Încărcare
Găsiți următoarea book favorită
Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zileÎncepeți perioada gratuită de 30 zileInformații despre carte
Iluzia iubirii. De ce se întoarce femeia maltratată la agresorul său
Până la Celani David P.
Acțiuni carte
Începeți să citițiEvaluări:
Evaluare: 4.5 din 5 stele4.5/5 (11 stele)
Lungime: 321 pagini7 ore
- Editor:
- Trei
- Lansat:
- Jun 14, 2016
- ISBN:
- 9786067190946
- Format:
- Carte
Descriere
De ce atât de mulți bărbați le agresează pe femeile pe care le iubesc și, mai ales, de ce partenerele maltratate se întorc, totuși, la bătăușii lor? Să fie doar o consecință a diferențelor de gen? Sau doar un efect al „neputinței învățate“ și al terorii copleșitoare din sufletul victimei? Cu o experiență clinică de peste 25 de ani în psihoterapia persoanelor abuzate, David Celani evidențiază carențele teoriilor actuale asupra agresivității în cuplu și regândește, la un nivel mai profund, sensibila temă a violenței domestice.
Psihologul american aplică teoria relațiilor de obiect (Fairbairn), pentru a demonstra că femeile bătute se simt inconștient atrase de partenerii bătăuși. Această atracție paradoxală este explicată prin tulburările de personalitate care și-au pus amprenta asupra victimelor abuzate și neglijate în copilărie. Complementar, cartea analizează și personalitățile narcisice ale abuzatorilor care își acoperă teama de abandon prin controlul excesiv și brutal al consoartelor.
În fine, Celani oferă o serie de repere utile pentru psihoterapia pacientelor maltratate. Un tratament eficient va trebui să înlăture, cu mult tact, tiparele autodistructive ale victimelor, adică acele „patternuri“ bazate pe teama de abandon și pe fascinația față de promisiunea unei viitoare iubiri oferite de agresorul care pare să-și regrete fapta sau de noi parteneri la fel de violenți.
Informații despre carte
Iluzia iubirii. De ce se întoarce femeia maltratată la agresorul său
Până la Celani David P.
Evaluări:
Evaluare: 4.5 din 5 stele4.5/5 (11 stele)
Lungime: 321 pagini7 ore
Descriere
De ce atât de mulți bărbați le agresează pe femeile pe care le iubesc și, mai ales, de ce partenerele maltratate se întorc, totuși, la bătăușii lor? Să fie doar o consecință a diferențelor de gen? Sau doar un efect al „neputinței învățate“ și al terorii copleșitoare din sufletul victimei? Cu o experiență clinică de peste 25 de ani în psihoterapia persoanelor abuzate, David Celani evidențiază carențele teoriilor actuale asupra agresivității în cuplu și regândește, la un nivel mai profund, sensibila temă a violenței domestice.
Psihologul american aplică teoria relațiilor de obiect (Fairbairn), pentru a demonstra că femeile bătute se simt inconștient atrase de partenerii bătăuși. Această atracție paradoxală este explicată prin tulburările de personalitate care și-au pus amprenta asupra victimelor abuzate și neglijate în copilărie. Complementar, cartea analizează și personalitățile narcisice ale abuzatorilor care își acoperă teama de abandon prin controlul excesiv și brutal al consoartelor.
În fine, Celani oferă o serie de repere utile pentru psihoterapia pacientelor maltratate. Un tratament eficient va trebui să înlăture, cu mult tact, tiparele autodistructive ale victimelor, adică acele „patternuri“ bazate pe teama de abandon și pe fascinația față de promisiunea unei viitoare iubiri oferite de agresorul care pare să-și regrete fapta sau de noi parteneri la fel de violenți.
- Editor:
- Trei
- Lansat:
- Jun 14, 2016
- ISBN:
- 9786067190946
- Format:
- Carte
Despre autor
Legat de Iluzia iubirii. De ce se întoarce femeia maltratată la agresorul său
Mostră carte
Iluzia iubirii. De ce se întoarce femeia maltratată la agresorul său - Celani David P.
Purgatoriu
Prefață
Am făcut cunoștință cu relațiile umane autodistructive încă din perioada primilor mei ani de practică terapeutică. Zi de zi ascultam diverși pacienți descriindu-mi umilirea, respingerea și critica la care erau supuși de către membrii familiei pe care îi iubeau. Era dureros de limpede pentru mine că majoritatea problemelor întâmpinate de pacienții mei aveau la bază faptul că aveau nevoie de rudele lor apropiate și arătau loialitate pentru aceste rude de care erau respinși în repetate rânduri. Alți pacienți sufereau din aceleași cauze, dar într-o etapă diferită a vieții: erau atașați de partenerii adulți, adesea soți sau soții, care îi înjoseau, îi exploatau sau îi criticau. Pur și simplu nu puteam înțelege de ce pacienții aparent normali nu renunțau la aceste relații negative și autodistructive. Când, în sfârșit, i-am întrebat, fără menajamente, pe acești pacienți de ce refuză să renunțe la membrii familiei sau la parteneri și le-am sugerat să dezvolte relații noi în afara situației distructive curente, m-am lovit de cele mai multe ori de furie și de neîncredere. Acești pacienți îmi spuneau pe un ton moralizator că „sângele apă nu se face și că „familia
înseamnă un angajament „pentru totdeauna", indiferent de cât de rău va fi tratat un membru al acestei familii. Cu siguranță, am atins un subiect sensibil. Dependența de familie a pacienților mei era atât de puternică, încât atașamentul distructiv trebui se să fie raționalizat și apărat cu o fervoare aproape religioasă. Aceasta dovedea că ei nu puteau să piardă o relație fără a intra în starea de colaps psihic, în ciuda faptului că numeroase familii se comportau într-o manieră profund nesănătoasă și distructivă.
Câțiva ani mai târziu, am început activitatea dificilă de tratare a femeilor bătute, alături de ceilalți pacienți ai mei. Observasem deja că majoritatea pacientelor mele fuseseră abuzate fizic de mai multe ori în decursul vieții. Am descoperit că femeile bătute aveau povești de viață asemănătoare și că nu erau diferite, din punct de vedere psihic, de alți pacienți ai mei dacă luăm în considerare atracția și dependența de partenerii care le resping — cu excepția faptului că ele erau agresate fizic. Din nou, îmi era greu să înțeleg de ce aceste femei aparent normale s-ar întoarce la bărbații care le agresează.
Spre marea mea surprindere, pacientele mele bătute, deznădăjduite și în căutare de ajutor erau neîncrezătoare în încercările mele sincere de a le sprijini. În schimb, ele aveau încredere deplină în agresorii lor și erau ușor de păcălit de către aceștia. Aceste paciente păreau să aibă un radar interpersonal bine reglat care putea căuta și detecta singurul agresor posibil dintr-o încăpere plină cu bărbați sănătoși. Din nou, eram nepregătit pentru ceea ce observam; nu aveam nicio explicație pentru aceste situații, de vreme ce în pregătirea mea academică în domeniul psihologiei fusese ignorată aproape complet tema privind atașamentul inconștient față de partenerii abuzivi. În schimb, psihologia de popularizare părea că are un nou răspuns pentru femeile abuzate fizic și emoțional care erau incapabile să își părăsească partenerii adulți. Aceste relații erau descrise la nesfârșit în cărțile motivaționale, cu o mulțime de termeni noi, inventați (dar neexplicați), aici fiind incluse denumirile de: „co-dependență, „încâlcire afectivă
, „dependență de iubire și „atașament traumatic
.
Un moment important din cariera mea a fost marcat de descoperirea, în 1983, a operei lui W.R.D. Fairbairn, un psihanalist scoțian care a descris efectele neglijării și nesatisfacerii nevoilor de dependență asupra dezvoltării personalității copiilor. Am fost surprins să descopăr că lucrările sale despre structura și dezvoltarea personalității, care au fost publicate între anii 1940 și 1960, explicau exact de ce pacientele mele se întorceau din nou și din nou la cei care le înjoseau și le abuzau. Acuratețea și forța modelului lui Fairbairn izvorau direct din experiența sa dobândită în timpul activității depuse în orfelinatele publice, unde a observat reacțiile explozive ale copiilor în momentul în care erau separați cu forța de părinții lor. Această separare nu era considerată ca având o implicație psihică puternică în anii 1940, atunci când psihiatria era influențată de modelul freudian de dezvoltare umană. Marele avantaj al lui Fairbairn a fost că nu a permis ca formarea de psihanalist freudian să determine ocultarea a ceea ce a observat. Modelul său a fost construit cu grijă în jurul constatării că acei copii abuzați, neglijați și abandonați erau, în mod paradoxal, mai atașați de părinții lor decât copiii normali. Conform acestui model psihologic, evenimentele timpurii ale relației dintre bebeluș și persoana care îl îngrijește reprezentau piatra de temelie pentru dezvoltarea personalității copilului. Modelul de dezvoltare a personalității propus de Fairbairn descrie mecanismele interne importante pentru atașamentul copilului și devotamentul acestuia față de părinții care, în realitate, l-au maltratat și l-au neglijat. Această carte aplică principiile fundamentale ale lui Fairbairn referitoare la dependența din copilărie de părinții care îl resping pe cel mic la vârsta adultă, adică, într-o formă extremă, la dependența femeii bătute de agresorul ei. Astfel, eu dezvolt aici teoria psihanalitică modernă aplicând-o la scenariul abuzului domestic.
Au trecut trei ani de când am început să scriu prezenta carte și, în această perioadă scurtă, a început să se manifeste un interes enorm pentru scrierile lui Fairbairn. În octombrie 1996, a avut loc prima conferință din Statele Unite dedicată, în întregime, activității acestui pionier al psihanalizei. În ultimii trei ani, au fost publicate cel puțin zece cărți noi legate de Fairbairn, incluzând și două volume cu selecții din opera sa. Cum de s-a întâmplat ca deodată o teorie a personalității din anul 1940 să devină atât de populară? Răspunsul, pe scurt, este că modelul de dezvoltare a personalității al lui Fairbairn s-a vădit a fi mult mai precis decât modelul freudian existent. A trecut o perioadă destul de lungă până ce această realitate a fost acceptată din cauza rezistenței multor psihologi de orientare psihanalitică și a multor psihiatri care au rămas loiali ideilor freudiene. Mulți dintre aceștia pur și simplu au refuzat să acorde atenție operei lui Fairbairn, deoarece reprezenta o mare amenințare pentru modelul freudian. Cele două modele se exclud reciproc: adică fiecare are dreptate, dar nu amândoi. Voi descrie principalele diferențe dintre aceste modele în capitolul 1.
Astfel, o parte a acestei cărți descrie controversele dintre modelele explicative diferite, fiecare dintre acestea pretinzând că aduce lumină în dinamica și mecanismele care determină femeile să rămână în relații care le pun viața în pericol. Această controversă este extrem de importantă. Teoriile concurente organizează în mod diferit percepțiile asupra cazurilor noastre, iar modelul cel mai acceptat devine fundamental pentru tratament, pentru eforturile depuse, pentru prevenție și, în final, pentru politicile de intervenție socială.
Am transformat Eul uman în punctul central al acestei cărți, iar fiecare capitol urmărește aspectele diferite ale acestui influent construct psihologic. „Eul este un concept folosit pentru a descrie aspectele personalității umane ce conțin percepțiile și opiniile noastre și ale persoanelor din jurul nostru. Eul conține, de asemenea, o serie de emoții și abilități cognitive care, în condiții corespunzătoare de dezvoltare, se maturizează pentru a forma ceea ce noi numim funcționarea completă a personalității adulte. Capitolul 2 se concentrează asupra Eului uman din timpul copilăriei și descrie diversele comportamente parentale care pot împiedica dezvoltarea funcțiilor mature ale Eului. Capitolul 3 descrie, din punctul de vedere al comportamentului, efectele structurilor malformate și imature ale Eului. Acești indivizi cu structuri ale Eului insuficient dezvoltate sunt diagnosticați ca având tulburări de personalitate sau de caracter. Capitolul 4 se ocupă de două contribuții majore ale lui Fairbairn. Este vorba despre conceptele de „apărare morală
și „apărare prin clivaj, cele două mecanisme majore de apărare ce sunt folosite atât de adulți, cât și de copii pentru a rămâne atașați de părinții sau de partenerii frustranți. Capitolul 5 pune în practică întregul material din capitolele anterioare pentru a analiza „teoria ciclică a violenței
elaborată de Lenore Walker. Această teorie constă într-o descriere a celor trei etape reprezentative ale ciclului de molestare, aplicând principiile lui Fairbairn pentru a explica dinamica inconștientă din spatele fiecărui stadiu. În final, în capitolul 6, înfățișez programul terapeutic pentru femeile bătute, folosind un model conceput pentru întărirea structurii Eului victimei molestate.
Acest model se concentrează asupra implicării inconștiente, involuntare, a victimei abuzate și nu a fost aplicat până acum în cazul violenței fizice. Analiza structurilor Eului în cazul celor doi participanți din scenele de violență fizică oferă o înțelegere mai complexă a cauzelor abuzului fizic decât reușește teoria actuală. Această analiză descrie, de asemenea, tipurile de mecanisme psihice și de apărări dezvoltate numai în timpul copilăriei, și care reprezintă antecedentele tipice ale victimizării din perioada adultă. Realitatea tristă este că maltratarea (definită prin două sau mai multe incidente de abuz fizic) apare numai în cazul femeilor care au suferit de privațiuni semnificative în copilărie. Femeia adultă care este în mod repetat victima abuzului fizic este de fapt deprivată de două ori: o dată pentru că trăirile sale din copilărie nu i-au permis să dezvolte o structură sănătoasă a Eului și apoi pentru că aceasta o forțează să facă alegeri proaste în privința partenerilor.
Pentru acei cititori care caută vinovați, aceștia există din belșug, dar ei nu sunt victimele abuzului (și, paradoxal, nici agresorii). De vină este acea cultură care valorizează copiii prea puțin (și drepturile părinților prea mult) și care permite orbește continuarea maltratării și deprivării copilului. Și ne mai mirăm că victima, odinioară un copil, devine ori agresor, ori victimă a abuzului la vârsta adultă. Obiectivul meu este de a-i prezenta cititorului un model mai precis al scenariului maltratării, cu speranța de a încuraja implementarea unor forme mai bune de tratament și a unor politici sociale mai clare care să se concentreze asupra prevenirii acestor tragedii umane.
Mulțumiri
Realizarea acestei cărți a fost susținută de mulți prieteni și colegi. Mai întâi, îi acord cele mai calde mulțumiri profesorului Henry Grinberg care a folosit atât formarea sa în psihanaliză, cât și priceperea sa ca editor pentru a verifica o mare parte a manuscrisului. De asemenea, îi adresez mulțumiri profesorului George W. Albee care a susținut activitatea mea mulți ani și care a petrecut multe ore citind numeroasele variante ale manuscrisului. Îi sunt, de asemenea, recunoscător profesorului Robert Barasch, care a folosit abilitățile sale, atât teoretice, cât și editoriale pentru o mare parte a acestui manuscris. Îi mulțumesc și lui Gioia Stevens, de la Columbia University Press, care a avut răbdare și entuziasm pe parcursul proiectului. Și, în final, îmi exprim aprecierea față de soția mea, Veronica, care m-a susținut și încurajat în timpul acestor proiecte și al multor altora.
Introducere
America este contaminată de o epidemie de violență împotriva femeilor. Este posibil ca întotdeauna să fi fost astfel; totuși, până de curând această situație a fost ținută sub tăcere, deși mulți bănuiau care e adevărul. În data de 17 iunie 1992, publicația Journal of the American Medical Association a tras un semnal de alarmă către toți medicii americani pentru a avea în vedere criza cauzată de abuzurile fizice domestice care asaltează zi de zi spitalele de urgență din SUA. Rezumatul celui mai important articol din această revistă începe cu următorul enunț:
Informațiile adunate în ultimii 20 de ani indică faptul că violența fizică și sexuală împotriva femeilor reprezintă o problemă gravă. Majoritatea autorilor actelor de violență sunt partenerii acestor persoane sau membri ai familiilor lor care se presupune că ar trebui să aibă un rol protector (de exemplu, tată–fiică, iubit–iubită). Această violență conduce la apariția unor sechele pe termen scurt și pe termen lung pentru fetele sau femeile în discuție și le afectează starea de bine atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere psihic. (Browne 1992: 3184)
Articolul continuă descrierea numărului impresionant de mare de femei afectate de violența fizică și sexuală. Violența domestică nu este un fenomen izolat și nu se limitează nici la clasele socio-economice inferioare. Violența pe care o îndură aceste femei nu este ușoară, ci mai degrabă una brutală și recurentă:
Studiile confirmă acum că există o probabilitate mai mare ca femeile din Statele Unite să fie atacate, rănite, violate sau omorâte de un fost partener sau de partenerul actual decât de atacatori necunoscuți. Într-un studiu din anul 1985 despre cuplurile stabile, unu din opt soți a recurs la unul sau mai multe acte de agresivitate fizică împotriva partenerei, pe parcursul anului în care a fost realizat studiul. Aproape o treime dintre aceste atacuri presupuneau agresivitate severă cum ar fi: loviri, bruscări, bătăi, folosirea cuțitului sau a pistolului. Pe parcursul unei perioade de aproximativ douăsprezece luni, în Statele Unite, aproape două milioane de femei au fost grav atacate de către partenerii lor… Mai mult decât atât, este mai probabil ca victimele acestor acte de violență să mai fi fost atacate de persoane apropiate în ultimele șase luni, decât de către persoane străine. (Browne 1992: 3185)
În urma acestor afirmații se ridică, în chip de concluzie, două întrebări majore. În primul rând, de ce atât de mulți bărbați își atacă partenerele pe care se presupune că le iubesc? În al doilea rând, probabil și mai interesant, de ce femeile care sunt maltratate se întorc din nou și din nou în aceeași relație abuzivă? Această carte încearcă să ofere răspunsuri pentru cele două întrebări fundamentale.
Răspunsurile pentru aceste două întrebări nu sunt evidente pentru mulți dintre noi, membri ai aceste societăți, aici fiind incluși și medicii care tratează femeile abuzate și vătămate. Una dintre primele concluzii ale unui studiu publicat în același număr al revistei medicale mai sus-pomenite preciza că medicii care se confruntă cu pacientele bătute de către soții sau partenerii lor tratează numai rănile fizice ale pacientelor evitând o discuție deschisă despre sursa rănilor apărute. Motivele acestor evitări au fost puse sub egida „cutiei Pandorei".
În repetate rânduri, imaginea deschiderii cutiei Pandorei a fost folosită de medici pentru a descrie reacțiile lor la ideea de a discuta împreună cu pacientele lor pe tema violenței domestice. Metafora sugerează teama de a nu răspândi toate relele omenești. Examinând răspunsurile participantelor la studiu, aceste „rele se referă la „încălcarea zonei de confort
, „teama de a jigni, „neputința
, „pierderea controlului și „presiunea timpului
(Sugg și Inui 1992).
Autorii explică mai departe că mulți medici se identifică cu pacientele lor și le este greu să-și închipuie cum persoane din aceeași clasă socio-economică sunt victime ale violenței domestice. În plus, mai mult de 50% dintre medicii din același studiu au declarat că s-au abținut să discute despre violența în familie din teama de a nu ofensa pacienta prin încălcarea unui spațiu „privat". Alți factori care împiedicau medicii să discute cu pacientele privesc sentimentul de neputință în a face ceva pentru aceste femei și impresia lor că, indiferent ce-ar fi făcut, rezultatul ar fi depins doar de paciente. Adică, spre deosebire de majoritatea procedurilor medicale, unde motivația pacientului este irelevantă (cum ar fi tratamentul cu penicilină), ieșirea din situația de violență domestică ar presupune o participare activă din partea pacientei. În final, acești medici recunosc, de asemenea, că intervenția propriu-zisă ar presupune mult mai mult decât o examinare obișnuită de douăzeci de minute.
Dacă medicii evită și nu sunt pregătiți să gestioneze violența domestică, atunci la ce să ne așteptăm de la membrii obișnuiți ai societății? La fel ca medicii, noi toți întâmpinăm dificultăți în înțelegerea faptului că persoane ca noi ar putea fi victime ale violenței domestice. La fel ca medicii, nouă ne este foarte teamă să intervenim în viețile private ale altora și avem un sentiment de neputință atunci când suntem confruntați cu spectrul violenței domestice. Este o problemă complexă care vizează multe persoane, dar foarte puțini dintre noi avem instrumentele necesare pentru a-i veni de hac. Suntem sceptici în situațiile în care nu-i putem ajuta pe ceilalți decât în mod indirect. Tindem să evităm implicarea în acele situații care par a se repeta la nesfârșit și în care orice formă de ajutor este descurajată de pretenții exagerate, greu de satisfăcut. Intervenția în acest domeniu complex, înfricoșător și greu de crezut al violenței domestice consumă foarte multă energie și nu există nicio garanție că efortul depus va avea rezultate pozitive.
Am speranța că această carte le va fi de ajutor medicilor, furnizorilor de servicii din domeniul sănătății mentale și altor persoane care sunt interesate de domeniul psihologiei abuzului, prin furnizarea unor principii directoare de bază într-un limbaj pe care specialiștii și nespecialiștii îl pot înțelege. Obiectivul meu este de a reduce misterul, teama și deficitul de informații referitoare la fenomenul violenței domestice.
Paradoxul întoarcerii la partenerul agresiv
Aspectul cel mai complicat din scenariul abuzului se referă la întoarcerea frecventă a victimei la agresor, după ce aceasta a fost grav bătută. Misterul acestui comportament aparent irațional se diminuează dacă este înțeles ca făcând parte dintr-un evantai mai larg de comportamente similare, toate având legătură cu întoarcerea unei persoane la cei care maltratează (mai mult sau mai puțin) adică la cei care cauzează suferință. De exemplu, formele cele mai blânde ale acestui pattern de întoarcere la cei care ne dezamăgesc sunt descrise neîncetat în literatura din domeniul motivațional, în niște cărți extrem de populare, cum ar fi: Femei care iubesc prea mult a lui Robin Norwood1 sau Bărbații care urăsc femeile și femeile care îi iubesc de Susan Forward2 și Femei deștepte, alegeri prostești (Smart Women, Foolish Choices) de Cowan și Kinder. Acest proces repetitiv de întoarcere la persoana care a cauzat suferință apare sub o formă aparentă de romantism și iubire. Iar aceste cărți se concentrează asupra femeilor care se întorc la bărbații care le resping.
O formă secundară de întoarcere la „celălalt care ne-a cauzat suferință apare la „adulții–copii
de ambele sexe care au fost neglijați și abuzați în timpul copilăriei lor. Contrar așteptărilor noastre, acești „adulți" adesea îmbătrânesc fie locuind cu părinții lor, fie îi vizitează constant, în același timp neglijând sau evitând orice altă relație adecvată cu un adult. Aproape de neconceput, acești adulți (unii dintre ei pacienți de-ai mei) se întorc din nou și din nou la părinții care i-au neglijat în copilărie. Acești copii deveniți adulți se întorc la părinții care obișnuiau să îi abuzeze fizic și care și acum îi critică și îi denigrează fără oprire. Bineînțeles, nu toți copiii deveniți adulți, victime ale unor părinți abuzivi, și-au părăsit părinții pentru a se întoarce mai apoi la ei. Mulți dintre pacienții mei, având părinții decedați, reușesc să găsească indivizi noi, soți, prieteni sau rude, care să îi trateze tot la fel de rău ca părinții lor. Experiența mea ca psiholog m-a convins că cea mai mare provocare pentru persoanele cu trecut nesatisfăcător și disfuncțional este de a scăpa de persoanele apropiate care le-au frustrat în copilărie, sau, în alte cazuri, de a evita indivizii noi din viața lor care au aceleași caracteristici negative și distructive precum cele ale părinților care i-au frustrat și i-au privat de afecțiune. Tiparul de întoarcere din nou și din nou la părintele sau la partenerul care a cauzat suferință este modelul pentru întoarcerea la un partener care apelează la abuzul fizic. Aceste comportamente sunt identice, din punct de vedere psihologic, și diferă numai din punctul de vedere al gradului de severitate.
Această luptă fără sfârșit împotriva respingerilor suferite în copilărie și compulsia, care decurge în urma relației de respingere dintre copil și adult, de a se întoarce la persoanele care au cauzat suferință este un subiect ce nu se limitează numai la domeniul psihologiei. Romancierii au folosit, de asemenea, atașamentul copilului față de părinții abuzivi ca temă majoră a operelor lor, ca în cazul romanului Complexul lui Portnoy scris de Philip Roth. Acest roman se concentrează asupra agoniei nesfârșite trăite de protagonistul Alexander Portnoy în urma suferințelor cauzate de mama sa manipulatoare. Dacă privim cu mai multă atenție acest roman, observăm că Portnoy nu se poate elibera de sub influența exercitată de mama sa asupra vieții sale din cauză că aceasta este extrem de puternic internalizată în psihicul său.
O teorie privind întoarcerea victimei la persoana care a abuzat-o
Teoriile academice, în special teoriile psihanalitice, au un reprezentant care s-a zbătut să explice faptul că atașamentul persoanelor respinse față de cel care le-a cauzat suferință reprezintă o problemă esențială a sănătății mentale — iar aici ne referim la psihanalistul scoțian W.R.D. Fairbairn. El a lucrat din anul 1927 până în anul 1935 într-un așa-numit orfelinat public și a observat că acei copii care au fost obligați să se mute din familiile lor abuzive au rămas extraordinar de atașați de părinții lor, atât la nivel fantasmatic, cât și în realitate. Aceasta este o observație foarte greu de acceptat din partea celor care se așteaptă la efecte total opuse. Adică ne așteptăm ca acei copii care au fost bătuți sau abuzați să fie temători, ezitanți și nerăbdători să scape de părinții lor. Fairbairn era foarte interesat de acest atașament extraordinar și le punea întrebări copiilor despre abuzurile prezente în casele lor. A fost surprins să descopere că acești copii abuzați spuneau cu insistență că părinții lor sunt buni și că ei, copiii, sunt de fapt cei ce cauzează probleme familiei. Aceste două observații l-au determinat pe Fairbairn să construiască un model psihologic conform căruia tulburarea emoțională este cea care stă la baza atașamentului copiilor față de părinții lor abuzivi și neglijenți.
Este un drum destul de lung de parcurs de la situațiile întâlnite de Fairbairn în orfelinat până la femeile bătute din ziua de azi; totuși, acesta este domeniul dezvoltat în cartea noastră. Descoperirile și observațiile acestui psihanalist modest, dar eminent, vor oferi răspunsuri pentru maniera în care adulții de altfel „sănătoși" (atât bărbați, cât și femei) rămân și se întorc la relațiile abuzive (atât din punct de vedere emoțional, cât și fizic), chiar dacă sunt expuși neîncetat la un comportament violent care le cauzează suferință. Problematica abuzului domestic ține cumva de domeniul urgenței, iar cititorul dorește să primească o explicație chiar din primele pagini. În realitate, procesele psihologice care stau la baza specificității atașamentului uman față de cei care ne abuzează și ne înjosesc sunt complexe și există o diversitate de teorii care pretind că investighează cel mai bine această problematică. Este important pentru cititor să înțeleagă aceste teorii diferite și să examineze interpretările corespunzătoare ale comportamentului violent care există în relațiile dintre bărbați și femei.
Doresc să încep acest itinerar explicativ prin prezentarea unui exemplu reprezentativ de pacient care se întoarce necontenit la „ceilalți care îi produc suferință. Pacientul este de gen masculin, și am ales un bărbat pentru a ilustra faptul că întoarcerea la „celălalt
care cauzează suferință are loc, în aceeași măsură, la bărbați și la femei, dar și că aceste forme blânde de întoarcere la partenerii care resping sunt legate de întoarcerea victimei bătute la cel sau cea care a abuzat-o. Atunci când vom înțelege complet de ce John se întorcea în mod repetat la femeia care îl exploata, vom ajunge la o explicație viabilă pentru variațiile profunde pe aceeași temă: întoarcerea victimei bătute la agresorul ei.
John era un tâmplar în vârstă de 40 de ani care suferea profund. Copilăria sa timpurie petrecută într-o zonă rurală din New England fusese tristă și extrem de singuratică. Tatăl său fusese profesor la liceu și își petrecea majoritatea timpului liber închis în camera sa, ascultând operă. Mama sa era o femeie foarte frustrată și exigentă care îl folosea pe John ca „bărbat în gospodărie de când soțul ei nu mai era disponibil. Relația dintre John și mama sa nu era plăcută, deoarece el părea că nu face niciodată destul de multe pentru ea. Ajuns adult, el nu se căsătorise niciodată, ci, mai curând, intra în „relații
cu femei exigente. În timpul primei ședințe de terapie a descris dificultățile neîncetate pe care le întâmpina cu partenera sa, Sue, în case căreia locuia. John se plângea încontinuu că Sue este egoistă, că nu se gândește decât la ea și că este irațională, dar că îi era greu să o părăsească. Ea conducea cu succes o afacere proprie cu cai și dresaj. Avea doi copii din prima căsătorie, Toby de 14 ani și Jean de 16 ani, care participau activ la afacerea cu herghelia. Sue era plecată la fiecare sfârșit de săptămână, pentru a le prezenta caii clienților săi la tot soiul de evenimente. Jean era responsabil cu exercițiile zilnice și cu programul antrenamentelor, în timp de Toby se ocupa de curățenia din grajduri și de hrănirea celor doisprezece cai pe care îi aveau. Rolul lui John era să remorcheze caii la aproape fiecare sfârșit de săptămână către competițiile diverse, să-i pregătească pe cei expuși, să le comande hrana, să-i hrănească și să supravegheze restul echipei. Singura neconcordanță din acest scenariu era că John ura caii și îi era teamă de ei plus că el avea deja o afacere care avea ca obiect conceperea și realizarea mobilierului de comandă, care îi ocupa tot timpul. Avea impresia că nevoile lui erau absorbite de nevoile partenerei sale care îi conducea întreaga viață. În ciuda nefericirii produse de această situație, începuse să se obișnuiască, plătea jumătate din chirie, gătea pentru toată lumea și permitea ca afacerea sa de tâmplărie să fie pusă pe un loc secund. John venise în terapie deoarece această situație apăruse a treia oară în viața sa. Reușise, până la urmă, să fie atât de nefericit din cauza frustrării pe care o trăia, încât acum era dispus să riște să privească mai atent acest tipar împreună cu un observator extern.
John o întâlnise pe Sue prin intermediul fostei sale prietene Gail, care era un decorator de interior de succes și care îi amenajase casa lui Sue. În acea perioadă, John o ajuta pe Gail cu afacerea sa și venise la Sue acasă să îi monteze perdelele. John locuia cu Gail și cu fiica sa de trei ani și era din ce în ce mai supărat din cauza crizelor de nervi ale lui Gail și a amenințărilor din
Ați ajuns la finalul acestei mostre. Înregistrați-vă pentru a citi mai mult!
Pagina 1 din 1
Recenzii
Rafaela
This is a great book, full of valuable information, probably the best I ever read about the domestic violence and the psycho-dynamic of the abuse .Every page was worth-reading.
anca andronic
O carte minunată care prezintă pe înțelesul tuturor "crearea" victimelor și persoanelor abuzive pornind de la copilăria lor traumatică. Recomand cartea tuturor femeilor care au fost sau sunt in relații abuzive. Prezentarea detaliată a fiecărui element ce contribuie la dezvoltarea unor mecanisme de apărare ale acestor două categorii de persoane, cât și exemplele reale descrise de autor fac ca aceasta carte să fie ușor de citit și înțeles. Absolut necesară pentru înțelegerea abuzului și ce se află în spatele lui. Mă bucur mult că am reușit să o citesc, la recomandarea terapeutei mele.
Alexandra Ana
a book that explains very well childhood and parenting traumas apart from physical abuse.