Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Și tu poți fi Supernanny 2. Cu copilul la școală

Și tu poți fi Supernanny 2. Cu copilul la școală

Citiți previzualizarea

Și tu poți fi Supernanny 2. Cu copilul la școală

evaluări:
5/5 (5 evaluări)
Lungime:
342 pages
5 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786067190489
Format:
Carte

Descriere

„A crește copii este un lucru riscant, căci reușita depinde de multă trudă și grijă, iar nereușita întrece orice altă durere, spunea Democrit. E trist și frustrant să-ți vezi copilul nepăsător sau, mai rău, disprețuitor față de școală și învățătură, dar, oricât ar părea de incredibil, nu e vina lui. Succesul său la școală și dragostea de carte depind în cea mai mare măsură de educația pe care noi, ca părinți, i-o dăm în primii șapte ani de viață, de mediul familial pe care i-l oferim și de valoarea pe care noi înșine o acordăm cunoașterii. Averile se clădesc și se pierd, ne înalță și ne coboară, ne fac puternici și ne nimicesc. Singură, comoara minții sporește, nu e niciodată în pericol să se piardă și poate fi dăruită zilnic, fără grija că se împuținează.“ – Irina Petrea

Și tu poți fi Supernanny. Cu copilul la școală este cel de-al doilea volum al seriei inaugurate de Irina Petrea, din care face parte și cartea Și tu poți fi Supernanny. Cum să-ți crești bine copilul și își propune să ia în discuție principalele probleme ale copilului la școală. De asemenea, oferă sugestii utile pentru părinți și pentru cei care se ocupă de creșterea copilului-școlar.

Performanțele copilului în școală sunt o prioritate pentru părinții conștiincioși, iar problemele legate de studiu și disciplina nu sunt nici puține, nici ușoare și, mai ales, nu au întotdeauna cauze evidente. Chiulul, temele, notele, examenele și violență în școală sunt subiectele cel mai des aduse în discuție la ședințele cu părinții și la cabinetele de consiliere. Părinții așteaptă soluții-miracol la problemele lor când, de fapt, acestea sunt problemele copiilor lor. Părinții obișnuiesc să se întrebe de ce, oare, îmi face copilul meu probleme în loc să se întrebe de ce are copilul meu probleme?

Copilul nu e un roboțel pe care îl repari dacă se strică, nici o ființă ce trebuie dresată și adusă la obediență totală. E o persoană aflată în creștere, ce are nevoie de afecțiune, ocrotire și, da, instruire pentru a se putea dezvolta normal, pentru a putea să-și valorifice cât mai bine potențialul de care dispune. Performanțele sale școlare nu depind numai de inteligența lui, ci și de mediul familial în care crește, precum și de școală pe care o frecventează, prin urmare, are nevoie ca familia și școala să coopereze și să coopereze strâns.

Din păcate, la noi, se întâmplă adesea exact pe dos și elevul devine o minge de fotbal în meciul dintre părinți și cadre didactice. Când miza este dezvoltarea copilului și devenirea lui, orgoliile nu-și au rostul. Până la urmă, orice copil este investiția cea mai importantă a oricărei societăți și cu toții avem nevoie să-l privim ca pe o responsabilitate colectivă.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786067190489
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Și tu poți fi Supernanny 2. Cu copilul la școală

Cărți conex

Previzualizare carte

Și tu poți fi Supernanny 2. Cu copilul la școală - Petrea Irina

SOCRATE

1. Introducere

Viața de părinte are suișuri și coborâșuri, greutăți și bucurii. Una este să contempli maternitatea și paternitatea (dragi tătici, eu nu vă uit niciodată!) jucându-te cinci minute cu un copil drăgălaș, și cu totul altceva să-i dai zilnic de mâncare, să-l speli, să-l duci la grădiniță/ la școală, să faci lecții cu el, să vezi ce îl doare, să-i răspunzi la întrebări, să te joci cu el, să-i explici câte în lună și în stele. Uneori îți vine să urli la el să te mai lase în pace, alteori, să te ascunzi undeva ca să furi câteva minute de somn. E de înțeles…

Probleme apar în viața oricui, dar e dureros când auzi (și cât de des se întâmplă!) această frază: Copilul meu ÎMI face probleme, ce să-i fac? Sună de parcă ar fi vorba despre o mașină pe care o duci la mecanic: S-a stricat, vedeți ce are și remediați problema.

Copiii nu NE fac probleme, ci AU probleme. Unele schimbări în comportamentul lor sunt normale, apar pe măsură ce cresc. Altele ne arată că ceva nu le merge bine, că ei au o problemă ce trebuie identificată și rezolvată fără întârziere, o nevoie ce trebuie satisfăcută.

Să nu ne gândim că vrem să îndreptăm (sau să înlăturăm) un comportament greșit al copilului așa cum i-am îndepărta un fir de păr ce-i intră în ochi. Mai întâi de toate, avem nevoie să identificăm cauza care a determinat acel comportament nedorit și putem începe să o recunoaștem punându-ne câteva întrebări preliminare:

• Ce fac eu, ca părinte, în privința lui (și nu ar trebui să fac)?

• Ce nu fac eu, ca părinte, în ceea ce-l privește (și ar trebui să fac)?

• Are copilul meu o problemă de sănătate? Când i-am făcut ultimul control amănunțit?

• Noi îl iubim, dar el înțelege, oare? Se simte ocrotit și iubit în familie, respectat și valoros?

• Are un cerc de prieteni? Cum se simte în mijlocul lor?

• De când a apărut acest comportament și de ce mă deranjează? Mă deranjează doar pe mine? Ce-l precede? Cine e de față? Ce urmărește să obțină copilul: atenție, evitarea unei situații neplăcute, și una și alta? Ce vrea să îmi comunice astfel?

• Ce schimbări au intervenit în viața lui și în viața familiei noastre? De când?

Continui ceea ce am început în Și tu poți fi Supernanny — Cum să-ți crești bine copilul cu o serie de câteva cărți în care, așa cum mi-au sugerat mai mulți părinți, încerc să despic firul în patru în legătură cu anumite probleme mai frecvent întâlnite în creșterea și educarea copiilor.

De ce am ales să vorbesc despre școală?

• În majoritatea cazurilor la care am participat ca Supernanny, copiii aveau probleme la școală din pricina problemelor de acasă și, nu mai puțin, existau probleme în familie din cauza problemelor de la școală;

• Aproape jumătate din numărul părinților care au venit la consiliere s-au plâns de probleme în legătură cu școala;

• La lectoratele cu părinții pe care care le-am condus, aceștia mi s-au plâns de tot soiul de neajunsuri din partea cadrelor didactice și de impactul negativ al problemelor legate de școală asupra copilului lor și asupra vieții de familie;

• La cursurile și întâlnirile cu cadrele didactice organizate de „Salvați Copiii — România" la care am participat în calitate de trainer, am putut discuta despre multe dintre gravele probleme cu care se confruntă în prezent sistemul românesc de învățământ;

• La Forumul Copiiilor din România, organizat anual de „Salvați Copiii — România", dar și la alte întâlniri cu copiii (la consiliere, la întâlniri organizate în școli), le-am ascultat cu deosebit interes păsurile. M-a durut să-i aud vorbind despre probleme care ar fi trebuit să dispară de multă vreme; pertinența opiniilor lor și soluțiile propuse mi-au dat motive întemeiate de bucurie și speranță — avem copii minunați!

• Nu în ultimul rând, am scris această carte pornind de la experiența mea de elev, dar și de dascăl, la catedră; am avut atâtea de învățat de la profesorii mei și, nu mai puțin, de la elevii mei, fie că aveau 4, 14 sau 18 ani!

Un proverb african spune că nu e nimeni care să le știe pe toate și nu e nimeni care să nu știe nimic. Sunt convinsă că, la tot ce vei citi aici, vei avea ceva de adăugat din experiența proprie sau din cele împărtășite de alții.

1.1 Copilul–familia–școala în societatea românească

Nu se poate concepe dezvoltarea și educarea copilului în societatea contemporană în absența educației, a instruirii. Ce să faci dacă nu știi să scrii măcar cât să te iscălești, să citești măcar cât să nu mori electrocutat de numeroasele aparate electrice din locuință, să socotești măcar cât să-ți poți lua leafa întreagă? Glumesc… Deși am constatat cu amărăciune că interesul și respectul pentru școală, pentru statutul cadrului didactic și pentru educație, la modul general, a scăzut la cote alarmante. Asta în ciuda faptului că s-au construit școli, a crescut numărul de cadre didactice și a scăzut numărul de elevi dintr-o clasă (noi, ceaușeii, eram și câte 45 de copii în grupă la grădiniță și în clasele de școală generală!), că programa școlară a fost periată și aerisită, că s-a introdus și extins învățământul privat.

Ne-am mândrit mereu cu sistemul nostru de învățământ serios, enciclopedic, cu elevii noștri olimpici și cu un respect devenit tradiție față de școală și dascăli. Realitatea este destul de diferită față de imaginea aceasta idilică a școlii românești compusă din fotografia în sepia a învățământului interbelic și tușa groasă a statisticilor umflate din „Epoca de aur", așa cum o demonstrează cercetările și studiile recente. Ultimul raport al Comisiei Europene, de pildă, arată că jumătate dintre copiii români cu vârste de 15 ani au dificultăți de citire și înțelegere, iar între anii 2000 și 2006, procentul românilor care nu înțeleg ceea ce citesc (analfabetism funcțional) a crescut de la 41,3% la 53,5%, procent ce ne plasează pe ultimul loc în Europa la știința de carte. Și ca să nu ne mai umflăm deloc piepturile, un studiu realizat de Asociația Internațională de Evaluare a Randamentului Școlar pentru anul 2006–2007, plasează România pe locul 36 în rândul celor 45 de state participante la studiu, la capitolul randament școlar, doar 4% dintre elevii români putând fi încadrați la nivelul internațional de performanță avansat. De asemenea, studiul relevă și diferențe mari, de până la 35%, în ceea ce privește performanța elevilor, între școlile bune și cele slabe (comparativ cu numai 7% în țări precum Norvegia sau Cipru).

Copiii cu care am stat de vorbă sunt nemulțumiți din cauză că:

• accentul se pune, în continuare, pe toceală, nu pe creativitate și utilizarea practică a informației (teorie și iar teorie sau, după cum se afirmă în documentul Comitetului de criză, „În lipsa unor examene de absolvire orientate pe ce știe să facă elevul, pe testarea competențelor legate de creativitate, inițiativă, gândire logică, antreprenoriat, examenul de bacalaureat ne arată doar măsura necinstei și fraudei la care se pretează deopotrivă o mare parte dintre elevi, părinți, cadre didactice, universitari șefi de comisii");

• materiile opționale nu se fac deloc, chiar și atunci când sunt destui elevi care se declară în favoarea materiilor respective;

• la orele de dirigenție, adesea, elevilor li se predă suplimentar disciplina „dirigului/ „dirigăi și nu se discută probleme de interes pentru elevi: violența în școală, organizarea clasei, relațiile dintre elevi, relațiile lor cu părinții, orientare profesională etc. Școala nu mai are valențe formatoare, ceea ce se reflectă în comportamente necivilizate, în lipsa unei minime educații sociale și civice chiar și la persoane care au o diplomă de studii superioare;

• multe lecții sunt făcute la marea improvizație;

• multe cadre didactice habar n-au ce predau și stau de vorbă cu elevii despre „verzi și uscate" doar ca să treacă ora (iar ei au nevoie, pe urmă, de meditator);

• sunt cadre didactice care vin câte două–trei ore pe trimestru și le dau elevilor note „din burtă" — cât să le încheie mediile (dar, în această privință, elevii nu păreau prea deranjați);

• multe cadre didactice au uitat că respectul este un drum cu dublu sens și îi sfidează pe elevi, îi tratează cu aroganță, îi insultă cu expresii jignitoare de genul: „sunteți cu toții handicapați/ proștii lumii/ panarame/ mortăciuni etc.", ba îi și lovesc, pălmuiesc, îi bat. Din această cauză, se justifică elevii, și ei se poartă obraznic cu acești profesori.

• formele și formulele adoptate pentru încurajarea unei mai mari participări a elevilor sunt forme fără fond. (Ehei, la noi, asta e poveste veche!) În mod deosebit, mi-au fost prezentate acele consilii profesori–elevi unde copiii, chipurile, au și ei reprezentanții lor. Cu mult umor, ei mi-au descris aceste întruniri ca pe niște discuții între lupi și miei sau ședințe de brainstorming de tip mafiot, ce să negociezi cu unul care și-a pus pe masă pistolul? Pe scurt, profesorii au toată puterea de partea lor pentru că le pot da note în mod discreționar, le pot face atmosferă, adică pot pune o presiune psihică enormă asupra unui elev incomod, în timp ce ei înșiși sunt inatacabili, iar directorii și inspectorii nu-i sancționează decât dacă lucrurile au răsuflat în presă sau părinții elevului persecutat sunt oameni importanți.

• au des conflicte cu profesorii, mai ales când sunt nedreptățiți la note și nu sunt înțeleși că au un program foarte încărcat.

Mi-au mai mărturisit că nu fac șicane și nu se poartă urât cu profesorii care îi tratează cu respect, care știu cum să le vorbească și manifestă mai multă înțelegere și atenție față de ei (ceea ce știam deja din propria experiență de profesor, dar le-am apreciat sinceritatea). Sigur, nu mi s-au plâns de pozele lor deocheate, postate nonșalant pe internet, nici că se joacă în timpul orei sau vorbesc la telefon, ascultă muzică, își fac manichiura, își trimit mesaje, vânează note, vorbesc vulgar, se poartă urât între ei etc. Nu mi s-au plâns nici de obiceiul de a chiuli în masă (după care fiecare se descurcă cum poate să facă rost de scutiri și învoiri, iar părinții și diriginții le motivează absențele pe bandă rulantă!). Nu mi s-au plâns nici că au medii generale și examene luate pe copiuțe, că-și reclamă profesorii la inspectorat pentru că au luat un opt care le strică media (când ei poate că ar fi meritat un șase!), că se bat și se înjură în școală, în clasă și chiar în timpul orelor.

Părinții au și ei nemulțumirile lor:

• s-au săturat să tot vină la școală la tradiționalele ședințe spre a fi muștruluiți de față cu alți oameni și făcuți să se simtă cel puțin incomod;

• s-au săturat să tot dea bani pentru fondul clasei, protocoale, zile speciale și multe altele, bani care, pentru multe familii din România, nu sunt sume neglijabile;

• se plâng că nu le mai ajunge timpul pentru că au mult de lucru și nu se mai pot ocupa de copii, iar școala nu-i ajută mai deloc. (Aici îmi vine destul de greu să pricep cum de părinții noștri, care aveau și ei serviciu + stat la cozi + ședințe de partid + ședințe de sindicat + activități patriotice + „Cântarea României", toate obligatorii, aveau totuși timp să ne ajute la teme, să ne asculte la lecții, să ne citească, să meargă la școală, să vină la serbări etc.);

• școala nu mai este un mediu de formare și educare a copiilor, ci, adesea, locul unde copiii lor se strică;

• cadrele didactice (multe) nu-și mai fac meseria, ci predau de mântuială la clasă și părinții sunt nevoiți să asigure copiilor meditații plătite din buzunarul propriu;

• meditațiile au devenit o fomulă cvasimafiotă, un soi de taxă de protecție: dacă elevul X face meditație, are note mari și medii bune (care se adună la media generală necesară admiterii la liceu!), iar dacă nu face meditații, același elev (oricât de silitor sau de loază este) va fi persecutat primind note mici (care se vor aduna la aceeași medie generală necesară admiterii la liceu!);

• dacă un părinte are o nemulțumire legată de felul în care copilul lui este verificat și apreciat la o materie (sau mai multe), dacă se plânge de modul în care copilul său este tratat la școală, nu prea face mare lucru reclamând acest lucru instanțelor competente (decât dacă petiția e însoțită de mită) și are de ales dacă să înghită situația așa cum e sau să-și mute copilul la o altă unitate de învățământ;

• dacă educatoarea/ învățătorul/ profesorul vrea să scape de un anume copil din clasă, îi face atmosferă proastă, îl umilește constant și îl persecută, îi instigă pe ceilalți copii și pe părinții acestora împotriva lui, iar părinții copilului persecutat, dacă nu sunt oameni influenți, nu pot face mai nimic;

• sunt mulți profesori cu o slabă pregătire în disciplina pe care o predau, dar și psihopedagogică;

• curriculum-ul încă nu este adaptat la cerințele social-economice din țară, nu ține cont de cerințele de pe piața muncii și tot este prea încărcat (32–36 ore pe săptămână, ceea ce înseamnă între 14-18 discipline), cu toate reformele făcute;

• la fiecare schimbare de ministru, apar alte schimbări în privința manualelor, disciplinelor de studiu, cerințelor pentru examene și a modului de desfășurare a acestora.

Cadrele didactice se plâng din pricină că:

• au lefuri derizorii (majoritatea);

• nu există un sistem de salarizare diferențiată în funcție de rezultate;

• sunt sufocate de hârțogăria pe care o au de completat (deși aceste hârtii sunt simple formalități, forme fără fond);

• au prea mulți copii la clasă (mai ales la grădinițe, unde ar trebui să fie 8–10 copii la o educatoare, nu 30 cum se întâmplă de multe ori);

• sunt nevoite să se ducă pe la tot felul de activități extrașcolare, instruiri, workshop-uri, conferințe ca să mai ia o adeverință și niște puncte de credit menite să le aducă niște mici sporuri salariale;

• sunt agresate de părinți, uneori și de elevi, verbal și fizic, amenințate, terorizate, abuzate;

• părinții nu prea mai dau pe la școală și nu se ocupă de copii așa cum ar trebui, de aceea copiii sunt obraznici, nepoliticoși, lipsiți de respect;

• adeseori, părinții copiilor care au săvârșit abateri disciplinare decid să le rezolve prin șantaj, amenințare sau mită;

• elevii nu mai sunt ascultători, respectuoși și silitori ca altădată (majoritatea);

• sunt revoltate că li se cere să asigure promovabilitate ridicată ca pe vremea lui Ceaușescu, chiar și când elevii nu fac nici cel mai mic efort să nu rămână corigenți și repetenți (nici măcar nu trec pe la școală!), ceea ce duce la o scădere dramatică a standardelor, fapt ilustrat, an de an de rezultatele dezastruoase la examenele și testele naționale;

• s-au săturat să fie tratate ca niște profesioniste de pe șoseaua de centură, oferindu-li-se bani în pachete de țigări ca să nu observe cum se copiază la bacalaureat (de pildă);

• s-au săturat de corupția colegilor de breaslă (care iau banii din pachetele de țigări) ce întinează statutul unei întregi categorii profesionale, ajunsă un fel de Cenușăreasă a societății românești;

• s-au săturat să fie amenințate dacă scot din examen elevii (și studenții) pe care îi prind copiind, fără să poată face nimic altceva decât să închidă ochii;

• s-au săturat să fie luate în derâdere de directori și inspectori corupți, incompetenți, numiți pe criterii politice.

Cu toții au dreptate, problemele lor sunt reale, grave, și implicațiile multiple, așa cum se arată într-un studiu prezentat în septembrie 2008 de Centrul Educația 2000+ și UNICEF, în cadrul proiectului Școala așa cum este, dar și în documentul numit „Bilanțul evoluției educației și formării profesionale 1990–2008", elaborat și publicat de Comitetul de criză pentru salvarea învățământului românesc, în iulie 2008.

E adevărat, am trecut cu toții printr-o tranziție debusolantă, printr-un cutremur social, am văzut prea multe tinichele în loc de valori și muncă cinstită răsplătită prin datorii și facturi neplătite la sfârșit de lună. Am avut un pluton de miniștri ai Educației (unii care chiar au făcut treabă, alții care mai mult s-au aflat în treabă) și o reformă întortocheată a învățământului. Să ții un copil într-o școală de stat costă și alocațiile sunt ironic de mici.

Din nefericire, la catedră ajung și mulți inși care nu-și găsesc altfel vreun rost în viață, complet nepregătiți și fără vocație pentru nobila profesia de educator. Și nobilă nu e un cuvânt prea mare din moment ce educatorul este cel care se ocupă de cea mai importantă investiție a oricărei societăți — capitalul uman.

Rezultatul — dublarea abandonurilor școlare în ultimii zece ani (copiii părăsind școala la vârste din ce în ce mai mici), educatori profesioniști care se decid să plece din învățământ lăsând posturi vacante pentru cei care nu-și găsesc nici un alt loc de muncă, instrucție de mântuială, standarde scăzute, incompetență, fraudă, impostură, selecție de formă și un munte de nemulțumiri.

Din fericire, se mai face școală serioasă și, personal, am cunoscut nenumărați educatori (cum îmi place să-i numesc pe acești oameni) care merită să fie înălțați la rang de cavaleri pentru curajul cu care apără și promovează școala românească cu tot ce are mai bun și valoros.

Școala este totuși cel mai important sprijin pe care îl avem în creșterea și dezvoltarea copilului, în educarea și formarea lui. Nu e suficient să ne înscriem copilul la școală, să ne plătim taxele, să criticăm ministerul, învățătorul, dirigintele. Pentru ca lucrurile să meargă mai bine, e nevoie să luăm școala în serios, e nevoie de implicare constructivă și comunicare.

Orice copil are nevoie ca școala și familia să lucreze împreună pentru el, nu să paseze responsabilitatea educației sale ca pe o minge într-un meci de ping-pong. Orice copil are nevoie ca părinții și educatorii lui să discute între ei ca niște adulți preocupați de bunăstarea sa, nu să-l transforme în teatru de operațiuni pentru șicane reciproce.

2. Pregătirea pentru școală

2.1 Cum sprijinim, ca familie, viața de școlar a copilului nostru

Cu cât copilul crește, cu atât are mai mult de studiat. Școala devine principala lui preocupare și, ca părinte, trebuie să îi arăți că te aștepți ca el să o trateze cu seriozitate. Școala devine serviciul lui.

Mulți părinți consideră că performanțele școlare depind de inteligența nativă, de pregătirea profesională și de harul cadrelor didactice, de dotarea materială a școlii, de accesul copiilor la cărți, manuale, computer, internet, rechizite.

Nu vreau să-i dezamăgesc: părerea lor e justă, dar… incompletă. Nici nu vreau să dau apă la moară celor care, dezamăgiți de micile lor loaze, le reproșează cu amar: Noi n-am avut nici măcar curent electric, am învățat la lumânare și ne-am ros coatele pe băncile școlilor ca să ajungem aici! Copiii noștri nu sunt răspunzători pentru nimic din tot ce ni s-a întâmplat nouă la vârsta lor!

Cadrele didactice și ceilalți specialiști care lucrează cu copiii (consilieri școlari, psihologi, psihiatri) au constatat de-a lungul anilor că există trei factori principali de care depinde succesul școlar al oricărui elev: starea emoțional-afectivă, alimentația și somnul. Părinții joacă un rol esențial în a le asigura copiilor echilibrul emoțional, o dietă adecvată și odihnă suficientă.

2.1.1 Starea emoțional-afectivă

Cercetările și studiile efectuate pe populații școlare diferite, din țări și regiuni diferite, confirmă că grijile, depresia, anxietatea scad performanțele școlare. Ai zice: Și ce mari griji are un copil? Ce știe el ce e aceea grijă? Mai onest ar fi, poate, să ne gândim cum performăm noi, ca adulți, la locul de muncă atunci când avem probleme în familie (trecem printr-un divorț, ne pierdem un părinte, ne ipotecăm casa etc.). Știm prea bine că puterea noastră de concentrare și eficiența scad, uităm una-alta, ne blazăm, nu ne atingem obiectivele, ba ne putem și pierde locul de muncă.

Argumentele științifice dovedesc că gândurile negative afectează profund sistemul nostru limbic și ne provoacă probleme la acest nivel. (De aceea este atât de important să învățăm să gândim pozitiv!) Stresul, starea emoțională negativă ne împiedică să luăm cele mai bune decizii, ne afectează judecata și memoria, precum și capacitatea de a învăța.

Copiii manifestă stres și anxietate din diverse motive legate de școală, dar, în general, cadrele didactice știu cum să-i ajute să le facă față. Problemele cele mai grave apar însă atunci când stresul și anxietatea copiilor nu au legătură cu școala, ci cu familia.

Reputatul psiholog Daniel Goleman¹ este de părere că există cinci aspecte emoționale-cheie de care depinde succesul școlar al unui copil: conștiința de sine, gestionarea stărilor de spirit, motivația, empatia și abilitățile sociale de care el dispune. Pentru succesul unui școlar, inteligența emoțională (EQ) este la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă decât coeficientul de inteligență (IQ).

Conștiința de sine este abilitatea de a-ți înțelege propriile stări, gânduri și sentimente, puncte forte și slăbiciuni, plusuri și minusuri. Dacă nu înțelegi și nu accepți ceea ce simți, riști să nu-ți poți gestiona corect emoțiile. Copilul are nevoie să știe că, uneori, e normal să aibă emoții negative cărora trebuie să le facă față în mod pozitiv, să nu reacționeze exagerat în situații neplăcute și să înțeleagă că nu e sarcina altor persoane să îi rezolve problemele. Altfel, riscă să se deprime sau să devină prea anxios, ceea ce se reflectă în instalarea unor comportamente și stări nedorite, de la agresivitate explozivă, la anorexie sau, dimpotrivă, bulimie, care vor afecta procesul de învățare și performanțele lui școlare, generând și abateri disciplinare (pentru care va fi sancționat și va avea de suferit tot el).

Caz

Una dintre prietenele mele are un băiețel de nouă ani. Prietenul lui cel mai bun este Titi, care îi este și coleg de bancă. George și Titi sunt nedespărțiți. Azi, îl așteptăm împreună pe George la poarta școlii. De cum îl vede, mama își dă seama că e supărat nevoie mare.

— Da, m-am certat cu Titi. Sunt supărat pe el.

— Cum așa?

— Mi-a rupt caietul de teme.

— Îți aduci aminte cum s-a întâmplat?

— A tras de el și s-a rupt!

— Ce făceați mai înainte de asta ?

— Ne jucam. Eu i-am luat penarul, el mi-a luat cartea, apoi eu i-am luat maculatorul, el mi-a luat caietul de teme…

— Și așa s-a rupt?

— Nu. Eu i l-am tras din mână, dar el nu i-a dat drumul și mi l-a rupt.

— Crezi că l-a rupt intenționat sau din greșeală?

— Nu știu….

— Ai dreptate să fii supărat că ți s-a rupt caietul de teme, dar gândește-te dacă ai dreptate sau nu să fii supărat pe Titi (sau numai pe Titi).

— Dacă nu trăgea, nu se rupea…

— Corect. Dar, în jocul vostru, s-ar fi putut distruge și altceva decât caietul tău de teme. De pildă, cartea lui. Gândește-te dacă ești supărat numai pe Titi sau și pe tine?

— Nu știu, sunt necăjit că s-a rupt caietul, dar și pentru că ne-am certat și nu ne mai vorbim.

— Ce se poate face, oare? Ce facem noi când ne supărăm?

— Ne cerem iertare. Să-i cer iertare?

— Cred că așa ai proceda corect. Fă o încercare, ce ai de pierdut, și pe urmă îmi spui ce s-a întâmplat.

— Nu prea îmi vine…

— Ți-e rușine?

— Nu.

— Simți că nu tu ești cel care trebuie să-și ceară iertare?

— Cred că amândoi trebuie să ne cerem iertare.

— Și eu cred la fel. Ești furios pe el?

— Nu.

— Îți pare rău că v-ați certat?

— Da, îmi pare rău că ne-am certat.

— S-ar putea ca și el să simtă la fel. Dacă nu vorbiți, n-o să știi. Propun ca, după ce ajungem acasă și mâncăm de amiază, să-l suni. Ce zici?

George dă din cap aprobator. Mama lui e specialistă în finanțe, dar conduce un restaurant. N-a făcut niciodată nici un curs de positive parenting. A doua zi, o sun să o întreb de George și de Titi. Sunt la fel ca întotdeauna, amici la cataramă, mă asigură ea. Și caietul de teme? o întreb eu. Titi îi dictează, George îl rescrie. Au termen o săptămână să-l pună la punct. Acum le pregătesc niște ștrudele cu mere, să meargă treaba mai cu spor. No comment…

―――――――――――――――――――――

Cum să dezvolt conștiința de sine și inteligența emoțională a copilului meu?

• Încerc să-l ajut să identifice și să recunoască emoții și stări diferite descriindu-le și comentându-le adesea și cu ajutorul imaginilor (desene și fotografii). Emoticoanele sunt foarte utile. Observația directă a expresiei feței și a gesturilor celor din jur îl ajută pe copil să înțeleagă ce simt aceștia. După ce a învățat să recunoască emoțiile, pot duce exercițiul mai departe, rugându-l să-și imagineze ce ar fi putut să-l facă pe personajul din imagine să se simtă trist/ vesel/ descumpănit/ nervos/ speriat etc.

• Îl încurajez să-și exprime cât mai des gândurile și sentimentele despre el însuși și despre ceilalți, despre prieteni, colegi, profesori, familie, cunoscuți, despre propriile experiențe de zi cu zi. Întrebări de genul Cum te simți pentru că ai să te desparți de prietenul tău toată vara? sau: Ce anume crezi că te-a speriat/ te-a enervat? îl ajută să-și înțeleagă și să-și exprime emoțiile. La rândul nostru, îi putem

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Și tu poți fi Supernanny 2. Cu copilul la școală

5.0
5 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor