Dragostea nu-i de mine

tine

1

…Câteodată, viaţa pare jocul unui nebun…

Sunt aici, în picioare, cu receptorul la ureche, iar la capătul celălalt al firului se află cel pe care, până acum câteva luni, îl consideram bărbatul visurilor mele (chiar dacă era logodit), cel care m-a sedus şi m-a părăsit şi, pentru că nu s-a mulţumit doar cu atât, s-a însurat cu cealaltă femeie şi abia în voiajul de nuntă a descoperit că ea era lesbiană.

Acum, când taxiul mă aşteaptă ca să mă ducă la aeroport, de unde am să plec spre Edinburgh, să fiu alături de bărbatul care mă iubeşte cu adevărat, uite că tocmai în clipele astea el (David) mă sună ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Iar eu, care ar trebui să fac pe servitoarea jamaicană şi să-i spun: „Domnii plecat, aici pustiu, eu curăţă casa", sunt de-a dreptul cuprinsă de panică, de parcă m-ar fi sunat John Lennon în persoană ca să-mi dicteze numerele pe care ar trebui să le joc la loto!

De ce transpir oare în halul ăsta?

Şoferul de taxi claxonează din nou. Suntem în mare întârziere, acum ar trebui deja să mă prezint la poarta de îmbarcare, înarmată din vreme cu:

— pastile pentru răul de avion;

— cincisprezece reviste;

— spray cu apă, ca să nu mi se deshidrateze tenul (aşa fac Donatella Versace şi Naomi Campbell);

— medalionul cu efigia Sfântului Cristofor, protectorul călătorilor.

În loc de asta, eu încă mai trebuie să închei socotelile cu destinul.

— Alo, Monica, mai eşti pe fir sau ai închis?

— Alo… da, sunt aici, ăăă… ce mai faci, David?

— Nu pot să mă plâng, bine. Ascultă, n-ai vrea să mergem undeva diseară, să mâncăm o pizza? Ştiu că logodnicul tău nu este în oraş…

Logodnicul meu, Edgar, este vărul fostei soţii lesbiene a lui David, dar eu am descoperit asta abia când s-au căsătorit.

Un tip ca el trebuia să vină până la New York doar ca s-apară pe genericul acestei telenovele gen Sclava Isaura!

— David, eu tocmai mă pregăteam să plec la Edinburgh. Mă duc la Edgar.

— Cum, pleci? Acum? OK, stai pe loc, te duc eu la aeroport.

— Nu, Dav…

A închis.

Doamne, dar e un adevărat coşmar, mereu sunt la cheremul câte unui bărbat!

Ies în grabă ca să-i spun şoferului pakistanez că nu mai am nevoie de el şi că poate să plece, dar chestia asta mă costă treizeci şi cinci de dolari plus bacşişul. Rămân după aceea în stradă cu trei valize uriaşe, dintre care una este plină cu sentimente de vinovăţie, riscând să pierd avionul.

Îmi sună celularul. Este Edgar.

De ce, dintr-odată, nu mă simt în largul meu?

— Alo, iubitule, ce faci? mă aud răspunzându-i, chinuită de muştele de pe căciulă.

— Ei, văd că eşti veselă! Te bucuri că pleci?

— Păi, să ştii că nici nu mai am vreun motiv să rămân, mai ales că mi-au plecat şi colegii de apartament şi, de altfel, tu…

— Peste puţin timp o să ne vedem, abia aştept.

— Mi-e tare dor de tine.

— Şi mie, micuţo.

Îl văd pe David apărând de după colţ în BMW-ul lui albastru şi inima îmi tresaltă nebuneşte.

Un muşchi tâmpit, care-şi face de cap.

— Ah, uite că… uite taxiul… a venit… te sun mai târziu, Ed.

Uite-l… nu mai e nimic de făcut, este cel mai frumos bărbat din împărăţie, bată-l să-l bată… Blond, înalt, cu ochii verzi, tras prin inel, acelaşi ticălos adorabil!

Coboară din maşină şi mă cuprinde într-una din faimoasele lui îmbrăţişări, când mă învârteşte de ameţesc, iar eu sunt ca o biată cârpă udă în mâinile lui.

— Plecai fără să-mi spui nimic?

— Credeam că eşti în luna de miere, ştii cum se întâmplă… Aoleu… poate că ar fi trebuit să-mi ţin gura.

— Da, luna de miere cu surprize… Îmi închipui că ai aflat şi tu.

— Am citit despre asta în rubrica „Pagina şase" din New York Post…

— Sigur că da, e grozav să ai prieteni ziarişti…

Lovitura de măciucă pe care a primit-o în moalele capului nu pare să-l fi afectat prea tare.

Îmi ia bagajele şi le pune în maşină, un biceps impunător apare de sub mâneca tricoului său albastru, iar eu îmi întorc rapid privirea în altă parte, încercând insistent să mă gândesc doar la Edgar, chiar dacă sunt zile în care îmi amintesc destul de greu cum arată.

Eu zic că e ceva normal, au trecut mai mult de două luni de când a plecat din New York. Parcă a spus cineva că, pe cât de mult iubeşti o persoană, pe atât îţi este de greu să-ţi aminteşti cum arată la faţă.

Sau poate că am spus-o chiar eu…

Sunt nervoasă când urc în maşină. Nu suport să nu deţin controlul asupra evenimentelor la care iau parte şi, în cele din urmă, ajung să nu mă mai pot controla. Trebuia să fiu deja la aeroport şi să bocesc zdravăn de plecare, dar uite că sunt aici, cu David. O fi vreo eroare a lui Matrix?

— Te duci direct la Edinburgh?

— De fapt, mă opresc două săptămâni la Roma ca să-i văd pe-ai mei, iar după asta mă duc la Edgar, ştii, o să-mi publice în curând cartea şi se pare că o să-mi găsesc şi ceva de lucru.

— Cartea ta, Grădina foştilor?

— Da, aia… Dar cum de ţi-ai amintit titlul?

— Îmi amintesc tot ce ţine de tine.

Ce nemernic…

Dar cât o mai fi până la nenorocitul ăsta de aeroport?

— Mă bucur tare mult că eşti cu Edgar, e un bărbat foarte cumsecade.

— Ai dreptate, sunt foarte norocoasă.

— Păcat că e cam bătrân pentru tine.

— Dacă are patruzeci şi opt de ani nu înseamnă că e bătrân.

— Face patruzeci şi nouă în februarie, iar tu mai ai puţin şi faci treizeci şi doi, dacă nu mă înşel…

— Dar ce s-a întâmplat cu tine, ai devenit adept al Kabbalei?

— Hai, nu te supăra, ziceam şi eu aşa… Un bărbat de cincizeci de ani poate fi considerat, poftim… puţin trecut de floarea vârstei.

— Mă rog, cel puţin el ştie să mă facă fericită! răspund cam prea înţepată ca să nu ridic semne de întrebare.

— Bineînţeles, nu asta voiam să spun.

Tăcere.

Ştiam eu că fusese o idee proastă să-l las pe David să mă conducă.

— Dar tu, cum te mai descurci? întreb cu o urmă de sarcasm.

— Sincer să fiu, mă aşteptam la ceva şi mai rău. Am ştiut mereu că Evelyne e cam ciudată şi, apoi, eram împreună de mai mulţi ani, iar familiile noastre deveniseră foarte apropiate şi insistente, aşa că n-am avut altă şansă decât să ne căsătorim. Poate că ea a vrut să scape de noi toţi dintr-o singură lovitură.

— Ce reacţie a avut familia?

— Ei, poţi să-ţi închipui că o familie respectabilă de miliardari din New York ştie să încaseze cu stil o asemenea lovitură. Au trimis-o imediat să facă terapie de grup în Elveţia, dar, în orice caz, am rămas prieteni. Şi tu?

— Eu ce?

— Tu şi Edgar. Cum se face că te duci să trăieşti acolo?

Mă străduiesc din răsputeri să nu mă las atrasă în capcana unei provocări.

— Acolo tră-ieş-te şi lu-crea-ză el.

— Iar tu o să faci menajul?

— Ţi-am spus mai devreme, am nişte oferte tentante de serviciu.

— Dar ştii cum este Scoţia?

— Verde.

— Dar ştii de ce?

— Pentru că plouă mereu.

— În fiecare zi, şi oamenii mănâncă în draci, iar când vorbesc nu înţelegi nimic.

— Mie-mi ajunge dacă înţeleg ce spune Edgar!

— Da, sigur că da! O să vezi tu când o să fie după a doua halbă de bere, fără să mai pui la socoteală că te duci să trăieşti într-un loc complet nou, împreună cu un tip pe care nu-l cunoşti de nici trei luni!

— Nu ştiu cu ce te-a ajutat pe tine că o cunoşteai pe nevastă-ta de mai bine de zece ani!

— OK, scuză-mă, ai dreptate.

Nu înţeleg cum am ajuns să ne împungem în halul ăsta. Doamne, cât de mult îl urăsc!

Ajungem, în sfârşit, la aeroport.

Avionul decolează peste patruzeci de minute, n-o să am timp să fac nimic şi dacă poliţiştilor le trece prin minte să mă percheziţioneze, o să mă percheziţioneze şi acolo. Nu vreau să mă percheziţioneze acolo!

David se opreşte în dreptul intrării pentru plecări.

— Stai liniştită, o să prinzi avionul şi, dacă nu, îl poţi lua pe următorul.

— Nu, mulţumesc, conversaţia noastră a fost atât de plăcută că, dacă ar mai dura un minut, m-ar dărâma de-a dreptul.

— Dar ce-am spus, de fapt?

— Nimic, David, spun eu coborând şi ducându-mă să deschid portbagajul.

— Eşti supărată pe mine? întreabă el, punându-mi valizele pe un cărucior de bagaje.

— De ce aş fi supărată? Pentru că apari ca din senin ca să-mi spulberi toate certitudinile?

— Dar, dacă sunt certitudini, nimic n-o să le poată spulbera, nu crezi?

— Du-te dracului, şuier eu printre dinţi.

Împing nervoasă căruciorul spre intrare şi David mă apucă de braţ. Mă întorc spre el.

Mă priveşte lung, apoi îmi strecoară o palmă după ceafă şi, trăgându-mi capul spre el, mă sărută pe buze (fără a-mi vârî limba în gură, ca Rhett Buttler cu Rossella).

Vai, vai!

Rămân nemişcată preţ de câteva secunde, apoi las privirea în pământ, mă întorc, îmi iau căruciorul şi, cu o îndârjire câinească, îl împing spre poarta de îmbarcare ca şi cum nu mi-ar fi păsat deloc de faptul că mă sărutase unul care părea să fie încrucişarea dintre Brad Pitt şi Colin Farrell.

— Monica!

Mă fac că nu îl aud şi împing mai departe.

— Monica!

Mă întorc, furioasă la culme.

— CE MAI VREI?

— Check-in-ul…, spune el, făcând cu ochiul, este în partea cealaltă!

După ce alerg de-mi iese sufletul şi scap doar cu o percheziţie scurtă, suportabilă, ajung să-mi ocup locul în avion. Sunt în siguranţă. Mai mult sau mai puţin.

Locul 23B dinspre interval. La fereastră este mai frig şi mi-e mai frică.

Avionul decolează: este momentul pe care îl urăsc cel mai tare. Îmi înfig unghiile în cotierele scaunului, respir prelung de mai multe ori, căutând să invoc imagini ale paradisului, şi îi invidiez pe toţi cei care râd şi privesc afară.

Aş vrea să salut Manhattan-ul şi să-i spun că-mi va lipsi, dar nu reuşesc să privesc în jos.

Stewardesele aduc în sfârşit ceva de băut, iar eu cer să-mi toarne un pahar de vin alb, care, la înălţime, are efectul unei lovituri de măciucă în moalele capului. Înghit şi două pastile de Valium. Îmi pun masca neagră pe ochi şi gata, mă las pradă unui somn mângâietor.

Ca să ademenesc somnul, îmi repet de nenumărate ori numele bărbatului iubit: EdgarEdgarEdgarEdgarDavidEdgar EdgarEdgarEdgarDav…

— Ei!… Dar ce chestie mai e şi asta? spun eu, luându-mi masca de pe ochi. Cum îşi permite mânzul ăla necopt la minte să intre în gândurile mele fără să bată la uşă?

Doamna aşezată lângă mine mă priveşte cu un aer întrebător.

— Edgar este un bărbat extraordinar, delicat, calm, plin de tact.

— Señorita, no le entiendo. (Domnişoară, nu înţeleg.)

— Da, aşa este, nu-l cunosc prea bine, dar nici el nu mă cunoaşte prea bine pe mine.

— ¿Habla español? (Vorbiţi spaniolă?)

— M-a susţinut, m-a încurajat să scriu, m-a protejat şi atunci am înţeles că mă îndrăgostisem de el…

— Estás loca… (Ce nebună…)

— …Până când, într-o zi, el a plecat pe neaşteptate la Edinburgh ca să rezolve nişte probleme cu editura, iar vecinii mei de apartament, Mark şi Sandra, s-au hotărât să se ducă să trăiască în Bahamas, cu fiica ei cu tot, şi eu am simţit că-mi cade cerul în cap de singurătate…

— Mi hermana se llama Carmela y vive en Puerto Rico… (Pe sora mea o cheamă Carmela şi locuieşte la Puerto Rico…)

— …Într-o seară m-am îmbătat criţă şi am căzut în râu, de unde m-au pescuit ca prin minune pompierii…

— …Y tiene una hija que se va a casar en Roma hoy, pero su futuro marido este un estúpido y además en gordo… (…Şi are o fată care se mărită la Roma, chiar azi, dar viitorul ei soţ e un bou, pe deasupra şi obez…)

— …Fosta soţie a lui Edgar a murit în acelaşi fel, a ieşit de pe drum cu maşina…

— ¡Y está convencida que lo ama! (Şi ea e convinsă că îl iubeşte!)

— Lui nu i-a convenit deloc când i-am spus asta, dar a înţeles după aceea gestul acela prostesc al meu şi mi-a cerut să vin să trăiesc împreună cu el…

— …Siempre le he dicho que se debería casar con un hombre de su propio país… (Mereu i-am spus să se mărite cu un bărbat din ţara ei…)

— … Şi eu am fost imediat de acord. Nu înţeleg de ce ar trebui să am îndoieli!

— … Porqué la vida es muy difícil y si no estás convencido de lo que haces, es mejor no hacerlo. (Pentru că viaţa e foarte grea şi, dacă nu eşti convinsă de ceea ce faci, e mai bine să te laşi păgubaşă.)

— … El este un om deosebit, mi-a împlinit visurile…

— … ¡Pero tú no estás enamorada! (Dar tu nu eşti îndrăgostită!)

— … Şi eu îl iubesc…

— ¡Si, ya… claro que no! (Nu eşti… se vede de la o poştă!)

Îmi pun din nou masca pe ochi şi, de data asta, adorm imediat cu capul pe umărul doamnei de lângă mine. Şi dorm până acasă.

Home sweet home.¹

Fiumicino, a cărui vânzoleală mă duce cu gândul la un cazinou uriaş.

Soare, cer albastru, oameni care nu-şi găsesc bagajele şi tata, care a venit să mă aştepte împreună cu noua lui soţie (de curând majoră).

El arată cu zece ani mai tânăr, parcă abia i-au dat tuleiele. În maşină, mă pun amândoi la curent cu ultimele noutăţi importante.

— CUM ADICĂ NU MAI EXISTĂ MAURIZIO COSTANZO SHOW? Vouă vă arde de glumă? urlu eu.

— Nu, nu mai este, l-au mutat pe canalul digital terestru, dar de ce întrebi?

— Nu ştii… am scris o carte şi eram convinsă că am s-o pot prezenta acolo…

— Ai scris o carte? chicoteşte tata.

— Da, ce-i de râs în asta? Am scris o carte care va fi publicată în Scoţia!

— În Scooooooţiaaaa? se aude ca un ecou vocea Laviniei.

— Da, ei bine, logod… adică editorul meu, pe care l-am cunoscut la New York, mi-a publicat romanul şi peste două săptămâni voi merge la Edinburgh ca să-l lansez.

— Aha, asta-i bine, face tata.

Nimic altceva? Doar „Aha, asta-i bine?"

Naşpa.

Bine, am să-l sun pe Edgar.

Telefon închis…

— Alo, iubitule, tu eşti? mă prefac eu că vorbesc. Daaa… totul este bine, sunt cu tata şi cu Lavinia… da, cred că am să plec peste două săptămâni… OK… ciao… ciao.

— Vasăzică ai un logodnic? Nu-i aşa că este de necrezut? spune tata.

— Dar de ce ar trebui să fie de necrezut? Am cumva şase braţe?

— Nu… doar că, uneori, eşti…, spune Lavinia, … cam ciudată…

— Aşa este, repetă după ea şi tata, încercând să-l ocolească pe unul cu scuterul, eşti ciudată!

— Ah, da? Ziceţi voi că sunt ciudată?

— Da, nu ştie prea bine omul ce vrei, te porţi ca o fetişcană, eşti simpatică, sigur că da, dar nu te porţi chiar ca o femeie în toată firea.

Fac bot imediat. Ce-aş mai putea face ca să-i văd mulţumiţi?…

… Îmi închipui cum aş arăta cu togă, în timp ce primesc Premiul Nobel pentru Pace…

— Buuuun, am scris un roman, am un logodnic care mă aşteaptă la Edinburgh, ce altceva ar mai trebui să fac?

— Ei, nu ştiu, o carieră solidă, de succes… nişte copii…

Ce rahaaat…

Ajungem acasă.

Bunica este cea care ne aşteaptă. E grozav de simpatică, nu s-a schimbat deloc, cu părul ei adunat impecabil la ceafă şi cu şorţul bine strâns pe talie.

— Am pregătit nişte brânzoaice cu parmezan cum îţi plac ţie, e bine?

O îmbrăţişez. Ce senzaţie grozavă, chiar miroase a bunică adevărată: un parfum amestecat de Cera di Cupra² şi apă de trandafiri.

— Cine ştie ce porcării oi fi mâncat pe acolo… cu hamburgerii ăia plini de hormoni… Dar este adevărat că în America toţi oamenii sunt nişte umflaţi?

Îmi dă să mănânc de parcă m-aş fi întors de la război şi, după brânzoaice, pârjoale şi prăjituri, nici nu mă mai pot mişca.

După ce se risipeşte euforia sosirii acasă, mă încearcă deja o senzaţie supărătoare, de parcă aş fi musafir acolo. N-am nimic de făcut. Sunt acasă, dar nu mă simt acasă.

Sufletul meu este o bucăţică aici, o bucăţică în America, o bucăţică în Scoţia şi, dacă David nu mi-ar fi răvăşit gândurile, acum m-aş simţi mult mai bine. Ce rost a avut, de altfel, sărutarea aceea de la aeroport? Ca şi cum ar fi servit la ceva…

Îl sun din nou pe Edgar.

— Alo.

— Ei, fetiţo, ce bine că te-aud! Nu mă mai sunai, eram chiar îngrijorat!

— N-am reuşit să prind un apel către tine; ştii, ne aflăm în Italia, unde suntem nevoiţi să ne lăsăm în grija şi la mila lui Padre Pio…

— Hai, lasă asta, când vii? Toţi cei de aici abia aşteaptă să te cunoască!

— Cât de curând, nu cred că o să rezist chiar două săptămâni, aşa cum îmi planificasem; pe aici lucrurile sunt prea perfecte pentru gusturile mele.

— Când te hotărăşti să pleci, spune-mi doar la ce oră soseşti!

— OK.

— Ciao, iubiţel!

— Ciao, ciao!

Îi privesc îndelung pe tata şi pe actuala lui soţie. Doamne, este o adevărată nebunie, nu-mi amintesc să-l fi văzut pe tatăl meu zâmbind decât într-o veche poză Polaroid de prin 1800, şi nici acolo nu sunt sigură că nu era vorba decât de un rânjet. Acum însă pare un băieţaş.

Seara mă culc în camera mea, aceeaşi din vremea în care mai locuia cu noi şi mama.

Pe perete sunt lipite două postere: unul cu Holly Hobbie şi unul cu o pisică atârnată de o creangă, exclamând Oh, shit!, pe rafturile bibliotecii au rămas câteva cărţi din liceu şi mai multe fotografii vechi cu mine şi cu prieteni de-ai mei, care acum probabil că sunt cu toţii căsătoriţi şi cu copii.

Mâine am să mă duc s-o salut pe mama, după care vreau să plec.

Doamne ajută s-o găsesc sănătoasă şi bine dispusă.

Mama îmi zâmbeşte şi pare bucuroasă să mă vadă.

De când s-a despărţit de tata, în viaţa ei nu a mai apărut niciun bărbat şi s-ar părea că mai trăieşte doar ca să se răzbune pe fostul soţ şi pe toate femeile lui (mai ales pe cele pe care le avea în vreme ce erau căsătoriţi).

Este femeia cea mai neliniştită şi mai plină de întrebări din lume. Nu mă întreabă nici măcar ce mai este cu mine, ce-am mai făcut, ci trece imediat la singurul lucru care o interesează.

— L-ai văzut pe taică-tu?

— Da.

— Şi cu cine era?

— Lavinia.

— Vai de mine, a devenit monogam.

— S-ar părea că da.

— Eu cred că n-o să dureze.

— Ah, nu? Dar de ce?

— Mi-a spus mie Rita, i-a făcut astrograma.

Doamne Dumnezeule atotputernic, nu crezi că m-ai pedepsit îndeajuns? Ce altceva mai vrei să-mi faci? Te rog mult, fă ca femeia asta să-mi spună că nu ea este adevărata mea mamă, ci că sunt fiica a doi chinezi pe care n-am nicio şansă să-i mai găsesc vreodată…

— Dacă poligamia ar fi fost o probă la Olimpiadă, tatăl tău ar fi câştigat medalia de aur!

— Mie mi se pare a fi un om cumsecade.

— Tu i-ai ţinut partea întotdeauna.

— Doar pentru că nu visez să-l ucid