Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
KON-TIKI. Cu pluta pe Oceanul Pacific

KON-TIKI. Cu pluta pe Oceanul Pacific

Citiți previzualizarea

KON-TIKI. Cu pluta pe Oceanul Pacific

Lungime:
347 pages
7 hours
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737248060
Format:
Carte

Descriere

Etnolog și explorator, Thor Heyerdahl a devenit cunoscut în lumea întreagă când a organizat și a condus celebrele expediții științifice transoceanice KON-TIKI (1947) și RA (1969-1970). Ambele au avut menirea de a dovedi posibilitatea contactelor transoceanice în Antichitate dintre civilizații și culturi îndepărtate.



În călătoria din 1947 a plutei primitive KON-TIKI, Heyerdahl și un mic echipaj au navigat de pe coasta Pacificului din America de Sud în Polinezia, demonstrând posibilitatea originii polinezienilor în America de Sud. Povestea călătoriei a fost descrisă în KON-TIKI și într-un film documentar cu același nume.



Printre descrierile altor expediții incredibile ale lui Heyerdahl se numără Aku-Aku: The Secret of Easter Island (1958), Fatu-Hiva: Back to Nature (1974) și Early Man and the Ocean: A Search for the Beginnings of Navigation and Seaborne Civilizations (1979).

Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737248060
Format:
Carte

Despre autor


Legat de KON-TIKI. Cu pluta pe Oceanul Pacific

Cărți conex

Previzualizare carte

KON-TIKI. Cu pluta pe Oceanul Pacific - Thor Heyerdahl

Cuvânt înainte la cea de-a 35-a ediție aniversară

Unii oameni cred în soartă, alții nu. Eu cred și nu cred deopotrivă. Uneori ai impresia că degete invizibile ne ghidează ca pe niște marionete cu sfori. Dar cert e că nu ne-am născut ca să fim manevrați de cineva. Putem să luăm singuri sforile în mâini și să ne modificăm cursul destinului la fiecare răspântie sau să ne pierdem pe o potecă neînsemnată, în necunoscut.

Paginile ce urmează relatează povestea unui tânăr confruntat cu obstacole serioase, care a apucat într-un final frâiele propriului destin. Astăzi, când citesc povestea aceasta pe care am scris-o chiar eu odinioară, îmi amintesc cel mai hotărâtor moment din viața mea, când eu, un om de uscat fără doar și poate, cu o teamă de apă adânc înrădăcinată în mine, am tăiat toate legăturile cu pământul și am pornit pe cea mai mare și mai adâncă întindere de apă din lume, într-o aventură stranie și spre un viitor necunoscut. De atunci și până astăzi, viața mi-a fost plină de aventuri, legate între ele precum perlele pe un șirag. Rareori găsești perle în scoicile care-ți sunt servite pe farfurie; trebuie să te scufunzi după ele. Aventura de dragul aventurii nu m-a atras nicicând. Dar nu mă dau înapoi din fața ei dacă îmi apare în cale.

În copilărie, am fost exagerat de protejat. Eram un visător. Anii de facultate au fost împărțiți între studiul omului și cel al animalelor. În urma educației primite la Universitatea din Oslo, am devenit zoolog, dar inima îmi era alături de studiile mele despre popoarele din Pacific de la Biblioteca Polineziană Kroepelien din același oraș, cea mai mare bibliotecă particulară din lume dedicată Polineziei (de atunci a fost încorporată în Biblioteca Muzeului Kon-Tiki, Oslo). Ca șoarece de bibliotecă incapabil să înoate, în 1937 am plecat în Polinezia, unde am trăit un an în jungla de pe insula Fatu Hiva, fără niciun contact cu lumea exterioară.

M-am dus în Polinezia ca să studiez cum au ajuns animalele pe insulele oceanice, purtate de vânturi și curenți. M-am întors acasă cu o teorie controversată despre cum a ajuns omul pe aceste insule în preistorie. Cărturarii au presupus, fără excepție, că toți primii călători din Pacific au navigat și au vâslit direct din Asia de Sud-Est. Nu eram de acord. Vânturile și curenții dominanți i-ar fi împiedicat să călătorească direct spre est din Asia. Cu toate acestea, existau două rute maritime viabile spre Polinezia: o rută ocolitoare din Asia de Sud-Est prin America de Nord-Vest spre Hawaii și alta din America de Sud direct spre Polinezia de Est.

Cartea de față spune povestea a șase tineri care au dovedit că o călătorie preistorică cu plecare din America de Sud a fost posibilă, în ciuda predicțiilor oamenilor de știință și marinarilor. Pluta de balsa sud-americană, despre care cercetătorii au pretins că se va scufunda dacă nu e uscată la intervale regulate pe pământ, a rămas flotabilă ca un dop de plută. Iar Polinezia, considerată inaccesibilă pentru o ambarcațiune din vechea Americă, s-a dovedit a fi la îndemâna călătorilor aborigeni din Peru.

Cum a reacționat știința când i s-a dovedit că se înșală? Printre primii care au cedat a fost cel mai mare expert din lume în ambarcațiunile din Peru, dr. S.K. Lothrop de la Universitatea Harvard, același savant a cărui opinie despre plutele de balsa o infirmaserăm. Dar publicitatea mondială de care a avut parte călătoria cu Kon-Tiki a fost primită ca o palmă de alți cercetători, care-l citaseră pe Lothrop și-și bazaseră propriile lucrări și expuneri pe presupunerea că plutele de balsa s-ar scufunda. Oameni de știință din toate colțurile lumii au ripostat, acuzându-ne că ne dedăm unei farse lipsite de orice valoare științifică. Interesul public a sporit odată cu polemicile. Cartea despre expediția Kon-Tiki a devenit bestseller, fiind tradusă ulterior în 65 de limbi, iar filmul nostru care documenta călătoria a primit premiul Oscar pentru cel mai bun documentar de lungmetraj din 1951.

Au urmat ani de controverse, în care cercetători de pretutindeni au refuzat inițial până și să asculte argumentele din spatele „teoriei Kon-Tiki". Prima provocare oficială a venit din partea Societății Regale Suedeze pentru Antropologie și Geografie, care mi-a cerut în 1950 să-mi apăr punctul de vedere, ca rezultat acordându-mi prima mea medalie științifică. Au urmat alte distincții, în Scoția, apoi în Franța. În 1952, la cinci ani după călătoria cu pluta, am reușit să public pentru prima dată volumul meu de 800 de pagini, American Indians in the Pacific: The Theory Behind the Kon-Tiki Expedition. În același an, am acceptat invitația de a ține trei prelegeri la Cel de-al XXX-lea Congres Americanist Internațional de la Universitatea Cambridge; când congresul s-a ținut data următoare în Brazilia, am participat ca vicepreședinte de onoare.

Cu toate acestea, polemicile au continuat. S-a spus că insulele Galapagos infirmă teoria Kon-Tiki. Ele sunt situate mai aproape de America de Sud decât oricare altă insulă polineziană. Când călătorii sud-americani au îndrăznit să navigheze tocmai până în Polinezia, de ce nu s-au stabilit și în Galapagos? O nouă provocare. Alți ani de studii la bibliotecă.

Numeroși savanți au fost în Galapagos de la vizita lui Darwin în 1835. Zoologi, botaniști, geologi – dar nici un singur arheolog. Niciunul nu a venit să caute urme timpurii lăsate de oameni atât de departe de continent. Vizitatorii s-au citat reciproc, afirmând că niciun om nu-și mai așternuse privirea asupra acestor insule până la sosirea europenilor în 1535. După ce descoperisem că plutele de balsa incașe erau perfect capabile să ajungă în Galapagos, i-am adus pe primii doi arheologi să investigheze insulele în 1953. Am cercetat în puținele locuri nivelate unde ar fi putut ancora primele plute, între falezele și stâncile ascuțite de lavă. Au fost localizate patru situri de tabere preistorice pe trei dintre aceste insule aride. Din solul sterp, șpaclurile cercetătorilor au râcâit cantități mari de cioburi și alte artefacte, multe dintre ele identificate ca fiind pre-incașe la Muzeul Național al SUA. Astfel, s-a dovedit că numeroșii călători din Peru și Ecuador au vizitat grupul de insule în vremurile precolumbiene. Așezările permanente au fost zădărnicite doar de accesul sezonier la apa potabilă.

Cea mai apropiată insulă locuibilă din larg era Insula Paștelui, la jumătatea distanței dintre America de Sud și restul Polineziei. Despre giganticele statui și ziduri de piatră de origine necunoscută presărate în peisaj populația polineziană spunea că sunt rămase de pe urma unui popor anterior. Insula aceasta fiind cel mai departe de Asia, majoritatea savanților credeau că e ultima pe care au ajuns aborigenii. Cum se face atunci, se întrebau ei, că locuitorii de pe Insula Paștelui au avut timp să dezvolte și să uite mai apoi această cultură preistorică uimitoare care, și mai mult, i-a surprins pe savanți prin vestigiile atât de asemănătoare cu cele pre-incașe? Dr. H. Lavachery, singurul arheolog de meserie care a vizitat Insula Paștelui, a recunoscut că nu a încercat niciodată să facă săpături fiindcă solul părea prea puțin adânc, și se credea că așezarea umană era de dată târzie.

În 1955-1956, am afretat un vas de expediție pentru un studiu de un an al Insulei Paștelui și Polineziei de Est, beneficiind de o echipă multinațională ce includea cinci arheologi. Săpăturile au scos la iveală faptul că faimoasele capete gigantice erau de fapt statui îngropate până la gât, cu trupuri enorme și brațe care se continuau sub pământ. Un clan de pe insulă, ce pretindea că se trage din creatorii statuilor, a demonstrat cum era exploatată piatra, apoi cum erau transportate și așezate în picioare uriașele figuri de piatră. Arheologii au dezgropat tipuri de statui și case de piatră necunoscute anterior, ce imitau prototipurile din America de Sud pre-incașă. Datarea cu radiocarbon a arătat că insula fusese locuită cu cel puțin o mie de ani mai devreme decât se presupusese până atunci.

Un punct de cotitură în discuțiile încă aprinse a apărut în 1961, când s-au adunat vreo 3000 de specialiști la Cel de-al X-lea Congres de Știința Pacificului, în Honolulu. Au fost dezbătute expedițiile noastre din Galapagos și Insula Paștelui atât în în sesiunile dedicate arheologiei, antropologiei fizice și botanicii, cât și într-un simpozion special despre insulele Galapagos. Congresul a aprobat în unanimitate o hotărâre care afirma că Asia de Sud-Est, cu insulele adiacente, și America de Sud constituiau principalele zone de origine pentru popoarele și culturile din insulele Pacificului.

Lupta aprigă dusă pe toate fronturile era acum redusă la atacuri ocazionale. Nicio furtună pe mare nu e mai grea pentru un om decât să stea singur, în fața unui pluton de execuție format din experți internaționali. Ferma convingere că ai dreptate devine singura ta armură împotriva focului de baraj care poate fi adesea personal și nedrept deopotrivă. Cu toate acestea, disidența și controversa sunt cele care fac știința să înainteze. Acordul și acceptarea rareori stimulează experimentele și progresul. De-acum, invitațiile de la universități și academii de știință îmi permiteau să-mi prezint și să-mi susțin cazul peste tot. Profesorate onorifice și titluri de doctor, medalii științifice și burse la academii de știință de la New York până la Moscova oglindeau faptul că situația se schimbase.

Acum mă simțeam liber să-mi îndrept atenția asupra oceanului din partea cealaltă a Americii. Alizeele și curenții Atlanticului tropical împingeau în mod constant din Africa spre America pe același curs și cu aceeași forță ca atunci când părăseau coasta Pacificului din America spre Polinezia. Vasele din scânduri nu erau cunoscute în America până la sosirea lui Columb, dar cele din trestie erau specifice marilor civilizații precolumbiene de pe ambele țărmuri ale Atlanticului. Pe Insula Paștelui, găsiserăm conturul unor ambarcațiuni de trestie imprimat pe pieptul statuilor, și micile vase de trestie construite încă de insulari erau identice cu cele folosite în fostul Imperiu Inca. La rândul lor, semănau uimitor de mult cu cele mai vechi forme de corăbii din mărețele civilizații ale Lumii Vechi din Egipt, Mesopotamia și valea Indului.

Ca și pluta de balsa, vasele de trestie erau considerate incapabile de călătorii lungi pe mare din cauza îmbibării cu apă a buștenilor. În 1970, șapte dintre noi, din șapte națiuni diferite, am reușit să navigăm cu vasul nostru de trestie Ra II din Maroc, în Africa, până în Barbados, în America, la a doua noastră încercare de a traversa Atlanticul într-un vas de tip egiptean, din trestie de papirus. În 1977-1978, unsprezece dintre noi, din diferite națiuni, am petrecut cinci luni pe Tigris, un vas de trestie de tip sumerian, navigând din Irak până în Oman, valea Indului și Africa.

Având echipaje la fel de nefamiliarizate cu bărcile din mănunchiuri de trestie și plute din bușteni de balsa ca și mine, am descoperit de-a lungul vieții că e posibil să navighez cu astfel de vase din Mesopotamia până în valea Indului, din Asia în Africa, din Africa în America și din America în Polinezia. De ce inventatorii îndrăzneți ale acestor ambarcațiuni demne de ocean, care au construit piramidele, n-ar fi reușit aceeași performanță de-a lungul secolelor?

Spre deosebire de piramide, bărcile vechi se scufundă sau putrezesc. După atâtea traversări de oceane, dovediserăm posibilă navigarea preistorică, dar vechile făgașe dispăruseră. Mai erau unii care insistau că, deși vasele se dovediseră capabile să plutească pe mare, călătorii preeuropeni ar fi preferat totuși să navigheze aproape de uscat. Dovada în sens contrar a apărut în 1982, când am fost să explorez pentru prima dată micuțele insule Maldive, departe în Oceanul Indian, în largul capului sudic al Indiei. În ultimul deceniu, turismul de masă aeropurtat a invadat acest arhipelag, aflat prea departe de orice continent ca să fi atras arheologii moderni.

Istoria Maldivelor a început în anul 1153 d.H., odată cu sosirea arabilor musulmani, cu mai bine de trei secole înaintea lui Columb. Religia musulmană interzice cu strictețe ilustrările umane de orice fel, astfel că a fost o descoperire uimitoare când niște insulari au găsit o statuie mare de piatră cu urechi lungi ivindu-se din pământ. Datorită călătoriei noastre cu vasul de trestie în Oceanul Indian, am fost informat în 1982 de autoritățile insulelor Maldive în legătură cu această statuie. M-am grăbit la fața locului ca să descopăr că tot, în afară de cap, fusese spart de fanatici religioși. Era un cap de Buddha mare și frumos, ce arăta că budiștii fuseseră acolo înainte de sosirea arabilor în 1153.

Rugat de președintele tinerei Republici a Maldivelor să inițiez primele săpături în zonă, m-am întors cu arheologi de la Universitatea Oslo în 1983. Insulele Maldive s-au dovedit a fi un paradis arheologic netulburat. Stele de piatră cu mai multe capete ale rânjitorului zeu-demon hindus Shiva și o mască de piatră a monstrului marin cu trompă în loc de nas Makara zăceau ascunse în pământ. Probabil că hindușii fuseseră acolo încă și înaintea budiștilor preistorici. Pe Gaaf-Gan, o insulă nelocuită acoperită de junglă, aflată chiar pe ecuator, am descoperit un templu piramidal pătrat care se înalță și azi la nouă metri deasupra solului. Bogat ornat cu simboluri solare și orientat astronomic spre Soare, fusese ridicat de un popor antic ce venera Soarele și era înconjurat de platforme pe toate cele patru laturi. Ornamentele includeau sculpturi înfățișând lei și altorelieful unui taur. N-am fi putut pretinde o dovadă mai concretă a călătoriilor preistorice pe mare.

Expediția cu Kon-Tiki mi-a deschis ochii către ceea ce înseamnă oceanul în realitate. E un conductor, nu un izolator. Oceanul a fost autostrada omului încă din vremea când a construit primele corăbii plutitoare, cu mult înainte să îmblânzească calul, să inventeze roata și să-și croiască drum prin junglele virgine.

Thor Heyerdahl

Mai 1984

Capitolul 1.

O teorie

Retrospectivă – Bătrânul de pe Fatu Hiva – Vânt și curenți – În căutarea lui Tiki – Cine a populat Polinezia? – Enigma Pacificului de Sud – Teorii și fapte – Legenda lui Kon-Tiki și a misterioșilor albi – Vine războiul

Uneori te pomenești într-o situație la care nu te-ai fi gândit niciodată. Ajungi acolo pe nesimțite și în chipul cel mai firesc, dar, când te afli chiar în mijlocul ei, te întrebi, brusc nedumerit, cum de s-a întâmplat așa ceva.

Dacă, de pildă, te pornești pe mare pe o plută de lemn, cu un papagal și cinci tovarăși, e inevitabil ca, mai devreme sau mai târziu, să te trezești într-o dimineață în larg, poate puțin mai odihnit ca de obicei, și să începi să te gândești la asta.

Într-o astfel de dimineață, am așternut aceste rânduri într-un jurnal de bord umezit de rouă: „17 mai. Ziua Independenței Norvegiei. Hulă puternică. Vânt prielnic. Azi e rândul meu să gătesc și am găsit șapte pești zburători¹ pe punte, un calamar pe acoperișul cabinei și un pește necunoscut în sacul de dormit al lui Torstein…"

Aici, creionul s-a poticnit și același gând s-a făcut exprimat: Ăsta-i cu adevărat un 17 mai bizar – fără nicio îndoială, analizând toate perspectivele, existența de acum e nemaipomenit de ciudată. De unde a început totul?

Dacă mă răsuceam spre stânga, aveam în fața ochilor o priveliște neobturată a vastei mări albastre cu valurile ei sâsâitoare, învolburându-se în imediata vecinătate, într-o urmărire fără odihnă a unui orizont veșnic pe fugă. Dacă mă răsuceam spre dreapta, vedeam interiorul unei cabine umbroase în care un individ bărbos stătea întins pe spate citind Goethe, cu degetele de la picioarele goale afundate cu grijă în împletitura de bambus de la acoperișul scund al micii cabine trăsnite ce ne era cămin comun.

— Bengt, l-am interpelat, alungând papagalul verde ce căuta să se cocoațe pe jurnal, poți să-mi spui cum naiba am ajuns să facem asta?

Goethe s-a scufundat sub barba arămie.

— Să mor eu dacă știu; ești mai în măsură să răspunzi. A fost ideea ta blestemată, dar cred că-i grozavă.

Mutându-și degetele de la picioare trei bare mai sus, a continuat să citească netulburat din Goethe. În afara cabinei, alți trei indivizi trudeau sub soarele arzător pe puntea de bambus. Pe jumătate goi, bronzați și bărboși, cu dungi de sare pe spate, păreau să nu mai fi făcut niciodată altceva decât să călătorească cu plute de lemn în Pacific, spre soare-apune. Erik s-a strecurat prin deschizătură cu sextantul lui și un teanc de hârtii.

— 98˚46’ vest cu 8˚2’ sud. Am înaintat binișor de ieri, băieți!

Mi-a luat creionul și a desenat un cerc micuț pe o hartă care atârna pe peretele de bambus – un cerc micuț la capătul unui lanț de nouăsprezece cercuri ce se arcuiau din portul Callao, pe coasta peruană. Herman, Knut și Torstein au venit și ei nerăbdători, îngrămădindu-se să vadă noul cerculeț care ne amplasa cu 40 de mile marine² mai aproape de insulele din Pacificul de Sud decât ultimul din lanț.

— Vedeți, băieți? a întrebat Herman cu mândrie. Asta înseamnă că suntem la 850 de mile marine de coasta statului Peru.

— Și mai avem încă 3.500 de parcurs ca să ajungem la cele mai apropiate insule, a adăugat circumspect Knut.

— Și ca să fim și mai preciși, a spus Torstein, suntem la 4.570 de metri de fundul mării și la câțiva stânjeni sub Lună.

Așadar, acum știam toți cu exactitate unde ne aflăm, iar eu puteam să-mi continui speculațiile cu privire la motiv. Papagalul nu se sinchisea; el voia doar să tragă de jurnal. Iar marea era, ca de obicei, atotînconjurătoare, învăluită de cer, albastru pe albastru.

Poate că totul demarase cu o iarnă înainte, în biroul unui muzeu din New York. Sau poate că începuse deja cu zece ani în urmă, pe o mică insulă din grupul Marchizelor, în mijlocul Pacificului. Poate că vom acosta pe aceeași insulă de data asta, dacă vântul de nord-est nu ne va trimite mai spre sud, în direcția insulei Tahiti și a arhipelagului Tuamotu. Vedeam limpede mica insulă cu ochii minții, cu munții ei ruginii cu creste zimțate, jungla verde care le inunda versanții până la mare și palmierii zvelți care așteptau unduindu-se de-a lungul țărmului. Insula se numea Fatu Hiva; nu era nicio bucată de pământ între ea și locul unde pluteam acum, și cu toate acestea, era la mii de mile marine distanță. Vedeam îngusta vale Uia, acolo unde se deschidea către mare, și mi-am amintit prea bine cum stăteam acolo, pe plaja singuratică, și priveam aceeași mare nesfârșită, seară după seară. Atunci eram însoțit de soția mea, nu ca acum, de pirați bărboși. Colecționam tot felul de creaturi vii, imagini și alte relicve ale unei culturi apuse.

Mi-aminteam deosebit de bine o seară anume. Lumea civilizată părea incomprehensibil de îndepărtată și ireală. Trăiam pe insulă de aproape un an, fiind singurii albi de acolo; renunțaserăm de bunăvoie la beneficiile civilizației, odată cu relele ei. Locuiam într-o colibă pe care o construiserăm singuri, pe țăruși, sub palmierii de pe țărm, și mâncam ceea ce ne ofereau pădurile tropicale și Pacificul.

În acea seară anume, stăteam, ca în atâtea dăți până atunci, pe plaja scăldată în lumina lunii, având marea în față. Cu simțurile ascuțite în cel mai înalt grad și pătrunși de atmosfera romantică ce ne înconjura, nu lăsam să ne scape nicio impresie. Ne umpleam nările cu parfumul junglei jilave și al mării sărate și auzeam foșnetul vântului printre frunze și în vârful palmierilor. La intervale regulate, toate zgomotele din jur erau înăbușite de valurile mari ce se rostogoleau năvalnic direct din mare, pe uscat, apoi se spărgeau în cercuri de spumă printre bolovanii de pe țărm. Se auzeau un zbucium, un freamăt și un huruit printre milioanele de pietre sclipitoare, apoi liniștea se lăsa din nou când marea se retrăgea ca să-și adune forțele pentru un nou atac asupra coastei invincibile.

— Nu ți se pare ciudat, a întrebat soția mea, că în partea cealaltă a insulei nu sunt niciodată valuri atât de mari?

— Nu, am răspuns, pentru că aici suntem expuși vântului și curentului marin.

Am rămas multă vreme acolo, admirând marea care părea să țină morțiș să ne arate că aici venea rostogolindu-se dinspre est, mereu dinspre est, și numai dinspre est. Eternul vânt estic, alizeul, tulbura suprafața mării, o răscolea și o împingea deasupra orizontului estic și în partea asta, spre insule. Aici, înaintarea neîntreruptă a mării era oprită în sfârșit de stânci și recife, în timp ce vântul estic se ridica deasupra coastei, pădurilor și munților și-și continua nestânjenit drumul spre vest, din insulă în insulă, spre apus.

Astfel, hula oceanului și norii din înalturi de deasupra ei se rostogoliseră peste același orizont estic încă din zorii timpurilor. Primii indigeni care ajunseseră pe aceste insule știau prea bine cum stătea treaba, la fel și insularii din prezent. Păsările de ocean care zburau departe păstrau cursul spre răsărit în excursiile lor de pescuit zilnice, ca să se poată întoarce noaptea odată cu vântul estic, cu burta plină și aripile obosite. Până și copacii și florile erau complet dependenți de ploaia adusă de vânturile estice, și toată vegetația creștea în funcție de asta. Știam și noi, așa cum stăteam acolo, că departe tare, spre răsărit, dincolo de zare, acolo unde se adunau norii, se întindea coasta deschisă a Americii de Sud. Nu erau decât 4.000 de mile marine la mijloc.

Priveam norii care se fugăreau și marea umflată, luminată de lună, și ascultam un bătrân pe jumătate gol care stătea pe vine în fața noastră și fixa cu privirea flacăra muribundă a unui mic foc ce ardea mocnit.

— Tiki, a rostit încet bătrânul, era deopotrivă zeu și căpetenie. Tiki e cel care i-a adus pe strămoșii mei pe aceste insule, unde locuim acum. Înainte, trăiam într-o țară vastă, dincolo de mare.

A răscolit cărbunii cu un băț, ca să nu se stingă focul. Bătrânul a rămas pe gânduri. Trăia pentru vremurile de altădată și era strâns legat de ele. Își venera strămoșii și faptele lor într-o stirpe neîntreruptă până în vremea zeilor. Și abia aștepta să-i reîntâlnească. Bătrânul Tei Tetua era singurul supraviețuitor al tuturor triburilor dispărute de pe coasta de est a insulei Fatu Hiva. Nu știa nici el ce vârstă are, dar pielea lui tăbăcită și zbârcită, de culoarea scoarței de copac, părea să se fi uscat la soare și vânt o sută de ani. Era printre puținii de pe aceste insule care-și aminteau încă și credeau în legendele rămase de la tați și bunici despre marea căpetenie polineziană Tiki, fiul divin al soarelui.

Când ne-am strecurat în pat în seara aceea, în mica noastră colibă de trestie, poveștile bătrânului Tei Tetua despre Tiki și vechea țară de baștină a insularilor de dincolo de mare au continuat să-mi obsedeze mintea, însoțite de mugetul înăbușit al valurilor în depărtare. Părea un glas din vremuri străvechi, care, din câte se părea, avea ceva de spus, afară, în noapte. Somnul nu se lipea de mine. Parcă timpul nu mai exista și Tiki și marinarii lui tocmai acostau în valurile de pe plaja de mai jos. Un gând m-a izbit deodată și i-am spus soției mele:

— Ai observat că figurile uriașe din piatră ale lui Tiki din junglă sunt remarcabil de similare cu monoliții lăsați de civilizațiile dispărute din America de Sud?

Am fost convins că un muget de aprobare s-a auzit dinspre valurile ce se spărgeau de țărm. Apoi, treptat, zgomotul s-a stins și eu am adormit.

Poate că așa a început totul. Oricum, așa s-a declanșat o serie întreagă de evenimente în urma cărora noi șase și un papagal verde am ajuns la bordul unei plute, pornind de pe coasta Americii de Sud.

Mi-aduc aminte de uluirea tatii și de mirarea mamei și a prietenilor mei când m-am întors în Norvegia și am donat borcanele de sticlă cu gândaci și pești din Fatu Hiva Muzeului de Zoologie al Universității. Voiam să renunț la studiile despre animale și să mă ocup de popoarele primitive. Misterele nerezolvate ale Pacificului de Sud mă fascinaseră. Trebuia să existe o soluție rațională și îmi propusesem ca obiectiv identificarea legendarului erou Tiki.

În anii care au urmat, brizanții și ruinele din junglă au fost un fel de vis ireal îndepărtat, care alcătuia fundalul și ținea isonul studiilor mele cu privire la popoarele din Pacific. Deși gândurile și înclinațiile omului primitiv nu pot fi niciodată judecate corect de un student de laborator, totuși, el poate, pe rafturile bibliotecii sale, să călătorească dincolo de timp și orizonturi, mai mult decât oricare explorator modern. Lucrările științifice, jurnalele din vremea primelor explorări și colecțiile fără număr din muzeele Europei și Americii mi-au oferit un material bogat pe care să-l folosesc în enigma pe care o doream rezolvată. De când rasa noastră a ajuns prima dată pe insulele din Pacific după descoperirea Americii de Sud, cercetători din toate ramurile științei au strâns un depozit aproape insondabil de informații despre locuitorii Polineziei și toate popoarele ce trăiau în jurul lor. Dar nu s-a ajuns niciodată la un acord cu privire la originea acestui popor insular izolat sau asupra motivului pentru care acest tip este răspândit doar în insulele răzlețe din partea de est a Pacificului.

Când primii europeni s-au aventurat în cele din urmă să traverseze cel mai măreț dintre oceanele lumii, spre uimirea lor, au descoperit chiar în mijlocul lui un număr de insulițe muntoase și recife joase de corali, izolate unele de altele și de restul lumii prin întinderi vaste de apă. Și fiecare dintre aceste insule era deja locuită de oameni care veniseră acolo înaintea lor – oameni frumoși, înalți, care i-au întâmpinat pe plajă cu câini, porci și păsări. De unde veniseră? Vorbeau o limbă necunoscută de alte triburi. Iar oamenii din rasa noastră, care s-au autointitulat cu îndrăzneală „descoperitorii insulelor", au găsit câmpuri cultivate și sate cu temple și colibe pe toate insulele locuibile. Pe unele au găsit chiar piramide vechi, drumuri pavate și statui sculptate în piatră, înalte cât o casă cu patru etaje. Dar explicația acestui mister lipsea. Cine erau acești oameni și de unde veniseră?

Am putea spune, fără să greșim, că răspunsurile la aceste enigme au fost aproape la fel de numeroase precum lucrările care le-au tratat. Specialiști din diverse domenii au înaintat diverse soluții, dar afirmațiile lor au fost de fiecare dată infirmate ulterior de argumentele logice ale experților veniți din alte direcții. Malacca, India, China, Japonia, Arabia, Egipt, Caucaz, Atlantida și chiar Germania și Norvegia au fost proclamate la modul serios ca fiind patria-mamă a Polineziei. Dar de fiecare dată a apărut un obstacol hotărâtor care să arunce întreaga problemă înapoi în plină fierbere.

Iar acolo unde s-a oprit știința, s-a pus pe lucru imaginația. Misterioșii monoliți de pe Insula Paștelui și toate celelalte vestigii de origine necunoscută de pe această insuliță, aflată într-o izolare completă la jumătatea drumului dintre cele mai estice insule din Pacific și coasta Americii de Sud, au dat naștere speculațiilor de tot felul. Mulți au observat că descoperirile de pe Insula Paștelui aminteau în multe sensuri de vestigiile

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre KON-TIKI. Cu pluta pe Oceanul Pacific

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor