Femei celebre din România. Mică enciclopedie 2

sportive".

Prefață

Binevenită inițiativa Arinei Avram de a ne oferi o enciclopedie a femeilor celebre! Românca de azi are mare nevoie de o asemenea lectură pentru a lua cunoștință de misiunea ei ca să ne putem afirma ca națiune în Europa de mâine. Căci, în mod paradoxal, marxismul care promova, în principiu, egalitatea femeii cu bărbatul, aplicat la noi a produs efectul diametral opus: femeia, egală cu bărbatul numai la truda muncii, a fost practic exclusă din viața politică și socială. Întors în țară în 1990, după o pribegie de zeci de ani, am fost de-a dreptul stupefiat, privind la televizor ședințele așa-numitului Front al Salvării Naționale, să constat că din 200 de membri ai zisei adunări nu era decât o femeie! Nimic nu putea ilustra mai flagrant întârzierea noastră față de țările cu evoluție democratică. De atunci s-au făcut progrese foarte timide în direcția promovării femeii în domeniul profesional (responsabile de societăți industriale și comerciale) sau pe scena politică (membre în Parlament, miniștri etc.) Dar suntem încă departe de standardele din țările europene.

În anii 1930, o carte plină de farmec a scriitorului Constantin Gane, „Trecute vieți de doamne și domnițe", chiar dacă a stârnit câteva critici ale unor istorici prea tipicari, a fost un adevărat best-seller al vremii, revelând rolul jucat de femei în istoria noastră medievală și modernă. Mai aproape de noi s-au distins și alte femei, din alte categorii sociale decât soțiile sau fetele de domn, ca Ana Ipătescu sau Ecaterina Teodoroiu. Mă gândesc apoi la triada de boieroaice române care ne-au dus faima în străinătate: Ana Brâncoveanu, contesă de Noailles, Elena Văcărescu, prințesa Martha Bibescu care, pe lângă de meritele ei literare, a avut și imensul merit de a reabilita singurul vechi monument civil din zona Bucureștiului, palatul de la Mogoșoaia!

Pe lângă celebritățile feminine din lumea literară și artistică, ceea ce, de obicei, ne miră cel mai mult e capacitatea politică a atâtor femei ilustre pe care un hazard destul de rar le-a adus în fruntea marilor națiuni: Elisabeta I a Angliei, Maria-Tereza a Austriei, Ecaterina a II-a a Rusiei… Iar în epoca noastră, constat cu un zâmbet de ironie că, alături de un Churchill și de un de Gaulle, cei mai strașnici conducători politici de pe scena internațională au fost femei! Golda Meir, Indira Gandhi, Sirimavo Bandaranaike, Margaret Thatcher…

Arina Avram a făcut o muncă de furnică, cercetând prin marile enciclopedii străine, prin istorii, monografii și biografii, pentru a ne oferi acest mănunchi de scurte biografii ale unor celebrități din toate timpurile și toate orizonturile, dintre care multe îmi erau chiar necunoscute și-i sunt recunoscător pentru descoperirea lor. Cartea e scrisă în stil viu, atrăgător și cu destulă reținere față de avalanșa de neologisme care ne-a năpădit limba de câteva decenii. Sunt sigur că femeile române – dar nu numai femeile! – se vor delecta descoperind la rândul lor aceste „trecute vieți" de femei celebre.

Profesor Neagu Djuvara,

laureat al Academiei Franceze

ALEXANDRA NECHITA

„MICUȚA PICASSO"

Alexandra Nechita este unul din cei mai faimoși artiști în viață, cu toate că este încă foarte tânără. S-a născut la Vaslui, la 27 august 1985, și a ajuns în SUA cu puține luni înainte de prima aniversare a zilei de naștere. În prezent, locuiește împreună cu părinții pe coasta de vest a Statelor Unite. A început să deseneze la doi ani și să picteze cu acuarele la vârsta de patru ani. Știa deja ce își dorește de la viață. Voia să devină pictoriță. Doi ani mai târziu, lucra în ulei. La școală, un profesor a observat dificultatea ei de a desena figuri simple și a înțeles că are un dar aparte. „Micuța Picasso" a deschis prima expoziție la vârsta de numai opt ani.

Niki, tatăl Alexandrei, a fost cel care a plecat mai întâi în SUA, lăsând-o pe Viorica, soția sa, care era însărcinată în șase luni, în țară. În 1987, reușește s-o aducă lângă el, împreună cu fetița.

Încă de la vârsta de doi ani, Alexandra Nechita a fost fascinată de cărțile de colorat. Îngrijorați că fiica lor devenise prea izolată, părinții încetează să-i mai cumpere astfel de cărți, sperând că se va juca la fel ca toți copiii. Fetița a reacționat de parcă i-ar fi luat oxigenul. Încă înainte de a începe școala, părinții au sesizat că stilul Alexandrei de a picta se asemăna cu cel al pictorului Picasso.

A început să lucreze cu acuarele, apoi cu guașe. La șase ani, fetița folosea acrilii și culorile de ulei.

În vara după ce a absolvit clasa a treia, Alexandra a început primele cursuri de artă. Elmira Adamian, profesoara ei de pictură de la Barnsdall Junior Center din Hollywood, a rămas fără grai, când i-a văzut caietul de schițe. A remarcat și ea stilul neobișnuit al copilei și i-a încurajat pe Niki și Viorica s-o lase să se formeze natural și inocent.

Prima expoziție a Alexandrei a fost inaugurată la 1 aprilie 1994 – când avea numai opt ani – într-o bibliotecă a comunității. Un an mai târziu, Alexandra a vernisat mai multe expoziții în zona Los Angeles, ridicându-și colecția la mai mult de 250 de lucrări.

În primăvara lui 1995, un producător CBS a menționat „opera ei de la „prestigioasa galerie Mary Paxon. În lunile următoare, „micuța Picasso" a fost invitată la o expoziție de artă. Pe măsură ce se apropia de împlinirea vârstei de zece ani, talentul i-a fost recunoscut de lumea artistică, care a fost uimită de măiestria sa. La 11 ani, cariera Alexandrei s-a ridicat pe culmi inimaginabile.

Nu peste multă vreme a devenit unul dintre cei mai apreciați artiști plastici contemporani din lume. Expozițiile ei atrag o mulțime de oameni și lucrările sunt cumpărate de colecționari la fel de repede pe cât le creează. Experții spun că Alexandra pictează la un nivel comparabil cu Picasso și Matisse. În opinia cunoscutei vedete americane Whoopi Goldberg „amprenta lui Great One este asupra sa". Foarte tânăra artistă a fost invitată la emisiuni celebre, cum ar fi: CBS Sunday Morning, NBC’s Today, The Oprah Winfrey Show, The Rosie O’ Donnell Show.

La 12 ani, s-a bucurat de noi mari succese. Alexandra Nechita a vernisat câteva expoziții în SUA, Noua Zeelandă și Australia. A fost invitată în Japonia de către Osaka Junior Chamber of Commerce, avînd onoarea să-i întâlnească pe împăratul și împărăteasa niponă. Cel mai scump tablou l-a vândut la vârsta de 15 ani. A fost cumpărat de un om de afaceri din Singapore, contra sumei de 375.000 de dolari. Banii au fost folosiți pentru achiziționarea unei case în Beverly Hills, unde locuiește împreună cu familia.

De subliniat că „micuța Picasso a fost o fată modestă care considera că se deosebește de ceilalți copii de vârsta ei numai prin faptul că muncește foarte mult pentru a-și perfecționa talentul: „Sunt un copil normal. Merg la școală, mă întorc, încep să pictez. Unii merg afară, alții merg pe role, joacă tenis, ping pong sau tot ce vor. Dar eu am ales aceasta, mărturisea ea.

Acum este o tânără de aproape 20 de ani, studentă la University of California din Los Angeles (UCLA). Este o universitate cu cel mai mare renume în pregătirea artiștilor, în SUA. Lucrările Alexandrei fac deja parte din colecții publice și particulare. Se găsesc chiar și în colecțiile reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii sau ale împăratului nipon, Akihito.

Alexandra Nechita dorește ca la încheierea facultății să se înscrie la un masterat la Londra. De aemenea, își dorește să vină în România – unde i s-a acordat Crucea Națională „Serviciul Credincios pentru originalitate și talent artistic deosebit – măcar o dată pe an. Școala numărul 8 din Vaslui îi poartă numele. CBS a numit-o „cea mai fascinantă femeie a anului. World Federation of United Nations a selectat-o pentru a conduce „Global Arts Initiative. De asemenea, a fost numită Ambasador al Păcii în numele Națiunilor Unite. UNICEF i-a conferit titlul de „100 dintre cei mai interesanți oameni.

ALICE SĂVULESCU

„VRACIUL PLANTELOR"

Personalitate de prestigiu în domeniul microbiologiei și al patologiei vegetale, Alice Săvulescu s-a născut la 29 octombrie 1905, la Oltenița, județul Călărași.

A absolvit liceul și Facultatea de Științe la București. Și-a continuat studiile la Universitatea Columbia din New York – la Grădina Botanică din New York – în domeniul microbiologiei și fitopatologiei, între anii 1931și 1934. Tot în America și-a dat doctoratul în biologie, în anul 1934.

Revine în țară, în același an, și lucrează la secția de Fitopatologie a Institutului de Cercetări Agronomice. Devine colaboratoarea savantului Traian Săvulescu, soțul ei. Preia conducerea Secției de Fitopatologie, în anul 1949, și apoi a Institutului de Biologie din Capitală. Se preocupă de punerea la punct a tehnologiilor pentru fabricarea produselor fitofarmaceutice în țara noastră.

Organizează controlul și omologarea produselor. De asemenea, își aduce contribuția la introducerea în producție a pesticidelor cu o ridicată eficiență.

Este numită, în anul 1957, vicepreședintă a Centrului de Cercetări Biologice al Academiei Române, transformat ulterior în Institutul de Biologie „Traian Săvulescu".

Alice Săvulescu este numită apoi director științific și organizează secția de Microbiologie și Fitopatologie Generală. Totodată, formează un colectiv pentru cercetarea virusurilor fitopatogene și poliedrice și un altul – de biochimie – pentru cercetări care să poată stabili relațiile dintre paraziți și gazdele lor, pentru cunoașterea fenomenului de imunitate și rezistență a plantelor.

De asemenea, renumita botanistă își aduce contribuția la dezvoltarea cercetărilor de radiobiologie. A studiat – pentru prima oară în România – speciile de ciuperci ce produc deteriorarea maselor plastice, a documentelor de arhivă, operelor de artă, sau a monumentelor istorice.

Publică, singură sau în colaborare cu alți cercetători, peste 150 de lucrări științifice privitoare la biologia ciupercilor, bolile unor plante de cultură, imunitatea plantelor, utilizarea izotopilor radioactivi în agricultură și biologie („Starea fitosanitară în România").

A fost vicepreședintă a Societății de Științe Biologice, membru al Comisiei de Radiologie a Academiei Române și al Societății Internaționale de Științele Naturii.

La 23 martie 1952 a devenit membru Corespondent al Academiei Române și membru titular la 21 martie 1963.

Faimoasa cercetătoare a încetat din viață la 1 februarie 1970, la București. Fitopatolog și renumită botanistă, supranumită „Vraciul plantelor", Alice Săvulescu și-a adus o mare contribuție la dezvoltarea cercetării românești.

ANA ASLAN

SAVANTA CARE A ÎNVINS BĂTRÂNEȚEA

Savanta Ana Vasilichia Aslan s-a născut la 1 ianuarie 1897 la Brăila. Era copilul cel mai mic din cele patru vlăstare ale Sofiei și Mărgărit Aslan. Mama era o bucovineancă frumoasă, cu 20 de ani mai tânără decât tatăl. Mărgărit Aslan avea să-și ruineze familia, din cauza patimii pentru jocul de cărți. Sofia este nevoită să lupte singură pentru a-și crește copiii. La vârsta de 13 ani, Ana își pierde tatăl. Trei ani mai târziu, visa să devină pilot și chiar zboară cu un mic aparat Bristol-Coandă. La absolvirea liceului, se hotărăște să devină medic. Mama se opune dorinței ei, pe motiv că e o meserie prea dură pentru o fată. Face greva foamei și femeia este obligată să cedeze. La 13 octombrie 1915, Ana se înscrie la Facultatea de Medicină din București, pe care avea s-o termine în 1922.

Între anii 1945-1949 a fost profesor titular la o clinică medicală a Facultății de Medicină din Timișoara. Anul 1949 marchează începutul unei strălucitoare, dar în același timp spinoase, cariere de gerontolog. În timp ce era profesoară la clinica Facultății de Medicină din Timișoara, unul dintre studenți este țintuit la pat – mai multe săptămâni – în urma unei crize acute de artroză – o monoartroză de natură gonococică. Iată cum relata ea modul în care l-a tratat: „Foloseam deja procaina (...) în afecțiunile circulației periferice și în arterite. Posibilitatea de a o utiliza în afecțiunile reumatice mă obseda de multă vreme. I-am cerut permisiunea tânărului de a-i administra zece cc. soluție procaină unu la sută în artera femurală. După câteva minute, bolnavul a putut îndoi piciorul. Am continuat să-i administrez procaină, iar după câteva zile a putut părăsi spitalul". Totul a plecat de la acea întâmplare. Profesoara Ana Aslan își continuă cercetările într-un azil de bătrâni al Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale. Cercetările comparative chimico-terapeutice efectuate pe loturi de pacienți tratați cu vitamina E, extract de tiroidă, de splină, de placentă, drojdii și cu procaină doi la sută îi demonstrează virtuțile. Rezultatele obținute sunt comunicate Academiei Române de către autoarea metodei de tratament și C. I. Parhon, în 1950.

În mai 1951, cercetătoarea începe un experiment de lungă durată pe un grup de 25 de pacienți, cărora le administrează un tratament injectabil cu procaină 2% și un PH cuprins între trei și patru. În ianuarie, un an mai târziu, se înființează Institutul de Geriatrie, primul institut de profil din lume, al cărui director este numită Ana Aslan. Îi este atribuit localul unui azil de bătrâni, construit la sfârșitul secolului trecut sub patronajul reginei Elisabeta a României. Clădirea proiectată de arhitectul Ion Mincu etalează farmecul orașului de altădată. Influența politică de care Parhon beneficia, ca președinte al Marii Adunări Naționale, a fost de mare ajutor pentru înființarea institutului. Ana Aslan se numără printre pionierii gerontologiei medicale mondiale, preocupându-se de gerontologia socială. Indică măsuri organizatorice privind crearea unui sistem de stimulare a activităților specifice „vârstei a treia". Descoperă acțiunea autrofică și regeneratoare a procainei în procesul de îmbătrânire. O muncă asiduă, alături de farmacista Elena Polovrăgeanu, este încununată de elaborarea Gerovitalului H3.

La congresul Therapiewoche, care are loc în 1956 la Karlsruhe, cercetătoarea își prezintă metoda originală de tratament. Este prima ieșire la rampă a Gerovitalului H3.

În același an este prezentat la Congresul European de Gerontologie de la Basel.

În România, evaluarea clinică a Gerovitalului H3 pe un număr de 7600 de pacienți duce la omologarea sa de către Ministerul Sănătății în 1957. Sunt puse în evidență efectele profilactice și curative asupra îmbătrânirii premature și a bolilor legate de vârstă, demonstrându-se eficacitatea noului medicament în reumatism, stări depresive, arterioscleroză, boala Parkinson, regenerarea și repigmentarea părului, vitiligo și alte maladii cronice. Se trece la prelucrarea de către industria farmaceutică a Gerovitalului H3 fiole, iar în 1962 intră în fabricație Gerovital H3 drajeuri, crema terapeutică și loțiunea capilară cu Gerovital H3. Produsele farmaceutice sunt realizate în societatea Sicomed – denumirea actuală – iar crema și loțiunea de către Farmec Cluj.

În 1970, Ana Aslan elaborează, împreună cu I. Polovrăgeanu, un alt medicament, numit Aslavital. Primește cel de-al cincilea brevet pentru acest produs eutrofizant. Lărgește aplicabilitatea terapeutică a Gerovitalului H3, în special asupra îmbătrânirii sistemului nervos și cardiovascular.

În anul 1973, elaborează Aslavitalul de uz infantil, folosit în tratarea copiilor cu deficiențe mintale.

Un an mai târziu, la 1 martie 1974, Ana Aslan este aleasă membru al Academiei Române.

Rezultatele obținute de medici și cercetători din străinătate în cercetările privind eficacitatea tratamentului „Doctor Aslan confirmă superioritatea produsului Gerovital H3 față de procaină. Un studiu privitor la efectele medicației eutrofice – unic prin întinderea lui în timp – de 30 de ani – este organizat într-un cămin de bătrâni de la Institutul de Geriatrie, „Staționarul de lungă durată. Spre deosebire de alte așezăminte de acest fel, căminul oferea asistență medicală și condiții de viață decente care să nu rănească demnitatea celor cu vârste înaintate. La Institutul de Geriatrie au găsit adăpost și familii de bătrâni care nu mai aveau pe nimeni pe lume și chiar oameni aruncați în stradă în numele „luptei de clasă". Pentru că cercetătoarea a refuzat cu obstinație să perceapă taxe de cămin spital celor dezmoșteniți de soartă, Colegiul de partid al României comuniste i-a imputat 1.500.000, în anul 1978, sumă ce reprezenta contravaloarea pentru cazarea și tratamentul bătrânilor de la înființarea căminului, în 1952. Ana Aslan este purtată timp de șapte ani prin Tribunalul Curții Superioare de Conturi, numai pentru vina de a face bine unor oameni sărmani. Este achitată abia în luna decembrie 1987, după îndelungi eforturi de a demonstra uriașul aport economic și științific obținut pe baza supravegherii lor un timp îndelungat. În epocă, metoda de tratament Doctor Aslan și medicamentele brevetate de ea aduceau venituri de 17.000.000 dolari statului român, pe an.

În anul 1971, solicitările pentru tratamentele cercetătoarei au fost atât de mari, încât fostul sanatoriu al Comitetului Central al Partidului Comunist Român este trecut în dotarea institutului. Era o clădire construită în 1952, în spiritul epocii staliniste, dar beneficiind de spații largi luminoase, cu mobilier de valoare. Aici aveau să fie primiți pacienți celebri, din întreaga lume. Între ei s-au numărat: Pablo Neruda, Miguel Asturias, Salvador Dali, marele scriitor Somerset Maugham sau actorul Charlie Chaplin. De altfel, au mai beneficiat de tratamentul Anei Aslan și alte nume sonore ale veacului XX, cum ar fi: magnatul Aristotel Onassis, Jacqueline Kennedy, liderul indonezian Ahmed Sukarno, Indira Gandhi, mareșalul Charles de Gaulle, generalul Franco, generalul Tito, actrițele Marlene Dietrich și Lilian Gish, președintele SUA Lyndon Baines Johnson, prinți, șefi de servicii secrete.

Ana Aslan a fost o femeie foarte cultă, poliglotă. Vorbea cu ușurință limbile: franceză, germană, italiană, engleză, spaniolă, greacă, poloneză. Îi plăcea muzica clasică, îndeosebi Chopin, dulciurile italiene și bucătăria franceză. Era o împătimită iubitoare a cafelei. Într-o încăpere a institutului de la Otopeni se mai păstrează o ceașcă din care a băut ultima cafea. Există numeroase legende privitoare la viața acestei femei unice. Se spune că, în presa vremii, numele ei nu putea fi însoțit de titlul de academician pentru că acesta nu putea să aparțină decât Elenei Ceaușescu. De asemenea, se spune că întâmpina greutăți în obținerea aprobărilor de a merge în străinătate.

Pe cât a fost de admirată, pentru inteligența ei ieșită din comun, sau „les belles jambes" (picioarele frumoase), pe atât a fost de invidiată. A avut mare noroc în carieră, dar a fost ghinionistă în dragoste. În tinerețe l-a iubit în ascuns pe cunoscutul fiziolog și farmacolog Daniel Danielopolu, care era deja căsătorit. A reușit să-și disimuleze sentimentele cât se poate de bine, dar nu a putut să-și împlinească iubirea. Făcea vizite soților Danielopolu, juca bridge cu soția și chiar o trata la institutul de la Otopeni. A doua mare iubire a cercetătoarei a fost ambasadorul României la Paris Duiliu Zamfirescu, fiul celebrului scriitor, care purta același nume. Dar nici acea dragoste nu a fost împlinită. Există mărturii că au mai existat și alți bărbați în viața marii savante, care au suspinat după ea. A fost o femeie elegantă, ce purta blănuri deosebite, diamante sau perle veritabile, se coafa zilnic. Avea un croitor italian care-i confecționa îndeosebi taioare de stofă. Iubea mătasea naturală în culori pastelate.

În anul 1988, starea de sănătate a Anei Aslan se deteriorează grav. Este internată la Spitalul Elias, unde acceptă cu greutate să fie operată de cancer la colon. Operația pare reușită, însă trebuie să se mai supună unei intervenții chirurgicale, din cauza unei infecții cu un microb periculos. Până în ultima clipă este vegheată de profesor doctor Maria Georgescu, cea care avea să devină director general al institutului. Infecția nu a putut fi învinsă. Savanta se stinge din viață în noaptea de 19 mai 1988, la Înălțarea Domnului. De la morgă, este dusă direct la cimitir. Este transportată la Capela Cimitirului Bellu cu câteva ore înainte de înmormântare.

De înhumare s-a ocupat Academia Română, care se spune că a respectat întru totul indicațiile Cabinetului 2. A fost o înmormântare nedreaptă, fără lumânări, pentru o femeie evlavioasă cum fusese Ana Aslan, nedespărțită întreaga viață de icoana Maicii Domnului. A fost o ceremonie funerară fără pompă. Se zice, de asemenea, că savanta și-ar fi exprimat dorința de a fi înmormântată în cripta Kalinderu- Danielopolu, lângă Daniel Danielopolu, pe care l-a divinizat, dorință care nu i-ar fi fost îndeplinită tot de Cabinetul 2.

Ana Aslan a fost autoarea a peste 300 de lucrări, studii, comunicări și articole publicate în țară și străinătate, singură sau în colaborare. Începând din anul 1980 a fondat și condus „Revista română de gerontologie și geriatrie. A fost membru al Societății Române de Gerontologie, al Societății de Gerontologie din Chile, al Asociației Internaționale a Femeilor Medic, al Societății pentru Cercetări privind Alimentele și Substanțele Vitale, al Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică și Igienă Socială al Academiei de Științe din New York, membru fondator al Confederației Societăților de Gerontologie din țările latine. La Palatul ONU din Geneva i se acordă premiul internațional și medalia „Leon Bernard, distincție acordată de Organizația Mondială a Sănătății pentru contribuția adusă la dezvoltarea gerontologiei și geriatriei. A fost desemnată Doctor honoris causa și doctor emerit al Universității „Braganza Paulista din Brazilia, distinsă cu „Merrito della Republica de către Italia și numele i-a fost dăltuit de greci pe mausoleul părintelui medicinei, Hipocrate, din Thessalia.

ANA IPĂTESCU

EROINA CARE I-A FASCINAT PE AUSTRIECI

Eroina Ana Ipătescu s-a născut în anul 1805, în mahalaua Olarilor din București. Era fiica negustorului Atanasie Ghiulerasă cârcserdarul și a Catincăi. Tatăl fusese un mic dregător domnesc, comandant de subunitate de cavalerie ușoară, și ținea o cafenea, ocupându-se totodată de negustorie. Mama se afla la a doua căsătorie și mai avea copii cu primul soț. Dar nici a doua căsnicie nu a fost cu noroc pentru ea.

Părinții Anei s-au despărțit. Atanasie s-a însurat cu Safta, care i-a făcut multe neplăceri viitoarei eroine. Printre altele, nu o lăsa să meargă la școală. Dar ea nu s-a dat bătută cu una cu două. Astfel, a reușit să urmeze școala normală din București. Dar, din cauza neînțelegerilor cu mama vitregă, a fost nevoită să se căsătorească de tânără.

În anul 1827, Ana pleacă de acasă. După încă un an se mărită cu arendașul Ivancea Dimitrie, zis „Ulieru, un om brutal și mărginit. În plus, se pare că a fost mai mult interesat de averea nevestei. Se poartă urât și ea nu-i mai suportă „mizeriile. „Ulieru" uneltește să nu-i mai returneze zestrea. Se despart în 1931, an în care încetează din viață Atanasie Ghiulerasă. Unul dintre argați deschide un proces pentru a pune mâna pe averea tatălui ei. Ana trebuie să facă față la două judecăți lungi, în urma cărora ar fi putut să rămână săracă și pe drumuri.

În aceste condiții, se căsătorește din interes cu Nicolae Ipătescu, care era funcționar la Departamentul Vistieriilor. Ana este prezentată de unele personalități ale vremii – în amintirile lor – ca o femeie de moravuri ușoare și parvenită. Potrivit cronicilor din veacul XIX-lea, era interesată mai mult de poziția lui Ipătescu în societate și de averea sa. Nu lipsea de la nici o sindrofie la care el mergea în calitate de funcționar al statului.

Sunt istorici care explică întâlnirea Anei cu revoluționarii din 1848 prin faptul că și-ar fi însoțit soțul la întâlnirile societății secrete „Frăția. Printre aceștia se numărau: Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, frații Brătianu, C.A.Rosetti. Ei declanșează revoluția prin citirea unei proclamații pentru libertate și dreptate pe câmpia de la Islaz. Deși s-au bucurat de sprijinul poporului, membrii „Frăției nu s-au înțeles cu privire la programul de guvernare. Nehotărârea lor a favorizat organizarea unei contralovituri de către boierii mari, sprijiniți de armată. Guvernul provizoriu e arestat la 19 iunie, ceea ce i-a determinat pe oamenii adunați pe străzi să dea înapoi. În aceel moment crucial, apare Ana Ipătescu, dinspre Podul Mogoșoaiei. Era înaltă, cu buclele date pe spate și ținea în mâini două pistoale încărcate. Striga cât o putea ține gura: „Moarte trădătorilor! Tineri, curaj, salvați libertatea! Poporul prinde noi puteri, datorită ei, și ia cu asalt Palatul domnesc, după care eliberează guvernul prizonier. Ana a salvat pentru un moment revoluția munteană – în momentul cel mai important. Ziarele o elogiază pentru gestul eroic. „Femeia aceasta a făcut pe mulți bărbați să roșească, a remarcat Alexandru Pelimon. Faptele ei au avut un larg ecou atât în țară, cât și în străinătate. Aflat la Viena, A. G. Golescu îi trimite o scrisoare lui Nicolae