Școala Robinsonilor

I.

UNDE CITITOTUL VA AVEA OCAZIA, DACĂ VREA, SĂ CUMPERE O INSULĂ DIN OCEANUL PACIFIC

«Insulă de vânzare, Insulă de vânzare, cu bani gheață, cheltuielile pe deasupra, cea mai ofertantă și ultimă supralicitare!» repeta întruna, fără să-și mai tragă sufletul, Dean Felporg, comisarul evaluator al licitației, la care se dezbăteau condițiile acestei vânzări ciudate.

«Insulă de vânzare! Insulă de vânzare!» repeta cu o voce și mai răsunătoare, crainicul Gingrass, care se plimba încoace și încolo, în mijlocul unei mulțimi foarte agitate.

O mulțime într-adevăr, care se îmbulzea în sala mare a palatului de vânzări, de pe strada Sacramento, numărul 10. Erau, nu numai un număr de americani din statele California, l’Oregon, Utah, dar și câte un francez din cei care formează a șasea parte a populației, mexicani înfășurați în hainele lor tradiționale, chinezi cu tunici cu mâneci largi, pantofi ascuțiți și bonete țuguiate, indigeni din Oceania, chiar câțiva băștinași cu nume ca Picioare-Negre, Burți-Mari sau Capete-Plate, sosiți în grabă de pe malurile râului Trinité.

Ne grăbim să adăugăm că scena se petrecea la San Francisco, capitala statului californian, dar nu în epoca în care exploatarea noilor teritorii atrăgea căutătorii de aur din cele două lumi – din 1849 până în 1852. San Francisco nu mai era ceea ce fusese la început, un caravanserai, un debarcader, un han, unde dormeau o noapte cei agitați care se grăbeau spre câmpurile aurifere de pe versantul apusean al Sierrei Nevada. Nu, de vreo douăzeci de ani, vechiul și necunoscutul Yerba-Buena făcuse loc unui oraș unic în felul său, cu o sută de mii de locuitori, construit pe spatele a două coline, neavând loc destul pe plaja litoralului, dar pregătit să se întindă până la ultimele înălțimi din departare – în sfârșit, un oraș care a detronat Lima, Santiago, Valparaiso, toate celelalte rivale ale sale din vest, din care americanii au făcut regina Pacificului, «gloria coastei de apus»!

În ziua aceea – 15 mai –, era încă frig. În țara asta, supusă direct acțiunii curenților polari, primele săptămâni ale acestei luni amintesc mai degrabă ultimele săptămâni ale lunii martie din Europa Centrală. Totuși nu s-ar fi observat, în fundul sălii de licitații publice. Clopotul, cu dangătul său neîncetat, atrăsese acolo o mulțime de oameni și aerul încălzit de atâtea trupuri făcea ca picăturile de sudoare, pe care frigul de afară le-ar fi solidificat imediat, să curgă pe fruntea tuturor.

Să nu credeți că toți acești grăbiți veniseră în sala de „auctionsi¹" cu intenția să cumpere ceva. Aș spune chiar că acolo nu erau decât niște curioși. Cine ar fi fost atât de nebun, dacă ar fi fost destul de bogat, să cumpere o insulă din Pacific, pe care guvernul avea ideea ciudată de a o pune în vânzare? Se spunea că nu se va plăti prețul de pornire, că nici un amator nu s-ar fi lăsat prins în focul supralicitațiilor. Totuși, nu era vina crainicului public, care încerca să stimuleze negustorii prin exclamațiile și gesturile sale, și prin debitul reclamelor sale nerușinate, împodobite cu cele mai seducătoare metafore.

Se râdea dar nu se înghesuiau.

— O insulă! O insulă de vânzare! repeta Gingrass.

— Dar nu de cumpărat, răspunse un irlandez, căruia buzunarul nu i-ar fi permis să plătească un singur galet.

— O insulă care, la licitație, nu ar fi ajuns nici la șase dolari pentru un acru²! strigă comisarul Dean Felporg.

— Și care nu ar aduce nici o optime pentru un cent! ripostă un fermier gras, bun cunoscător al exploatațiilor agricole.

— O insulă care nu măsoară mai puțin de șaizeci și patru de mile³ de jur împrejur și două sute douăzeci și cinci de acri suprafață!

— Măcar este solidă? întrebă un mexican, un obișnuit al barurilor, și a cărei soliditate personală părea să fie foarte contestabilă în acest moment.

— O insulă care are încă păduri virgine, repetă crainicul, cu preerii, coline, râuri …

— Garantat? strigă un francez, care părea puțin dispus să se lase momit.

— Da! Garantat! răspunse comisarul Felporg, prea vechi în meserie ca să se emoționeze de glumele publicului.

— Doi ani?

— Până la sfârșitul lumii.

— Și chiar după aceea!

— O insulă în proprietate! reluă crainicul. O insulă fără niciun animal dăunător, nici fiare sălbatice, nici reptile!…

— Nici păsări? adăugă un glumeț.

— Nici insecte? strigă altul.

— O insulă celui care oferă mai mult! reluă amabil Dean Felporg. Hai, cetățeni! Puțin curaj cu buzunarul! Cine vrea o insulă în bună stare, aproape nefolosită, o insulă din Pacific, din acest ocean al oceanelor? Prețul de pornire este o nimica toată! La unsprezece sute de mii de dolari, dorește cineva?… Cine?… Dumneavoastră, domnule? Dumneavoastră de acolo … cel care mișcați capul ca un mandarin din porțelan?… Am o insulă!… Iată o insulă!… Cine dorește o insulă?

— Prezentați obiectul! spuse o voce, ca și cum ar fi fost vorba de un tablou sau de un vas de porțelan. Și toată sala izbucni în râs, dar fără ca prețul de pornire să fi crescut cu o jumătate de dolar.

— Prezentați obiectul! spuse o voce, ca și cum ar fi fost vorba de un tablou sau de un vas de porțelan. Și toată sala izbucni în râs, dar fără ca prețul de pornire să fi crescut cu o jumătate de dolar.

Totuși, dacă obiectul despre care era vorba nu putea trece din mână în mână, planul insulei fusese pus la dispoziția publicului. Amatorii trebuiau să știe la ce să se aștepte pe această bucată a globului scoasă la mezat. Nici o surpriză nu era de temut, nu era niciun inconvenient. Situarea, orientarea, dispunerea terenurilor, relieful solului, rețeaua hidrografică, clima, rețeaua de comunicații, totul era ușor de verificat dinainte. Nu se cumpăra mâța în sac, și mă veți crede când afirm că nu putea să fie o păcăleală privind natura mărfii vândute. De altfel, nenumăratele ziare din Statele Unite, atât cele din California cât și cotidienele, bi-săptămânalele, săptămânalele, cele bilunare sau cele lunare, revistele, magazinele, buletinele etc., nu încetau de câteva luni să atragă atenția publică asupra acestei insule, a cărei licitație fusese autorizată printr-un vot în congres.

Această insulă era insula Spencer, situată în Vest-Sud-Vestul golfului San Francisco, la aproximativ patru sute șaizeci de mile de țărmul californian, la 32°15’ latitudine nordică și 142°18’ longitudine vestică față de meridianul Greenwich.

Imposibil, de altfel, să imaginezi o poziție mai izolată, în afara oricărei mișcări maritime sau comerciale, cu toate că insula Spencer era la o distanță relativ mică și se afla, ca să spunem așa, în apele americane. Dar acolo, curenții regulați, mergând oblic de la Nord spre Sud, au format un fel de lac cu ape liniștite, care este desemnat uneori cu numele de «Turnanta lui Fleurieu».

În centrul acestui vârtej enorm, care curge în toate direcțiile, zace insula Spencer. De asemenea, se pot vedea puține nave. Marile rute ale Pacificului, care leagă noul continent de cel vechi, care duc fie spre Japonia fie spre China, toate se desfășoară mult mai la Sud. Vasele cu pânze ar găsi un calm nesfârșit pe suprafața acestei Turnante a lui Fleurieu, și vapoarele cu aburi, care taie scurt, n-ar avea nici un avantaj s-o traverseze. Deci, nici unele nici celelalte nu află de insula Spencer, care se ridică acolo ca vârful izolat al unuia dintre munții submarini ai Pacificului. Cu adevărat, pentru un om care voia să fugă de zgomotele lumii, căutând liniștea în singurătate, ce poate fi mai bun decât această Islandă pierdută la câteva sute de leghe de țărm! Pentru un Robinson voluntar, ar fi fost idealul! Numai că trebuia plătit prețul.

Și apoi, de ce voiau Statele Unite să se descotorosească de această insulă? Era un capriciu? Nu. O națiune mare nu poate acționa din capriciu ca un simplu particular. Iată adevărul: în situația pe care o ocupa, insula Spencer păruse de mult timp o stație absolut inutilă. S-o colonizeze ar fi fost fără un rezultat practic. Din punct de vedere militar, ea nu prezenta nici un interes, pentru că nu ar fi comandat decât o porțiune absolut goală a Pacificului. Din punct de vedere comercial, chiar insuficientă, deoarece cu produsele sale nu s-ar fi plătit valoarea navlului, nici la ducere nici la întoarcere. Să stabilești acolo o colonie penitenciară, ar fi fost prea aproape de țărm. În sfârșit, s-o ocupi pentru un anumit scop, era o treabă mult prea scumpă. De asemenea era goală din timpuri imemorabile, și Congresul, compus din oameni «eminamente practici», luase decizia să scoată insula Spencer la licitație – oricum cu o condiție, ca cel care o va adjudeca să fie un cetățean al Americii libere.

Numai că, nu se voia ca această insulă să fie dată pe nimic. De asemenea prețul fusese fixat la unsprezece sute de mii de dolari. Această sumă, n-ar fi fost decât o bagatelă pentru o societate financiară care ar fi pus în acțiune cumpărarea și exploatarea acestei proprietăți, dacă afacerea ar fi oferit câteva avantaje; dar, nu le vom repeta, nu oferea niciunul; oamenii competenți, nu făceau caz de această bucată separată din Statele Unite, mai mult decât de un ostrov pierdut în ghețurile polare. Oricum, pentru o persoană particulară, suma era considerabilă. Deci trebuia să fii bogat, pentru a-ți permite această fantezie, care, în niciun caz, nu putea să-ți aducă o centimă pentru un cent! Trebuia să fii chiar foarte bogat, căci afacerea nu trebuia să se facă decât cu bani gheață, «cash», după expresia americană, și e sigur că în Statele Unite, sunt rari cetățenii care au unsprezece sute de mii de dolari, ca bani de buzunar, pe care să-i arunce în apă fără speranța de a-i recupera.

Și totuși Congresul era foarte decis să nu vândă sub acest preț. Unsprezece sute de mii de dolari! Nici un cent⁴ mai puțin, sau insula Spencer va rămâne proprietatea Uniunii.

Trebuia să se presupună că nici un cumpărător nu ar fi destul de nebun pentru a da un asemenea preț.

Era, de altfel, spus în mod expres că proprietarul, dacă nu se prezenta niciodată niciunul, nu ar fi fost regele insulei Spencer, ci președinte de republică. Nu avea niciun drept să aibă supuși, ci numai concetățeni, pe care să-i numească în post pentru un timp determinat, fără a-i realege mereu. În orice caz, îi era interzis să prindă rădăcini de monarh. Uniunea nu ar fi tolerat niciodată fondarea unui regat, oricât de mic ar fi fost, în apele americane.

Această rezervă era poate de natură să îndepărteze câțiva milionari ambițioși, câțiva nababi defavorizați, care ar fi vrut să rivalizeze cu regii sălbatici din Sandwich, Marquises, Pomotou sau alte arhipelaguri din oceanul Pacific.

Pe scurt, dintr-un motiv sau din altul, nimeni nu se prezenta. Vremea trecea, crainicul își pierdea respirația ca să provoace licitația, comisarul evaluator își obosea vocea, fără să obțină un singur semn făcut din cap pe care acești agenți stimabili sunt atât de perspicaci să descopere, și prețul de pornire nu era nici măcar în discuție.

Trebuie spus, totuși, că dacă ciocanul nu era lăsat să se ridice deasupra biroului, mulțimea nu se lăsa așteptată. Glumeții continuau să se intersecteze, glumele poaste nu încetau să circule. Aceștia ofereau doi dolari pentru insulă, cu taxele incluse. Alții cereau bani pentru a deveni cumpărători.

Și mereu vociferările crainicului: «Insulă de vânzare! Insulă de vânzare!»

Și nimeni care să cumpere.

— Garantați că se găsesc «câmpuri⁵»? întrebă băcanul Stumpy, de pe strada Merchant.

— Nu, răspunse comisarul evaluator, dar nu este imposibil să fie, și statul dă cumpărătorului toate drepturile asupra acestor câmpuri aurifere.

— Există cel puțin un vulcan? întrebă Oakhurst, proprietarul de cabaret de pe strada Montgomery.

— Nu, nu este niciun vulcan, replică Dean Felporg; în afară de asta, ar fi mai scump!

Acest răspuns a fost urmat de un imens hohot de râs.

— Insulă de vânzare! Insulă de vânzare! urla Gingrass, ai cărui plămâni se oboseau de pomană.

— Decât un dolar, decât o jumătate de dolar, doar un cent peste prețul de pornire, spuse pentru ultima oară comisarul evaluator, și e adjudecat! O dată!… A doua oară!…

Liniște totală.

— Dacă nimeni nu spune nici un cuvânt, licitația va fi retrasă!…

O dată!… A doua oară!…

— Douăsprezece sute de mii de dolari!

Aceste cuvinte răsunară în mijlocul sălii, ca niște lovituri de revolver. Toată adunarea, o clipă mută, se întoarse spre îndrăznețul care aruncase acest număr… Era William W. Kolderup, din San Francisco.

1 Auctions-licitații (lb.engl.)

2 Unitate de măsură pentru suprafețe de teren egală cu aproximativ 4047 metri patrați.

3 1 milă = 1,609344 kilometri

4 A suta parte dintr-un dolar.

5 Se referă la cîmpurile aurifere.

II.

CUM S-AU ÎNCĂIERAT WILLIAM W. KOLDERUP DIN SAN FRANCISCO CU J.-R. TASKINAR DIN STOCKTON

A fost odată un om extraordinar de bogat, care număra milioanele de dolari cum alții numără miile. Era William W. Kolderup.

Se spunea că era mai bogat decât ducele de Westminster, al cărui venit se ridică la opt sute de mii de lire, și care poate să cheltuiască cincizeci de mii de franci pe zi, adică treizeci și șase de franci pe minut – mai bogat ca senatorul Jones, din Nevada, care are o rentă de treizeci și cinci de milioane –, mai bogat decât însuși Dl. Mackay, căruia, cele două milioane șapte sute cincizeci de mii de lire ale rentei anuale, asigurau șapte mii opt sute franci pe oră, sau doi franci și câteva centimi pe secundă.

Eu nu vorbesc de milionarii mărunți, ca Rothschild, Van Der Bilt, ducii de Northumberland, familia Stewart; nici de directorii puternicei bănci a Californiei și alte personaje cu rente bune din lumea veche și din cea nouă, cărora William W. Kolderup a fost în situația să le facă pomană. El ar fi putut să dea un milion, fără probleme, așa cum voi sau eu am da o sută de bani.

Acest speculator cinstit, a aruncat fonduri serioase, din bogăția sa incalculabilă, în exploatația primilor investitori din California. El a fost principalul asociat al căpitanului elvețian Sutter, pe terenurile căruia, în 1848, a fost descoperit primul filon. Din acea epocă, cu ajutorul norocului și a inteligenței, îl găsim interesat de toate marile exploatări din cele două lumi. El s-a aruncat apoi cu îndrăzneală în speculații din domeniul comerțului și industriei. Fondurile sale inepuizabile au alimentat sute de uzine, navele sale au exportat produsele în toată lumea. Bogăția sa a crescut deci într-o progresie nu numai aritmetică, ci și geometrică. Se spunea despre el ceea ce se spune în general despre acești «miliardari», că el nu-și cunoștea averea. În realitate, el o știa aproape până la ultimul dolar, dar nu se lăuda cu aceasta.

La momentul în care-l prezentăm cititorilor noștri, cu toată considerația pe care o merită un om cu «asemenea bază», William W. Kolderup avea două mii de agenții, repartizate în toate punctele globului; opt zeci de mii de angajați în diferite birouri din America, Europa și Australia; trei sute de mii de corespondenți; o flotă de cinci sute de nave care băteau neîncetat mările pentru profitul său, și el nu cheltuia mai puțin de un million pe an numai pentru timbre și plicuri de scrisori. În sfârșit, reprezenta onoarea și gloria opulentului Frisco – prescurtarea prietenoasă pe care americanii o dau în mod familiar capitalei Californiei.

O ofertă, aruncată de William W. Kolderup, nu putea deci să fie decât o ofertă dintre cele mai serioase. Prin urmare, atunci când spectatorii de la «licitație» l-au recunoscut pe cel care venea să supraliciteze, cu o sută de mii de dolari, prețul de pornire pentru insula Spencer, a avut loc o mișcare irezistibilă, glumele au încetat pe loc, glumele proaste au făcut loc interjecțiilor admirative, ovații au izbucnit în sala de vânzări.

Apoi această hărmălaie a fost urmată de o mare liniște. Ochii s-au mărit, urechile s-au ciulit. În ceea ce ne privește, dacă am fi fost acolo, nu ni s-ar fi oprit respirația, ca să nu pierdem scena emoționantă care urma să se deruleze, dacă un alt amator ar fi îndrăznit să intre în luptă cu William W. Kolderup.

Dar era probabil? Era chiar posibil?

Nu! În primul rând, era suficient să-l privești pe William W. Kolderup pentru a te convinge, că nu va ceda niciodată într-o chestiune în care ar fi în joc valoarea sa financiară.

Era un om mare, puternic, cu capul mare, umerii largi, membrele bine prinse de trup, scheletul ca de fier, bine înșurubat. Privirea sa blândă, dar hotărâtă, nu se pleca bucuros. Părul grizonat stufos în jurul craniului, bogat ca în copilărie. Liniile drepte ale nasului formau un triunghi dreptunghiular desenat geometric. Nu avea mustață. O barbă tăiată americănește, acoperea cu greu bărbia, iar cele două capete superioare se racordau cu buzele, și urcau spre tâmple formând niște favoriți cenușii. Dinți albi, aranjați simetric la marginile unei guri fine și strânse. Unul din acele adevărate capete de comandant,