Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Rețete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietății și fricii copiilor

Rețete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietății și fricii copiilor

Citiți previzualizarea

Rețete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietății și fricii copiilor

Lungime:
314 pagini
5 ore
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786067190922
Format:
Carte

Descriere

De același autor, bestsellerul Rețete de jocuri


Mulți părinți se simt neputincioși când copiii lor devin anxioși, mai ales când încercările de a-i liniști nu dau rezultat. Rețete împotriva îngrijorării oferă numeroase idei pentru a-i ajuta pe copii să se simtă în siguranță și plini de încredere. Autorul descrie cauzele și simptomele anxietății copiilor și explică modul în care copiii își pot depăși chiar și cele mai îngrozitoare frici, în cadrul unei relații în care iubirea și grija părinților se îmbină cu empatia, relaxarea și jocul. Pe lângă crearea și întreținerea conexiunii, tehnica așezării pe podea și cea a umplerii paharului gol, deja cunoscute, dr. Cohen ne oferă aici alte tehnici și jocuri pe care le veți găsi foarte folositoare: Numărătoarea inversă, Mâini-împinse, Sfoara sau Misiunea secretă sunt doar câteva dintre ele. „Aș vrea să încerc și eu asta!“ veți spune după ce veți termina de citit această carte.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786067190922
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Rețete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietății și fricii copiilor

Cărți conex

Previzualizare carte

Rețete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietății și fricii copiilor - Cohen Lawrence

www.youth.anxietybc.com.

Capitolul unu

Anxietatea în copilărie.

Alertă, alarmă, analiză și totul e-n regulă

Uneori reușim s-o convingem să încerce și ceva nou, dar alteori nu face decât să tremure și să plângă neputincioasă.

— Mama unei fetițe de șapte ani

FEȚELE ANXIETĂȚII

O zi obișnuită la bazinul din cartier e plină de lecții de înot și de întreceri de scufundări. Printre râsete, stropit cu apă și sporovăit, în fiecare grupă de copii există unul sau doi care se luptă cu o formă sau alta de anxietate. Probabil în seria celor mai mici, un băiețel de trei ani stă în poala mamei lui, cu degetul în gură, cu fața îngropată în fusta ei, în vreme ce instructorul încearcă, răbdător, să-l convingă să intre în apă. Într-o altă serie, o fetiță de șase ani intră fericită în bazin, dă din picioare, apoi izbucnește în lacrimi de mânie, când câteva picături de apă aterizează pe fața ei. În hol, un băiat de nouă ani se ceartă aprig cu mama lui: „Știi c-o să te distrezi bine de îndată ce o să înceapă ora ta de înot. Ți-a plăcut să înoți, săptămâna trecută. — „Vreau casă, urăsc înotul!

O fată de doisprezece ani își dă seama, când să execute scufundarea, că una dintre concurente este cea mai bună scufundătoare din grupa ei de vârstă. Se simte cuprinsă de trac și ezită, ratându-și scufundarea îndelung exersată.

Cel mai mic copil de la bazin este înfricoșat de despărțirea de mama lui, în vreme ce fetița de șase ani e speriată de senzația fizică a apei stropind-o drept în față. Băiatul de pe hol fusese dornic să înoate, când se gândise acasă la asta, dar s-a speriat și a încercat să evite bazinul, odată ajuns la ușă. Rușinat de frica lui sau probabil fără s-o realizeze, a acoperit-o cu mânie. Fata mai mare are o anxietate la execuție, marcată de întrebări de îndoială începând cu „și dacă": Și dacă greșesc? Fiecare dintre acești copii e anxios și totuși fiecare este altfel anxios.

Așadar, ce e anxietatea? O întrebare grea, pentru că folosim atât de multe cuvinte cu sensuri suprapuse ca s-o descriem. Anxietatea este uneori privită ca fiind mai ușoară sau mai vagă decât frica, dar atacul de anxietate este același lucru cu atacul de panică și poate fi foarte sever. Anxietatea poate fi o emoție, o stare fizică sau niște gânduri și credințe îngrijorătoare. Stresul se referă de regulă la anxietatea prelungită, în vreme ce temerile și obsesiile sunt tipare de gânduri anxioase. Obiceiurile nevrotice și compulsiile sunt comportamente anxioase. Frica și groaza sugerează anxietate extremă, dar acești termeni sunt, totodată, greu de definit. Majoritatea copiilor devin anxioși, când și când; alții sunt anxioși majoritatea timpului. Unii sunt anxioși și nici măcar n-o știu. E derutant! Va trebui să rămânem la indicații aproximative, în loc de definiție exactă.

Poate ați observat că definiția imprecisă pe care o dau anxietății nu e bazată pe o listă a tulburărilor anxioase. Aceasta din pricină că eu nu cred că diagnosticul este prea folositor în anxietatea copiilor. Mai degrabă, aș înțelege impactul anxietății asupra gândirii, corpului, emoțiilor, relațiilor și comportamentului copiilor. Antonimele îngrijorării, anxietății și fricii sunt la fel de greu de definit. Antonimul pericolului este siguranța, iar antonimul anxietății este certitudinea — sau este încrederea? Sau relaxarea? Care e opusul fricii? Neînfricarea, curajul sau calmul? Opusul îngrijorării este încrederea că totul e bine. Din nou, e derutant.

LATURA POZITIVĂ A ANXIETĂȚII

Indiferent ce cuvânt am folosi, de regulă ne concentrăm pe partea de suferință a anxietății, ce anume îi face pe copii nefericiți și pe părinți neajutorați. Dar anxietatea are și o latură pozitivă. În cantitate mică, e necesară pentru sănătatea noastră psihică, pentru succesul nostru în viață și chiar pentru supraviețuirea noastră. O doză sănătoasă de anxietate ne face să evităm pericolul, să luăm măsuri eficiente și să acționăm la capacitate maximă. Relaxarea completă nu e foarte utilă în activități care necesită agerime și control al mușchilor, cum ar fi să susții un test sau să te scufunzi într-un bazin. Anxietatea devine mai nesănătoasă când se manifestă prin frământare excesivă sau evitare excesivă, ca în cazul copilului anxios de la piscină.

Prea multă anxietate, și ești „bolnav de grijă". Prea puțină, și nu reușești să duci nimic la bun sfârșit sau nu îți iei precauțiile necesare. Avem nevoie de teamă când suntem în pericol, pentru că ea ne impulsionează să strigăm după ajutor, să fugim, să ne ascundem sau să ne luptăm din răsputeri. Bineînțeles, asta ajută numai când viețile noastre sunt cu adevărat în primejdie. Frica de un tigru care te urmărește e crucială pentru supraviețuire. Frica de un tigru la grădina zoologică e o exagerare. Frica de o poveste cu un tigru este cu adevărat exagerare.

Anxietatea sănătoasă ne împiedică, de asemenea, să acționăm imoral. Conștiința noastră folosește anxietatea ca pe un mijloc de a ne atrage atenția că o să dăm de necaz sau o să ne simțim vinovați, dacă facem ceva greșit din punct de vedere moral. Din nou, această anxietate poate scăpa de sub control, creându-ne vinovăție sau rușine și când nu am făcut nimic rău.

Nu avem timp să cântărim lucrurile cum se cuvine când suntem cu adevărat în pericol. Ne trebuie un sistem rapid, iar anxietatea este mai rapidă decât gândirea. Dacă ți se pare imposibil, amintește-ți că adesea ne simțim neliniștiți, înainte să știm de ce. Cu toții avem un pic de „simț de păianjen", superputerea eroului de benzi desenate Spider-Man, care ne avertizează când e ceva în neregulă mai înainte să avem timp să procesăm informația cu atenție. Spider-Man n-ar numi-o anxietate, dar la bază despre asta e vorba: un semnal să te uiți cu atenție în jur după primejdie și să te pregătești de acțiune. Anxietatea sănătoasă apare foarte rapid, își face datoria, apoi se dă deoparte, lăsând gândirea mai lentă și mai logică să preia controlul. Cu exces de anxietate, această parte rațională este împiedicată să se instaleze.

Prea multă anxietate nu ne omoară, numai că ne face nefericiți. Ei bine, nu ne omoară imediat. Stresul are efecte dezastruoase asupra sănătății, dar într-o situație periculoasă, e mai sigur să ai prea multă anxietate, decât prea puțină. De aceea, probabil, atâția copii au exces de anxietate. Ca părinte, e greu să ții balanța în echilibru. Vrem de la copiii noștri să se frământe îndeajuns pentru un test, încât să învețe, dar nu într-atât, încât să refuze să se ducă la școală. Vrem să-i vedem verificându-și tema de greșeli, dar nu să fie atât de perfecționiști, încât să-și zdrențuiască pagina de prea multe ștersături. Vrem să se spele pe mâini, dar nu câte cinci minute. Vrem să știe ce să facă în caz de incendiu, dar nu-i vrem preocupați de posibilitatea unui incendiu de fiecare dată când intră într-o clădire.

Mulți copii anxioși sunt îngrijorați că nu sunt deștepți, pentru că știu că acționează irațional câteodată. Eu întotdeauna le amintesc că nu înseamnă că ești prea deștept dacă nu ai deloc griji. Inteligența nu te scutește de emoții neplăcute. De fapt, mulți copii anxioși sunt foarte inteligenți — îți trebuie multă forță a minții ca să te gândești la lucrurile care-i îngrijorează pe ei! Copiii anxioși au nevoie să știe că au mare putere emoțională. E un lucru obișnuit ca vulnerabilitățile copiilor dintr-un domeniu să fie echilibrate de capacități într-altul.

M-am întâlnit, recent, cu părinții lui Constantine, un băiat cu o anxietate pronunțată. Ei l-au descris ca plin de imaginație, inventiv, vesel și amuzant, capabil de concentrare îndelungată — când nu era în starea de anxietate. Această listă de însușiri e chiar tipică pentru copiii cu anxietate ridicată. Părinții și profesorii lor spun adesea că sunt maturi pentru vârsta lor, precoce ca dezvoltare verbală, sensibili și capabili să relaționeze bine cu adulții. Noi îi încurajăm adesea pe copiii anxioși să-și asume mai multe riscuri în viață, dar partea bună e că nu va trebui să ne facem griji că vor căuta situațiile extreme și adrenalina.

SUFERINȚA CAUZATĂ DE ANXIETATE

Când anxietatea ajunge la un nivel prea ridicat, suferința poate fi intensă. Rob, un băiat de nouă ani, mi-a trimis un e-mail între ședințele de terapie: „În ultimul timp, am început să devin foarte îngrijorat de moarte și de faptul că uraganele vor ajunge și aici. Îmi e foarte greu să mă gândesc la altceva și am vrut să vă spun asta înainte de ziua de marți. Sunt foarte, foarte îngrijorat. Mă simt foarte încordat, pe dinăuntru. Am probleme să adorm și să mă bucur pur și simplu de viață. Aș vrea să existe o cale să se rezolve asta. Vreau să găsesc rapid o soluție. Mă puteți ajuta să găsesc vreuna?"

Anxietatea provoacă de la suferințe ușoare, moderate, la suferințe severe, și de la ocazionale la frecvente și la aproape constante. Suferința copilului anxios poate îmbrăca multe forme:

• Senzații fizice, cum ar fi bătăi puternice de inimă, respirație superficială, mușchi încordați, senzația de fluturi sau de răscolire în stomac, tremurături și transpirație, piele fierbinte sau rece.

• Urinare frecventă, tulburări gastrointestinale sau incontinență.

• Gânduri anxioase, convingeri pesimiste și îngrijorări. Și dacă se întâmplă ceva rău? Dacă măcar aș fi făcut-o (ceva) altfel. Știu că profesorul nu mă înghite.

• Ruminații, în care aceleași gânduri sau imagini sunt repetate la nesfârșit, fără să ia nicio hotărâre.

• Inflexibilitate cognitivă, care implică o frică de riscuri, evitarea a tot ce e nou sau o reacție intensă la schimbarea rutinelor.

• Ticuri nervoase, cum ar fi roaderea unghiilor, tragerea de păr, fâțâitul sau suptul hainelor.

• O stare emoțională de alarmă, teamă, panică, groază sau de a fi permanent în gardă.

• Spaime de anumite lucruri — reale sau imaginare — cum ar fi câinii, gândacii sau monștrii de sub pat.

• O tendință de a percepe lumea în general ca amenințătoare sau periculoasă.

• Evitarea a orice i-ar putea stârni frica sau anxietatea și o tulburare intensă când evitarea nu este posibilă.

• Tipare comportamentale precum timiditatea, agățarea de lucruri sigure, indecizia, perfecționismul, compulsivitatea sau o încercare de a controla complet mediul în care se află.

• Întețirea cererilor de liniștire, odată cu adâncirea sentimentului de disperare. Când liniștirea îi este oferită, totuși, adesea e respinsă.

Se poate vedea că anxietatea poate afecta atât corpurile copiilor, cât și gândurile, emoțiile, comportamentele și relațiile. Aceasta înseamnă că anxietatea fiecărui copil va arăta diferit și va fi simțită diferit.

Să luăm, de exemplu, reacția a doi copii, Mara și Cal, într-un cinematograf. Mara stă lângă părinții ei. Deodată, imaginea unui rechin umple ecranul, împreună cu o muzică înfricoșătoare. Mara simte puternice senzații fizice în corpul ei; aceasta e anxietate. Ea gândește: Trebuie să ies de aici și Dacă rechinul vine după mine? Aceste gânduri sunt anxietate. Ea dă fuga spre ieșire; aceasta este anxietate. Are probleme să adoarmă, în noaptea aceea, iar când o face, se trezește din cauza coșmarurilor — tot anxietate. Data următoare când familia ei se duce la cinematograf, ea nu mai vrea să meargă, chiar dacă înțelege că nu va fi niciun rechin în filmul de acum. Evitarea este de asemenea anxietate și se poate răspândi și asupra altor activități pe care Mara obișnuia să le placă.

Celălalt copil, Cal, cu un alt tipar de anxietate, stă în aceeași sală de cinematograf cu prietenii lui. Când apare rechinul, el strânge tare de brațele fotoliului, fără să-și dea seama că pulsul și respirația i-au luat-o la goană. Ca și Mara, Cal refuză să mai meargă la următorul film, dar nu e în stare să explice de ce. Respinge mânios ideea că ar fi anxios sau speriat. În loc de asta, spune că nu-i plac filmele, ceea ce îi nedumerește pe părinții lui, fiindcă știu că nu e adevărat. Cal devine mai agresiv și față de fratele lui mai mic, o manifestare obișnuită a anxietății și una care îi necăjește foarte tare pe părinții lui.

Suferința cauzată de anxietate se poate împărți în două mari categorii: nefericire și ratarea lucrurilor. Un coșmar este rău, dar la fel este și a rămâne acasă când toți ceilalți sunt la cinematograf. Nu ne place deloc să ne vedem copiii nefericiți, așa că spunem adesea: „Nu-ți face griji, nu e obligatoriu să mergi la film" (sau în apă, sau afară unde sunt gândaci, sau la școală). Dar asta îl lasă pe copil blocat în evitare, unde ratează experiențe importante. Evitând din ce în ce mai multe lucruri, copiii anxioși au viețile din ce în ce mai limitate.

Familiile care se luptă cu anxietatea s-au obișnuit cu ratările. Peste câteva luni de la primirea acelui bilet impresionant de la Rob, am primit un mesaj de la mama lui: „Rob a fost în tabără, trei săptămâni, vara asta! V-o spun pentru că o să înțelegeți ce mare realizare este". Într-adevăr. Mă încântă să văd deschiderea vieții copiilor, odată ce s-au eliberat din ghearele anxietății.

Uneori, anxietatea e evidentă. Însă ea poate afecta copiii în moduri foarte diferite, iar unii dintre copiii anxioși nu arată deloc anxioși. În schimb, s-ar putea arăta agresivi sau foarte nesuferiți. Un băiat pe nume Ralph avea mereu necazuri, pentru că, în timp ce alerga prin curtea școlii, dădea peste toată lumea, fără să-i pese. După ce se ciocnea de cineva, refuza să își ceară scuze, ceea ce i-a făcut pe profesorii lui să creadă că nu avea nici empatie, nici grijă pentru ceilalți.

După ce m-am întâlnit cu Ralph de vreo câteva ori, mi-a fost clar că avea destulă empatie. Problema lui era anxietatea. Îngrijorat că nimeni n-avea să se joace și cu el, alerga de colo-colo în timpul pauzei, incapabil să „citească situația socială ori să se alăture celorlalți în jocuri organizate. Se ciocnea de ceilalți pentru că evita contactul vizual. Când a lovit rău pe cineva și a fost forțat să-și ceară scuze, anxietatea socială l-a cuprins și mai puternic. S-a uitat în altă parte, zâmbind nervos, nefiind în stare să rostească „răspunsul corect cerut de la el. Tăcerea lui și rânjetul i-au înfuriat pe profesori și i-au îngrijorat pe părinții lui. Cei ca Ralph nu se potrivesc cu imaginea pe care o avem despre copilul anxios, care stă într-un colț, timid și rozându-și unghiile. Cu toate acestea, problemele lor sunt cel mai bine înțelese ca manifestări ale anxietății. Data viitoare când copilul vostru nu se poartă frumos, întrebați-vă dacă n-ar putea fi anxietatea de vină.

BĂIATUL ANXIOS

Suferința anxietății este atât psihică, precum și fizică. Multe dintre aspectele fizice apar de la schimbările în nivelul hormonilor din sânge și ale fluxului sangvin. Când percepem o amenințare, instantaneu ne pregătim să fugim ca să scăpăm teferi, să luptăm pentru supraviețuire sau să încremenim de spaimă. Hormonii și neurotransmițătorii ne invadează pentru a ne da agerime și putere, în vreme ce sângele e pompat cu putere de inimă spre mușchii interni și mușchii lungi din brațele și picioarele noastre. Mușchii se încordează, în vreme ce ritmul cardiac și respirația se accelerează. Pe de altă parte, digestia nu e atât de importantă, nici articularea cuvintelor sau mișcările fine ale mâinii. Așadar avem brusc mai puțin sânge trimis spre stomac, mâini, piele și orice altă parte a creierului care nu este necesară pentru supraviețuirea imediată. De aici senzația de fluturi în stomac, mâinile reci și pielea transpirată. Am putea avea, de asemenea, dificultăți cu limbajul, logica sau memoria.

Această cascadă de evenimente din corp nu ne ajută prea mult în majoritatea amenințărilor pe care le avem de înfruntat în lumea modernă, care nu implică pericolul fizic imediat. Suntem gata de acțiune, dar nu există niciun dușman sau prădător care să ne urmărească. În consecință, tensiunea se acumulează în corpul nostru. Și aceasta conduce la neastâmpăr, nervozitate, iritabilitate și agitație — toate făcând parte din chinurile anxietății.

Copiii sunt ușurați să afle că simptomele fizice ale anxietății lor au, astfel, o explicație. Știind aceasta, își pot accepta senzațiile, în loc să creadă că sunt semnale de pericol serioase sau o dovadă că sunt „țicniți". Aflând despre fluxul de anxietate din corp, pot, de asemenea, să înțeleagă de ce anxietatea poate fi atât de epuizantă.

Copiii anxioși sunt adesea șocați să afle că unii oameni chiar adoră aceste senzații fizice. Tata a descoperit asta pe când era un psihiatru anxios în armata SUA. Una dintre sarcinile lui era să intervieveze soldații care se oferiseră voluntar să intre la parașutiști. Tatălui meu nici măcar nu-i plăcea să vorbească despre săritul din avion, dar oamenii pe care îi intervieva găseau ideea palpitantă și incitantă. Unii au spus că nu simțiseră niciodată frică sau anxietate în viața lor. El i-a întrebat dacă simțeau că li se răscolesc măruntaiele, că le asudă palmele sau că le-o ia inima la goană. „Oh, da, au zis ei, „asta-i anxietatea? Eu credeam că e surescitare! Când adrenalina li se revarsă în sânge, căutătorii de senzații tari spun: „Mai vreau, în vreme ce oamenii anxioși spun „Scoate-mă de aici!

Mulți oameni anxioși trăiesc într-o stare de alarmă pe termen lung sau chiar constantă. Corpurile noastre, totuși, sunt făcute să experimenteze această stare de frică intensă în izbucniri rapide, nu pentru perioade lungi. Hans Selye⁶, pionier în cercetarea anxietății, a numit starea de anxietate prelungită reacția de stres, iar acum recunoaștem o gamă largă de tulburări — emoționale și fizice — cauzate de stres.

CASCADA ANXIETĂȚII CONTINUĂ

Anxietatea în cele din urmă le limitează copiilor activitatea școlară și interacțiunile sociale, pentru că atenția lor e perturbată de frământări și spaime. Copiii cu anxietate socială evită contactul vizual, ceea ce înseamnă că obțin mai puțină experiență cu prietenia. Rămân din ce în ce mai departe, în urma celor de vârsta lor, în ceea ce privește abilitățile sociale. Fiindcă anxietatea îi face să evite să se uite la fețele celorlalți, interpretează greșit sau nu observă indiciile sociale, de aici rezultând stângăcie și stinghereală.

Spre deosebire de singuratici, care sunt mulțumiți cu un minimum de contact social, copiii cu anxietate socială pot fi îndurerați de singurătate. În pofida faptului că tânjesc după prietenie, pot fi incapabili să-și facă prieteni. Nu-i ajută dacă le spui să se străduiască mai mult. Majoritatea copiilor anxioși se străduiesc extrem de mult și se simt rușinați de lipsa lor de încredere și de lipsa succesului social.

Ritualurile sau acțiunile compulsive ocupă din ce în ce mai mult timp din viața unui copil, ca în cazul unui băiat pe care l-am cunoscut eu, care avea în fiecare seară o stresantă rutină de două ceasuri, înainte de culcare. Mama lui trebuia să urmeze etapele în ordine, pentru a evita izbucnirile uriașe de emoții care puteau dura mai multe ore.

Ticurile nervoase, precum roaderea unghiilor sau sugerea cămășii, le pot atrage rușinea, stinghereala și respingerea socială. Unii recurg la ticurile lor nervoase pentru că se simt anxioși și au nevoie de o metodă de a se împăca și a se calma. Alții recurg la aceleași ticuri ca să nu se simtă anxioși. Câtă vreme sunt ocupați cu aceste ticuri, nu trebuie să-și trăiască anxietatea, deși aceasta e evidentă pentru oricine din afară.

Evitarea este o problemă centrală în anxietate și motivul sfatului familiar „Înfruntă-ți frica". Nu înseamnă că ar trebui să-i forțăm pe copii să-și înfrunte frica atunci când nu sunt pregătiți pentru asta. Este o cruzime să-i împingi pe copii în brațele fricii, cum este, de exemplu, să-l împingi pe un copil căruia îi e frică de apă în capătul adânc al bazinului, cu alternativa ori înoți, ori te îneci. O astfel de abordare adesea are efect contrar, creându-i o frică și mai mare, pentru că subminează simțul de siguranță al copilului și încrederea în adulți. Prin urmare, provocarea, în ceea ce privește evitarea anxioasă, trebuie făcută cu blândețe și cu mult sprijin emoțional afectuos.

Copiii cu anxietate pot deveni extrem de agitați, de regulă când nu mai pot ocoli ceea ce îi sperie. Un copil cu fobie de câini se va trezi, într-o bună zi, față în față cu un câine. Prima zi de școală sosește chiar dacă un copil anxios e pregătit sau nu pentru ea. Mulți părinți trăiesc împovărați cu groaza anxietăților acestea. Cum spunea o mamă: „Uneori reușim s-o convingem să încerce și ceva nou, dar alteori nu face decât să tremure și să plângă neputincioasă".

SISTEMUL DE SECURITATE: ALERTĂ, ALARMĂ, ANALIZĂ ȘI TOTUL E-N REGULĂ

Sistemul de securitate explică modul cum se declanșează anxietatea, cum este trăită, exprimată și încheiată. Când copiii simt o amenințare, un pericol sau o nevoie, plâng ca să atragă pe cineva care să-i apere și să le împlinească nevoile. Părinții și persoanele de îngrijire au două responsabilități. Prima este să se confrunte cu pericolul sau să răspundă nevoilor. A doua este să fie o prezență liniștitoare, astfel încât copilul să-și poată restabili sentimentul de siguranță. Sistemul de securitate devine mai complex pe măsură ce copiii cresc, dar continuă să urmeze aceeași secvență de la amenințare la siguranță.

Pentru a-ți pune propriul Sistem de securitate la lucru, încearcă acest exercițiu. Observă-ți starea emoțională curentă. Respiră adânc de câteva ori și limpezește-ți mintea. Acum o să-ți cer să faci ceva ce ți se pare un pic înfricoșător. Gândește-te puțin la ultima dată când ai fost speriat. Amintește-ți detaliile cât mai clar. Știu că e neplăcut, dar o să dureze ceva timp, până observi ce trăiești în mintea și în corpul tău. Acum alungă-ți imaginea aceea și concentrează-te asupra unei griji de viitor. Proiectează-te cât mai realist în imagini și gânduri care să reprezinte scenariul „și dacă".

Șterge-ți acele imagini din minte. Trage adânc aer în piept. Expiră încet, prelung. Ahhh! Continuă să respiri. Pune-ți palma sub buric și respiră, astfel încât mâna să se miște odată cu abdomenul, înainte și înapoi. Uită-te prin cameră, aici și acum. Observă dacă toate sunt bune în acest moment. Ai supraviețuit acelui lucru înspăimântător pe care ți l-ai amintit din trecut. În clipa aceasta, lucrul înfricoșător pe care ți l-ai imaginat nu se petrece.

Ai simțit vreo anxietate? Ai simțit o oarecare relaxare când ți-ai încetinit respirația? Dacă da, tocmai ai trăit toate fazele Sistemului de securitate: alertă, alarmă, analiză și totul e-n regulă.

Seria începe cu o stare relativ calmă și relaxată. Alerta activează sistemul la primul indiciu de pericol. Acest indiciu poate veni dintr-o amintire sau de la o imagine; nu trebuie să fie o amenințare curentă. Alarma este o stare anxioasă, cu toate gândurile și manifestările sale fizice. Analiza este evaluarea rațională a pericolului și a siguranței. Totul e-n regulă este semnalul pentru deconectarea sistemului de alarmă: A trecut pericolul, totul e bine, sunt în siguranță și pot respira adânc.

Dacă acest exercițiu te-a alarmat, sper că s-a sfârșit cu o reînnoită stare de calm. Poate dura un timp până ce corpul se calmează și trece din starea de hiperalertă și alarmă, pentru a trece apoi de la alertă la totul e-n regulă. Oamenii cu anxietate crescută tind să fie în alertă intensă tot timpul. De asemenea, au un sistem de alarmă deosebit de sensibil. Nu întotdeauna analizează situația cu acuratețe și au nevoie de un timp mai lung să se calmeze sau să primească un semnal de totul e-n regulă. Dacă te simți încă anxios după acest exercițiu, acordă-ți mai mult timp pentru liniștire. Temporizarea este una din cheile transformării cu succes a anxietății.

Fiecare fază a Sistemului de securitate este crucială. Pentru a ne proteja de rău, o parte din mintea noastră trebuie să fie întotdeauna atentă la posibilitatea pericolului. Odată alertat, corpul are nevoie să reacționeze imediat, motiv pentru care nu putem scăpa pur și simplu de anxietate, la fel cum folosim antibioticele ca să eliminăm o infecție. Este nevoie ca sistemul de alarmă să se declanșeze la turație maximă pentru a ne pregăti pentru luptă, fugă sau chemarea în ajutor — însă numai dacă pericolul e real.

De unde știm? Pentru aceasta, e nevoie de un bun sistem de analiză. Analiza copiilor anxioși e deviată spre observarea unui pericol și acolo unde nu e. După cum am descris în Introducere, ei văd un al doilea pui de găină speriat oriunde s-ar uita. Copiii neanxioși fac analize mai obiective. Ei recunosc pericolul, dar pot aprecia, totodată, și evidența siguranței. Dacă nu e niciun pericol, au un semnal de totul e-n regulă destul de puternic, cât să le decupleze alarma și să reseteze sistemul.

Din nefericire, sunt multe moduri în care acest Sistem de securitate poate da rateuri. Copiii care pândesc continuu pericolul nu se bucură prea mult de viață și își limitează activitățile zilnice. Copiii a căror sensibilitate a alarmei este prea ridicată au reacții extreme la lucruri care nu sunt cu adevărat primejdioase, precum gânduri, sentimente sau o schimbare de plan. Copiii al căror semnal de totul e-n regulă e setat prea jos se chinuiesc mult până se calmează, odată ce anxietatea li s-a pornit.

Imaginați-vă doi copii, Ruby și George, care se bucură de o excursie prin pădure, într-o zi frumoasă. Deodată, văd un băț care seamănă cu un șarpe. George are o reacție dramatică. Copleșit de frică, o zbughește la fugă. Respinge sugestia tatălui său de a se întoarce și a se uita la băț, ca să vadă că nu e, de fapt, un șarpe. Tatăl lui îi spune să nu fie papă-lapte și amenință că n-o să-l mai ia niciodată în vreo excursie.

Ce s-a întâmplat aici? Alerta lui George a funcționat perfect, semnalând un potențial pericol. Apoi, însă, alarma lui a sunat prea tare și prea mult timp. Răspunzând alarmei, George a evitat „pericolul". Din păcate, evitarea lui George a însemnat că sistemul lui de analiză nu a putut să-și facă datoria. Nu avea nicio informație nouă pentru a formula o evaluare corectă. Prin urmare, n-a mai transmis semnalul de totul e-n regulă. Tatăl a încercat să-i dea el lui George acest semnal, dar n-a contat. Creierul anxios șovăie să creadă în semnalele de totul e-n regulă venite din afară, chiar dacă sunt de la o sursă de încredere. Tatăl lui, frustrat de nepriceperea personală de a-l calma pe George, și-a pierdut răbdarea și s-a enervat. Frica lui George a persistat. În următoarele excursii, a manifestat reacții

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Rețete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietății și fricii copiilor

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor