Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Bucurați-vă de viață!

Bucurați-vă de viață!

Citiți previzualizarea

Bucurați-vă de viață!

Lungime:
639 pagini
14 ore
Editor:
Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9789737247810
Format:
Carte

Descriere

La Shouhuo, un sat uitat din munții Chinei, oamenii sunt fericiți. Numai că într-o bună zi de vară începe să ningă. Zăpada distruge recoltele și oamenii sunt amenințați de foamete. Dar prefectul Liu vine cu o idee salvatoare: să cumpere trupul îmbălsămat al lui Lenin din Rusia și să-l aducă pe Muntele Minunilor, urmând ca toți oamenii din județ să trăiască din banii proveniți de la turiștii care vor să viziteze mausoleul.

Pentru sătenii din Shouhuo începe astfel aventura vieții lor, care îi va purta pe culmile celebrității și ale bogăției și prin străfundurile negre ale suferinței provocate de semeni. Yan Lianke, unul dintre marii maeștri ai literaturii chineze de azi, oferă cititorului un tablou nespus de frumos al bucuriei vieții, în care încap deopotrivă o istorie a comunismului chinez și un eseu memorabil asupra naturii umane.

Editor:
Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9789737247810
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Bucurați-vă de viață!

Cărți conex

Previzualizare carte

Bucurați-vă de viață! - Lianke Yan

BUCURAȚI-VĂ DE VIAȚĂ!

Yan Lianke

Yan Lianke s-a născut în 1958 în provincia Henan, iar în prezent locuiește la Beijing. S-a format ca autor de texte propagandistice pentru Armata de Eliberare, dar a fost, la rândul său, „eliberat" din funcție din pricina sarcasmului cu care a atacat regimul comunist chinez în romanele Xia ri luo (1994) și Bucurați-vă de viață! (Shou Huo, 2004; Editura ALLFA, 2013). Geniul său satiric nu scapă cenzurii și face ca următoarele romane, Wei renmin fuwu (2005) și Ding zhuang meng (2006), să fie interzise în China. A primit nenumărate distincții literare, printre care prestigioasele premii „Lao She" pentru Bucurați-vă de viață! și „Lu Xun" pentru vasta colecție de nuvele intitulată Nian, yue, ri (2000). A fost nominalizat la Premiul Man Asian 2011 pentru Ding zhuang meng, iar în 2013 a intrat pe lista scurtă a Premiului Internațional Man Booker.

„Când nu voi mai putea vorbi cu nimeni, lăsați-mi pensula să mi se usuce în mână, și abia atunci o să tac cu adevărat."

Traducere din limba chineză de Roxana Rîbu

Cu o postfață a autorului


Această carte în format digital (e-book) intră sub incidenţa drepturilor de autor şi a fost creată exclusiv pentru a fi citită utilizând dispozitivul personal pe care a fost descărcată. Oricare alte metode de utilizare, dintre care fac parte împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială a textului, punerea acestuia la dispoziţia publicului, inclusiv prin intermediul Internetului sau a reţelelor de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme – altele decât cele pe care a fost descărcată – care permit recuperarea informaţiilor, revânzarea sau comercializarea sub orice formă a acestui text, precum şi alte fapte similare, săvârşite fără acordul scris al persoanei care deţine drepturile de autor, sunt o încălcare a legislaţiei referitoare la proprietatea intelectuală şi vor fi pedepsite penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.


SHOU HUO

Yan Lianke

Copyright © Yan Lianke, 2004

BUCURAȚI-VĂ DE VIAȚĂ!

Yan Lianke

Copyright © 2013 Editura ALLFA

ISBN ePUB: 978-973-724-781-0

ISBN PDF: 978-973-724-780-3

ISBN Print: 978-973-724-630-1


Redactare: Livia-Monica Grigore

Tehnoredactare: Liviu Stoica

Corectură: Anca Tach

Design copertă: Alexandru Novac


Editura ALLFA

Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3,

sector 6, cod 060512 – Bucureşti

Tel.: 021 402 26 00

Fax: 021 402 26 10

Distribuţie:

021 402 26 30; 021 402 26 33

Comenzi:

comenzi@all.ro

www.all.ro


Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

NOTA TRADUCĂTORULUI

Pentru Yan Lianke, însăși dispunerea textului în pagină este un fapt de stil. Prin urmare, din dorința de a fi cât mai fideli compartimentării originale a textului, am ales să nu intervenim cu note de subsol suplimentare. Pentru a da totuși niște lămuriri cititorilor, oferim mai jos un scurt tabel de echivalențe pentru o serie de unități de măsură care figurează în text:

1 fen = 3,33 mm

1 cun = 3,33 cm

1 chi = 33,33 cm

1 zhang = 3,33 m

1 li = 500 m

1 mu = 667 m2

1 ţin/jin = 500 g

Am optat pentru transpunerea acestor unități de măsură fără a face transformări și pentru că numerele lui Yan Lianke sunt, cu mici excepții, impare și chiar prime, contrar superstiției chinezești care consideră de bun augur numerele pare. Explicația oferită scurt de autor: numerele impare sunt mai serioase! De alt­fel, aceeași preferință pentru numerele impare stă la baza numerotării capitolelor și a notelor explicative intitulate „Pe firul vorbei. Probabil că există un tâlc profund al „numerologiei lui Yan Lianke ce așteaptă a fi cercetat mai în amănunt.

Limbajul utilizat de autor este, ca și lumea pe care o descrie, unul aparte. Poate din dorința de a surprinde un „spirit al locului", dar și artificialitatea limbii de lemn pe care o vorbesc guvernanții, Yan Lianke recurge adeseori la un limbaj dialectal aferent spațiului său natal (provincia Henan) și chiar la propriile invenții lexicale. Subtilitățile și extravaganțele lingvistice au ridicat dificultăți deosebite la transpunerea în limba română, autorul mizând deseori pe jocuri între mai multe sensuri. Cel mai elocvent exemplu este însuși titlul original al romanului, Shouhuo, despre care autorul spune că ar putea fi asociat unei largi palete de nuanțe, de la „bucuria vieții la „a îndura viața ca suferință. Am încercat de fiecare dată să surprindem în traducere cele mai sugestive înțelesuri, ținând seama de faptul că tocmai în pliurile lor stă ascunsă lama ascuțită a ironiei lui Yan Lianke.

ROXANA RÎBU

Cartea întâi

Rădăcinuțe

1

Vipie, ninsoare, razna

Ca să vezi, în plină vipie, pe o căldură de nu mai puteai trăi, s-a pus pe nins. Ninsoare în plină vară, vara lui cuptor!

Uite-așa, într-o noapte, iarna s-a întors iarăși printre noi. Într-o clipită, vara și-a luat tălpășița, toamna n-a mai ajuns acasă și iarna s-a și grăbit să le ia locul. Ca și cum ar fi luat-o razna, de parcă timpul s-ar fi prostit de-a binelea, l-au apucat pandaliile și alta nu, într-o noapte s-a stricat toată rânduiala, de parcă satul Shouhuo 1 ar fi fost moșia nimănui, și s-a pus pe nins cu fulgi mari, scoși din cuptor 3.

Grânele tocmai se copseseră. Dar uite că mirosul lor fierbinte care până mai ieri inunda aerul s-a îngropat sub stratul de zăpadă. Sătenii din Shouhuo 5, satul în care toată lumea huzurea, se culcaseră despuiați, pe caniculă, în paturile lor, fluturând care din frunze de brusture, care din evantaie de hârtie, fără măcar să se acopere cu un cearșaf. După miezul nopții însă a început deodată să bată un vânt câinos, și atunci, cu ochii mijiți, au tras care mai de care cearșafurile peste ei. Dar nici așa n-a fost de ajuns, căci simțeau cum frigul se strecoară prin țesătură și îi ciupește de trup, le înțeapă oasele, le pipăie ficații, așa că s-au ridicat din pat și și-au deschis în grabă lavițele din a căror bună rânduială au scos plăpumile groase. În zori, când să deschidă ușile, femeile au tras un strigăt:

— Ei, a nins, ninsoare de cuptor!!

Bărbații, și ei, deschizând ușile, au rămas așa, o clipă, locului, ca apoi să spună:

— Futu-i!! Ce zăpadă, iar o să facem foamea!

Copiii și pruncii, și ei, văzând ce și cum, s-au pus pe strigat:

— Ninge, ninge!

De parcă ar fi venit Anul Nou așa, peste noapte.

Prin sat, ulmii, salcâmii, plopii – toți erau albi de zăpadă. Iarna, doar crengile lor goale se îmbrăcau în alb, dar în ziua aceea, vară fiind, zăpada i-a prins bogat înfrunziți, albul acela se strânsese în ciorchini, de-i făcea să semene cu niște munți înzăpeziți, ca și cum copacii ar fi ținut pe creștete imense că­ciuli albe. Coroanele nemaiputând să țină așa o povară, zăpada se prăvălea cu un bubuit, ca și cum ar fi căzut din pod un sac de făină, împrăștiind, odată ajuns la pământ, stropi albi ca lumina.

Când a căzut zăpada lui cuptor pe țarinile dintre munții Balou, mult omăt a căzut pe întinderi 7, alb, ca de niciunde. Când zăpada lui cuptor a căzut peste holdele ce tocmai se copseseră, coamele și văile munților Balou s-au prefăcut în derdelușuri. Lanuri după lanuri de grâu s-au întins sleite la pământ, sub greutatea apăsătoare a zăpezii, unele spice ducând povara cocoșate, altele frângându-se pe loc, neputincioase, de parcă un viscol urlător ar fi înfiorat valea și câmpul, chircindu-le pe totdeauna sub cripta grea de nămeți. Dacă ai fi stat pe coama muntelui, întors spre valea cu ogoare, parcă ai mai fi putut simți un firicel de miros de grâu, ca fumul subțire de tămâie ce plutește în urma lințoliului de mort. Iată cum ninsoarea căzută în mijloc de vară fierbinte a făcut din tot locul o împărăție de zăpadă albă. Tărâmul neatins de nea.

Nu mai spun că ninsoarea căzută în satul Shouhuo în cea de-a șasea lună a anului 20 din ciclul guiwei, ori al 17-lea an, al dragonului, din ciclul gengchen, a fost considerat de toți sătenii și locuitorii zonei un adevărat dezastru natural.

Pe firul vorbei:

1 Shouhuo: în dialectul folosit în nord, în Henan, la populația Yuxi, la cei din munții Balou, shouhuo este un cuvânt întrebuințat adesea pentru a arăta bucuria, plăcerea, veselia, satisfacția pe toate planurile. În special la oamenii din Balou, acest cuvânt mai are și semnificația hazului de necaz, a râsului pe timp de restriște.

3 Zăpada lui cuptor: un regionalism, se referă la ninsoarea ce cade în acea perioadă a verii căreia i se mai spune „cuptor. Localnicii o numesc „zăpada lui cuptor pentru că, fie ea abundentă sau nu, tot în miez de vară fierbinte se numește că a căzut. Nu se întâmplă totuși frecvent să ningă vara, însă din analele locului am aflat că așa ceva se petrece cam o dată la 10-15 ani. Ba chiar au fost vremuri când astfel de ninsori în miez de vară s-au produs câțiva ani la rând.

5 Satul Shouhuo: se spune că satul Shouhuo există din vremea marii deportări în Shanxi, din vremea împăraților Hongwu și Yongle, din dinastia Ming, când s-a dat ordin ca, din fiecare familie de patru persoane, unul să rămână pe loc, iar din cele de șase, doi, și din cele de nouă – trei. Astfel, cam fiecare familie și-a lăsat acasă bătrânii și betegii, în vreme ce tinerii s-au așternut la drum. Cu miile erau mânați departe, zi de zi, iar vaietul și plângerea de pribegie nu conteneau. După un timp, văzându-se că oamenii încep să se împotrivească, a ieșit poruncă pentru cei ce nu voiau să se strămute: să se adune sub salcâmul uriaș din Hongdong în trei zile. Cei care nu se împotriveau trebuia să rămână la casele lor, așteptând poruncă nouă. Vestea s-a răspândit imediat, așa încât toți au dat năvală la salcâmul secular. Se spune că într-una dintre familii tatăl era orb de ambii ochi, fiul cel mare era paralitic, de când se născuse nu putuse sta pe propriile-i picioare, și atunci fiul cel mic, cu toată buna-cuviință, și-a pus părintele și fratele în căruț și i-a dus până la salcâmul uriaș din Hongdong, lăsându-i acolo, apoi s-a întors acasă așteptând ordinul de strămutare. Dar după trei zile, iată că sub salcâm se adunase la omenire câtă frunză și iarbă, așa că armata imperială i-a cam luat la goană, pe sutele de mii adunați sub salcâm i-au mânat în pribegie, în vreme ce pe oamenii rămași acasă i-au lăsat să rămână pe glia lor, să și-o lucreze. Marea deportare s-a făcut din rațiuni demografice, nu conta că-s care orbi, care ciungi, care bătrâni, femei sau copii – la urma urmelor, un om e un om. Dacă până și un bătrân orb de ambii ochi era pus să-și care în spate fiul paralitic...

Pe drum, fiul paralitic îi arăta tatălui orb încotro s-o ia, în vreme ce acesta îl ținea în spatele gârbovit, cărându-l înainte, cu picioarele lui strâmbe de ani, de ți se rupea inima privindu-i. Mergeau întruna, din zori și până-n noapte, nicicând nu se opreau, de la Hongdong, din provincia Shanxi, până la Yuxi, din provincia Henan, în munții Balou. Bătrânul avea picioarele învinețite și umflate, din tălpi îi șiroia sângele, în vreme ce fiului din cârca tatălui necontenit îi picurau lacrimi din ochi, de nu o dată s-a gândit că mai bine ar fi să-și pună capăt zilelor. În cohorta aceea rătăcitoare, cei din jur încercau din răsputeri să-i îmbărbăteze, să-i facă să-și țină lacrimile în frâu, iar de mila lor se tot rugau la cei ce porunciseră strămutarea să-i lase locului pe tată și pe fiu, oriunde ar fi, să-și vadă în tihnă de zilele care le-au mai rămas. Dregătorii, din rang în rang, s-au adresat maimarilor, până ce plângerea a ajuns la urechile dregătorului însărcinat cu strămutarea, Hu Dahai, care a răspuns mânios: cine va îndrăzni să cruțe pe cineva va fi ucis de îndată, iar toată casa lui va fi mânată ca turma de vite în pribegie.

Pe Hu Dahai îl știau toți, din Shandong, Henan sau Shanxi: că era de loc din Shandong, că pe la sfârșitul dinastiei Yuan fugise de foamete în Shanxi, că era urât la față, dar înalt, bine făcut, că era cam din topor, dar că ura nedreptatea, că era murdar și neîngrijit, dar cu o căutătură aspră, că ți-o zicea verde în față însă era iute la mânie și necruțător, că era puternic dar puturos, ce-i în gușă și-n căpușă, dar disprețuitor și nesuferit nevoie mare. Odinioară, când fusese cerșetor, oamenii îl goneau ca pe un demon, și chiar de-ar fi avut resturi să-i dea și lui, adesea nu-i lăsau nimic, iar de le apărea în prag când ei tocmai prânzeau, îi trânteau ușa în nas.

Într-o zi, când s-a dus să cerșească în Hongdong, în provincia Shanxi, lihnit de foame și uscat de sete, a văzut o casă mare, a unui om bogat, dichisită, cu poartă mare și împodobită, și s-a gândit că va primi măcar cât să se sature și el o dată, dar când a întins mâna să ceară, bogatul nu doar că nu i-a dat nicio fărâmă, dar, ca să-și bată și joc de el, a luat o turtă, și-a șters nepotul la fund cu ea și i-a aruncat-o câinelui, pe care l-a mai și asmuțit asupra lui. De atunci, Hu Dahai a prins o ură grozavă pe oamenii din Hongdong.

După aceea a plecat din Hongdong în Shanxi și s-a dus să cerșească în munții Balou, în partea de apus a provinciei Henan. Era ca vai de el, foamea se ținea scai de fiecare pas al său, mai-mai să cadă jos, grămadă. Deodată, a văzut într-o vale o căsuță prăpădită din stuf, în care nu era decât o băbuță care-și făcea ceva de mâncare, dar nu mai mult de-o turtă din ierburi și un terci din pleavă. Privind-o, a stat puțin pe gânduri, iar după aceea n-a vrut în ruptul capului să-i ceară, gândindu-se că, cine știe, poate și oamenii din Henan sunt tot așa de haini. Însă când să dea să plece, femeia l-a văzut și i-a făcut semn să se apropie, l-a așezat și i-a dat apă să se spele pe față, apoi s-a pus de i-a pregătit ceva mai de soi. După ce s-a ospătat, Hu i-a mulțumit cu cerul și pământul, însă bătrâna niciun cuvânt nu i-a spus. Căci, a aflat el pe urmă, era beteagă, și mută, și surdă, și pe deasupra slabă ca o creangă uscată.

Punând apoi în balanță bunătatea oamenilor din văile Baloului cu răutatea celor din Hongdong, a hotărât pe dată cui are să-i plătească și cui să-i răsplătească.

Curând după aceea, Hu a lăsat cerșitul și s-a înrolat în armata lui Zhu Yuanzhang, s-a remarcat pe câmpurile de luptă, unde-și tăia dușmanii ca pe holde, și așa a ajuns, din cerșetor, un mare erou care a pus umărul la făurirea dinastiei Ming.

În primul an de domnie, Zhu Yuanzhang n-a văzut decât urmările războiului, căci pretutindeni domneau haosul și vaietul, pe câmpuri năpădiseră mărăcinii, iar oameni mai vedeai doar ici și colo, așa încât l-a copleșit tristețea. În Câmpia Centrală războiul distrusese totul, leșurile celor uciși în bătălie zăceau în mormane, poporul se împuținase, așa că a hotărât să aducă oameni din alte părți ca să se apuce să lucreze ogoarele pline de spini. Împăratul a poruncit atunci să se strămute mulțimi de oameni și Hu Dahai a devenit dregătorul însărcinat cu această strămutare, așa că s-a și apucat să-i aducă pe cei din Hongdong, din provincia Shanxi, la câmpie. Așa a început marea migrație a oamenilor din Shanxi în Henan.

Firește, primul care avea să fie luat era chiar bogătanul care-și ștersese odrasla la fund cu turtița, pe care apoi i-o aruncase câinelui, el și toți consătenii lui din Hongdong, și era hotărât să nu-i cruțe nici măcar pe orbi sau pe șchiopi, toți până la unul trebuia să-și lase glia strămoșească și să se strămute aiurea, fie ei tineri ori bătrâni. Așa se face că, la deportarea din acel an, auzind că în turma aceea de oameni este un bătrân orb ce-și cară în spate fiul paralitic, nu doar că n-a avut nici urmă de milă, ținând doar ură în inima lui, dar a hotărât cu înverșunare să nu carecumva să-i cruțe și să-i lase locului pe cei doi. Așa că tatăl și fiul n-au avut încotro și au mers mai departe pe drumul nesfârșit spre zări străine, înghițindu-și durerea împreună cu lacrimile. După câteva luni, când mulțimea de pribegi a intrat în Henan prin munții Balou, tatăl orb ce-și ducea fiul în cârcă s-a prăbușit la pământ. Atunci unii dintre compătimitorii lor s-au dus iarăși cu jalba la Hu, să-i cruțe pe cei doi, dar pe când acesta se pregătea să-i taie, mânios, pe rugători, i s-a părut că o vede, în mijlocul lor, pe bătrâna mută și surdă care-l omenise cândva cu o masă de soi, și atunci, aruncându-și sabia degrabă, s-a dus de s-a înclinat în fața ei.

Văzând privirea rugătoare a bătrânei surde și mute din Balou, Hu Dahai nu doar că i-a lăsat să rămână locului pe tatăl orb și pe fiul lui paralitic, dar le-a lăsat și mulți bani, și chiar și soldați care să-i ajute, să le ridice case, să le curețe ogorul, să le aducă râul mai aproape, iar la plecare s-a întors către tatăl orb și fiul paralitic, dar și către bătrâna surdă și mută, și le-a spus:

— În valea aceasta a munților Balou, aveți apă din destul iar pământul este bun, aveți bani, aveți semințe, rămâneți deci aici și lucrați pământul, bucurați-vă de viață și huzuriți.

De atunci, valea aceea adâncă din inima munților Balou așa s-a numit, Valea Shouhuo, adică „a huzurului, „a bucuriei de viață. Auzind că un mut, un orb si un paralitic trăiesc acolo tustrei, ducându-și zilele ca-ntr-un palat ceresc, mulțimi întregi de oameni betegi din satele din jur, ba chiar și din tărâmurile mai depărtate, au năvălit într-acolo precum apele repezi ale râului umflat de ploi. Orbi, șchiopi, surzi, ciungi, pitici, neisprăviți, toți au ajuns acolo și au primit de la bătrâna mută câte o bucată de pământ, arginți îndestul, ducându-și zilele fără nicio altă nevoie, trăind împreună și înmulțindu-se, până s-a făcut un sat. Și chiar dacă beteșugurile lor s-au transmis mai departe, din generație în generație, sub oblăduirea pricepută a bătrânei, toți trăiau în îndestulare și huzur. De aceea, satul s-a numit Shouhuo, iar bătrâna a devenit sfântul strămoș al celor de pe acolo.

Asta-i legenda. Dar, cu toate că-i legendă, e pe buzele tuturor, și toți o știu.

În analele prefecturii Shuanghuai scrie însă că, deși se crede că ar avea o istorie îndelungată, nu există documente care să ateste că satul Shouhuo e mai vechi de o sută de ani. În plus, Shouhuo n-ar fi numai vatra în care mulțimi de oameni betegi și-au făcut sălașul, ci ar mai fi și un loc de seamă pentru istoria Revoluției, unde s-ar fi așezat și o femeie-soldat din regimentul patru al Armatei Roșii, pe numele său Mao Zhi.

Arhivele ne spun că, în toamna anului bingzi, regimentul al patrulea al generalului Zhang Guotao s-ar fi separat de ceilalți și de Marșul lor cel lung, și ar fi trecut mai departe, spre apus, dincolo de provincia Shaanxi. La început Zhang se temea că soldații răniți vor rămâne în urmă, ori, mai rău, că se vor întoarce la Yan’an și îl vor da în vileag că s-a separat de Armata Roșie. Așa că le-a dat ordin răniților să rupă rândurile și să se întoarcă la casele lor. Dar curând după ce acei soldați răniți ai Armatei Roșii și-au luat, înlăcrimați, rămas-bun de la scumpii lor camarazi de arme, s-au trezit față în față cu trupele Guomindangului, care i-au ucis pe aproape jumătate din ei, așa că n-au mai avut încotro și și-au lepădat uniformele, pornind mai departe, fiecare spre casa lui, deghizați în simpli țărani.

După cum mai spun arhivele, Mao Zhi era, de fapt, cea mai tânără femeie-soldat din Armata Roșie, și atunci când s-a înrolat nu avea decât unsprezece ani, iar când a plecat, cincisprezece. Mama ei își dăduse viața în timpul celei de-a cincea campanii de încercuire, așadar Mao Zhi devenise o orfană de război care nu știa decât că satul ei natal e undeva în provincia Henan, însă nu și anume unde. Tatăl ei fusese închis și apoi a murit în anul guihai, în 1923, în timpul marilor greve ale feroviarilor din Zhengzhou, așa că mama a luat-o pe când ea nu avea decât un anișor și s-a refugiat la revoluționari. Când a murit și ea, în timpul celei de-a cincea campanii de încercuire, Mao Zhi s-a alăturat foștilor camarazi ai răposatei sale mame, au intrat cu toții în regimentul patru și au început Marșul cel lung. Așa a ajuns ea soldat al Armatei Roșii. Pe când trecea peste crestele înzăpezite gerul i-a retezat trei dintre cele cinci degete ale piciorului drept, pe cel stâng și l-a rupt căzând într-o râpă, așa că de atunci nu s-a mai despărțit de cârje.

Când au primit ordin confidențial de la Zhang Guotao să se întoarcă acasă din nordul provinciei Shaanxi, mulți dintre sol­dații răniți au fost uciși, alții s-au pierdut, însă ea s-a ascuns într-o groapă ca să se salveze, și de atunci nu s-a mai regăsit cu ceilalți. A luat-o spre casă, cerșind pentru câte un bol de orez, până a ajuns în satul Shouhuo din munții Balou, unde a văzut că-s adunați toți ciungii pământului, așa că a rămas și ea acolo, devenind una de-a lor.

Arhivele mai spun că, deși nu avea nicio dovadă că făcuse parte din Armata Roșie, Mao Zhi era considerată de toți locuitorii satului Shouhuo, de toți oamenii din munții Balou și de toți locuitorii provinciei drept o luptătoare în Armata Roșie, o adevărată căpetenie revoluționară. Pentru muntenii din Balou, Mao Zhi era onoarea lor, viața sătenilor din Shouhuo avea un sens datorită ei, deși toți – sau mai bine zis fiecare – erau betegi într-un fel sau altul. În noua comunitate trăiau însă o viață frumoasă și împlinită, o viață bogată și fericită.

Pentru a-i completa biografia, arhiva din acea provincie adăuga la sfârșitul legendei personajului istoric care era Mao Zhi că ducea o viață îndestulată, tot așa cum și sătenii din Shouhuo o duceau într-un huzur. Așa că acel sat al huzurenilor cu adevărat își merita renumele.

7 Întinderi: regionalism, adică „peste tot, „în tot locul.

3

Sătenii din Shouhuo se apucă de treabă

Cerule, de șapte zile din ceruri ningea-ntruna. De până și soarelui îi pierduseră urma.

Șapte zile numărate de ninsoare a lui cuptor, asta chiar că numai vară nu mai era, ci iarnă în toată legea.

Când s-a mai rărit un pic ninsoarea, unii au luat nămeții în piept și s-au dus să-și strângă cumva grânele. Dar neputând să taie snopii ca odinioară cu secera, s-au văzut nevoiți să tragă spicele de mustăți afară din zăpadă și să le reteze scurt cu foarfeca, apoi să le îndese fie în coșnițe, fie în buzunare, și așa să le care după ei de la un cap la altul al ogorului.

Prima care s-a avântat între nămeți să foarfece la spice a fost Ju Mei, urmată îndeaproape de cele trei gemene 1 ale ei, cele trei junincuțe 3, rânduite frumos, ca florile grădinii, cu coșnițele și traistele și papornițele alături. Stânga și-o vârau prin plapuma groasă de zăpadă, apucau snopul și-l trăgeau afară la lumină, apoi cu dreapta retezau spicele.

Sătenii toți, bătrâni de zile sau încă necopți, nu mai conta că au sau nu lumina ochilor, că-s ciungi sau sprijiniți în cârje, în urma lui Ju Mei intrau adânc în țarina înzăpezită și forfecau la spice.

Privind de sus în valea largă albă de zăpadă nouă, sătenii din Shouhuo, ieșiți la câmp cu foarfecele-n mâini, arătau precum o turmă de oi mișcându-se încet, împrăștiate care-ncotro, iar pe priveliștea înghețată zgomotul ascuțit al foarfecelor clincănea sticlos ca gerul. Și clincănitul bântuia tot locul.

Lotul lui Ju Mei se strecura printr-o văioagă, pe-o parte curmat de stânca muntelui, pe alte două părți învecinat cu alte țarini, un capăt sfârșindu-se chiar în cărăruia care ducea spre Vârful Demonului. Câteva prăjini de loc, ba lin, ba rotund, ba în colțuri, dar cea mai mare parte drept și întins. Tong Hua, sora cea mare, era oarbă, nu o prea vedeai la câmp, ci mai degrabă stând pe-un scăunel în curticică și molfăind câte ceva, ba se mai ridica un pic de se ducea până la poartă, hai, cel mai departe în capul satului ori la pod. Oricum, oriunde s-ar fi dus, nu vedea decât un ocean de galben, ori când soarele era în toi parcă prindea un firicel de rozaliu pufos. Nu știa că e rozaliu, însă zicea că ce vede ea acolo e ca și cum și-ar trece mâna prin apele miloase. Ei, ce mai tura-vura, rozaliu, sau cam așa ceva. Nu știa ea nici cum e zăpada albă, ori cum e apa limpede, cum frunzele copacilor înverzesc în primăvară, îngălbenesc spre toamnă, iar de cum vine iarna se și fac albe ca mortul. Alde Ju Mei însă le știa pe toate acestea. Așa că celei mari nu-i revenea decât să se îmbrace, să mănânce, ce să-i pese ei de zăpada aceea a lui cuptor care-i potopise în miez de vară fierbinte. Celelalte surori, Huai Hua, a doua, Yu Hua a treia, si ultima, Musculița, înșiruite ca un cârd de găinușe, s-au dus în zăpadă ca puii după cloșca lor să adune grâna coaptă-n miez de vară. De fapt, lumea din jurul lor nu mai era deloc aceeași, ci cu totul nouă, nu mai era munte, nu mai era râpă, era doar un alb întins peste toată lumea lor. Doar râul din adâncul râpei se mai ducea ca odinioară limpede la vale, deși dacă priveai de sus îl vedeai ca pe un șerpoi negru și lucios. O dâră groasă de untdelemn negru. Toată lumea din familia lui Ju Mei, la arătare parcă la fel erau, înșirați pe prăjinile acelea de ogor, retezau cu foarfecele la spice, și dacă mâinile le erau roșii de înghețate, pe frunte se zărea o pojghiță subțire de sudoare.

Drept e că tot vară era.

Ju Mei mergea înaintea celor trei fete, fiecare cu rândul ei, de ziceai că a trecut pe acolo o combină, lăsând în urmă lanul secerat. Pe întinderea de zăpadă, pe unde trecuseră cu foarfecele lor, ziceai că s-au bătut cocoși sau câini. Câțiva vecini au venit și ei de la marginea ogorului și, văzând unul grămada mândră de spice adunată pe cărare, se întoarse spre mijlocul țarinii unde era Ju Mei și-i strigă:

— Tanti Ju Mei, vin și eu anul ăsta la mata să iau ceva se­mințe cu-mprumut?

Ju Mei întoarse capul și-i zise:

— Păi vino, numa’ să rămâie!

— Ei, dacă nu rămâne nu-i bai, mi-o dai pe una dintre fete de nevastă, îi răspunse acela.

La care ea numai râse pe-nfundate, dar nu zise nimic.

Atunci omul plecă, merse și el la țarina lui să-și tundă spicele de sub nămeți.

Toată latura aceea de ogor, așa plină de zăpadă cum era, zumzăia de roboteală. Chiar și cei orbi, câți erau în putere, puseseră osul la treabă. Văzătorii îi așezau pe o direcție, le puneau în mâini câte un snop, iar ei se apucau de forfecat înainte, până ajungeau la capătul cărării, apoi se întorceau și trudeau în continuare, și tot așa. Ciungii, paraliticii, chiar și ei erau acolo la câmp, întocmai ca întregii 5, se puneau pe sănii, tundeau un snop de spice, apoi își făceau vânt mai departe, lunecând de numa-numa! Parcă se mișcau chiar mai bine decât întregii. Ăia de n-aveau sănii ședeau pe niște rogojini și așa se împingeau înainte prin zăpadă. Muții și surzii își vedeau netulburați de treabă, neauzind, nevorbind, n-aveau la ce să se mai risipească, așa încât lucrau mai cu spor și mai degrabă chiar decât oamenii normali.

Pe la amiază, toată valea era înecată în mirosul reavăn al spicelor proaspăt tăiate.

Pe nesimțite, zăpada se împuținase.

Când Ju Mei și casa ei ajunseră la capăt cu răscolitul holdelor, văzură trei oameni stând pe cărare. Toți erau întregi. Și de la oraș. Cu mâinile pâlnie la gură, întorși spre câmpul de zăpadă, nu știu ce tot zbierau și strigau. Căci întinderea aceea de zăpadă absorbea zgomotele de nu se mai auzea mare lucru, ca și cum câte un fulg răzlețit de zăpadă ar fi căzut sorbit în gâtlejul fântânii. Ju Mei se îndreptă de șale și spuse curioasă:

— Ia vezi ce vor ăștia!

Dar nici nu termină bine vorba și, înainte ca Huai Hua să se pună în mișcare, o și văzu pe Musculiță că zboară, cam ca o muscă adevărată, peste întinderea de zăpadă.

Huai Hua atunci îi zise:

— Măi, Musculițo, parc-ai fi un spiriduș!

Dar Musculița se-ntoarse și-i zise:

— Ce-i, soro, ți-e că te-oi bântui după ce mori?

Și Musculița se avântă înainte fluturând prin zăpadă, și zburătăci până la marginea țarinii, ca o musculiță, ca o vrăbiuță venită la ciugulit. Era așa de mică, încât cei trei o priviră cu mirare. Unul făcu câțiva pași și se ciuci înaintea ei. Îi zise:

— Câți ani ai?

— Șapșpe, îi zise ea.

— Și de înălțime? o mai iscodi el.

— Da’ ce te roade pe tine?! se burzului ea.

Omul râse:

— Eu nu-ți dau mai mult de un metru.

La care ea îi zise arțăgoasă:

— Tu nici un metru n-ai!

El o bătu ușor pe creștet râzând și-i spuse că e primarul; apoi arătând către omul care avea pe umeri o manta, îi spuse că e prefectul, iar celălalt secretarul, și că să se ducă s-o caute pe căpetenia satului, pe tanti Mao Zhi, să vină acolo, să-i spună că a venit prefectul să vadă ce stricăciuni s-au făcut în sat.

Ea atunci începu să râdă și spuse:

— Mao Zhi e bunica mea, iar surorile mele scot spicele din zăpadă și le taie cu foarfeca.

Primarul o privi așa, puțin mirat, dar tot zâmbind îi spuse:

— Serios?

— Serios! îl îngână ea.

Primarul atunci se întoarse către prefect. Pe fața acestuia din urmă nu se citea nicio expresie, parcă era spoit cu ceară, colțurile gurii i se îndepărtau și se apropiau ritmat, și parcă vorbele îi mânau mintea, iar nu invers, de-ai fi zis că îi pune cineva obrajii în mișcare, ca unei păpuși. Dar, într-o clipită, privirea prefectului sări peste creștetul Musculiței și străbătu întinderea aceea albă, masca galbenă de ceară i se mai subție, iar pe chip și pe suflet i se așternu, parcă, liniștea.

Secretarul era tânăr, subțirel, proaspăt la față, privind pe rând când la Huai Hua, când la Yu Hua. Huai Hua purta un pulovăr roșu, și cum era ea mititică și delicată, ba chiar frumușică, cu roșul acela de pe ea ziceai că-i o flăcăruie pe câmpul înzăpezit, secretarul nici nu avu vreme să privească spre Musculiță, cu toate că asta micuță îi citise gândurile din prima clipă. Văzând că el numai la sor-sa se holbează, întruna, îi trase o căutătură aprigă, apoi se-ntoarse și strigă tare:

— Mamă, e cineva care întreabă de tine. Pe bunica o caută!

Musculița zburătăci iarăși spre partea cealaltă a țarinii.

Fetele își mutară privirea asupra mamei, că cine știe ce mare chestie s-o fi întâmplat de a venit cineva s-o caute, așa ceva era nemaipomenit. În traista mamei se adunaseră o grămadă de spice retezate, așa încât se întoarse greu, de-ai fi zis că rămăsese grea. O luă încetișor la pas, căznindu-se din răsputeri să înainteze, își dădu traista jos de după gât și o puse în zăpadă, iar cu mâna roșie de înghețată ce-i era își șterse sudoarea de pe frunte și-i spuse Musculiței:

— Musculițo, cine-s ăia de la marginea țarinii?

— Păi… prefectul, primarul și secretarul.

Ju Mei rămase o clipă locului, apoi fața i se făcu albă ca varul, dar iuțind pasul obrazul ei deveni roșiatic. Și cu tot frigul iernii puteai vedea cum sudoarea i se prelinge de pe frunte cam ca aburii ce se scurg din coșulețul în care sunt puse să fiarbă tot felul de chifluțe. Proțăpindu-se pe picioare, în mâini ținea sacoșa mare cu spice, dar cu privirea trecu ușor peste fețele fetelor ei și spuse tăios:

— Ăștia-s toți activiști, activiști care o caută pe bătrână.

Huai Hua, auzind că-i vorba de prefect și de primar, se sperie puțin, iar obrajii i se îmbujorară. Toate trei suratele arătau aproape la fel, însă dacă le priveai cu atenție observai că Huai Hua e cea mai drăguță, și ea își dădea seama că e mai arătoasă decât surorile ei, așa că pretindea ceva respect, ca cineva mai merituos. Deci după ce se uită mai cu atenție la oamenii de la marginea țarinii îi spuse mă-sii:

— Mamă, dar bătrâna e nebună, dacă într-adevăr e prefectul, du-te tu să vorbești cu el. Hai că vin și eu în urma ta să văd ce și cum.

Dar Musculița, de la depărtare, îi spuse lui Huai Hua:

— Trebuie că nu-i chiar așa de nebună, dacă anume pe ea o caută.

Ju Mei îi spuse atunci iarăși Musculiței să se ducă în sat s-o aducă pe bătrână.

Huai Hua privi spre povârniș cu o umbră de dezamăgire și începu să izbească cu piciorul în zăpadă. De necaz, obrajii i se îmbujorară cam ca petalele florii de prunișor.

Nu cred că mai e nevoie să precizăm faptul că bunica era tocmai Mao Zhi, cea pe care o ridicaseră în slăvi arhivele locale. Avea aproape șaptezeci de ani, iar cârje schimbase deja cu zecile.

În scurt timp aceasta apăru în urma Musculiței, urcând din sat șontâc-șontâc spre povârniș. La urma urmelor, era o femeie trecută prin ciur și dârmon, nici cârjele nu-i semănau cu cele ale schilozilor de rând din sat. Ale ei erau ca cele pe care le iei de la spitalul din oraș, albe, din aluminiu, făcute din două țevi subțiri prinse la capăt cu câte un șurub. Frumos potrivite și îmbinate, cârjele aveau la capete bucăți de cauciuc, ca să nu alunece la atingerea pământului; în partea de sus erau căptușite cu câteva straturi bune de pânză, așa încât să nu o roadă la subțiori.

Erau în satul acela mulți șchiopi care aveau nevoie de cârje, dar niciunul nu avea o pereche așa grozavă ca a lui Mao Zhi. Până și cele mai răsărite erau făcute din bucăți de lemn de salcie sau de chiparos, cioplite de tâmplar la un capăt, iar la celălalt găurite așa încât să intre un băț mai mic fixat cu un șurub de lemn sau de fier, și asta-i tot ce se putea face.

Dar ce, se comparau acestea cu cârjele arătoase și rezistente ale lui Mao Zhi, care erau semnul ei distinctiv și îi sporeau aerul de demnitate? Ele erau simbolul puterii lui Mao Zhi, căci de se întâmpla ceva în satul acela, de era ceva ce se surpa de la locul lui, nu trebuia decât să-și facă bunica Mao Zhi apariția și să bată o dată cu cârja în pământ, și îndată totul se repara la loc ca prin minune.

În urmă cu nici o lună venise cineva de la județ să strângă de la fiecare sătean câte o sută de yuani, taxă de drum. Dar iată că o mână de întregi, bărbați în putere și reprezentanți ai auto­rită­ților, nu au reușit să țină piept cârjelor lui Mao Zhi, îndreptate amenințător spre căpățânile lor.

În iarnă venise ordin de la stăpânire ca fiecare sătean din Shouhuo să dea câte un kilogram de bumbac, dar bunica Mao Zhi își scosese pufoaica de pe ea și, bălăngănindu-și pieptul fleșcăit la portăreii aceia, le spusese:

— Na! Ajunge? Că dacă n-ajunge, vă dau și chiloții.

Și până să se dumirească ăia ce se întâmplase înaintea ochilor lor Mao Zhi și începuse să-și desfacă cureaua de la pantaloni.

— Ce faci tanti Mao Zhi??? a întrebat-o portărelul.

Dar ea, agitându-și cârja la el, i-a spus:

— Ați venit după bumbac, na că vă dau eu chiloții mei de bumbac!

Iar portăreii s-au ferit la mustață de cârja ei și au făcut cale întoarsă.

Cârjele erau ca niște lănci pentru ea. Și acum iarăși venea, iar cârjele se afundau și ieșeau pe rând din zăpadă. Musculița mergea înainte, iar ea șontâcăia în urmă, cu două potăi șchioape schelălăindu-i prin preajmă. Deja toți din sat știau că au venit prefectul și primarul să evalueze pagubele, cum ar fi fost și cazul după șapte zile de ninsoare în luna lui cuptor, în care se ridicase un strat de aproape o jumătate de metru de zăpadă, acoperind aproape complet lanurile de grâne. Era și cazul, deci, să vină să le dea și lor ceva bani, ceva grăunțe, ouă, zahăr și alte lucruri.

Satul Shouhuo aparținea de județul Shuanghuai, comuna Baishuzi. Sătenii se uitau la prefectul care aștepta înfrigurat la marginea țarinii. Doi orbi coborau povârnișul ținându-se unul de altul, fiecare cu câte o traistă de spice pe umăr. Unul dintre ei îi strigă în urmă lui Mao Zhi:

— Ești tanti Mao, mi-am dat seama că ești tanti Mao, pentru că numai tu ai niște cârje care sună altfel decât celelalte, în loc de un păcănit se aude doar un pufăit atunci când treci pe cale.

— Ați venit de la tăiat spice? îi întrebă tanti Mao.

— Să-i zici prefectului să ne dea bani, să dea zece mii de yuani la fiecare familie din sat, îi spuse un orb.

— Și ce să facă cu ei, unde să-i cheltuiască? îl întrebă tanti Mao.

Dar orbul îi răspunse:

— Dacă ei nu pot să-i cheltuiască pe toți, îi bagă sub saltea, doar mai sunt și nepoții.

Veni și un surd, care îi strigă:

— Tanti Mao, să-i zici prefectului că nu ne trebuie altceva nimic decât câte o pereche de căști din alea de ascultat muzică. Sunt la mare căutare prin oraș – să dea la fiecare din sat.

Veni pe acolo și un mut, care îi făcu semne că ai lui au suferit mari pagube și necazuri, că nu mai au cum să scoată spicele de sub nămeți, și că din cauza asta n-o să-și mai găsească nevastă în anul ăla, așa că să-i zică tanti Mao prefectului să-l ajute să-și caute o soață.

— Și cam cum să fie nevasta? îl întrebă tanti Mao.

Atunci mutul arătă cu mâna ceva înalt, ceva scund, ceva gras și ceva slab.

La care tâmplarul, care era ciung de-o mână, îi spuse că a înțe­les el ce a zis mutul, că, adică, orice nevastă merge, fie ea înaltă, scundă, grasă sau slabă, numai femeie să fie.

— Așa-i? îl întrebă Mao Zhi pe mut.

Iar el dădu din cap că da.

Mao Zhi porni atunci spre prefect cu toate doleanțele sătenilor.

Așteptând în drum, prefectul și primarul începuseră să dea semne de nerăbdare, pe față li se așternuse o expresie îngrijorată, dar văzând că vine tanti Mao Zhi prefectul merse degrabă înaintea ei s-o ajute. Ea însă, când ajunse în dreptul lui se înfipse bine pe picioare și îi trase o căutătură rece care se lovi de obrazul înghețat al prefectului, scoțând parcă și un clinchet. El nu reuși să facă față unei asemenea căutături, așa că privi într-o parte, de-ai fi zis că vrea să admire zările și coamele munților.

Atmosfera se încingea, ceva stătea să bubuie. Atunci primarul sări să facă prezentările:

— Tanti Mao Zhi, acesta este prefectul, iar acesta este secretarul.

Ea păli și își propti o cârjă în spate. Așa făcea mereu când era pe cale să lovească ceva sau pe cineva cu cealaltă cârjă.

Primarul adăugă:

— Domnul prefect Liu tocmai a fost numit.

Mao Zhi își miji ochii metalici la prefect și-l măsură bine de sus până jos, apoi începu să țipe:

— Ce prefect, mă? Păi ăsta-i prefect? Cine mă, boul ăsta, porcul ăsta, zici că-i un câine degerat, mă! Ăsta-i un vierme de gunoi, mă, un vierme pe un câine rece ca mortu’ 7 și putrezit, mă!!

Și după aceea începu să molfăie din gura ei știrbă, iar din adâncul furiei îi trase prefectului o flegmă în față, cu un plescăit de sună valea. Parcă se auzi și-un tunet de undeva din depărtări, ori poate o felie mare de zăpadă stătea să alunece bubuind la vale, așa de vijelioasă fu reacția bătrânei.

Când se mai potoli urgia, bătrâna se răsuci pe călcâie și se duse șontâcăind de unde venise, lăsându-i în urmă pe prefect, pe primar, pe secretar, chiar și pe Ju Mei cu fetele sale, toți muți de uimire, holbându-se ca proștii.

După ce stătu așa o vreme, prefectul Liu se trezi și trase un picior într-o piatră de pe jos, scuipă și el a necaz și începu să-njure:

— Tu-vă babele voastre nenorocite! Cine mă, aia revolu­țio­nară, mă? Aia, mă? Păi eu sunt singurul revoluționar de aici, auzi? Singurul!!!

5

Pe firul vorbei – Rece ca mortu’

1 Mai multe gemene: în munții Balou, dacă aveai mai mult de doi gemeni se numea că ai mai mulți gemeni. În anul gengshen, 1978, la sfârșitul lunii yichou, nimic deosebit nu se întâmpla în văile munților Balou, ca de altfel în întreaga lume. În afară de acea mare adunare de la Beijing, lumea era tot lume, însă adunarea aceea a fost descrisă apoi în ziare și la televiziune drept la fel de grandioasă ca proclamarea republicii făcută de Mao Tze Dun cu 29 de ani în urmă.

Acel congres avea să țină cinci zile, cinci zile ca cei cinci ani dintre ’74 și ’78. Însă în acel răstimp, Ju Mei din satul Balou avea să nască. Burta i se făcuse mare cât o tobă. A născut trei fete în dureri și țipete ascuțite, ceea ce în munții Balou nu se mai văzuse, doar se auzise, și se numea „naștere de trei fenicși".

Deși erau mititele cât niște pui de mâță, tustrele fetițele erau vioaie și mâncăcioase, puteau foarte bine să plângă și să țipe, dar mai ales să sugă. Ju Mei zăcea întinsă în așternutul de naștere, cu sângele prelingându-i-se pe piciorul patului și fruntea lucind de transpirație. Bunica Mao Zhi nu contenea să se mire de cei trei fenicși. Îi aducea moașei apă să se spele pe mâini, în vreme ce cu un prosop muiat în apă caldă îi ștergea lui Ju Mei fruntea transpirată, și o întreba dacă mai simte vreo viață în pântece. Ju Mei i-a răspuns că încă o mai doare, că ceva se mai mișcă pe acolo. După ce moașa a mâncat un bol de tăieței de soia pe care îi fiersese Mao Zhi, a spus că așa ceva nu se poate, că mai mult de ăia trei – lucru pe care-l vedea, oricum, întâia dată în viață – nu crede că mai sunt și alții, căci nu se poate să ai patru ori chiar cinci gemeni.

După ce a mâncat deci tăiețeii și a moșit și ultimul copil moașa a dat să plece, înainte însă a pipăit-o și a scos un țipăt: „Vai de mine, asta chiar mai are un copil în burtă!"

Și acestea fiind zise, Ju Mei a născut și al patrulea geamăn.

Tuspatru gemenele erau fete, cele despre care s-a dus vestea în toate văgăunile munților Balou, patru gemene, pe cea mare o chema Tong Hua, pe a doua Huai Hua, pe a treia Yu Hua și pe a patra Musculița, sau Musculița Patru, pentru că exact când se năștea zburătăcea pe acolo o musculiță, de-aia au numit-o așa.

3 Juninci: se referă la fetițele care nu cresc. Din cauză că au fost patru gemene în pântec, fetele lui Ju Mei erau ca niște pitici, de aia sătenii din Shouhuo le-au numit „juninci".

5 Întregi: este apelativul respectuos folosit de sătenii din Shouhuo pentru oamenii sănătoși, referindu-se la noi, cei cărora nu ne lipsește vreo mână ori vreun picior, care nu suntem orbi, muți sau surzi, ci normali.

7 Rece ca mortu’: regionalism, inițial se referea la frigul iernii, dar aici e vorba despre inima omului, lipsită de simțire, tare ca piatra, de fapt ca inima rece a unui mort.

Bunica Mao Zhi l-a făcut cu ou și cu oțet pe prefectul Liu nu degeaba, avea ea un motiv: numele mic al prefectului Liu era Yingque. Ei, Liu Yingque nu se născuse prefect, ci fusese făcut prefect, dar era și el om, ca noi. Înainte de ’77 fusese copil de școală socialistă 1, din care cauză ajunsese muncitor sezonier în comuna Baishuzi, adică mătura prin curtea primăriei și umplea boilerele cu apă, și astfel la sfârșitul lunii își primea cei 24,5 yuani salariu.

Că veni vorba, în perioada aceea oamenii de pretutindeni erau prinși în hora eliberării, însă cei din munții Balou nu știau altceva decât cum să-și umple burta și cum să facă să nu flămânzească. Totuși, până la urmă oamenii și-au dat seama că au și ei nevoie de educație, de lumina cărții, că țara are nevoie de campanii de educație pentru progresul socialismului, de educație socialistă, de raționalism, de pedagogie, lucru pentru care s-au gândit la Liu Yingque. Omul era tânăr, întreg la trup, mai era și de la școala de socialism, așa a ajuns el să fie detașat la mama naibii, în satul huzurenilor, să promoveze educația socialistă 3 prin aportul clasei muncitoare și să-i ghideze pe oameni.

Ajuns în sat, i-a întrebat pe săteni dacă auziseră de Wang, Zhang, Jiang și Yao, dar aceștia se uitaseră la el chiorâș.

Le-a spus atunci:

— Wang, Zhang, Jiang și Yao sunt chiar „banda celor patru", cum de n-ați auzit de ei?

Sătenii s-au uitat mai departe la el, la fel de chiorâș.

Atunci a sunat din clopot și i-a chemat pe toți la adunare, le-a citit din documente și le-a spus, ca să știe cu toții, cine sunt Wang, Zhang, Jiang și Yao, că Wang, adică vicepreședintele Wang Hongwen, conspiratorul Zhang Chunqiao, Jiang Qing, soția lui Mao Tze Dun, și nimeni altcineva decât lingăul de Yao Wenyuan, târfa literară. Atunci sătenii au dat din cap lămuriți. Misiunea lui fusese îndeplinită, dar când să părăsească satul a văzut venind dintr-o parte o fată, o întreagă, să tot fi avut vreo șaisprezece ani, hai, șaptesprezece, cu pletele curgându-i pe umeri, cu mersul legănat, de ziceai că duce doi corbi, pe umărul stâng unul și pe umărul drept altul.

Satul ăla al huzurenilor era de așa fel că la adunare, dacă stăteai pe podium, vedeai, privind în jos, o mare de orbi și șchiopi, iar dacă nu erau orbi sau șchiopi atunci erau muți și surzi, iar dacă stăteai în mijlocul orbilor, ochii ți-erau ca două lămpașe; în rând cu șchiopii și schilozii de-ai fi stat, picioarele ți-ar fi fost ca două catarge; așezat între surzi, urechile ți-ar fi fost ca ale personajelor de poveste, în stare să audă și la sute de verste depărtare. Pe acolo, un întreg era ca un comandant suprem, ca un împărat. Dar și împărat să fi fost, nu ți-ai fi dorit să adaști prea mult pe acolo, de teamă că, cine știe, repede o să ți se întunece și ție lumina ochilor, picioarele o să ți se înmoaie, iar urechile să ți se înfunde.

La vremea aceea – era chiar în pragul primăverii – natura și totul în jur prindea culoare iarăși, iarba era verde, iar în aer plutea un miros așa de proaspăt, că-ți venea să strănuți. Satul huzurenilor se mândrea cu doi salcâmi seculari, care când se înfoiau umbreau cu coroanele lor aproape tot satul. Era așezat într-o vale, la baza unei stânci, și era compus din pâlcuri de căsuțe, aci două, colo trei, printre care trecea un drum, așa încât toți trăiau, cumva, la marginea acelui drum. Partea din fața costișei era mai lină, iar oamenii ceva mai mulți, pe acolo majoritatea erau orbi, care când mai ieșeau din casă nu aveau de ce să se împiedice și puteau străbate până la costișă. Porțiunea din mijloc era ceva mai abruptă, oamenii mai puțini, iar între ei majoritatea erau șchiopi sau ciungi.

Dar chiar așa, șchiopi și ciungi, și chiar dacă drumul nu era așa lin, măcar aveau lumina ochilor, încât de aveau vreo treabă prin afara satului, fie își luau cârjele, fie se țineau de garduri, și șontâc-șontâc se duceau și își vedeau de ale lor. În partea de răsărit, cea mai îndepărtată, drumul era chiar pieptiș, plin de hârtoape, de era tare greu să te mai duci pe undeva; acolo ședeau surdomuții, de-aia îi și zicea „la surdomuți". Desigur, în casele alea cei mai mulți erau ba surzi, ba muți, n-auzeau, nu puteau vorbi, dar măcar aveau lumina ochilor, și mai aveau și două picioare bune, ce mai conta că drumul era rău.

Strada principală a huzurenilor era lungă de doi li, în jos era râul, în sus era muntele, partea dinspre apus unde ședeau orbii se numea „la orbi, cea dinspre răsărit unde se așezaseră surdomuții era zisă „la surdomuți, iar cea din mijloc, unde trăiau mulți șchiopi și ciungi, se numea, evident, „la șchiopi".

Fata aceea întreagă venea dinspre șchiopi. Ea însă nicidecum nu șontâcăia, ba chiar ziceai că plutește, nu că merge, întocmai ca o frunzuliță ce cade din copac pe pământ. Liu Yingque venise de cu zori, după ce pierduse o noapte pe drum, iar în ziua aceea, după ce s-a lămurit ce se întâmplă pe acolo, i-a chemat pe oameni la umbra salcâmilor și le-a citit din documente, iar după ce și-a terminat educația socialistă s-a grăbit să nu-l prindă seara în lumea aia a orbilor și șchiopilor, ci să plece degrabă ca să ajungă a doua zi în comună. Însă văzând-o pe fata întreagă, s-a gândit că n-are de ce să plece așa degrabă și că ar mai sta o noapte acolo în sat.

Așadar, s-a proțăpit în mijlocul drumului, cu cămașa albă băgată în pantaloni, uitându-se de departe la fata întreagă și așteptând-o să se apropie. A privit-o cu mare atenție, din cap până în picioare, cu obrăjorii ei rozalii, cu bluza ei înflorată, încălțată cu o pereche de papucei brodați cum nu mai vedeai în acel sat. La oraș însă, asemenea papucei puteau fi văzuți peste tot, întocmai ca frunzele de zongzi aruncate după sărbătoarea Bărcilor Dragon. Numai că în satul huzurenilor ea singură era încălțată cu așa ceva, ca două floricele răsărite iarna în mijlocul pădurii înghețate. Cum stătea el așa, proțăpit, vrând

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Bucurați-vă de viață!

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor