

Evaluare: 1 din 5 stele
1/5

1 evaluare0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    Cartea lui Ian Înțeleptul, apostolul din golful îndepărtat - Nedelcovici Bujor

    Cuvânt înainte

    Când am citit Dosarul de Securitate (nume indicativ Nica, 122/VH sau Obiectivul D.U.I., din Arhiva Fondului Informativ Nr. 201178, – două volume, 800 de pagini) am descoperit mai multe amănunte din viaţă pe care le uitasem, printre care „aventura" romanului «Cartea lui Ian Înţeleptul, apostolul din golful îndepărtat».

    În 1985, când m-am întors din Franţa unde urma să fie publicat romanul „Al doilea mesager" la Editura Albin Michel, am fost convocat la Uniunea Scriitorilor unde era reunit Biroul executiv (D. R. Popescu – preşedinte, Traian Iancu, Ion Hobana, C. Ţoiu, Al. Balaci, G. Bălăiţă, C. Chiriţă) care mi-a propus să public o carte. Evident, era o formă de a atenua sau anula „îndrăzneala" de a trimite în Franţa un roman interzis în România. Am acceptat deoarece un scriitor care nu publică nu se poate numi scriitor şi eu voiam să rămân scriitor în România. Am propus Editurii Cartea Românească (director George Bălăiţă) un volum de nuvele fantastice: «Oratoriu pentru imprudenţă» – aceeaşi editură care mi-a refuzat apariţia romanului «Al doilea mesager» – pe care le-am scris timp de doi ani. Nu am fost inspirat când am ales Editura Cartea Românească, dar cred că în subconştient era o provocare (încercam să aflu limitele lor, dar şi limitele mele de rezistenţă) şi în acelaşi timp eram încrezător că nuvelele fantastice propuse nu vor fi respinse nici de editură şi nici de cenzură.

    În fantastic şi imaginar mi-am găsit refugiul, consolarea şi protestul. Am fost liber… din nou liber şi în aşteptarea unei decizii care mă trimitea în „angoasa incertitudinii", tortura modernă a noilor inchizitori.

    În Dosarul de Securitate, am găsit „Referatul sinteză" (pagina 232) semnat de redactorul de carte, Magdalena Bedrosian, şi redactorul şef, Cornel Popescu.

    «După ce analizează pe rând nuvelele din carte («Mediatorul, Ka», «Cealaltă Marie», «Păpuşa de lemn»), autoarea referatului spune: „Prin mijloacele realismului fantastic, Bujor Nedelcovici pune în chestiune peste tot aceeaşi temă: condiţia accesului, pentru omul de rând, dar mai ales pentru artist, la un mod superior, concentrat de fiinţare. Comuniunea cu marile mituri, cu limba maternă, cu spaţiul originar înseamnă de fapt menţinerea contactului neîntrerupt cu rădăcinile, singurele ce pot fertiliza cu un sens total existenţa. Autorul vorbeşte despre aceste lucruri cu o gravitate solemnă, adânc pătrunsă de propriile convingeri pe care le temperează în stilul modernităţii, al unui estetism afişat şi un fel de melancolie ambiguă, un soi de regret al convenţiei fictive subînţelese". Volumul face parte din planul ferm al Editurii Cartea Românească pe anul 1985 şi a fost citit în redacţie de Magdalena Bedrosian, care, propunându-l spre publicare în această formă, îşi asumă răspunderea politico-ideologică şi estetică a textului.»

    Am redat acest pasaj din „Referatul sinteză pentru a sublinia înţelegerea Magdalenei Bedrosian a simbolurilor şi a gândirii mitice pe care se structurează aceste nuvele, dar şi pentru că redactorul era obligat „să-şi asume răspunderea politico-ideologică şi estetică a textului.

    Toată tărăşenia a plecat de la faptul că atunci când am predat manuscrisul, am anunţat că voi depune ulterior o altă nuvelă la care lucram. În Dosarul de Securitate (Plan de măsuri, M.I. Securitatea Municipiului Bucureşti, pagina 253), putem citi: „La începutul lunii septembrie, Bujor Nedelcovici a mai adus o nuvelă, «Căpetenia din golf», în conţinutul căreia este descris un personaj care exercită în chip autoritar puterea politică. Din punct de vedere al temei şi al localizării geografice, există similitudinea cu romanul «Al doilea mesager» (titlul iniţial: «Ereticul îmblânzit»). Tocmai de aceea directorul editurii a refuzat să includă nuvela în volum, comunicându-i autorului că nu i s-a respins cartea, ci doar lucrarea adusă tardiv, după aprobarea manuscrisului. Întrucât opinia redactorului de carte, Magdalena Bedrosian, a fost că nuvela ar fi publicabilă dacă Bujor Nedelcovici ar modifica unele cuvinte ce pot sugera aspecte din societatea noastră, s-a revenit asupra deciziei iniţiale, însă cel în cauză nu a acceptat să aducă nici un fel de modificări".

    Nu ne aflam pe timpul inchizitorului („Sfântul Oficiu) de la Roma, Lambertini, care după ce a devenit Papa Benedict al 14-lea (1745) apăra cărţile puse la „Index şi îi proteja pe eretici. Pe timpul nostru, cenzorii apărau cu destoinicie şi cerbicie… „directivele partidului".

    «Căpetenia din golf» este prescurtarea titlului făcută de Securitate nuvelei: «Cartea lui Ian Înţeleptul, apostolul din golful îndepărtat». După o scurtă „anchetă printre prietenii cărora le-am lăsat manuscrisele când am fugit din ţară – 1987 (lectura dosarului mă determină să folosesc pe viitor cu multă prudenţă cuvântul „prieten) – am găsit manuscrisul. Îl consideram pierdut şi, într-un fel, uitasem de el. L-am citit cu mult scepticism, au trecut de atunci 17 ani, dar, spre surprinderea mea, romanul „rezistă şi dobândeşte o completitudine (complexitate), acum, când i-am ataşat prima parte şi prin care… „cercul s-a închis.

    Nu binecuvântez închisoarea în care am trăit cu toţii şi nici nu mulţumesc Securităţii că mi-a amintit de acest „manuscris pierdut", dar trebuie să recunosc că dacă nu ar fi fost înscris în rapoartele inchiziţiei de pe Strada Rahova, poate m-ar fi păgubit cu uitarea unui fragment din viaţă.

    Încă o dată se verifică teoria că o acţiune malefică şi demonică se întoarce împotriva ei şi se transformă într-o acţiune benefică şi celestă. Diavolul, din prea mare dorinţă de a face rău, până la urmă face bine. Întotdeauna m-am simţit un „om acompaniat", cum spunea Paul Claudel.

    Nu vreau să mă gândesc la încrâncenarea, sfidarea şi aroganţa scriitorilor care conduceau editurile şi a directorilor unor instituţii de stat. Nu poţi fi liber dacă nu te mântuieşti de sentimentul revanşei şi al resentimentului. Nu poţi fi liber dacă nu înţelegi că acei oameni care te-au făcut să suferi erau nişte „oameni infirmi, condiţionaţi de minciuna generalizată şi nu aveau „acces la adevăr din cauza unei incapacităţi mentale şi spirituale.

    Credeam că ultima picătură care a revărsat paharul răbdării şi al suportabilităţii a fost refuzul de a publica romanul «Al doilea mesager». Acum înţeleg că ultima picătură – mereu credem că este ultima – a fost respingerea apariţiei acestui roman.

    În ziua în care am ieşit de la Editura Cartea Românească şi am aflat că îmi este interzisă publicarea cărţii (ultima încercare de a depăşi un conflict mai vechi care a început la vârsta de 14 ani când am fost evacuaţi din casă), m-am dus într-un parc, m-am aşezat pe o bancă şi mi-am spus: „Un scriitor care nu poate să publice este un scriitor mort. Trebuie să plec de aici cu orice preţ…".

    Paris

    19 aprilie 2003

    «Cartea lui Ian Înţeleptul, apostolul din golful îndepărtat» a fost începută la Bucureşti în martie 1984 şi terminată la Vama Veche, pe malul mării, acolo unde petreceam vacanţele într-o «bojdeucă» de trei metri pătraţi.

    Plecasem din România încă de atunci! Trecusem graniţele fără paşaport, fără vize şi fără bilet de avion. Fugisem în imaginar şi romanul se petrece în Franţa… poate o premoniţie care s-a adeverit în 1987 când am cerut azil politic la Paris. Dar evadasem în ficţiune cu mult timp înainte, când am scris nuvelele fantastice (1982-1984) «Oratoriu pentru imprudenţă» pentru a evita «sindromul de aşteptare» şi depresie… în «aşteptarea» (ce a durat doi ani) deciziei Editurii Cartea Românească (director G. Bălăiţă) şi a cenzurii de a publica romanul «Al doilea mesager». M-am salvat cu încredere în scris şi am obţinut libertatea spirituală şi literară…

    Cu romanul «Cartea lui Ian Înţeleptul» şi «Îmblânzitorul de lupi» am părăsit spaţiul-ficţional românesc şi am abordat tema exilului care s-a deplasat în Franţa şi Elveţia. De atunci nu m-am întors în «acasă», în teritoriul şi timpul carpatin şi am continuat să vagabondez prin alte «pământuri imaginare», chiar şi în ultimul roman, «Provocatorul».

    Ulise nu s-a mai întors acasă. Nu-l aştepta nimeni, nici chiar o Penelopă… Dar nu e trist şi mâine se va urca din nou pe o corabie şi se va îndrepta spre Soare-răsare…

    *

    Pe măsură ce înaintam în scrierea romanului «Cartea lui Ian Înţeleptul, apostolul din golful îndepărtat» (nu am scheme sau planuri stabilite à priori) îmi spuneam mereu: «Dar Ian este un Crist modern». Pretextând o epidemie, autorităţile au închis mai multe sute de persoane într-un spaţiu limitat cu un gard de sârmă ghimpată şi miradoare de observaţie. Ian, prin măsurile severe de constrângere, voia să-i determine să se revolte şi să-şi dobândească libertatea. «Prin mine se spune ceva, prin mine se vrea ceva, sunt doar purtătorul unui mesaj, aştept Cuvântul pe care va trebui să îl rostesc la sfârşit». Mântuirea semenilor şi câştigarea libertăţii se va face prin uciderea «Apostolului» care acceptă conştient să fie sacrificat: «Lovindu-mă vor deprinde să se împotrivească strâmbătăţilor şi să izgonească asupritorul, iar dacă mă vor omorî, izbăvirea lor va fi absolută, iar victoria mea deplină».

    În cele din urmă, misiunea lui Ian s-a înfăptuit, cei care au fost închişi vor putea pleca fiecare la casele lor, dar numai puţini vor înţelege că printre ei s-a aflat «Trimisul» care i-a învăţat să-i izgonească pe năpăstuitori, să-şi cucerească libertatea, dar cu preţul vieţii lui care din asupritor a devenit izbăvitor…

    B.N.

    Paris

    11 sept. 2006

    EXTRASE DIN PRESĂ

    «Bujor Nedelcovici rescrie mitul christic în romanul său «Cartea lui Ian Înţeleptul, apostolul din golful îndepărtat». Pentru a demonstra rescrierea unui mit, avem nevoie să identificăm, în opera autorului modern, cât mai multe miteme – unitatea semnificativă de discurs mitic. Aceste miteme sunt: triada Profetul (Ian) – Bunul Discipol (Mateus) – Discipolul trădător (D.S.), cei «Doisprezece apostoli» (apropiaţii lui Ian), comunitatea condusă de Profet formată din etnii şi religii diverse. (…). D. S. ne dezvăluie, în sfârşit, care fusese menirea lui Ian: mântuirea semenilor săi trebuia să se facă prin jertfirea Profetului, ca în cazul lui Hristos: «Vreau să-i silesc să facă ceva împotriva obişnuinţei, prudenţei şi lipsei lor de năzuinţă, lovindu-mă, vor deprinde să se împotrivească strâmbătăţilor şi să izgonească asupritorul, iar dacă mă vor omorî, izbăvirea lor va fi absolută, iar victoria mea deplină».

    Mitul christic este un mijloc privilegiat de expresie pentru un scriitor care prin intermediul lui reuşeşte să se exprime mai bine pe sine, totuşi, funcţia principală a mitului rămâne aceea de revelator spiritual şi social, capabil să evidenţieze nu numai problemele specifice epocii în care a fost scris romanul, dar plasându-se într-o dimensiune metafizică.»

    Serenela Ghiţeanu

    «Jurnalul literar»

    2003

    «Cartea lui Ian Înţeleptul este un roman al exilului, un manual al împăcării cu propria condiţie în circumstanţele refugierii din istorie şi din viaţa personală. Personajul principal, cel care a ajuns la Paris, doarme şase zile şi şase nopţi pentru a descoperi utilitatea libertăţii, cât şi limitele ei într-o lume a relativităţii. (…) Domnul Scriitor, personaj cheie al romanului, spune: «Fac parte din generaţia aequivoca … Parcă nu am decât un ochi şi o mână, mă holbez ca un chior şi port după mine infirmitatea … mi-au denaturat şi pervertit viaţa, simţirea, gândirea. Uneori îmi spun să nu mai scriu nimic, cel puţin o perioadă, muncesc undeva, oriunde şi orice… mă spăl în efort şi sudoare de toate mizeriile, păcatele, modelările şi apoi o iau de la capăt cu un suflet nou …» (…). Demonstraţia sadiană are nevoie de spaţiu izolat pentru a ajunge la acea intensitate a răului ce poate însemna puritatea absolută. Ian înţeleptul este factorul anti-récit al unui roman eseu. În cartea lui Bujor Nedelcovici, societatea este folosită ca laborator demonstrativ, ca spaţiu al paideei celorlalţi. O carte excelentă, o (falsă) distopie ce-şi transcende limitele. »

    Bogdan-Alexandru Stănescu

    «Luceafărul»

    11 feb. 2004

    CARTEA ÎNTÂI

    Rătăcitorul fără voie

    „… eşti singur, dar în nopţile de nelinişte, insomnie şi pustiu caută-mi privirea, cere-mi ajutorul, voi încerca să ajung la tine înainte de a se lumina…"

    „Frappez pour guérir et qui nous faites mourir pour que nous ne mourions pas loin de vous."

    Sfântul Augustin

    „De veţi socoti că ce spun eu e adevărul, împărtăşiţi-l cu mine, iar dacă nu, îndreptaţi spre mine toate argumentele voastre (…) iar eu să plec lăsând înfipt în voi, ca o albină, acul meu."

    Platon

    1

    …citeşte de aproape o oră, când se plictiseşte ridică ochii spre el şi îl priveşte atent, nici surprinsă şi nici intrigată, dincolo de orice stare, apoi se întreabă: „Cum poate un om care nu e bolnav să doarmă câteva zile şi nopţi?".

    Profilul bărbatului se desenează precis pe suprafaţa albă a pernei pufoase: fruntea înaltă, nasul drept cu nările răscroite, părul scurt, de deţinut, ochii înfundaţi în orbite şi cu cearcăne vineţii, gura infantilă, obrazul supt şi tăiat de o barbă stufoasă şi căruntă: o expresie tragică şi în acelaşi timp candidă, „un clovn trist, nebun şi fără urechi", cum l-a pictat cândva Mama-Hélène . Trupul relaxat i se conturează sub pătura de culoare verde pe care i se odihneşte mâna întinsă: palma prelungă, degetele descărnate, pielea aspră, crăpată şi cu bătături – mâna celui care a muncit pământul, a cărat cărămizi sau a spart pietre – încheieturile inflamate şi congestionate ca după o boală de scorbut…

    Doarme de câteva zile, de câteva săptămîni, de câţiva ani; se trezeşte noaptea, se duce la bucătărie, mănâncă ce găseşte prin cratiţe şi frigider, spală farfuriile şi aragazul – amănunte remarcate cu uimire de Bunicazâna – apoi se culcă şi doarme mai departe. Seara, când Mama-Hélène se întoarce acasă de la spital, se ridică din pat, se duce în bucătărie, se aşează la masă, bea un pahar cu vin, se uită în ochii ei, în ochii mei, ne ascultă, tace, ne ascultă şi tace, iar când noi ne ducem în living şi ne aşezăm în faţa televizorului, el pleacă în dormitor şi se culcă.

    „…nu ştiu dacă i-am auzit glasul, poate doar în ziua în care a sosit, dar atunci era mult zgomot pe palier şi când s-a apropiat de mine abia a putut rosti: „Eşti Sylvie? Spune-mi! Accentul cade pe prima silabă? şi a zâmbit şi i-am simţit efortul de a-şi ascunde emoţia revederii, dar şi ezitarea celui care nu ştia cum se pronunţă numele propriului său copil într-o limbă străină. M-a sărutat pe obraji şi m-a îmbrăţişat, nu i-am simţit atingerea, poate pentru că tremuram din cauza bucuriei şi a forfotei care se iscase pe culoar. Erau toţi: Mama-Hélène , Bunicazâna, Thérèse, Antónia, Mateus, Alain, Theo, familia Vernot şi chiar Domnul Scriitor care deschisese larg uşa vrând să vadă de ce este atâta agitaţie pe culoar, de ce Doimuţi alerga speriată printre picioarele noastre, cu toate că ea nu iese decât rareori din dulapul meu unde are culcuşul şi asta din seara în care am găsit-o într-un garaj părăsit şi după ce am luat-o în braţe a început să toarcă fericită şi mi-a spus la ureche: „Am şase zile şi tu eşti primul om pe care îl văd

    Dar în ziua aceea erau toţi pe culoarul Palierului 18 (nu l-au aşteptat la aeroport, nu ştiau când va sosi), voiau să-l pipăie cu privirile lor hămesite de curiozitate şi umezite de emoţie, doreau să afle dacă poartă cămaşă, rubaşcă sau un simplu tricou, dacă are pantofi, cizme sau pâslari, dacă are dinţi în gură sau cicatrice pe obraz, dacă e gras sau distrofic, dacă e înalt ori cocoşat… era prizonierul, deţinutul, eroul, profetul, martirul; fotografiile lui apăruseră în toate ziarele, revistele şi chiar la televiziune, le hrănise foamea de ştiri senzaţionale de ultimă oră, eveniment, şoc moral, revoltă, victimă, iar acum puteau compara chipul cunoscut cu cel al bărbatului care stătea calm şi indiferent în faţa ziariştilor şi a fotoreporterilor care îşi descărcau blitzurile lor în mici explozii solare sau a camerelor de televiziune care bîzîiau discret, în timp ce glasuri străine îi şopteau la ureche: „Stai lângă el să te fotografieze! Este tatăl tău! Vei apărea în ziare şi diseară la telejurnal!"…

    Se uită la străinul care doarme cu braţul întins pe pătura de culoare verde cu reflexe de catifea, parcă mâna s-ar odihni în iarbă, un singur braţ desprins de corp şi lângă el trupul ei dezbrăcat şi al mamei cu o rochie de voal alb transparent; trupul firav al unei adolescente alături de trupul matur al unei femei robuste, cu forme pline şi între ele mâna unui bărbat, mâna-sex a tatălui, mâna-sceptru care străbătuse pământul şi ieşise la suprafaţă prin rădăcinile ierbii pentru a-şi anunţa trezirea din mormântul uitării şi al suferinţei şi al unei noi uniri în tripticul familiei în care el va fi bărbatul-tată, bărbatul-iubit, bărbatul aducător al Lânei de aur, bărbatul-înger pe care amândouă l-au dorit şi l-au aşteptat fără să ştie cât de îndelungată şi chinuitoare le-a fost dorinţa, aşteptarea şi iubirea…

    Apleacă privirea spre carte, începe să citească, după un timp ar vrea să se ridice din fotoliu şi să plece în camera ei, să-şi facă lecţiile sau să rămână în living şi să urmărească o emisiune la televiziune, ceva inexplicabil şi tainic o reţine, poate relaţia misterioasă ce se naşte între un bărbat care doarme şi o tânără fată care îi veghează somnul, ceva din odihna lui transmisă pe căi neştiute spre ea, poate respiraţia constantă, abia auzită, poate aerul netulburat de nici un glas, parfumul rufelor proaspăt spălate sau pielea de pe gât uşor umezită de transpiraţia somnului care o trimite cu gândul la ziua în care…

    …era în pat, s-a trezit tulburată de un vis, s-a dus în baie şi a făcut un duş cu apă rece, şi-a văzut trupul acoperit de spuma săpunului şi pentru o secundă a asemuit-o cu sămânţa bărbatului încă neiubit aşternută pe coapsele ei… imagini, parfumuri şi tăceri împletite în lentoarea eliberatoare a veghei care îi provoacă o stare de desprindere şi reverie… sau poate rămâne acolo dintr-un îndemn mai vechi şi neştiut, transmis prin generaţii până la ea: „Nimeni să nu fie lăsat netămăduit, însingurat şi înstrăinat după ce a înfruntat Minotaurul şi s-a întors acasă"… cuvinte care plutesc peste cuvintele din cartea deschisă sub privirile ei, un fel de a-şi omorî timpul, sau de a ieşi din timp într-o după-amiază de toamnă, sau mai simplu: while away the time, cum răsuna refrenul şlagărului ascultat ieri seară…

    Caută o frază, o silabă, o voce printre sutele de voci care să definească starea în care se află, încearcă să găsească cuvântul care naşte alte cuvinte, lucruri şi fiinţe prin simpla lui rostire şi botez, răsfoieşte mai departe cartea lăsată azi-dimineaţă în faţa uşii de către Domnul Scriitor – alături de cămăşi, cravate, pixuri şi chiar un aparat de fotografiat, darurile locatarilor Palierului 18 –, ştie că nu întâmplător orice carte este Scriitură dar numai una devenise Scriptură şi de aceea nu are prea multe speranţe… gândul îi fuge în altă parte…

    Casa şi grădina au aparţinut cândva unei singure familii, acum au fost înlocuite cu un apartament dintr-un bloc oarecare, totul este comasat, concentrat şi condensat într-un gratte-ciel cu 32 de etaje, trei lifturi şi două intrări din sticlă… Palierul 18 este un Babilon modern, o Arcă a lui Noe în derivă pe străzile unei metropole în care s-au îngrămădit la întâmplare câţiva naufragiaţi, exilaţi, hăituiţi şi disperaţi de pe toate meridianele lumii, Ithaca unei aventuri metafizice în care „vocile protagoniştilor şi muzica simfonică" – cum spune Domnul Scriitor – se împletesc într-un concert aparent haotic şi disonant… o mare, un ţărm, o plajă şi un Ulise întors de curând acasă, un Ulise cam obosit şi adormit…

    …găseşte o frază în cartea pe care «o citeşte în timp ce se citeşte»: „Nu încerca să priveşti realitatea cu ochii deschişi şi nu spera să dobândeşti adevărul; realitatea, adevărul şi binele nu există, poate doar pentru a fi căutate şi a descoperi… frumuseţea. Strânge puţin pleoapele atât cât să zăreşti printre zăbrelele genelor conturul lucrurilor, al fiinţelor şi în special al amintirilor: irizarea, haloul, verigheta încercănată şi vineţie a lunii, aerul care tremură deasupra pământului în amiezele încinse de vară… acolo vei găsi culoarea, parfumul, muzica şi chipul real al irealităţii în care trăim, esenţa şi sensul lucrurilor şi al fiinţelor şi în special al amintirilor…".

    Ridică ochii din carte, se uită din nou la bărbatul care doarme, pe chipul lui se suprapune o fotografie care apărea când pe noptieră, când pe bufet, apoi dispărea un timp. Bunicazâna o găsea pe sub pat sau printr-un colţ al camerei; o lua, o ştergea de praf şi o punea la locul ei. „El este acolo. La început a fost un laş şi un fricos, acum e un om demn şi curajos ca nimeni altul. Să nu-l uităm, chiar dacă nu s-a purtat cu maică-ta aşa cum se cuvenea unui bărbat cu răspunderea unei familii… vede o altă imagine: erau în parc, el o ajuta să se dea în leagăn: zbura, ţipa, Patrocle lătra în jurul ei fericit, pământul întreg se învârtea şi ea devenea pasăre, fluture, floare, stea… sau ziua în care au găsit un porumbel rănit şi l-au îngrijit împreună, dar dimineaţa porumbelul a murit… sau noaptea în care a avut febră şi el a stat lângă patul ei îmbrăcat în alb şi cu aripi albe de înger… Patru imagini din tot trecutul care o leagă de el, nu vede nici cel puţin amiaza, ceasul, clipa în care a sosit acasă de la şcoală iar Bunicazâna i-a spus: „Tata a plecat, n-o să-l mai vedem un timp… poate chiar opt ani şi ea n-a înţeles nimic, opt ani împlinise cu o săptămână în urmă, la 17 martie, şi acum era primăvară şi totul o ameţea şi aerul era îmbibat de parfumul florilor de liliac şi caprifoi… câţiva ani de şcoală, certuri zilnice cu Mama-Hélène care era singură, obosită, nemulţumită, nervoasă, lungi escapade împreună cu Patrocle şi copiii prin parcul din apropiere şi prin subsolurile stadionului şi ale patinoarului… până când a sosit ziua în care a plecat cu Mama-Hélène fără să ştie dacă se vor mai întoarce vreodată în casa în care s-a născut şi a copilărit, alături de prietenii de şcoală şi Patrocle, câinele-frate care a condus-o până la gară… Bunicazâna a sosit lângă ele după ce îşi pierduse aproape de tot vederea şi speranţa… după ce ea însăşi încetase să mai iubească cu patimă câinii, canarii, broaştele ţestoase, papagalii şi şoarecii albi, se îndrăgostise de un coleg de şcoală, cunoscuse suferinţele şi dezamăgirile unei adolescenţe instabile şi tulburate de instinctele sălbatice care o ţinuseră trează în scurtele şi călduroasele nopţi de vară… iar acum, când totul intrase parcă în normal, adică ea se despărţise de acel coleg şi se îndrăgostise de altul, Mama-Hélène era mai puţin nervoasă şi obţinuse chiar un premiu pentru „cel mai bun medic din oraş", iar Bunicazâna lucra la un azil de bătrâni, când totul căpătase firescul unei existenţe intrate în tiparele unei obişnuinţe şi ale mediocrităţii adeseori confundate cu mulţumirea şi chiar cu fericirea, iată, viaţa lor este dată peste cap; a apărut tatăl-erou, tatăl-victimă, tatăl-martir, tatăl-vizionar şi star-de-televiziune…

    Sylvie se ridică din fotoliu, iese din dormitor cu paşi înceţi pentru a nu-l trezi, se duce în living, rămâne în loc, nu ştie încotro să se îndrepte, ce să facă, are lecţii de pregătit pentru facultate şi totuşi… pune în funcţiune televizorul, se uită la crainic dar nu aude şi nu înţelege nimic, pleacă… se îndreaptă spre camera ei, ţine mereu în mână cartea din care citise, intră în odaie, nu aprinde lumina, bâjbâie prin întuneric – parcă s-ar afla într-o încăpere străină – se izbeşte cu piciorul de mobilă, nu simte durerea, trupul i se apleacă, apoi alunecă încet în pat… strânge genunchii la piept, îi apropie de gură, îşi simte căldura propriului trup, rămâne acolo nemişcată în întuneric…

    „…nu mai ţipă nimeni în mine, doar tremură şi gângăveşte cuvinte pocite… nu privesc printre zăbrelele genelor, ci cu ochii holbaţi şi dinţii încleştaţi şi pumnii strânşi, numai aşa mă voi apropia de ei… râd, dansez, ascult muzică, învăţ, visez şi iau one first ticket for fast train… nu ştiu să tac, să mint, să pierd, să aştept, să rabd de foame şi în special nu ştiu să mă rog unui Dumnezeu de pe pământ… eroismele altora mi se par o probă ieftină de rezistenţă şi înfruntare, numai diletanţii recurg la spectacolul suferinţei; riscul înseamnă limpezire în tine şi existenţa altora; este adevărat, aici însă este nevoie de martiri-pentru-o-zi, alţi eroi şi alte victime vor apărea mâine în ziare, reviste şi la televiziune… Aici toţi au un singur Dumnezeu şi fiecare are interesele lui…".

    2

    Thérèse apasă pe sonerie de două ori, semn că este cineva de-al casei, apartamentele Palierului 18 nu sunt încuiate niciodată, trebuie doar să-ţi anunţi sosirea. Intră în hol. Dacă în clipa aceea ar fi întors capul, l-ar fi văzut – prin uşa întredeschisă – pe Domnul Scriitor care stă la pândă în întuneric şi urmăreşte fiecare mişcare de pe culoar: notează, clasează, ordonează, imaginează, improvizează, apoi aruncă totul la coşul de hîrtie şi se uită iarăşi pe fanta de lumină a uşii. Acum stă ascuns acolo, îşi roade unghiile şi vânează un gest, o siluetă, un eveniment, îl scoate apoi din mişcarea firească a vieţii, îl răsuceşte pe toate feţele precum filateliştii care analizează timbrele luându-le cu penseta pentru a nu-şi lăsa amprenta, alteori se retrage în apartament şi nu iese de acolo câteva zile, unii cred că e bolnav şi are nevoie de ajutor sau poate chiar a murit, de la el te poţi aştepta la orice. Theo, Thérèse, Mateus, Leon, Vernot şi ceilalţi intră în apartament şi încep să-l caute… peste tot sunt afişe, anunţuri, reclame, lozinci sau texte din Biblie, Coran sau Talmud scrise în diferite limbi cu litere de-o şchioapă. Două afişe acoperă un zid şi domină una din încăperi până la sufocare. „Te scoli dimineaţa din somn şi în clipa în care deschizi ochii intri în «realul de fiecare zi», pleci de acasă şi când pui primul pas pe trotuar «cobori în cotidian», îţi cumperi ziarul, un pachet de ţigări şi când vrei să dai colţul străzii te trezeşti în plină parabolă."Pe celălalt afiş scrie: „Realul şi realitatea nu mai au pentru mine nici o consistenţă, vâr mâna în dulap şi când vreau

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1