Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Civilizații dispărute și secrete ale trecutului

Civilizații dispărute și secrete ale trecutului

Citiți previzualizarea

Civilizații dispărute și secrete ale trecutului

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
351 pages
6 hours
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786068566269
Format:
Carte

Descriere

Misterul stârnește uimire, iar uimirea îl face pe om să vrea să înțeleagă. – Neil Armstrong

Au existat cu adevărat Atlantida și Lemuria? Cine a construit piramidele și în ce scop? Cât de avansată era tehnologia culturilor antice?

La aceste întrebări și la multe altele cartea de față își propune să ofere răspunsuri prin intermediul unor adevărate autorități în domeniu.

Erich von Däniken, celebrul autor al bestsellerului internațional Amintiri despre viitor, examinează piramidele egiptene, studiindu-le implicațiile astronomice și mesajele pe care erau menite să le transmită.

Temerarul explorator al Americii antice, Frank Joseph, se ocupă de scandalurile arheologice și tentativele de suprimare a dovezilor, printre care „pierderea“ de către Muzeul Smithsonian’s a craniilor mayașe descoperite în insulele Aleutine.

Philip Coppens, unul dintre comentatorii seriei Ancient Aliens de la History Channel, explorează rețeaua celtică de drumuri care poate fi pusă în legătură cu o reproducere veche de 4 000 de ani a Atlantidei, realizată pe sol.

Savantul și exploratorul de mistere Oberon Zell-Ravenheart adună laolaltă Grădina Edenului, Arborele Vieții, marele potop biblic, încercând să descifreze misterul scufundării Lemuriei.

Marie D. Jones și Larry Flaxman explorează teoriile antice despre sunet și rezonanță și ipoteza folosirii acestora în construirea megaliților și a piramidelor, precum și în atingerea stărilor modificate ale conștiinței.

Jurnalistul Nick Redfern dezvăluie interesul stăruitor al autorităților SUA pentru trecutul nostru străvechi, misterele religiei și artefactele enigmatice.

Dovezi privind aceste mistere antice sunt pretutindeni – dacă știi ce să cauți.

Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786068566269
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Civilizații dispărute și secrete ale trecutului

Cărți conex

Previzualizare carte

Civilizații dispărute și secrete ale trecutului - Pye Michael

Prefață

Atlantida. Lemuria. Mu. Eden. Aceste nume celebre ne aduc în minte imagini fantastice: civilizații întinse pe teritorii uriașe, înfloritoare, idilice, cu clime utopice. Dar au existat ele oare? Comunitatea arheologică oficială vine imediat cu un NU hotărât. Dar tot mai mulți experți încep — adăugându-se la cei care se zbat de zeci de ani să se facă auziți — să declare că da, aceste locuri chiar au existat în realitate, într-o formă sau alta.

Lumea este și a fost dintotdeauna într-o permanentă schimbare. Nivelul oceanelor s-a ridicat și a scăzut de nenumărate ori de-a lungul mileniilor. Abia acum începem să înțelegem cât de mult ne va afecta modul de viață o schimbare, aparent nesemnificativă, a nivelului mărilor. Atunci de ce ne este atât de greu să credem că au existat pe vremuri vaste și glorioase culturi care s-au pierdut în negurile timpului și în apele unui uriaș potop? Cei mai mulți citează lipsa oricăror dovezi palpabile care să susțină această idee. Dar ei nu știu (sau refuză să accepte) că aceste dovezi există.

Culegerea de eseuri din cartea de față se ocupă de numeroasele probleme legate de aceste civilizații pierdute, inclusiv locuitorii lor, uneori niște uriași parcă veniți de pe altă lume, sau posibilul lor contact cu ființe avansate sau cu extratereștri, religiile lor și alte lucruri pierdute din trecutul pe care îl împărtășim cu toții.

Fără trecut, nu putem avea un viitor. Istoria devine mult mai importantă dacă știi cum să te uiți și unde să te uiți. Permiteți-le acestor experți să vă arate calea.

— Michael Pye și Kirsten Dalley,

octombrie 2011

Scandaluri arheologice

Frank Joseph

Adepții teoriei difuziei culturale cred că în Antichitate marinari din Lumea Veche au vizitat America și i-au influențat preistoria cu mii de ani înainte de 1492. Ei contrazic versiunea oficială privind trecutul, susținută de izolaționiștii culturali — arheologi aparținând curentului principal de opinie, care insistă că un asemenea contact nu a avut niciodată loc, pentru că nu există niciun fel de dovezi credibile care să-l confirme.

Scott F. Wolter este un geolog cu pregătire universitară; el este în același timp și președintele firmei American Petrographic Services din St. Paul, Minnesota. Firma lui are misiunea de a analiza materiale de construcție și a fost citată pentru excelenta competență profesională de către Asociația Americană pentru Acreditarea Laboratoarelor. Obiectul care ne privește pe noi între cele analizate de Wolter este o bucată de gresie de cam 100 de kilograme descoperită în septembrie 1898 de către un fermier imigrant din Suedia pe nume Olof Öhman în timp ce își curăța pământul de bolovani în Solem, un orășel agricol din Minnesota. Între rădăcinile unui plop mititel, de 30 de ani, el a descoperit o dală orizontală de piatră cu dimensiunile de 75 x 40 x 15 centimetri. Iar dala era acoperită pe față și pe una din laturi cu inscripții care aduceau cu scrierea runică. Öhman și-a dus descoperirea în orașul cel mai apropiat, Kensington, unde a fost expusă la banca locală. Foarte curios să cunoască adevărul în privința pietrei, Wolter a supus-o unei examinări științifice riguroase, în anul 2000. Inscripția de pe partea din față a dalei, tradusă din limba suedeză a Evului Mediu, spune:

Opt oameni din Götaland și douăzeci și doi de norvegieni în această călătorie de recuperare/achiziție departe spre apus de Vinland. Am avut o tabără la două [adăposturi?] preț de o zi de mers pe jos la miazănoapte de piatra aceasta. Într-o zi pescuiam. Când ne-am întors, am găsit zece oameni roșii de sânge și de moarte. Ave Maria. Izbăvește de cel rău.

Iar pe partea laterală a dalei sunt săpate cuvintele: „Sunt zece bărbați lângă malul mării, care au grijă de corăbiile noastre, o călătorie de paisprezece zile de la insula aceasta. Anul 1362¹.

Arheologii au declarat că este o farsă cusută cu ață albă, dar analize independente suplimentare, efectuate de Newton Horace Winchell, geolog care lucrează la Minnesota Historical Society, au confirmat că erodarea suprafeței pietrei arată că inscripția are o vârstă de aproximativ 500 de ani. „Ideea că aceste rune sunt autentice și datează din 1362 are o puternică susținere, a concluzionat acesta, „și prea puține sunt motivele să credem că ar fi o fraudă². Din păcate, acest raport a fost îngropat sub un potop de acuzații dure ale scepticilor, care au proclamat sus și tare că piatra este un fals ridicol.

Metode tehnologice de examinare mai avansate, capabile să confirme sau să infirme pentru totdeauna autenticitatea inscripției medievale, au apărut abia la începutul secolului XXI, când obiectul i-a fost încredințat spre analiză lui Scott Wolter. Acesta nu auzise în viața lui de Piatra cu Rune de la Kensington și îi era perfect indiferent de unde provenea aceasta.

Wolter a efectuat fotografii prin microscop, în lumină reflectată, apoi a luat un eșantion prin carotare, după care a folosit un microscop electronic. Aceste metode au evidențiat fără putință de tăgadă o eroziune sub-superficială, care necesită cel puțin 200 de ani pentru a-și face apariția. Altfel spus, Piatra cu Rune de la Kensington a fost îngropată cu cel puțin o sută de ani înainte ca Olof Öhman să o dezgroape. Iar analiza ulterioară a fiecărei rune în parte cu ajutorul unui microscop electronic cu baleiaj a scos în evidență o serie de puncte gravate în interiorul a trei rune care corespund literei „R". Aceste rune punctate, pe care nimeni nu le mai remarcase pe dală, mai pot fi găsite într-un singur loc din lume: pietrele funerare din secolul al XIV-lea din cimitirele de biserică din insula Götland, aflată în largul coastelor Suediei.

Piatra cu Rune de la Kensington are o inscripție cu o dată din secolul al XIV-lea, iar textul vorbește despre opt marinari din Götland. Fapt la fel de important, Wolter subliniază: „Runele medievale rare, numite «R punctat» au fost remarcate de specialiștii moderni abia în 1935. Și totuși ele au fost găsite pe Piatra cu Rune de la Kensington, descoperită în 1898. Interpretarea pe care o dau eu faptului: prezența «R-ului punctat» arată că inscripția de pe Piatra cu Rune de la Kensington nu a putut fi dăltuită decât în epoca medievală"³.

Piatra cu rune din Kengsington, expusă la Muzeul Pietrei cu Rune din Alexandria, Minnesota. Fotografie obținută prin bunăvoința revistei Ancient American; reprodusă aici cu permisiune.

Analize ultramoderne, efectuate la un laborator de înaltă ținută și într-un mediu complet controlat cu absolută rigurozitate științifică, de către un geolog cu pregătire universitară, au confirmat că Olof Öhman a descoperit o relicvă istorică datând din secolul al XIV-lea.

Poate o să credeți că dovada incontestabilă că exploratori nordici au ajuns în Vestul Mijlociu cu 130 de ani înainte de descoperirea oficială a Americii a fost primită cu entuziasm de către arheologi și a ajuns pe prima pagină în ziare. Dimpotrivă, presa locală i-a acordat recenzii indiferente, în vreme ce Scott Anfinson, geolog oficial al statului Minnesota și Russell Fridley, fost președinte al Societății Istorice din Minnesota, au luat peste picior analiza meticuloasă, declarând că Piatra cu Rune de la Kensington este „un monument al umorului de frontieră al scandinavilor"⁴.

Dat fiind că propunerea examinării de către confrații lui a fost respinsă, Wolter și-a întors atenția spre alt obiect, total diferit, dar la fel de dezavuat de persoane precum Anfinson și Fridley, în ideea de a arăta că Piatra cu Rune de la Kensigton nu este o anomalie, ci doar un element al unui corp de dovezi mult mai întins, care arată o prezență a vizitatorilor de peste mări în America precolumbiană. Obiectul ales de el a fost descoperit pe 14 februarie 1889, lângă râul Little Tennessee, în apropiere de confluența acestuia cu Bat Creek, la cam 60 de kilometri de Knoxville. La epoca respectivă, membri ai Proiectului Mound Survey al Biroului pentru Etnologie al Institutului Smithsonian efectuau acolo săpături la trei structuri funerare indiene, datate aproximativ în anul 100 d.H. Unul din aceste gorgane, cu un diametru de 9 metri și o înălțime de aproximativ 1,5 metri, conținea nouă schelete umane, alături de o mică masă contorsionată de metal, niște obiecte care aduceau cu niște brățări. Parțial ascunsă de partea din spate a craniului unui bărbat, o bucată de gresie roșiatică-maronie feruginoasă (conținând oxizi de fier), lungă de 11,40 centimetri și lată de 5,08 centimetri, conținând o inscripție din opt litere, a fost extrasă de către arheologul John W. Emmert.

Fiind descoperită și manipulată în condiții de absolut profesionalism, Piatra de la Bat Creek nu a avut soarta obișnuită a acestui tip de descoperiri; nu a fost nici decredibilizată, nici trecută sub tăcere. Dar nici nu a putut fi recunoscută drept dovadă a contactului cu alogenii în perioada precolumbiană. Așa că arheologii de la Smithsonian au presupus (încă o dată, fără cea mai mică dovadă) că inscripția ar fi fost copiată după un alfabet Cherokee inventat în 1821 de către Sequoyah, un bijutier argintar metis (persoană de rasă mixtă, de obicei jumătate european, jumătate amerindian). Drept care, Piatra de la Bat Creek a fost expusă ca atare timp de 80 de ani la Muzeul Institutului Smithsonian din Washington, D.C., până când Henriette Mertz, care lucrase ca decodificator la departamentul pentru criptografie al guvernului american, a remarcat că obiectul conține litere ebraice și că este expus incorect, cu susul în jos. Ea l-a contactat pe dr. Cyrus H. Gordon, renumit savant specialist în culturile și limbile antice ale Orientului Apropiat, care a confirmat originea semitică a inscripției.

Piatra de la Bat Creek din Tennessee, cu inscripție paleo-ebraică din secolul al II-lea d.H. Fotografie obținută prin amabilitatea revistei Ancient American. Reprodusă aici cu permisiune.

Inscripția, de la dreapta la stânga, spune: LYHWD (adică „pentru Iudeea). Gordon a remarcat că o literă deteriorată din stânga extremă este compatibilă cu litera ebraică Mem, caz în care inscripția ar fi LYHWD[M] („pentru iudei)⁵.

El a recunoscut tipul de scriere ca fiind similar cu literele de pe monedele emise în Iudeea în secolul al II-lea, situând prin urmare textul între anii 70 și 135. Acest interval de timp a fost coroborat prin analize separate, efectuate la mijlocul anilor 1970, când „cercetătorii au studiat și brățările din foiță de cupru descoperite împreună cu tăblița. Analizele lor au arătat că brățările erau făcute dintr-un aliaj de cupru și zinc folosit cu precădere în Imperiul Roman între anii 45 și 200 î.H."⁶ Ulterior, în 1988, fragmentele de lemn descoperite alături de inscripție au fost datate cu ajutorul carbonului-14, între anii 32 și 769 d.H.

În ciuda descoperirii de către instituții arheologice de prima mână ale epocii, în ciuda probității academice uriașe a tuturor celor implicați, în ciuda analizelor efectuate de specialiști cu pregătire universitară înaltă, Piatra de la Bat Creek a fost considerată drept un fals de către arheologii curentului academic principal. Aceștia au mers până acolo încât au fost dispuși să sacrifice pe unul de-al lor pe altarul „gândirii politice corecte": John Emmert, descoperitorul artefactului, a fost descris drept un alcoolic care a falsificat inscripția pentru a intra în grațiile șefului (apropo, acuzație emisă abia în 1970) — în mod evident, o încercare lipsită de orice bază, plină de răutate, de a discredita munca dr. Gordon⁷. Ei au continuat să susțină că inscripția era scrisă în silabarul inventat de Sequoyah pentru limba Cherokee, până când au fost obligați să recunoască, în 2004, că textul este într-adevăr scris în ebraica din secolul al II-lea. Dar tot au refuzat să recunoască originile ei precolumbiene. Noul lor argument este că Piatra de la Bat Creek trebuie să fi fost gravată de niște francmasoni în secolul al XIX-lea. Dar scepticii nu au fost în stare să spună cine ar fi putut fi acești francmasoni experți în paleo-ebraica secolului al II-lea.

Deși orice persoană obiectivă nu poate decât să respingă scepticismul oficial ca fiind complet irațional, Scott Wolter era decis să supună Piatra de la Bat Creek celei mai riguroase examinări științifice din întreaga ei existență plină de evenimente. Între 28 mai și 29 iunie 2010, asistat fiind de dr. Barbara Duncan, Director pentru Educație al Muzeului Indienilor Cherokee, el a efectuat un set de analize asupra artefactului, aflat în împrumut perpetuu la Muzeul McClung din cadrul campusului Universității Statului Tennessee din Knoxville. Observațiile petrografice la microscop, în lumină reflectată, plus microfotografiile, au ajutat la analiza suprafeței pietrei. A urmat o analiză SEM (microscop electronic cu baleiaj). A fost folosit și un microscop Olympus SZX12 Zoom cu cameră digitală. Concluziile lui Wolter:

dat fiind că nu am observat în șanțurile inscripției niciun fel de argilă asociată cu gresia, de culoare portocalie, iar suprafața în ansamblu și marginile șanțurilor erau deja lustruite la momentul descoperirii, inscripția nu poate să fi fost produsă decât înainte de dezgroparea ei din gorgan de către John Emmert… Totala lipsă a reziduurilor de argilă-gresie din toate literele inscripției este consecventă cu prezența timp de multe sute de ani în pământul umed al gorganului, un amestec de cernoziom și argilă roșie dură… Piatra inscripționată și toate celelalte artefacte și rămășițe descoperite în colina funerară împreună cu ea nu pot fi ulterioare perioadei în care corpurile decedaților au fost înhumate în interiorul gorganului [în secolul al II-lea d.H.]⁸.

Autenticitatea Pietrei de la Bat Creek era dovedită științific. Scepticii erau reduși la tăcere; dar, ciudat, niciunul nu și-a exprimat dorința de a verifica personal concluziile analizelor lui Wolter și nici un au salutat acțiunea lui drept o ocazie proaspătă de a lămuri poate pentru totdeauna o controversă, indiferent care ar fi fost rezultatul.

Dacă Piatra cu Rune de la Kensington și Piatra Ebraică de la Bat Creek arată că un întreg evantai de culturi au avut un impact în America preistorică, această diversitate se manifestă cu toată puterea pe 5 octombrie 1877, când căpetenia Joseph a familiei Wal-lam-wat-kain, componentă a tribului Nez Percé, s-a predat unor unități ale Cavaleriei Statelor Unite, în nordul a ceea ce astăzi este statul Montana. În perioada de detenție, săculețul cu medicamente pe care îl purta la gât a fost furat. Săculețul conținea câteva obiecte simbolice, dar cel care a atras cel mai mult atenția soldaților a fost o tăbliță inscripționată din lut ars, de 2,5 pe 2,5 centimetri, conținând o scriere necunoscută. Întrebat fiind, căpetenia Joseph a spus că tăblița este transmisă de multe generații în familia lui, care o avea de la strămoșii lor albi. Căpetenia Joseph a spus că, multă vreme înainte, au venit în mijlocul strămoșilor lui oameni albi, care au învățat tribul multe lucruri⁹.

Obiectul a fost trimis la Muzeul West Point din New York, unde a fost depozitat de atunci încoace. La începutul secolului trecut, un asiriolog, profesor la Institutul de Orientalistică al Universității din Chicago, a examinat moștenirea ciudată a căpeteniei Joseph. Redactor al Journal of Near Eastern Studies, cu un doctorat obținut la Universitatea Johns Hopkins, Robert D. Biggs a declarat pe loc că inscripția este o chitanță în scrierea cuneiformă, consemnând primirea unui miel pentru sacrificiu pentru a sărbători promovarea unei femei numite Enmahgalanna la rangul de înaltă preoteasă a lui Nanna, zeul Lunii¹⁰.

Tăblița sumeriană a căpeteniei Joseph, aflată la Muzeul West Point din New York. Fotografie obținută prin bunăvoința revistei Ancient American.

Această zeitate lunară era venerată în sudul Irakului, unde templul ei cel mai de seamă a fost Marele Zigurat din Ur, cunoscut inițial sub numele de E-temen-nigur(u), sau „casa a cărei temelie inspiră groază"¹¹. Încă intactă, monumentala piramidă în trepte, construită din cărămizi arse la soare, avea inițial o lungime de 64 de metri și o înălțime de 33,5 metri. Profesorul Biggs a tras concluzia că tăblița lui Joseph a fost inscripționată de sumerieni aproximativ în anul 2042 î.Hr.

Faptul că aceste evenimente disparate, atât de fundamental izolate de mediul, de epoca și de cultura șefului de trib Joseph, au totuși legătură cu el prin intermediul acestei mici tăblițe pare incredibil; dar aflăm apoi că săculețul în care a fost găsită conținea cele mai prețuite posesiuni ale lui.

În mod tradițional, pungile cu medicamente „conțin obiecte care îi amintesc războinicului de acasă, de locul din care a venit"; exact așa descrie căpetenia Joseph pătrățelul cu cuneiforme¹².

Mai mult, Mary Gindling, autoare pe teme de istorie, subliniază următoarele:

Natura absolut banală a textului de pe tăbliță contrazice ideea de fals. Scrierea cuneiformă a fost descifrată abia în 1846, iar în 1877 procesul era încă foarte departe de a fi fost încheiat. Un falsificator ar fi trebuit să fie un ins cu o instruire foarte înaltă, familiarizat nu numai cu limba în sine, ci și cu formele tăblițelor inscripționate de scribii antici¹³.

Iar aceasta este foarte greu de crezut, practic imposibil, mai ales în America drumului spre Vest. Atunci, cum au putut niște marinari din Mesopotamia să navigheze jumătate de glob în timpul preistoriei noastre?

Răspunsul la această întrebare a fost parțial dat acum 33 de ani, când dr. Thor Heyerdahl a comandat în Irak vasul Tigris, o reproducere fidelă a vasului de trestie reprezentat în arta sacră sumeriană. Heyerdahl spera să poată dovedi că sumerienii posedau o tehnologie maritimă suficientă pentru a ajunge chiar și în valea Indusului, care, bănuia el, avea fundamentale legături culturale cu Mesopotamia.

Piatra Hearn din Georgia, cu un text traductibil din Sumerul mileniului al II-lea î.H. Fotografie obținută prin bunăvoința revistei Ancient American. Reprodusă aici cu autorizație.

Tăblițe din lut ars datând de la sfârșitul mileniului al III-lea î.H. fac referințe ambigue la călătorii oceanice ale unor vase sumeriene din trestie capabile să transporte 28 de tone de mărfuri.

La începutul primăverii lui 1978, Heyerdahl și echipajul lui internațional au navigat cu vasul re-creat după modelul antic prin Goful Persic până în Pakistan, apoi au intrat în Marea Roșie. Dar în zonă erau confruntări militare și li s-a refuzat intrarea în toate porturile, cu excepția celui din Djibouti. Frustrat, Heyerdahl și-a distrus vasul, numit Tigris, pe 3 aprilie, dându-i foc. Vasul a ars până la linia de plutire; timp de peste cinci luni, se dovedise o corabie capabilă să navigheze pe toate mările. Astfel, Heyerdahl a demonstrat remarcabila robustețe a vaselor construite de sumerieni din trestie. Călătoriile transoceanice erau posibile chiar în perioada în care tăblița de la gâtul căpeteniei indiene fusese inscripționată, la mijlocul secolului al XXI-lea î.H. Această tehnologie maritimă pare să explice nu numai moștenirea acestui obiect, ci și alte exemple de cuneiforme antice descoperite în America.

La scurt timp după apariția artefactului Cherokee, un arheolog, dr. Gunnar Thompson, a relatat că: „o tăbliță sumeriană cu scriere cuneiformă a fost descoperită alături de străvechi vârfuri de săgeți lângă Lexington, Georgia. Tăblița este din Ur-Nammuk, Irak, și datează din anul 2040 î.H". Adică același an cu obiectul căpeteniei Joseph¹⁴.

Gloria Farley, cercetătoare a difuziei culturale, a declarat că o anume doamnă Joe Hearn a făcut o descoperire asemănătoare:

În 1963, pe când săpa un nou răzor pentru flori pe pământul ei din nord-vestul Georgiei, nu departe de râul Chatahochee, lopata ei a atins o tăbliță mică, în formă de pastilă, din plumb… Inscripția cuneiformă, ne spune dr. Curtis Hoffman, descrie că un scrib numit Enlila știa că este în al 37-lea sau al 38-lea an al domniei regelui Shulgi din Ur, ceea ce, după știința noastră, s-a întâmplat în jurul anului 2040 î.H. Erau înregistrate niște capre și oi vândute, aparent transportate peste ocean, în America, pentru a fi sacrificate lui Utu, zeul-soare, și zeiței Lama Lugal¹⁵.

Datele corecte ale domniei lui Shulgi sunt 2029-1982 î.H. Totuși, artefactul Hearn din Georgia și tăblița căpeteniei Joseph — separate de multe sute de kilometri și descoperite la un interval de aproape o sută de ani — sunt datate la nu mai mult de 11 ani depărtare, susținându-și reciproc autenticitatea. Perioada lor comună aruncă o nouă lumină asupra apariției lor în America de Nord. Arheologii cunosc perioada ca fiind Dinastia a Treia din Ur, sau Ur III, dinastie sumeriană care a domnit în orașul Ur după câteva sute de ani de stăpânire a semiților. Shulgi a promovat o politică de expansiune, inclusiv cele mai întinse legături comerciale de care s-a bucurat Sumerul în toată istoria lui. Dacă au existat vreodată marinari ai acestei culturi care au navigat spre America, probabil au făcut-o în timpul acestei dinastii. Astăzi, Tăblița Hearn este proprietatea Colegiului LaGrange, cel mai vechi colegiu privat din statul Georgia, înființat în 1831.

O altă tăbliță cu cuneiforme din timpul Imperiului Neo-Sumerian a fost descoperită în 1978 lângă Quaker City, Ohio, de către un colecționar de vârfuri de săgeți indiene, care i-a prezentat descoperirea lui David Owen, specialist în Orientul Apropiat, profesor la Universitatea Cornell din Ithaca, New York. Owen a stabilit originea antică a tăbliței, care a fost scrisă „de către un bărbat numit Ur-e’e în luna lui Dumuzi (sfârșitul lui iunie) în anul (aproximativ 2030 î.H.) de când ensi (conducătorul) de la Karzida a urcat pe tron"¹⁶.

Inscripția încheie ciclul inaugurat de tăblița căpeteniei Joseph, făcând referire la Nanna, pentru că orașul Karzida era al doilea ca importanță printre credincioșii zeului-lună.

Ceea ce distinge aceste artefacte inscripționate cu cuneiforme este faptul că au fost identificate fără urmă de îndoială de arheologi oficiali, care au admis fără rezerve că toate cele trei tăblițe sunt sumeriene.

Uimitor, toți acești arheologi au presupus automat că artefactele au fost aduse în America de Nord de către colecționari contemporani, pentru că asemenea obiecte pur și simplu nu puteau să fi ajuns aici pe altă cale. Profesorul Owen sugerează că nu ar trebui să facem prea mare caz de descoperirea [de lângă Quaker City], dat fiind că „tăblițe de acest tip au fost vândute peste tot prin Statele Unite în secolul acesta [XX], ajungând în diferite locuri, inclusiv gropi de gunoi și talciocuri¹⁷."

Dar nu se explică originea tăbliței căpeteniei Joseph, care a ajuns la cunoștința publicului în anul 1877, cu mai bine de 20 de ani înainte de presupusul import de relicve sumeriene. Și nici Tăblița Hearn, dezgropată pe un teren aflat în proprietatea familiei descoperitoarei încă din 1850. Tăblița din Quaker City a fost excavată de la o adâncime de 60 de centimetri, împreună cu o mulțime de vârfuri de săgeți indiene — greu de confundat cu o jucărie pierdută la începutul secolului XX.

În plus, autorul prezentei lucrări a efectuat o exhaustivă căutare pe internet și nu a găsit nici urmă de vânzări de tăblițe cuneiforme autentice în Statele Unite la începutul secolului XX, după cum a afirmat Owen (din nou, fără dovezi). Ideea însăși că artefacte demne de muzee serioase din Sumerul antic ar fi fost vândute în număr mare publicului larg, ca guma de mestecat sau jucării de doi bani, este o idee absurdă. Profesorul Owen face fără să clipească o revelație stupefiantă: „Multe asemenea tăblițe Ur III au fost descoperite în Statele Unite, inclusiv unele dezgropate acum câțiva ani din ruinele unui bloc vechi de apartamente din Auburn, New York¹⁸." Totalul lui dezinteres pentru aceste descoperiri se baza pe presupunerea absolut nefondată că toate aceste artefacte sunt, fără excepție, importuri de la începutul secolului XX. Formația lui academică l-a programat să creadă că America a fost total lipsită de influențe externe înainte de Columb și de aceea mintea lui nu a putut accepta nicio altă explicație a apariției unor tăblițe sumeriene pe acest continent.

Dar nici grăbita lui expediere a semnificației artefactelor nu poate explica inscripțiile cuneiforme cu totul diferite din America de Sud.

În 1959, un muncitor constructor a dezgropat întâmplător un vas neobișnuit, pe proprietatea familiei Manjon, nu departe de ruinele pre-incase de la Tiahuanaco, localitate care a constituit capitala religioasă și administrativă a unui puternic stat, la aproximativ 70 de kilometri sud de La Paz. La prima vedere, vasul de ceramică arsă, de culoarea castanei, descoperit lângă Tiahuanaco, nu pare prea ieșit din comun. Are o înălțime de 6,1 centimetri și o lățime de 12,5 centimetri și este gravat peste tot cu motive zoologice și personaje antropomorfe, care intersectează două inscripții diferite. Una din aceste inscripții este total diferită de orice tip cunoscut de scriere, dar a doua este vizibil cuneiformă, lucru care nu a fost remarcat de membrii familiei Manjon. Magna Fuente („Fântâna cea mare") este acea parte a proprietății familiei în care a fost descoperit artefactul. Arheologul bolivian Don Max Portugal-Zamora a confirmat originea lui pre-incasă și a efectuat niște reparații minore.

Vasul a rămas în uitare timp de peste 40 de ani, până când, în decembrie 2001, s-a făcut o altă descoperire, din nou lângă Tiahuanaco, la mai puțin de șase kilometri vest de ruine, în alt sit arheologic pre-incas, cunoscut sub numele de Pokotia. În interiorul unui deal piramidal, o echipă de săpători condusă de un arheolog de meserie, Bernardo Biados, a scos la iveală o statuie de piatră de 160 de kilograme, înaltă de 1,5 metri și lată de 60 de centimetri, cu rupturi la picioare și la gât și cu trăsături faciale aproape complet erodate. Ea reprezintă un bărbat stând drept, cu brațele în lateral (coastele sunt indicate de patru linii de o parte și de alta a pieptului), cu o legătură de șolduri și cu benzi în jurul încheieturilor mâinilor. Acoperământul de cap este umflat și identic cu niște reprezentări similare, descoperire în curtea semi-subterană de la Tiahuanaco. Iar pe spate și pe partea din față a picioarelor i se preling simboluri de neînțeles, plus inscripții cuneiforme.

Buza interioară a vasului din La Paz, Peru, conține un text cuneiform în sumeriana antică. Fotografie obținută prin amabilitatea revistei

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Civilizații dispărute și secrete ale trecutului

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor