Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Oblomov

Oblomov

Citiți previzualizarea

Oblomov

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
699 pages
14 hours
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737248886
Format:
Carte

Descriere

Ilia Oblomov, fiu de boieri crescut în puf și obișnuit cu viața molcomă și degrabă mângâietoare a simțurilor de la moșia Oblomovka, trăiește la Sankt Petersburg. A renunțat de mult la slujbă, întrucât o găsea prea obositoare, și e pe cale să renunțe și la lume, când toate planurile îi sunt date peste cap de iubire. Dar oamenii deosebiți iubesc într-un fel special. Și ce poate fi mai răscolitor decât dragostea unui suflet speriat de viață ca de o furtună năprasnică? De peste 150 de ani, Oblomov este un arhetip literar și cultural. Dar nu este arhetipul leneșului, așa cum mulți se grăbesc să creadă, cunoscându-l pe Ilia Ilici. Măiestria lui Goncearov a dat lumii un personaj unic, al cărui suflet s-a stins de două ori, iar trupul – o singură dată. „Goncearov e de zece ori mai talentat decât mine.“ Cehov „Oblomov este o operă măreață, cum nu apare decât o dată la foarte multă vreme. Sunt vrăjit de roman și îl tot recitesc.“ Tolstoi „Atâta vreme cât va mai exista un rus pe fața pământului, lumea își va aminti de Oblomov.“ Turgheniev „În Goncearov s-au întâlnit un suflet de funcționar mărunt, un cap fără nicio idee și niște ochi de pește fiert; iar Dumnezeu, ca pentru a face o glumă, i-a dăruit un talent strălucitor.“ Dostoievski „Motivul pentru care pun tocul pe hârtie este unul simplu, prozaic, și anume: cu toate plimbările, băile în mare, mesele de prânz, micul dejun, leneveala la umbră, pe verandă, tot îmi mai rămân dimineața vreo trei ore în care nu am ce face...“ (I.A. Goncearov)

Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737248886
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Oblomov

Cărți conex

Previzualizare carte

Oblomov - I.A. Goncearov

face..."

Partea întâi

――――――――――――

I

Pe strada Gorohovaia, într-una dintre casele mari a căror populație ar fi ajuns pentru un oraș de provincie, stătea dimineața întins în pat, în apartamentul său, Ilia Ilici Oblomov.

Era un om de vreo treizeci și doi, treizeci și trei de ani, de statură mijlocie, cu o înfățișare plăcută, cu ochi de un cenușiu închis din care lipsea orice idee bine definită, iar în trăsăturile feței nu se vedea nici urmă de concentrare. Gândurile zburau ca o pasăre liberă pe chipul lui, fâlfâiau în ochi, se așezau pe buzele lui întredeschise, se ascundeau în cutele frunții, apoi dispăreau de tot și atunci pe toată fața se răspândea lumina egală a lipsei de grijă. De pe chip lipsa asta de grijă se muta în poziția trupului întreg, până și în cutele halatului.

Uneori privirea i se întuneca din cauza unei expresii, a unei oboseli sau plictiseli. Dar nici oboseala, nici plictiseala nu puteau să alunge de pe față, măcar preț de o clipă, moliciunea predominantă și expresia principală, nu numai a feței, ci și a întregului suflet; iar sufletul îi strălucea așa de deschis și de clar în ochi, în zâmbet, în fiecare mișcare a capului, a mâinii! Iar un om cam superficial, rece, dacă ar fi trecut pe lângă Oblomov, ar fi spus: „Trebuie că e un om bun, tare simpluț!" Dacă s-ar fi nimerit un om mai profund și mai simpatic, după ce i-ar fi privit multă vreme chipul, s-ar fi îndepărtat meditând plăcut, zâmbind.

Fața lui Ilia Ilici nu era nici rumenă, nici oacheșă, nici în mod clar palidă, ci total indiferentă, sau părea așa poate pentru că Oblomov era buhăit cumva, mai mult decât vârsta lui: să fi fost oare din cauza lipsei de mișcare sau de aer, sau poate din ambele cauze. De fapt, tot corpul lui, judecând după culoarea mată, extrem de albă a gâtului, a mâinilor micuțe și pufoase, a umerilor moi, părea mult prea delicat pentru un bărbat.

Mișcările lui, chiar când era agitat, erau limitate de aceeași moliciune și lene nu lipsite de o oarecare grație. Dacă fața îi era cuprinsă de un nor de îngrijorare, privirea i se înnegura, pe frunte îi apăreau cute, începea jocul îndoielilor, al tristeții, al spaimei; însă rareori neliniștea asta împietrea sub forma unei idei închegate, și chiar mai rar se transforma în intenție. Toată neliniștea asta era soluționată printr-un oftat și rămânea împietrită sub forma apatiei sau moțăielii.

Ce i se mai potrivea lui Oblomov costumul de casă cu trăsăturile de mort ale feței lui și cu trupul lipsit de viață! Avea un halat din material persan, un adevărat halat oriental, fără nici cea mai mică aluzie la Europa, fără ciucuri, fără catifea, fără talie, destul de cuprinzător, așa că Oblomov putea să se înfășoare de două ori în el. Mânecile, după moda clasică asiatică, se lărgeau de la degete spre umăr. Deși acest halat își pierduse prospețimea inițială și din loc în loc își schimbase strălucirea originară, naturală, cu o alta, achiziționată pe parcurs, încă mai păstra strălucirea culorilor orientale și rezistența țesăturii.

Halatul avea, în ochii lui Oblomov, o mulțime de calități neprețuite: e moale, flexibil; trupul nu-l simte pe el; el, ca un rob ascultător, se supune și celei mai mici mișcări a corpului.

Oblomov stătea acasă mereu fără cravată și fără vestă, pentru că îi plăceau libertatea și spațiul. Avea niște papuci lungi, moi și lați; când el, fără să se uite, își cobora picioarele din pat, acestea imediat nimereau în ei.

Statul în pat nu era, pentru Ilia Ilici, o necesitate, ca în cazul unui bolnav sau al unui om care vrea să doarmă, nici o întâmplare, ca în cazul unuia care a obosit, nici o plăcere, ca în cazul unui leneș; aceasta era starea lui normală. Când era acasă – și el era acasă aproape tot timpul – stătea mereu întins și mereu în aceeași cameră în care l-am și găsit, care-i slujea de dormitor, cabinet și salon. Mai avea alte trei camere, dar intra foarte rar în ele, poate numai dimineața, și nu în fiecare zi, ci numai când un servitor mătura în cabinetul lui, lucru care nu se întâmpla prea des. În acele camere mobila era acoperită cu huse, iar storurile erau lăsate.

Camera în care stătea culcat Ilia Ilici părea, de la prima vedere, frumos aranjată. Acolo se aflau un birou din lemn roșu, două canapele tapițate cu un material mătăsos, niște paravane frumoase, brodate cu niște păsări și fructe inexistente în natură. Acolo erau și niște draperii din mătase, covoare, câteva tablouri, obiecte din bronz, porțelan și o mulțime de mărunțișuri frumoase.

Dar ochiul experimentat al unui om cu un gust adevărat vedea, chiar și dintr-o privire fugară aruncată asupra tuturor acestor lucruri, dorința de a păstra conveniențele pentru o bună-cuviință inevitabilă, numai să scape de oameni. Oblomov, desigur, numai de asta fusese preocupat când își aranjase cabinetul. Un gust rafinat nu s-ar fi mulțumit cu acele scaune grele, deloc grațioase, din lemn roșu, cu acele etajere nesigure. Fundul unei canapele se lăsase, lemnul se descleiase din loc în loc.

Aceeași trăsătură o aveau și tablourile, și vazele, și bibelourile.

Însă gazda privea aranjamentul cabinetului său așa de indiferent și de distrat, de parcă ar fi întrebat din priviri: „Cine a tot adus aici atâtea lucruri și le-a aranjat?" Din cauza acestei atitudini reci ale lui Oblomov față de proprietatea sa, dar poate și din cauza unei atitudini mult mai reci, legate de același obiect, a servitorului lui, Zahar, înfățișarea cabinetului, dacă era să ne uităm și mai atent, frapa prin delăsarea și dezinteresul ce domneau în el.

Pe pereți, pe lângă tablouri, ca niște festoane, se lipea pânza de păianjen îmbibată de praf; oglinzile, în loc să reflecte obiectele, puteau să fie mai degrabă niște tăblițe pentru a scrie pe ele, în praf, niște însemnări de ținut minte. Covoarele erau pline de pete. Pe canapea se afla un prosop uitat; pe masă, mai în fiecare dimineață, se găseau o farfurie și o solniță, neridicate după cina din ajun, pe care se aflau un os ros și o mulțime de firimituri de pâine.

Dacă nu ar fi fost farfuria asta și o pipă din care abia se fumase, sprijinită de pat, sau stăpânul însuși, care stătea întins pe canapea, am fi putut crede că acolo nu locuiește nimeni – așa de prăfuit era totul, decolorat și, de fapt, lipsit de urmele vii ale prezenței omenești. Pe etajere, e adevărat, se aflau două, trei cărți deschise, un ziar, iar pe birou se afla o călimară cu niște pene; dar paginile la care erau deschise cărțile fuseseră acoperite de praf și se îngălbeniseră; se vedea că fuseseră abandonate de mult; numărul ziarului era din anul trecut, iar din călimară, dacă înmuiai tocul în ea, ar fi ieșit poate numai o muscă speriată, bâzâind.

Ilia Ilici s-a trezit, în ciuda obiceiului, foarte devreme, pe la ora opt. Ceva îl îngrijora foarte tare. Pe față îi apăreau din când în când ba groaza, ba o melancolie și o părere de rău. Se vedea că în el se dă o luptă interioară, iar mintea încă nu-i sare în ajutor.

Problema era că Oblomov primise în ajun de la țară, de la vechil, o scrisoare cu un conținut neplăcut. Se știe despre ce lucruri neplăcute poate scrie un vechil: nu se fac recoltele, nu se strâng impozitele, scade venitul ș.a.m.d. Deși vechilul și în anul dinainte, și în urmă cu trei ani îi scrisese boierului niște scrisori identice, de data asta scrisoarea acționase puternic, ca orice surpriză neplăcută.

Păi era ușor? Trebuia să se gândească, să vadă de ce măsuri e nevoie. De fapt, trebuie să dăm dreptate grijii lui Ilia Ilici față de afacerile sale. El, la prima scrisoare neplăcută primită de la vechil, în urmă cu câțiva ani, deja începuse să conceapă în minte un plan pentru diferitele măsuri de a îmbunătăți felul în care era administrată moșia sa.

Conform acestui plan trebuia să se introducă tot felul de măsuri economice, polițienești și de alte genuri. Dar planul era încă departe de a fi chibzuit în deplinătatea sa, iar scrisorile neplăcute de la vechil se repetau în fiecare an, îndemnându-l să treacă la acțiune și, prin urmare, tulburându-i liniștea. Oblomov era conștient de necesitatea ca, înainte de a definitiva planul, să întreprindă ceva hotărâtor.

El, imediat ce se trezise, intenționase să se scoale imediat, să se spele și, după ce și-ar fi băut ceaiul, să se gândească serios, să chibzuiască ceva, să noteze și, de fapt, să se ocupe de problema asta cum se cuvine.

De jumătate de oră tot stătea așa culcat, chinuit de această intenție, dar mai apoi și-a spus că o să apuce să facă toate astea și după ceai, iar ceaiul îl putea bea, după obicei, în pat, mai ales că nimic nu-l împiedica să mediteze și culcat.

Așa a și făcut. După ceai s-a ridicat în capul oaselor în patul său și era cât pe ce să se dea jos; când se uita la papuci, un picior începea să coboare din pat, dar el imediat îl trăgea înapoi.

Când pendula a bătut nouă și jumătate, Ilia Ilici a tresărit.

De fapt, ce vreau eu să fac? spuse el cu năduf, cu voce tare. Trebuie să ai conștiință: e timpul să te apuci de treabă! Dă-ți frâu numai și... Zahar! începu el să strige.

Din odaia separată de cabinetul lui Ilia Ilici numai printr-un mic coridor se auziră mai întâi mârâitul unui câine în lanț, apoi bufnitura unor picioare care săreau de undeva. Era Zahar, care sărise de pe patul său din spatele sobei, unde își petrecea de regulă timpul, cufundat în moțăială.

Intră un om în vârstă, într-un surtuc cenușiu, rupt la subsuoară, de unde ieșea o bucată de cămașă, într-o vestă tot cenușie, cu nasturi de aramă, cu un craniu gol rotund și cu niște favoriți roșcați, acoperiți de cărunțeală, extrem de lați și de deși, așa încât din fiecare ai fi putut face câte trei bărbi.

Zahar nu încerca să-și schimbe înfățișarea pe care i-o dăduse Domnul, și nici costumul său, cu care mersese cândva prin satul lui. Hainele i se coseau după un model adus de la țară. Surtucul cenușiu și vesta îi plăcuseră și pentru că semănau aproape cu o uniformă, în care vedea o slabă amintire a unei livrele pe care o purtase odinioară, când îi conducea la biserică sau în vizită pe răposații stăpâni; iar livreaua, în amintirile lui, era singura reprezentantă a demnității în casa familiei Oblomov.

Nimic altceva nu-i mai amintea bătrânului de viața bogată, demult apusă, din satul uitat de lume. Stăpânii bătrâni au murit, portretele de familie au rămas acasă și, mă rog, sunt prăvălite undeva în pod; legendele despre vechiul mod de viață și importanța familiei cuprindeau tot sau trăiau numai în mintea câtorva bătrâni, care rămăseseră la țară. De aceea pentru Zahar era așa de prețios surtucul cenușiu: în el și în alte câteva semne ce se păstraseră pe chipul și în manierele boierului, care-i aminteau de părinții lui, vedea aluzii vagi la măreția apusă, la fel cum vedea și în capriciile boierului. Chiar dacă mormăia, și în barbă și cu voce tare, respecta aceste capricii, ca fiind o manifestare a voinței boierului, a dreptului stăpânilor.

Fără capricii el nu prea l-ar fi simțit deasupra lui pe boier; fără ele nimic nu i-ar mai fi readus la viață tinerețea, satele pe care le părăsise de mult, și tradițiile acelei case foarte vechi, care avea o cronică ținută de servitorii bătrâni, de doici, și transmisă în neam.

Casa Oblomovilor fusese cândva bogată și celebră prin părțile acelea, dar mai apoi, Dumnezeu știe de ce, totul a sărăcit, a devenit mărunt și, în fine, s-a pierdut pe neobservate printre casele aristocratice vechi. Numai servitorii cărunți din casă mai păstrau și-și transmiteau unul altuia amintiri, prețuindu-le ca pe icoane.

Iată de ce Zahar își iubea așa de tare surtucul cenușiu. Poate că ținea și la favoriții lui, pentru că văzuse în copilărie mulți servitori bătrâni cu acea podoabă veche, aristocratică.

Ilia Ilici, cufundat în gânduri, multă vreme nu l-a remarcat pe Zahar. Zahar stătea în fața lui tăcut. În cele din urmă a tușit.

Ce-i cu tine? întrebă Ilia Ilici.

Păi m-ați chemat.

Te-am chemat? Păi nu mai știu de ce te-am chemat! răspunse el întinzându-se. Deocamdată du-te la tine, o să-mi aduc eu aminte.

Zahar a ieșit, iar Ilia Ilici a continuat să stea întins și să se gândească la scrisoarea blestemată.

A trecut cam un sfert de oră.

Ei, gata cu statul în pat! spuse el, doar trebuie să mă scol... Dar, de fapt, ia să mai citesc eu încă o dată cu atenție scrisoarea vechilului și după aceea o să mă scol. Zahar!

Din nou aceeași săritură, și un mormăit mai puternic. Zahar a intrat, iar Oblomov s-a cufundat din nou în gânduri. Zahar a stat așa vreo două minute, deloc binevoitor, privindu-l cumva de la distanță pe boier. În fine, s-a dus spre ușă.

Unde te duci? întrebă deodată Oblomov.

Păi dumneavoastră nu spuneți nimic, așa că de ce să stau aici așa, în picioare, degeaba? spuse răgușit Zahar, nemaiavând o altă voce; după spusele lui, își pierduse vocea la vânătoarea cu câini, când se ducea cu boierul bătrân. Se pare că i-ar fi suflat în gât un vânt puternic.

El stătea pe jumătate întors în mijlocul camerei și se uita tot așa la Oblomov.

Păi ce, ți s-au uscat oare picioarele, nu mai poți sta în picioare? Vezi doar că sunt îngrijorat, așa că așteaptă și tu puțin! Nu te-ai săturat de atâta stat culcat acolo? Caută scrisoarea pe care am primit-o ieri de la vechil. Unde ai pus-o?

Ce scrisoare? Nu am văzutără nicio scrisoare, spuse Zahar.

Păi tu ai luat-o de la poștaș: una așa, murdară!

Păi de unde să știu eu unde ați pus-o dumneavoastră? spuse Zahar, lovind ușor cu mâna peste hârtiile și peste tot felul de obiecte ce se aflau pe birou.

Tu niciodată nu știi nimic. Acolo, în coș, uită-te! Sau o fi căzut după canapea? Uite, spătarul canapelei nu e reparat nici până acum; ce, să chem eu în locul tău tâmplarul s-o repare? Doar tu ai stricat-o. Nu te gândești la nimic!

Nu am stricat-o eu, răspunse Zahar, ea s-a stricat singură; doar n-o să trăiască un veac: trebuia să se strice odată și odată.

Ilia Ilici nu consideră necesar să demonstreze contrariul.

Ai găsit-o, ce faci? întrebă el.

Uite niște scrisori.

Nu sunt alea.

Ei, atunci nu mai este alta, spuse Zahar.

Ei, atunci bine, pleacă! spuse nerăbdător Ilia Ilici. O să mă scol, o s-o găsesc eu.

Zahar s-a dus în camera lui, dar imediat ce a pus mâinile pe băncuța sa, ca să se ridice pe ea, din nou s-a auzit un strigăt grăbit:

Zahar, Zahar!

Ah, Doamne! mormăi Zahar pornind din nou spre cabinet. Ce chinuri pe capul meu! Măcar de-ar veni mai repede moartea!

Ce doriți? spuse el, sprijinindu-se cu o mână de ușa cabinetului și privind spre Oblomov, în semn de ostilitate, așa de pieziș, că-l vedea pe boier cu jumătate de ochi, iar boierul îi vedea numai un favorit lat, din care te-ai fi așteptat să țâșnească două, trei păsări.

Batista, mai repede! Ai fi putut să te gândești și singur: nu vezi? îi făcu observație sever Ilia Ilici.

Zahar nu remarcă niciun fel de nemulțumire deosebită sau uimire în acel ordin și reproș al boierului, crezând, probabil, din punctul lui de vedere, că ambele sunt perfect firești.

Dar cine să știe unde este batista? mormăi el, dând roată camerei și pipăind fiecare scaun, deși se putea vedea din prima că pe scaune nu se află nimic. Tot pierdeți! observă el, deschizând ușa salonului, pentru a se uita dacă nu este cumva acolo.

Unde? Aici să cauți! De trei zile nu am fost acolo. Hai odată, mai repede! spuse Ilia Ilici.

Unde e batista? Nu e batista! spuse Zahar, desfăcându-și mâinile și uitându-se prin toate colțurile. Păi uite-o, spuse el răgușit și supărat, e sub dumneavoastră! Uite, iese un capăt. Stați pe ea și întrebați de batistă!

Și, fără să mai aștepte răspunsul, Zahar vru să iasă. Oblomov începu să se simtă oarecum stânjenit din cauza propriei ratări. Găsi repede un alt motiv de a-l scoate pe Zahar vinovat.

Ce curățenie e peste tot: uite ce de praf, uite ce de mizerie, Doamne-Dumnezeule! Uite, uite, ia uită-te tu în colțuri, nu faci nimic!

Păi dacă nici eu nu fac nimic... începu Zahar cu o voce supărată. Mă străduiesc, nu-mi cruț viața! Șterg și praful, și mătur aproape în fiecare zi...

Arătă spre mijlocul podelei și spre masa la care mânca la prânz Oblomov.

Uite, uite, spuse el, totul e măturat, e pus în ordine, parcă e pentru nuntă... Ce mai vreți?

Păi asta ce e? îl întrerupse Ilia Ilici, arătând spre pereți și tavan. Dar astea? continuă, arătând spre prosopul aruncat în ajun, apoi spre masă, unde era farfuria cu bucata de pâine.

Ei, asta, mă rog, o s-o strâng, spuse Zahar disprețuitor, luând farfuria.

Numai asta! Dar praful de pe pereți, dar pânza de păianjen...? spuse Oblomov arătând spre pereți.

Pe astea o să le curăț aproape de Săptămâna Mare: atunci o să curăț icoanele și-o să dau jos pânza de păianjen...

Dar cărțile, tablourile, nu trebuie scuturate...?

Cărțile și tablourile înainte de Crăciun: atunci o să iau la mână cu Anisia toate dulapurile. Dar acum, când să faci curățenie? Stați numai în casă.

Păi uneori mă duc la teatru sau în vizită: uite, atunci ar trebui...

Păi ce curățenie e aia noaptea?

Oblomov se uită la el cu reproș, dădu din cap și oftă, dar Zahar se uită indiferent pe fereastră și oftă și el. Boierul probabil se gândea: „Ei, frate, tu ești un Oblomov mult mai mare decât sunt eu! Iar Zahar aproape se gândea: „Minți! Tu ești meșter numai la vorbit, spui numai cuvinte complicate și jalnice, dar nu te interesează praful și pânzele de păianjen!

Pricepi tu oare, spuse Ilia Ilici, că de la praf se fac molii? Uneori văd chiar și o ploșniță pe perete!

Eu am și purici! răspunse indiferent Zahar.

Și oare asta e bine? Doar este o mizerie! remarcă Oblomov.

Zahar zâmbi cu toată fața, așa că zâmbetul lui cuprinse până și sprâncenele și favoriții, care, din cauza acestui lucru, se dădură la o parte, și pe toată fața lui, până la frunte, se întinse o pată roșie.

Și de ce sunt eu vinovat că sunt ploșnițe pe lume? spuse el cu o mirare naivă. Oare eu le-am născocit?

Asta e din cauza murdăriei, îl întrerupse Oblomov. Ce tot bâigui acolo?

Păi nici murdăria n-am născocit-o eu.

Uite, la tine șoarecii aleargă noaptea prin odaie, îi aud.

Nici pe șoareci nu i-am născocit eu. Creaturile astea, șoareci, pisici, ploșnițe… sunt multe peste tot.

Și cum de la alții nu sunt nici molii, nici ploșnițe?

Pe fața lui Zahar apăru neîncrederea sau, mai bine zis, o convingere liniștită că așa ceva nu există.

Eu am multe lucruri, spuse el încăpățânat, nu poți să ai grijă de orice ploșniță, doar n-o să te bagi prin crăpături, după ea.

Dar el parcă spunea: „Și ce fel de dormit ar fi ăla fără ploșnițe?!"

Mătură, dă afară gunoiul de prin colțuri și n-o să mai fie nimic, îl învăță Oblomov.

Faci curățenie, dar mâine se adună din nou, spuse Zahar.

Nu se adună, îl întrerupse boierul, nu trebuie să se întâmple asta.

Se adună, știu eu, repetă servitorul.

Păi dacă se adună, să mături din nou.

Cum așa? În fiecare zi să iei la mână toate colțurile? întrebă Zahar. Păi ce viață mai e și asta? Mai bine îmi ia Dumnezeu zilele!

Și atunci de ce la alții e curat? protestă Oblomov. Ia uită-te peste drum, la acordor: ți-e mai mare dragul să te uiți, și acolo este numai o fată...

Păi de unde să ia germanii gunoi, protestă deodată Zahar. Ia uitați-vă dumneavoastră cum trăiesc ei! Toată familia roade un os o săptămână întreagă. Surtucul purtat de tată trece la fiu, iar de la fiu din nou la tată. Soția și fetele au rochii scurtuțe: își tot strâng picioarele ca niște gâște... De unde să ia ei gunoi? Uite, la ei nu e ca la noi, ca în dulapuri să stea cu anii mormane de haine purtate sau să se adune un colț întreg de coji de pâine pentru iarnă... La ei coaja asta nu stă acolo degeaba: fac din ea o mulțime de pesmeți, și-i mai și beau cu bere!

Zahar chiar scuipă printre dinți, gândindu-se la o asemenea viață plină de avariție.

Ce să mai vorbim! protestă Ilia Ilici. Mai bine fă curat.

Altădată aș fi făcut curat, dar dumneavoastră nu mă lăsați, spuse Zahar.

O ții pe-a ta! Ce să spun, eu îți stau în drum.

Sigur că dumneavoastră; stați mereu acasă: cum să fac curățenie în prezența dumneavoastră? Plecați pentru o zi și o să fac curățenie.

Uite ce-ți mai trece prin minte, să plec! Ia mai bine du-te la tine.

Chiar așa! insistă Zahar. Uite, măcar azi să plecați, aș face ordine peste tot cu Anisia. Și oricum nu ne descurcăm amândoi: trebuie să mai angajăm niște femei, să spălăm tot.

Ei! Ce poveste, femei! Pleacă de-aici, spuse Ilia Ilici.

Deja nu mai era bucuros că-l provocase pe Zahar la discuția asta. Uita mereu că, dacă atingi puțin acest subiect delicat, nu scapi de belele.

Oblomov ar fi vrut să fie curat, însă ar fi vrut ca treaba să se facă așa, pe neobservate, de la sine: iar Zahar mereu se lega de asta, imediat ce începeai să-i ceri să măture praful, să spele podelele ș.a.m.d. În acest caz începea să demonstreze necesitatea unei agitații uriașe în casă, știind foarte bine că numai gândul la această chestiune îl face pe boier să se îngrozească.

Zahar ieși, iar Oblomov se cufundă în meditații. Peste câteva minute bătu o altă jumătate de oră.

Ce-i asta? spuse Ilia Ilici aproape cu groază. În curând se face unsprezece, iar eu încă nu m-am dat jos din pat, nu m-am spălat până acum! Zahar, Zahar!

Ah, Doamne-Dumnezeule! Ei, se auzi din antreu și apoi săritura cunoscută.

E totul gata pentru spălat? întrebă Oblomov.

E gata, răspunse Zahar. De ce nu vă sculați?

De ce nu spui că e gata? M-aș fi sculat de mult. Hai, du-te, vin acum după tine. Am de lucru, mă apuc de scris.

Zahar ieși, dar peste un minut se întoarse cu un caiet plin și murdar și cu niște bucățele de hârtie.

Uite, dacă o să scrieți, numai bine, binevoiți să verificați și socotelile: trebuie să plătiți bani.

Ce socoteli? Ce bani? întrebă fără plăcere Ilia Ilici.

De la măcelar, de la grădinar, de la spălătoreasă, de la brutar: toți cer bani.

Numai la bani se gândesc! mormăi Ilia Ilici. Dar tu de ce nu aduci socotelile una câte una, de ce le aduci pe toate deodată?

Păi doar dumneavoastră m-ați tot gonit: mâine, mâine...

Ei, păi și acum nu poți să aștepți până mâine?

Nu! Insistă foarte mult: că nu ne mai dau pe datorie. Azi e întâi a lunii.

A! spuse îndurerat Oblomov. Altă grijă! Ei, ce stai așa? Pune-le pe masă. O să mă scol acum, o să mă spăl și o să mă uit pe ele, spuse Ilia Ilici. Deci e totul gata pentru spălat?

E gata! spuse Zahar.

Ei, acum...

Începu să se ridice din pat, scrâșnind.

Am uitat să vă spun, începu Zahar, mai înainte, când încă vă odihneați, administratorul l-a trimis pe portar: zice că trebuie neapărat să plecați... e nevoie de apartament.

Ei, ce mai e și asta? Dacă este nevoie, se înțelege, o să ne mutăm. Ce te ții așa de capul meu? Îmi spui asta deja a treia oară.

Și de capul meu se țin.

Spune-le că o să plecăm.

Ei zic: „Deja de o lună ne-ați tot promis și tot nu vă mutați; o să anunțăm despre asta la poliție."

Las să anunțe! spuse ferm Oblomov. O să ne mutăm singuri când s-o face puțin mai cald, peste vreo trei săptămâni.

Ce peste trei săptămâni?! Administratorul spune că peste două săptămâni o să vină muncitorii: o să spargă tot. Spune: „Plecați, mâine sau poimâine..."

Eeee! Mult prea repede! Ia te uită! Nu porunciți să plecăm chiar acum? Și tu să nu îndrăznești să-mi mai aduci aminte de apartament. Doar ți-am interzis o dată, și vii din nou cu asta. Ai grijă!

Și atunci ce să fac? întrebă Zahar.

Ce să faci? Uite cum se delimitează el de mine! răspunse Ilia Ilici. Mă întreabă pe mine! Ce mă privește pe mine asta? Nu mă mai deranja, descurcă-te și tu cum vrei, numai să nu ne mutăm. Nu poate să facă și el eforturi pentru boier!

Păi cum așa, tăicuță, Ilia Ilici, să fac cum vreau? începu Zahar cu un șuierat ușor. Doar nu e casa mea: cum să nu ne mutăm dintr-o casă străină, dacă ne dau afară? Dacă ar fi fost casa mea, atunci eu cu mare plăcere...

Păi nu poți oare să-i convingi cumva? Să le spui: „Noi trăim aici de mult, plătim cum se cuvine."

Am spus, zise Zahar.

Ei, și ce-au zis?

Ce! O țineau pe-a lor: „Mutați-vă, vrem apartamentul să-l modificăm." Vor să facă din apartamentul doctorului și din ăsta un apartament mare, până la nunta fiului proprietarului.

Of, Doamne-Dumnezeule! spuse cu năduf Oblomov. Doar mai sunt și măgari care se însoară!

Se întoarse pe spate.

Stăpâne, mai bine i-ați scrie proprietarului, spuse Zahar, poate că v-ar lăsa în pace și ar porunci să strice mai întâi celălalt apartament.

Zahar arătă atunci cu mâna undeva în dreapta.

Ei, bine, cum mă scol, o să scriu... Tu du-te la tine, iar eu o să mă gândesc puțin. Nu știi să faci nimic, mai spuse el, trebuie chiar eu să mă agit în legătură cu porcăria asta.

Zahar ieși, iar Oblomov începu să se gândească.

Dar era pus în încurcătură: la ce să se gândească? La scrisoarea vechilului, la mutarea într-un nou apartament, să se apuce oare să plătească cheltuielile? Se pierdea în șuvoiul de griji cotidiene și tot stătea așa culcat, întorcându-se de pe o parte pe alta. Din când în când se auzeau numai niște exclamații întrerupte: „Ah, Doamne-Dumnezeule! Viața te atinge, peste tot îți scoate sufletul."

Nu se știe dacă ar mai fi stat multă vreme sau nu în acea stare de indecizie, dar în antreu se auzi soneria.

Uite, a mai și venit cineva! spuse Oblomov, înfășurându-se în halat. Iar eu nici nu m-am sculat încă, mai mare rușinea! Cine să fie așa de devreme?

Și, rămânând culcat, se uită curios spre ușă.

II

Intră un tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani, plesnind de sănătate, cu obraji, buze și ochi zâmbitori. Te apuca invidia când te uitai la el.

Era pieptănat și îmbrăcat ireproșabil, îți luau ochii prospețimea feței, cămașa, mănușile și fracul. De vestă era agățat un lănțișor elegant cu numeroase brelocuri mititele. Scoase o batistă foarte fină, inspiră miresmele Orientului, apoi și-o trecu neglijent peste față, peste pălăria strălucitoare, și atinse cizmele lăcuite.

A, Volkov, bună ziua! spuse Ilia Ilici.

Bună ziua, Oblomov, spuse domnul cel strălucitor, apropiindu-se de el.

Nu vă apropiați, nu vă apropiați, veniți din frig!

O, răsfățatule, sibaritule! spuse Volkov uitându-se unde să-și pună pălăria, dar, văzând peste tot praf, nu o mai puse nicăieri; își întinse poalele fracului ca să se așeze, dar, după ce uită mai atent la fotoliu, rămase în picioare.

Încă nu v-ați dat jos din pat! Ce halat mai e și ăsta? Unele ca astea de mult nu se mai poartă! îl făcu el de rușine pe Oblomov.

Nu e un halat de dormit, ci un halat de casă, spuse Oblomov, înfășurându-se cu iubire în poalele largi ale halatului.

Sunteți sănătos? întrebă Volkov.

Ce sănătate? spuse Oblomov căscând. E rău! Mă chinuie bufeurile. Dar dumneavoastră ce mai faceți?

Eu? Bine: sunt sănătos și vesel, foarte vesel! adăugă cu sentiment tânărul.

De unde veniți așa de devreme? întrebă Oblomov.

De la croitor. Ia priviți, e frumos fracul? spuse el, învârtindu-se în fața lui Oblomov.

Minunat! E cusut cu mare gust, spuse Ilia Ilici, numai că de ce e așa de lat în spate?

Este un frac de călărie.

A! Asta era! Și oare dumneavoastră călăriți?

Cum să nu! Și fracul l-am comandat special pentru ziua asta. Doar azi e 1 mai: merg cu Goriunov la Ekaterinhof. Ah! Nu știți? Pe Mișa Goriunov l-au avansat, uite, azi o să ne deosebim, mai spuse entuziasmat Volkov.

Cum așa? spuse Oblomov.

El are un cal roșcat, continuă Volkov, în regimentul lor sunt roșcați, iar eu am unul negru. Dumneavoastră cum o să mergeți: pe jos sau cu trăsura?

Ei... în niciun fel, spuse Oblomov.

Să nu fii de 1 mai la Ekaterinhof! Ilia Ilici, ce spuneți? spuse uimit Volkov. Păi acolo e toată lumea!

Ei, cum toată lumea? Nu, nu e toată lumea! remarcă alene Oblomov.

Duceți-vă, dragul meu, Ilia Ilici! Sofia Nikolaevna și Lidia o să fie numai ele în trăsură. Vizavi, în trăsură, e o băncuță: uite, ar fi bine să mergeți cu ele...

Nu, n-o să mă așez pe băncuță. Și ce-o să fac eu acolo?

Ei, atunci doriți să vă dea Mișa un alt cal?

Dumnezeu mai știe ce-i trece prin minte! spuse Oblomov aproape neauzit. Ce-o tot țineți așa cu Goriunov ăsta?

A! spuse Volkov izbucnind. Să vă spun?

Spuneți!

N-o să spuneți nimănui, pe cuvânt de onoare? continuă Volkov, așezându-se alături de el pe canapea.

Vă rog.

Eu... sunt îndrăgostit de Lidia, șopti el.

Bravo! Și… de mult? Mi se pare că e așa de drăguță!

Uite, sunt deja trei săptămâni! spuse Volkov oftând profund. Iar Mișa e îndrăgostit de Dașenka.

De care Dașenka?

Oblomov, de unde sunteți? N-o știe pe Dașenka! Tot orașul e înnebunit după cum dansează ea! Azi mă duc cu el la balet; o să-i arunce un buchet. Trebuie să-l introduc: el e sfios, încă e un novice... Ah! Și mai trebuie să merg să fac rost de camelii...

Și mai unde? Ei, ajunge, mai bine veniți la masă, la prânz: să mai stăm și noi puțin de vorbă. Am două necazuri...

Nu pot: la prânz mănânc la prințul Tiumenev; acolo o să fie toți Goriunovii și ea, ea... Lidinka, mai adăugă el în șoaptă. De ce l-ați părăsit pe prinț? Ce casă veselă! La ce nivel de mobilată! Și casa lor de vacanță! E înecată în flori! Au construit o galerie, gothique. Vara, se spune, o să fie dansuri, scenografii. O să veniți?

Nu, cred că nu.

Ah, ce mai casă! Iarna asta miercurea erau cel puțin cincizeci de oameni, iar uneori erau chiar o sută...

Doamne-Dumnezeule! Uite ce plictiseală, probabil că te simțeai în infern!

Cum așa? Plictiseală!? Păi cu cât sunt mai mulți, cu atât e mai vesel. Lidia era acolo, nu o observasem, dar deodată...

Degeaba încerc s-o uit

Și patima cu mintea vreau s-o-nving...

Începu să cânte și se așeză, uitând de sine, în fotoliu, dar deodată sări în sus și începu să șteargă praful de pe frac.

Ce praf e la dumneavoastră, peste tot! spuse el.

Zahar e de vină! se plânse Oblomov.

Ei, e timpul să plec! spuse Volkov. După cameliile pentru buchetul lui Mișa. Au revoir.

Veniți seara de la balet, să bem un ceai; să-mi povestiți cum a fost acolo, îl invită Oblomov.

Nu pot, am promis familiei Mussinski: azi e ziua lor. Veniți și dumneavoastră. Vreți să vă prezint?

Nu, ce să fac acolo?

La Mussinski? Vă rog, păi acolo merge jumătate de oraș. Cum ce să faceți? Este o casă unde se vorbește despre tot...

Uite, tocmai asta e plictisitor, că se vorbește despre tot, spuse Oblomov.

Ei, atunci vizitați-i pe Mezdrovi, îl întrerupse Volkov, acolo se vorbește despre un singur lucru, despre arte. Numai asta auzi: școala venețiană, Beethoven și Bach, Leonardo da Vinci...

Un secol despre același lucru, ce plictiseală! Niște pedanți, probabil! spuse Oblomov căscând.

Nu vă mulțumește nimic. Păi sunt puține case? Acum toți au zile de primire: la Savini se mănâncă la prânz joia, la Maklașini, vinerea, la Viaznikovi, duminică, la prințul Tiumenev – miercurea. Am toate zilele ocupate! concluzionă Volkov cu ochii strălucind.

Și nu vă e lene să alergați așa în fiecare zi?

Uite, lene! Ce lene? E foarte vesel! spuse el fără grijă. Dimineața citești puțin, trebuie să fii au courant cu totul, să știi noutățile. Slavă Domnului, serviciul meu e de așa natură că nu trebuie să am funcții. Stau puțin acolo numai de două ori pe săptămână și iau masa de prânz la general, iar mai apoi mă duc în vizită, unde nu am fost demult; ei, iar acolo... o actriță nouă, la teatrul rusesc sau la cel franțuzesc. Uite, când o să fie operă, o să mă abonez. Iar acum sunt îndrăgostit... Vine vara; lui Mișa i s-a promis concediu: ne ducem o lună la țară la el, pentru varietate. Acolo e vânătoare. Au niște vecini minunați, dau bals champetres. O să mă plimb cu Lidia prin crâng, o să ne plimbăm cu barca, o să culegem flori... Ah!...

Și el nu mai putea de fericire.

Totuși, e timpul... Rămâneți cu bine, spuse el, încercând în zadar să se privească din față și din spate în oglinda prăfuită.

Stați puțin, îl reținu Oblomov, voiam să vorbesc cu dumneavoastră despre niște treburi.

Pardon, nu am când, spuse grăbit Volkov, altă dată! Dar nu ați vrea să mâncați cu mine stridii? Atunci o să-mi povestiți. Hai să mergem, Mișa ne face cinste.

Nu, mergeți cu Domnul! spuse Oblomov.

Atunci rămâneți cu bine.

Porni și se întoarse.

Ați văzut asta? întrebă el arătând mâna, cu mănușa venindu-i turnată.

Ce-i asta? întrebă Oblomov nedumerit.

Păi sunt niște lacets noi! Vedeți ce bine se îmbină; nu te chinui două ore cu nasturele; ai tras de șnuruleț și e gata. Tocmai au fost aduse de la Paris. Vreți să vă aduc o pereche de probă?

Bine, aduceți! spuse Oblomov.

Dar priviți și asta; nu e așa că e foarte drăguț? spuse el, căutând un breloc din toată mulțimea. E o carte de vizită cu un colț îndoit.

Nu-mi dau seama ce e scris.

Pr. – adică „prințul". M. – adică „Michel, spuse Volkov. Iar numele „Tiumenev nu a încăput; pe ăsta mi l-au făcut cadou de Paște, în loc de ou. Dar rămâneți cu bine, au revoir. Trebuie să mai ajung în zece locuri. Doamne Dumnezeule, ce de veselie mai este pe lumea asta!

Și dispăru.

„În zece locuri în aceeași zi, nefericitul! își spuse Oblomov. „Și asta e viață! Ridică puternic din umeri. „Păi unde este omul ăsta? Pentru ce se fărâmițează și se risipește? Desigur, nu e rău să treci pe la teatru și să de îndrăgostești de vreo Lidia... E drăguță! Să culegi flori cu ea la țară, să te plimbi cu barca – e bine. Dar să te duci într-o singură zi în zece locuri – nefericitul!" concluzionă el, întorcându-se pe spate și bucurându-se că nu are asemenea dorințe și gânduri deșarte, că el nu gonește, ci stă culcat uite aici, păstrându-și demnitatea omenească și liniștea.

O nouă sonerie îi întrerupse meditația.

Intră un nou musafir.

Era un domn într-un frac de un verde închis, cu nasturi cu stemă, ras proaspăt, cu niște favoriți de culoare închisă care-i încadrau brutal fața, cu o expresie grea, dar calmă și conștientă în priviri, cu o față extrem de ponosită și un zâmbet meditativ.

Bună ziua, Sudbinski! îl salută vesel Oblomov. Abia mai treci pe la un coleg vechi! Nu te apropia, nu te apropia! Vii din frig.

Bună ziua, Ilia Ilici. De mult mă pregăteam să trec, spuse musafirul, dar știi și tu ce slujbă diavolească avem! Uite, privește, duc un geamantan întreg la raport; și acum, dacă întreabă acolo cineva, i-am poruncit curierului să dea fuga iute aici. Nicio clipă nu am pentru mine.

Te duci la serviciu? Dar de ce așa de târziu? întrebă Oblomov. Uneori încă de la ora zece...

Uneori, da; dar acum e altceva: plec la ora douăsprezece.

Pusese accentul pe ultimul cuvânt.

A! M-am prins! spuse Oblomov. Șef de departament! Și… de mult?

Sudbinski dădu din cap cu subînțeles.

Din Săptămâna Mare, spuse el. Dar câtă treabă – groaznic! De la opt până la douăsprezece lucrez acasă, de la douăsprezece până la cinci la cancelarie, iar seara din nou acasă. M-am dezobișnuit de tot de oameni!

Hm! Șef de departament! Ca să vezi, spuse Oblomov. Te felicit! Ca să vezi! Am fost amândoi funcționari la cancelarie. Cred că anul viitor o să fii consilier de stat.

Ei, cum? Domnul să te aibă în pază! Încă de anul ăsta trebuia să primesc cordonul; credeam că o să mi-l ofere pentru merite, dar acum am ocupat o nouă funcție: nu se poate doi ani la rând...

Vino să luăm masa, să bem pentru promovare! spuse Oblomov.

Nu, azi mănânc la directorul adjunct. Pentru joi trebuie să pregătesc un raport – e o muncă infernală! Nu te poți baza pe datele din gubernii. Trebuie să verific singur listele. Foma Fomici e așa de suspicios: vrea să facă totul singur. Uite, azi o să lucrăm împreună după masa de prânz.

Chiar și după masa de prânz? întrebă Oblomov neîncrezător.

Păi ce credeai? Și e bine dacă o să scap mai repede și o să apuc să dau și eu o fugă la Ekaterinhof... Da, am trecut să te întreb: nu vii și tu la petrecere? Aș trece să te iau.

Nu știu de ce, nu mi-e bine, nu pot! spuse Oblomov încruntându-se. Și am și multă treabă... nu, nu pot!

Păcat! spuse Sudbinski. Dar ziua e frumoasă. Numai azi sper și eu să-mi trag sufletul.

Ei, ce noutăți mai sunt pe la voi? întrebă Oblomov.

Păi sunt destul de multe: în scrisori nu se mai scrie „sluga dumneavoastră preaplecată, se scrie „primiți asigurarea; formularele nu se mai prezintă în două exemplare. Se mai aduc trei birouri și doi funcționari pentru misiuni speciale. Comisia noastră a fost închisă... Multe!

Ei, dar ce mai fac foștii noștri tovarăși?

Deocamdată nimic; Svinkin a pierdut un dosar!

Chiar așa? Și ce a zis directorul? întrebă Oblomov cu o voce tremurătoare. Lui, amintindu-și de trecut, i se făcuse frică.

A poruncit să fie reținută distincția până va fi găsit. E un dosar important – „Despre încasări". Directorul crede, spuse Sudbinski aproape în șoaptă, că el l-a pierdut... intenționat.

Nu se poate! spuse Oblomov.

Nu, nu! Degeaba crede așa, zise Sudbinski cu importanță și pe un ton protector. Svinkin este un aiurit. Uneori dracu’ știe ce concluzii îți trage, încurcă toate adeverințele. Mi-a scos sufletul; dar nu, nu a fost bănuit de așa ceva... Nu ar face așa ceva, nu, nu! O fi căzut dosarul pe undeva, o să se găsească mai târziu.

Așa deci; trudești întruna! spuse Oblomov. Muncești.

Groaznic, groaznic! Ei, desigur, cu un asemenea om ca Foma Fomici e plăcut să lucrezi: nu te lasă fără distincție; nici cine nu face nimic nu este uitat. Cum a venit sorocul – pentru merite, așa le și prezintă. Dacă n-a venit sorocul pentru rang, pentru cruce, atunci îi face rost de o primă...

Tu cât primești?

Păi, ce să spun: o mie două sute salariu, separat pentru masă șapte sute cincizeci, șase sute pentru apartament, ajutor nouă sute, pentru deplasări cinci sute, și distincții până la o mie de ruble!

Pfui! Dracu’ să te ia! spuse Oblomov sărind din par. Păi ce, ai voce bună? Parcă ești un cântăreț italian!

Și ce e asta? Uite, Peresvetov primește și suplimente, iar el are treburi mai puține decât al mele și nu pricepe nimic. Ei, desigur, el nu are o asemenea reputație. Eu sunt foarte apreciat, adăugă el modest, lăsându-și ochii în pământ. Recent ministrul a spus despre mine că sunt „podoaba ministerului".

Bravo! spuse Oblomov. Uite, să lucrezi de la opt la douăsprezece, de la douăsprezece la cinci, și să mai iei și acasă, vai, vai!

Clătină din cap.

Și ce să fi făcut dacă nu lucram? întrebă Sudbinski.

Păi nu aveai ce? Ai fi citit, ai fi scris... spuse Oblomov.

Păi și acum tot asta fac, citesc și scriu.

Ei, dar nu astea: ai fi publicat...

Doar nu toți pot fi scriitori. Uite, doar nici tu nu scrii, protestă Sudbinski.

Dar eu am pe mână o moșie, spuse oftând Oblomov. Mă gândesc la un plan nou; aduc tot felul de îmbunătățiri. Mă chinui, mă chinui... Dar tu faci numai lucrurile altora, nu pe ale tale.

Și ce să fac? Trebuie să muncești, dacă iei bani. O să mă odihnesc la vară; Foma Fomici mi-a promis să născocească o delegație special pentru mine... uite, atunci o să primesc bonuri pentru cinci cai, diurnă de trei ruble pe zi, iar mai apoi distincția...

Ei, te cocoșează! spuse cu invidie Oblomov; apoi oftă și căzu pe gânduri.

Am nevoie de bani: la toamnă mă însor, mai spuse Sudbinski.

Ce spui? Chiar așa? Cu cine? spuse interesat Oblomov.

Nu glumesc, cu Murașina. Mai ții minte, au locuit la casa de vacanță lângă mine. Tu beai ceai la mine și cred că ai văzut-o.

Nu, nu mai țin minte! E frumușică? întrebă Oblomov.

Da, e drăguță. Să mergem, dacă vrei, la ei, la prânz...

Oblomov se înmuie.

Da... e bine, numai că...

Săptămâna viitoare, spuse Sudbinski.

Da, da, săptămâna viitoare, se bucură Oblomov, încă nu am costumul gata. Și cum, e o partidă bună?

Da, tatăl ei este consilier de stat titular; dă zece mii, apartamentul e de stat. Ne-a alocat o jumătate întreagă, douăsprezece camere; mobilă de stat, încălzirea și iluminatul la fel. Poți trăi...

Da, poți! Cum să nu! Ia uite-l pe Sudbinski! mai spuse Oblomov, nu fără invidie.

Ilia Ilici, te invit la nuntă, cavaler de onoare. Ai grijă...

Cum să nu, neapărat! spuse Oblomov. Ei, dar ce mai fac Kuznețov, Vasiliev, Mahov?

Kuznețov e însurat de mult, Mahov a venit pe locul meu, iar Vasiliev a fost mutat în Polonia. Ivan Petrovici a primit Vladimir, Oleșkin a primit titlul de Excelență¹.

El e un băiat bun! spuse Oblomov.

E bun, bun; merită.

Foarte bun, are o fire blândă, e echilibrat, spuse Oblomov.

E așa de îndatoritor, mai spuse Sudbinski, și, știi, nu e așa, să fie servil, să facă feste, să-ți pună piedici, să ți-o ia înainte... face tot ce poate.

E un om minunat! Uneori te mai încurci în vreo hârtie, nu te uiți cum trebuie, nu treci în notă opinia sau legile care trebuie, dar nu e nimic: poruncește numai să refacă altcineva. E un om minunat! concluzionă Oblomov.

Dar uite, Semion Semionîci al nostru este irecuperabil, spuse Sudbinski, e meșter numai să arunce praf în ochi. Nu de mult uite ce a făcut: a venit dintr-o gubernie un raport despre ridicarea lângă clădirile ce aparțin ministerului nostru a unor cuști de câini pentru a păzi de furt bunurile statului; arhitectul nostru, un om de treabă, cunoscător și onest, a făcut un calcul foarte modest; deodată i s-a părut mare suma, și hai să se intereseze cât poate să coste construcția unei cuști pentru câine. A găsit pe undeva cu treizeci de copeici mai puțin și acum face un raport...

Se auzi încă o sonerie.

Rămâi cu bine, spuse funcționarul, am trăncănit destul, poate e nevoie de ceva acolo...

Mai stai puțin, îl reținu Oblomov. Apropo, să mă sfătuiesc și cu tine: am două necazuri...

Nu, nu, mai bine o să mai trec pe la tine zilele astea, spuse el la plecare.

„E prins, stimabilul prieten, e prins până peste urechi, își spuse Oblomov, conducându-l cu privirea. „Și e orb, și surd, și mut la toate celelalte lucruri din lumea asta. Iar cum o să intre în lumea bună, o să învârtă cu timpul o grămadă de treburi și o să capete o grămadă de funcții... la noi asta se numește «carieră»! Dar cât de puțin îi trebuie unui om: mintea lui, voință, sentimente – ce rost au? Sunt un lux! Își trăiește traiul și nu freamătă în el prea multe lucruri... Și, de fapt, lucrează de la douăsprezece la cinci la cancelarie, cu de la opt la douăsprezece acasă, nefericitul!

Încerca sentimentul unei bucurii pașnice că el, de la nouă la trei și de seara până dimineața poate sta la el acasă pe canapea, și se mândrea că nu trebuie să se ducă cu raportul, să scrie hârtii, că sentimentele și imaginația lui au cale liberă.

Oblomov filosofa așa și nu văzu că lângă patul lui stătea un domn foarte slăbuț, brunețel, cu niște favoriți foarte bogați, mustață și bărbuță subțire. Era îmbrăcat cu o neglijență studiată.

Bună ziua, Ilia Ilici.

Bună ziua, Penkin! Nu vă apropiați, nu vă apropiați, veniți de la frig! spuse Oblomov.

Ah, ce ciudat mai sunteți! Sunteți așa de incorigibil, un leneș fără nicio grijă!

Da, fără grijă! spuse Oblomov. Uite, o să vă arăt acum o scrisoare de la vechil: îți bați capul, îți bați capul, iar dumneavoastră spuneți că sunt fără nicio grijă! De unde veniți?

De la prăvălia de cărți: m-am dus să aflu dacă au venit revistele. Ați citit articolul meu?

Nu.

O să vi-l trimit, să-l citiți.

Despre ce este? întrebă Oblomov cuprins de un căscat puternic.

Despre comerț, despre emanciparea femeilor, despre niște zile minunate din aprilie de care am avut noroc, și despre un amestec reinventat împotriva incendiilor. Cum de nu citiți despre astea? Doar aici e viața noastră de toate zilele. Dar cel mai mult mă lupt pentru o orientare realistă în literatură.

Și aveți multe treburi? întrebă Oblomov.

Da, destul de multe. Două articole pentru ziar în fiecare zi, apoi analize ale unor scriitori, și uite, am scris și o povestire...

Despre ce?

Despre cum într-un oraș primarul le dă peste bot târgoveților...

Da, asta este cu adevărat o orientare realistă, spuse Oblomov.

Nu e așa? confirmă literatul bucuros. Uite, am eu ideea asta și știu că e nouă și îndrăzneață. Un călător a fost martorul acestor bătăi și, când s-a văzut cu guvernatorul, i-a povestit despre ele. Acela i-a poruncit unui funcționar care se ducea acolo în anchetă să verifice în treacăt acest lucru și, de fapt, să adune informații despre persoana și comportamentul primarului. Funcționarul i-a chemat pe târgoveți, chipurile, să-i întrebe despre negoț, dar, de fapt, îi tot întreba și despre asta. Și atunci ce-au făcut târgoveții? Fac plecăciuni și râd și îl ridică în slăvi pe primar. Funcționarul a început să se intereseze pe ascuns și i s-a spus că târgoveții sunt niște escroci groaznici, fac comerț cu putreziciuni, păcălesc la cântar și la metru chiar și vistieria statului, niciunul nu are rușine, așa că bătăile astea sunt o pedeapsă cuvenită...

Prin urmare, bătăile primarului apar în povestire ca un fatum al tragicilor antici? spuse Oblomov.

Chiar așa, prinse ideea Penkin. Aveți mult tact, Ilia Ilici, ar trebui să scrieți! Dar, de fapt, am reușit să arăt și bunul plac al primarului și decăderea moravurilor în popor; organizarea proastă a acțiunilor funcționarilor subordonați și necesitatea unor măsuri severe, dar legale... Nu e așa, ideea asta... este destul de nouă, nu?

Da, mai ales pentru mine, spuse Oblomov, eu citesc așa de puțin...

De fapt, la dumneavoastră nici nu se văd cărți! spuse Penkin. Dar, vă implor, citiți un singur lucru; se pregătește un poem minunat, aș putea spune, Iubirea unui om corupt pentru o femeie decăzută. Nu pot să spun cine e autorul, încă este un secret.

Și ce mai e și asta?

A fost descoperit întregul mecanism al mișcării noastre sociale și totul e prezentat în culori poetice. Sunt atinse toate resorturile; sunt luate la mână toate treptele scării sociale. Aici, ca la judecată, sunt chemați de autor, și un om de stat slab, dar extrem de vicios, și un roi întreg de mituitori care-l păcălesc; și toate categoriile de femei decăzute sunt prezentate aici... franțuzoaice, nemțoaice, finlandeze, tot, tot... cu o veridicitate uimitoare, plină de viață... Au auzit fragmente – autorul e mare! În el se aude când Dante, când Shakespeare...

Uite cât de departe ați ajuns! spuse uimit Oblomov, ridicându-se puțin.

Penkin tăcu deodată, dându-și seama că într-adevăr vorbise cam mult.

Uite, o să citiți și o să vedeți singur, adăugă el, de-acum fără patimă.

Nu, Penkin, n-o să mă apuc de citit.

Și de ce nu? Despre asta se vorbește, e multă agitație...

Da’ lasă-i în plata Domnului! Unii doar nu au nimic de făcut, numai vorbesc. Au unii menirea asta.

Păi citiți măcar din curiozitate.

Și ce n-am văzut eu acolo? spuse Oblomov. De ce scriu ei asta – pentru propria mângâiere...

Cum pentru propria mângâiere? E veridicitate, așa de mare veridicitate! Îți vine și să râzi. Sunt numai portrete vii. Cum iau pe cineva, vreun negustor, funcționar, ofițer, sectorist, îl descriu ca plin de viață.

Și atunci de ce se mai chinuie? Din amuzament, că uite, pe oricine am lua, o să-l facem veridic? Dar în el doar nu e pic de viață: nu există priceperea ei, compătimirea ei, nu există ceea ce voi numiți acolo „umanism. E vorba numai de orgoliu. Îi prezintă ei pe hoți de parcă îi prind pe stradă și-i duc la închisoare. În povestirea lor nu se aud „lacrimi nevăzute, ci numai un râs vizibil, grosolan, răutate...

Și atunci de ce e nevoie? Foarte bine că ați vorbit despre asta: răutatea asta clocotitoare – goana înverșunată după viciu, râsul disprețului față de omul căzut... asta e tot!

Nu, nu e tot! spuse Oblomov deodată înfierbântat. Prezintă un hoț, o femeie decăzută, un prostovan mare, dar să nu uiți aici nici de om. Unde e deci umanitatea? Vreți să scrieți numai cu capul! aproape șuieră Oblomov. Credeți că pentru o idee nu e nevoie de inimă? Nu, ea este fertilizată de iubire. Întindeți mâna unui om căzut ca să-l ridicați sau plângeți amar după el dacă moare, nu râdeți. Iubiți-l, aduceți-vă aminte, în el, de dumneavoastră și adresați-vă lui ca și cum v-ați adresa dumneavoastră, și atunci o să vă citesc și o să-mi plec capul în fața dumneavoastră... spuse el întinzându-se din nou pe canapea. Prezintă ei un hoț, o femeie căzută, dar de om uită sau nu se pricep să-l prezinte. Și atunci ce artă mai e asta, ce culori poetice ați găsit? Demascați depravarea, mizeria, numai că, vă rog, lăsați pretențiile de poezie.

Și atunci cum porunciți să prezentăm natura: trandafiri, privighetori sau o dimineață geroasă, în timp ce totul fierbe, se mișcă în jur? Avem nevoie numai de o fiziologie goală a societății: acum nu ne arde de cântece...

Omul, omul să mi-l dați! spuse Oblomov. Să-l iubiți...

Să-l iubesc pe cămătar, pe un fățarnic, pe un funcționar hoț sau obtuz, auziți! Ce spuneți? Se vede că nu faceți literatură! se întristă Penkin. Nu, ei trebuie să fie pedepsiți, trebuie aruncați din mediul civic, din societate...

Să fie aruncați din mediul civic! începu deodată entuziasmat Oblomov, ridicându-se în fața lui Penkin. Asta înseamnă să uiți că în vasul acesta nedemn a existat o origine superioară; că el e un om stricat, și totuși e un om, adică sunteți chiar dumneavoastră. Să-l aruncați! Dar cum îl aruncați din cercul umanității, din sânul naturii, al milei divine? aproape strigă el cu ochii înflăcărați.

Uite unde ați ajuns! spuse la rândul lui Penkin, uimit.

Oblomov pricepu că și el mersese prea departe. Tăcu deodată, rămase așa cam un minut, căscă și se întinse încet pe canapea. Amândoi se cufundară în tăcere.

Și atunci ce citiți? întrebă Penkin.

Eu...? Păi, mai mult călătorii.

Din nou tăcere.

Păi atunci citiți poemul când o să apară? Vi l-aș aduce... întrebă Penkin.

Oblomov făcu un semn negativ cu capul.

Ei, dar vă trimit povestirea mea?

Oblomov dădu din cap că e de acord.

Totuși… e timpul să mă duc la tipografie! spuse Penkin. Știți de ce am venit la dumneavoastră? Voiam să vă propun să mergem la Ekaterinhof; am o trăsură. Mâine trebuie să scriu un articol despre petrecere: împreună am fi observat ce nu aș fi văzut eu, dumneavoastră mi-ați spune ce; ar fi fost vesel. Haideți să mergem...

Nu, nu mi-e bine, spuse Oblomov încruntându-se și acoperindu-se cu cuvertura, mă tem de umezeală, acum încă nu s-a uscat. Dar uite, mâine ar fi bine să veniți la masă, la prânz: am mai sta puțin de vorbă... Am două necazuri...

Nu, redacția noastră e toată azi la Saint-George², de unde mergem la petrecere. Iar noaptea o să scriu și cum se luminează de ziuă trebuie să trimit materialul la tipografie. La revedere.

La revedere, Penkin.

„Noaptea să scrie, își spuse Oblomov. „Și atunci când o să doarmă?! Și uite, câștigă vreo cinci mii pe an! Asta da pâine! Și să scrii tot, să-ți consumi ideile, sufletul cu mărunțișuri, să-ți schimbi convingerile, să-ți vinzi mintea și imaginația, să-ți siluiești firea, să te tulburi, să clocotești, să arzi, să nu cunoști liniștea și să te tot duci mereu undeva... Și să tot scrii mereu, să tot scrii, ca o roată, ca o mașină: scrie mâine, poimâine; vine sărbătoarea, vine vara – și el scrie mereu! Și când o să se oprească și o să se odihnească? Nefericitul!

Întoarse capul spre birou, unde totul era ca în palmă, și cerneala se uscase, nici tocul nu se vedea. Se bucura că el stă întins, fără grijă, ca un prunc abia născut, că nu se aruncă în toate părțile, nu vinde nimic..

„Dar scrisoarea vechilului, dar apartamentul?" își aminti deodată și căzu pe gânduri.

Dar uite, iar suna la ușă.

Ce e cu vizitele astea la mine azi? spuse Oblomov și așteptă să vadă cine o să intre.

Intră un om cu o fizionomie nedeterminată și o vârstă greu de ghicit: nu era frumos și nici urât, nu era înalt și nici scund, nu era blond și nici brunet. Natura nu-i dăduse nici o trăsătură accentuată, observabilă, nici rea, nici bună. Mulți îi spuneau Ivan Ivanîci, alții, Ivan Vasilievici, alții – Ivan Mihailîci.

Și numele lui era rostit diferit: unii spuneau că e Ivanov, alții îi ziceau Vasiliev sau Andreev, alții credeau că e Alekseev. Unui străin care-l vedea pentru prima oară i se spunea numele, dar îl uita imediat. Și fața i-o uita; nu remarca nici ce spune. Prezența lui nu dădea nimic societății, la fel și lipsa lui n-o priva de nimic. Mintea lui nu cunoștea nimic spiritual, originalitate sau alte particularități, precum nici alte semne distinctive pe trup.

Poate că el ar fi putut cel puțin să povestească tot ce văzuse și auzise, și să-i amuze astfel pe ceilalți, dar nu se ducea nicăieri: se născuse în Petersburg, dar nu plecase nicăieri; prin urmare, vedea și auzea ce știau și ceilalți.

Oare un asemenea om e simpatic? Oare el iubește, urăște, suferă? Probabil că trebuie și să iubească, și să nu iubească, și să sufere, pentru că nimeni nu e scutit de asta. Dar el face cumva să-i iubească pe toți. Există asemenea oameni în care, oricât te-ai strădui, nu poți stârni deloc spiritul vrajbei, al răzbunării ș.a.m.d. Orice ai face cu ei, sunt mereu blânzi.

De fapt, trebuie să

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Oblomov

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor