Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Fanaticii apocalipsei. Să salvăm Pământul, să pedepsim omul!

Fanaticii apocalipsei. Să salvăm Pământul, să pedepsim omul!

Citiți previzualizarea

Fanaticii apocalipsei. Să salvăm Pământul, să pedepsim omul!

Lungime:
245 pages
3 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737078407
Format:
Carte

Descriere

Să salvăm pământul, să pedepsim omul! Ecologia – o propagandă a terorii?

Preocuparea față de mediu a devenit un imperativ al zilelor noastre. Suntem atât de preocupați să salvăm lumea, încât grija noastră s-a transformat în fanatism. Protectorii mediului ne acuză neîncetat că „rănim planeta cu fiecare respirație“, că o consumăm și o distrugem în goana noastră nebunească după confort.

Ecologia a devenit o ideologie globală, cu preoții, templele și vocabularul ei demn de un nou catehism al catastrofei. Dar ce se află în realitate dincolo de această „scenografie a apocalipsei“? Sub masca acestui discurs patetic despre mediu, omul nu se teme oare de propriul sfârșit?

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737078407
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Fanaticii apocalipsei. Să salvăm Pământul, să pedepsim omul!

Cărți conex


În interiorul cărții

Citate de top

  • Atunci când nu inspiri nicio antipatie, te bucuri practic de tihna celor neînsemnați.

Previzualizare carte

Fanaticii apocalipsei. Să salvăm Pământul, să pedepsim omul! - Bruckner Pascal

Pascal)

INTRODUCERE

ÎNTOARCEREA LA PĂCATUL ORIGINAR

În vremea copilăriei, sub oblăduirea sfinților părinți de la colegiu, eram poftiți să ne întărim credința prin stagii la mănăstire. Ne erau propuse exerciții de împrospătare spirituală, asiduu consemnate în diverse carnețele, menite să reînnoiască promisiunile botezului, să slăvească virtuțile iubirii și ale milosteniei. Credința nu era îndeajuns, trebuia să ne manifestăm atașamentul față de Sfânta Scriptură și să-l alungăm pe Satana din inima noastră. Aceste practici erau însoțite de spovedanii zilnice, săvârșite sub tutela unui îndrumător de rugăciune. Fiecare își scormonea în inimă ca să stârpească germenii nedreptății și să verifice, cu un voluptuos vertij, granița care despărțea harul divin de păcat. Eram cufundați într-o atmosferă de reculegere, și nevoia de a fi buni dădea un chip aparte vieții noastre. Știam că Dumnezeu ne privește cu îngăduință: eram tineri și încă aveam dreptul să ne poticnim. În marele său catastif, el consemna fiecare dintre gesturile noastre și le cântărea cu desăvârșită mărinimie. Ca să-i intrăm în voie, ne străduiam să fim cât mai cucernici. Văzute din perspectiva maturității, chiar atunci când ți-ai pierdut credința, aceste strădanii ale copilăriei, apropiate de încercările spirituale ale celor din vechime, nu erau lipsite de noblețe. Supunerea se lua la întrecere cu sentimentul de înălțare morală. Cel puțin învățam arta de a ne cunoaște și de a zădărnici vijeliile pubertății.

Am fost, prin urmare, surprins să constat, după o jumătate de secol și manifestându-se într-o societate agnostică, revenirea în forță a acestei stări de spirit, de această dată sub un blazon științific. Să ne gândim ce înseamnă, în jargonul contemporan, faimoasa „amprentă carbon" pe care fiecare dintre noi o lasă în urma sa. Ce reprezintă ea, dacă nu echivalentul gazos al păcatului originar, al felului în care-o pângărim pe Maica Geea prin simpla noastră prezență, prin simplul fapt că respirăm? Am ajuns deja să ne putem măsura volumul emisiilor de carbon, zilnic, sub imperativul de a le diminua, întocmai copiilor de la catehism, siliți să-și stăvilească greșelile. Ființa umană este arătată cu degetul pentru stricăciunile pe care le pricinuiește mediului. O schimbare de scară: alături de umiliții și obidiții dintotdeauna, un nou personaj și-a făcut intrarea pe scena Istoriei: Pământul. Iar sarcina noastră este să facem în așa fel, încât leagănul nostru să nu ne devină mormânt comun.

Singura forța a jumătății de veac ce s-a scurs, ecologia, are meritul de a fi repus în discuție scopurile progresului și problema limitelor sale. Ea ne-a deșteptat sensibilitatea față de natură, a subliniat efectele dereglărilor climatice, a constatat epuizarea resurselor energetice fosile. Pe acest crez colectiv s-a grefat o întreagă scenografie a apocalipsei, experimentată deja de comunism și care își are izvoarele atât în Gnoză, cât și în mesianismele medievale. Din kitul de bază al criticii verzi nu poate lipsi cataclismul, iar profeții descompunerii forfotesc. Ei folosesc cu asupra de măsură toba zgomotoasă a panicii, iar noi ar trebui să ne ispășim păcatele fără întârziere.

Această spaimă de viitor, de știință, de tehnică exprimă acel moment în care omenirea, cu precădere cea occidentală, a intrat în blocaj. Propria-i proliferare o exasperează, nu se mai poate tolera. Fie că vrem, fie că nu, suntem pierduți printre cele șapte miliarde de congeneri ai noștri. Respingând, otova, capitalismul și socialismul, ecologia nu a pus nicăieri mâna pe putere (cu excepția unui land german) și nu a produs vărsare de sânge, cel puțin până acum. Dar a câștigat bătălia ideilor. Profitând de eșecul predecesorilor ei — marxismul sau tiermondismul —, a triumfat, prin capilaritate, la ONU, în guverne, în școli. A devenit starea de spirit dominantă a acestui început de secol. Ecologia excelează prin ceea ce vrea să împiedice, nu prin ceea ce propune: închide uzine, blochează proiecte, interzice construirea de autostrăzi, de aeroporturi, de căi ferate. Este puterea care zice mereu nu. Oriunde s-a constituit în forță politică, se divizează în bisericuțe, în facțiuni care se urăsc unele pe altele și care cad pradă narcisismului micilor diferențe: cu cât sunt mai strașnice complicitățile, cu atât mai acute sunt virulențele. În acest domeniu, ca și în altele, cei mai vehemenți au întotdeauna câștig de cauză, pentru că modifică doctrina în sensul exagerării. Mediul este noua religie seculară care se ridică, în Europa cel puțin, pe rămășițele unei lumi lipsite de credință. Însă și ea trebuie să fie supusă criticii; trebuie să-i dăm în vileag maladia infantilă care o macină și o decredibilizează: catastrofismul.

Există cel puțin două feluri de ecologie: una rațională, cealaltă divagantă; una a extinderii, cealaltă a limitării, una democratică, alta totalitară. Cea dintâi vrea să ne învețe care sunt molimele civilizației industriale, cea de-a doua deduce din această civilizație vinovăția speciei umane. Așa cum tiermondismul era o manifestare a jenei față de colonialism, căința, un regret în raport cu prezentul¹, catastrofismul reprezintă o remușcare anticipată față de viitor: cum sensul istoriei s-a evaporat, orice schimbare este o potențială surpare, care nu anunță nimic bun. Modul ei favorit de expresie este acuzația: revoluționarii voiau să facă din trecut tabula rasa. Iar tabula este acum înțesată de procurori care intentează procese, care condamnă. Secolul al XVIII-lea hotărâse achitarea omului, nevinovăția ființei sale: acum redeschidem dosarele, repunem pe rol toate plângerile. De-aici înainte nicio indulgență nu-și mai află rostul, greșeala este tradusă în cifre, se calculează în păduri devastate, în pământuri arse, în specii dispărute; a pătruns în domeniul necruțător al statisticii. Răul nu mai vine dinspre natură, dinspre fanatismele politice sau religioase, ci se ivește din ambiția prometeică a individului care și-a pustiit planeta. Istoria recentă a culturii occidentale nu este nimic altceva decât stivuirea, laolaltă, a culpabilizărilor și a eliberărilor: emanciparea într-o direcție duce la restricții în altă direcție, anumite tabuuri sunt distruse doar ca să fie înlocuite cu altele. Interdicția se schimbă mereu, fără să dispară vreodată.

Angoasa supremă este provocată, deopotrivă, de conștientizarea problemelor reale și de simptomul îmbătrânirii Occidentului — oglindă a oboselii sale psihice. Patetismul discursului despre mediu este cel al sfârșitului lumii. Și, cum nimeni nu gândește niciodată singur, cum spiritul unei epoci este mereu un truditor colectiv, e ispititor să te lași târât de acest flux tenebros. Sau, dimpotrivă, să te trezești din el ca dintr-un coșmar și să-l alungi.

1 Am tratat aceste două subiecte în, respectiv, Le Sanglot de l’homme blanc — Seuil, 1983 (Plânsul omului alb) și La Tyranie de la pénitence — Grasset, 2006 (Tirania penitenței, Trei, 2007).

PARTEA I

SEDUCȚIA DEZASTRULUI

CAPITOLUL I

DAȚI-MI ÎNAPOI DUȘMANUL

„Trăim cu toții într-o casă în flăcări. Nu e nimeni să stingă incendiul. Nu există niciun sprijin."

TENNESSEE WILLIAMS

„Vai, arătați-mi dușmanul. Odată ce ți-ai descoperit dușmanul, poți să-l ucizi. Dar oamenii ăștia mă duc de nas. Cine mă rănește? Cine-mi năruie viața? Spuneți-mi cui să-i întorc loviturile?"

V.S. NAIPAUL

Se întâmpla în 1989, și parc-au trecut secole de-atunci. Lumea ieșea din Războiul Rece, URSS, istovită, își elibera popoarele ținute în jug și își pregătea tranziția spre economia de piață. Se înstăpânise euforia: civilizația occidentală câștigase prin KO, fără să fi avut nevoie să lupte. În decursul veacului trecut a triumfat în două rânduri asupra celor mai aprigi dușmani ai săi, fascismul și comunismul, născuți la sânul său precum doi copii nelegitimi, dar pe care a știut până la urmă să-i zdrobească. Oricine ar fi emis pe-atunci o rezervă și ar fi subliniat că era mai degrabă o înfrângere a comunismului decât o victorie a capitalismului, ar fi fost acuzat că e un cârcotaș.

1) DESPĂRȚIREA DE NEPĂSARE

În clipa când sistemul sovietic ne juca renghiul dispărând din scenă, entuziasmul era totuși concurat de angoasă: un adversar este un aconto pentru viitor, o emulație permanentă, care ne obligă să ne reformăm. Și dacă nu putem fi niciodată siguri de afecțiunea celor apropiați, în schimb ne putem bizui liniștiți pe ura dușmanilor. Aversiunea lor este aproape un omagiu. Atunci când nu inspiri nicio antipatie, te bucuri practic de tihna celor neînsemnați.

Conflictul Est-Vest era purtător de sens: smulgea din inerție populațiile predispuse să se rătăcească în deliciile abundenței. Menținea limpezimea unei lumi împărțite în două tabere identificabile. Comunismul se ambiționa să șteargă de pe fața pământului democrațiile burgheze, să pună capăt exploatării omului de către om, să născocească un nou mod de producție care să expedieze în preistorie societățile anterioare. N-a existat o singură disciplină, de la biologie la filosofie, pe care să n-o fi alimentat, cu convingerea că lucrează la un model antropologic inedit.

„În comunism, omul va deveni incomparabil mai puternic, mai înțelept, mai subtil. Trupul său va deveni mai armonios, mișcările îi vor fi mai bine ritmate, vocea, mai melodioasă. Formele existenței sale vor căpăta o dimensiune apăsat dramatică. Omul obișnuit va ajunge la nivelul unui Aristotel, al unui Goethe, al unui Marx. Și deasupra acestor înălțimi se vor ridica alte piscuri." (Leon Troțki, Literatură și revoluție, 1924)

Implozia Uniunii Sovietice ne măgulea tot atât de tare pe cât ne neliniștea: rămânând singurul câștigător din înfruntare, însemna să aduni asupră-ți toate acele critici care ar fi putut să se îndrepte altundeva. Comunismul mușcase țărâna, dar capitalismul avea să regrete cât de curând că l-a ucis. Singur în ring, acesta a ajuns să împovăreze destinul planetei, ca o fatalitate: nu i se recunoaște nicio binefacere, în schimb i se pun în cârcă toate nenorocirile.

A început să dea semne de slăbiciune în Vest, odată cu criza din 2008, chiar în momentul când logica sa fusese adoptată de majoritatea națiunilor. O lume care trăiește pe credit, Statele Unite și Europa, se confruntă cu o lume care trăiește de pe-o zi pe alta, China, India, Brazilia, și muncește din greu, în lipsa protecției sociale, ca să iasă din necaz. Printr-o teribilă ironie, care amintește de dialectica hegeliană a stăpânului și sclavului, aceste națiuni sărace din Sud au devenit creditoarele țărilor bogate, le renegociază datoriile, le inundă piețele interne, le răscumpără întreprinderile sau chiar patrimoniul — vezi Grecia, care și-a scos la mezat plajele, siturile arheologice, porturile, flota. În acest fel au ajuns să se confrunte două chipuri ale capitalismului: cel ascetic al Emergenților și cel hedonist al Occidentalilor, sub apăsarea spaimei că cei dintâi îi vor subjuga pe cei din a doua categorie. Amară victorie: iată economia de piață, în Vest cel puțin, căzută pradă unui haos incontrolabil, de parcă s-ar pregăti să coboare în mormânt după dispariția vechiului rival. În felul ei, Uniunea Sovietică asigura funcționarea sistemului nostru imunitar; acum triumful riscă să ne anihileze². Cu atât mai mult cu cât piața liberă își scoate la iveală și cele mai grozave defecte, printre care cupiditatea, o virtute fondatoare în cadrul gândirii liberale, în spațiul căreia viciile private contribuie la armonia ansamblului. Această goană după profitul cu orice preț a cunoscut, de trei decenii încoace, mai ales în Statele Unite, odată cu revoluția financiară, un avânt vertiginos, care a adâncit inegalitățile și a dus la o proletarizare considerabilă a claselor de mijloc.

Ce a reprezentat oare boom-ul imobiliar din 2008 dacă nu consecința unei ecuații imposibile: cum să acorzi salariaților proprietăți fără să le sporești salariile îndatorându-i de fapt dincolo de limite rezonabile? O minoritate alcătuită din șefi de întreprindere, din bancheri, din traderi, vede cum averea îi crește nemăsurat, în timp ce muncitorii, angajații, cadrele, acumulează munți de împrumuturi ce îi aduc în pragul falimentului. Punctul de cotitură liberal inaugurat odată cu Thatcher și Reagan, în numele luptei împotriva impozitelor, chiar dacă a însoțit revoluția internetului, a însemnat și un neofeudalism al celor bogați, care au colaborat și s-au sprijinit reciproc ca să acumuleze resurse uriașe, fără legătură cu meritul sau cu vreun rezultat oarecare. Astfel încât lăudătorii capitalismului au ajuns să-i violeze una dintre cele mai elementare reguli, concurența cuplată cu imperativul izbândei.

2) CANDIDAȚII LA SUCCESIUNE

Cine ar putea pretinde, aidoma comunismului, că ne poate substitui valorile printr-un alt sistem? Cine ar putea lansa o provocare de asemenea dimensiuni? Islamul integrist? Chiar dacă e pe cale să câștige teren în numeroase țări, însoțind ca o umbră progresele unei mentalități laice, el este în primul rând îndreptat împotriva musulmanilor înșiși, vinovați de lipsă de vlagă și de predispoziție spre compromisuri cu lumea modernă. Terorismul? Încă vioi, în ciuda morții lui Bin Laden, și împărțit în mărci cu franciză în Africa, în Orientul Apropiat și în Asia Centrală, și-a pierdut din strălucire odată cu 11 septembrie 2001, moment când s-a integrat în peisajul mental al vieții cotidiene. Face de-acum parte dintre amenințările de care toți trebuie să ținem seamă, pentru că orice dezechilibrat, încins cu o centură cu explozibili, poate masacra zeci de persoane dintr-o adunare sau dintr-un autobuz. Există dușmani utili, care creează efervescență, și dușmani sterili, care vă istovesc. Terorismul islamic este un cancer care nu ne învață nimic altceva decât ce înseamnă paranoia. Asociate cu munca serviciilor secrete și a poliției, sângele-rece și prudența constituie cel mai potrivit răspuns la barbaria celor care pun bombe. Iată că se împlinesc aproape treizeci de ani de când francezii și-au intregrat acest risc în rutina zilnică. Cei care speraseră, fie ei republicani sau democrați americani, că 11 septembrie va deveni echivalentul simbolic al lui Pearl Harbor și că va stârni tresărirea unui popor cufundat într-un confort egoist s-au înșelat; chiar dacă guvernele s-au folosit de pretextul acestui pericol ca să impună starea de urgență și să îngrădească libertățile fundamentale³.

E greu însă de reconstruit un adversar credibil, răspândit în toate cele patru colțuri ale lumii și care-și poate oricând schimba înfățișarea. Trebuie mers mai departe, până la rădăcina răului. Iar răul este însăși agresivitatea noastră, îndârjirea noastră împotriva naturii. Oamenii se luptă prostește între ei, fără să priceapă că adevărata bătălie e în altă parte, spune, de pildă, Michel Serres. Sunt întocmai acelor dueliști din tabloul lui Goya, care își încrucișează spadele printre niște nisipuri mișcătoare, în care se afundă puțin câte puțin. Ne sfădim trecând pe lângă ceea ce este esențial, adică soarta lumii materiale pe care o distrugem prin mașinațiunile noastre. Secole de-a rândul, ne-am războit cu lumea în dorința de a o stăpâni; acum trebuie să ne războim cu războiul, să semnăm un armistițiu cu apele, cu arborii, cu pietrele, cu oceanele.

„Bilanțul distrugerilor pe care le-am pricinuit până acum lumii este echivalent cu prăpădul pe care l-ar fi lăsat în urmă un război mondial. Relațiile noastre economice pe timp de pace ajung, încet și fără răgaz, de parcă războiul nu ar mai fi doar al militarilor, la același rezultat pe care l-ar aduce un conflict scurt și global (...) Nu ne mai luptăm între noi, națiunile așa-zis dezvoltate, ne unim cu toții împotriva lumii. Un război de două ori mondial, fiindcă toată lumea, în înțelesul de comunitate umană, pricinuiește pierderi întregii lumi, în înțelesul de ansamblu al lucrurilor⁴."

Ne purtăm ca niște paraziți care își distrug gazda după ce o invadează. În 2009, Verzii și Socialiștii elvețieni nu ceruseră oare dizolvarea armatei țării, devenită inutilă, în vreme ce adevăratul pericol rămăsese încălzirea climei?

O constatare uimitoare: cu cât pământul se restrânge și se unifică sub efectul mijloacelor de comunicare și al tehnologiei, cu atât îi stăpânim mai puțin direcția de înaintare. Deposedare prin proximitate. Armele de distrugere în masă — atomice, biologice sau chimice — pun omenirea în situația unui individ care ar trăi cu pistolul la tâmplă fără să aibă libertatea de a opri degetul care apasă pe trăgaci. În fiece clipă, pârjolul nuclear, declanșat prin demența nu știu cărui Doctor Strangelove, poate nimici sute de milioane de oameni și șterge de pe hartă continente întregi. Potrivit formulei filosofului german Günther Anders, soțul lui Hannah Arendt și militant dintotdeauna împotriva forței nucleare, omenirea este o specie a cărei perimare a fost programată. „A început sfârșitul timpurilor." Satul global devine suma constrângerilor care îi subordonează pe oameni unei exteriorități de care ei încearcă să se păzească. Un determinism implacabil care transformă pe oricine în ostaticul tuturor: cu cât mass-media, comerțul, comunicarea apropie mai mult continentele și culturile, cu atât presiunea devine mai copleșitoare. Lațul se strânge, dând naștere unui sentiment de claustrofobie, nevoii de evadare în locuri retrase sau aspirației de a coloniza alte planete. Triburile umane nu încetează să năvălească unele peste altele, provocând în același timp o violentă dorință de separare și de frontiere. Nu mai suntem legați, exact pentru că nu mai suntem separați: ne lipsește distanța necesară comunicării, ne lipsește profunzimea pentru a intra în rezonanță. Pe un glob plin-ochi, pe care vor viermui în curând șapte miliarde de locuitori, izolarea, lentoarea, calmul, contemplarea vor deveni niște forme de lux pentru care mulți vor fi dispuși să cheltuiască averi întregi.

Cum poate oare fi preschimbată această tulburare într-o furie legitimă, cum poate fi identificată ținta? Desemnând omul ca un pericol prin excelență. Rousseau postulase deja asta, contrazicând optimismul Epocii Luminilor:

„Omule, încetează să-l cauți pe cel ce a săvârșit răul, pentru că tu ești acela. Nu există alt rău decât acela pe care tu însuți îl faci ori pe care tu însuți îl înduri; și unul, și celălalt de la tine se trag." (Emile sau Despre educație)

Omenirea este aberantă în ansamblul ei, ne spun numeroși autori, ea se cuvine privită ca o boală ce trebuie tratată în regim de urgență.

„Omul este cancerul pământului (...), o specie de lepădat, aidoma civilizației pe care a născocit-o⁵."

Tot așa, Nicolas Hulot:

„Dușmanul nu vine dinafară, el sălășluiește înăuntrul sistemului și conștiințelor noastre." (Pour un pacte écologique, Calmann-Lévy 2007)

Într-adevăr, de

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Fanaticii apocalipsei. Să salvăm Pământul, să pedepsim omul!

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor