Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Viața ca o încercare

Viața ca o încercare

Citiți previzualizarea

Viața ca o încercare

Lungime:
197 pagini
3 ore
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786068452005
Format:
Carte

Descriere

Viața ca o încercare este volumul de nuvele și schițe cu substrat autobiografic prin care Radu Dermer explorează cele mai sensibile zone ale ființei sale, cele mai intime trăiri și re-trăiri. Înarmat cu sinceritate, deschidere, încredere în oameni, respect față de adevăr și în fața artei cuvântului, scriitorul recreează lumi primitoare sau neprimitoare, plăcute sau neplăcute, însă întotdeauna veridice, vii, care se deschid cu totul imaginației cititorului.

Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786068452005
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Viața ca o încercare

Previzualizare carte

Viața ca o încercare - Dermer Radu

semenii.

Scurtă biografie

Radu Dermer s-a născut la Bucureşti, în preajma celui de al doilea război mondial. Tatăl, medic radiolog, cunoscut ca una dintre figurile predominante ale burgheziei bucureştene, îşi va lăsa amprenta asupra întregii evoluţii a tânărului elev de la liceul Spiru Haret şi, mai apoi, student la Facultatea de Medicină.

Ororile regimului comunist îl vor forţa pe doctorul Dermer să ia hotărârea cea mare de a emigra în Israel, cu fratele, Elisha, şi cu fiica lui, Anca-Ariela.

Radu îşi va continua studiile medicale în Franţa, la Lyon, unde se afla mătuşa lui, sora tatălui. Odată studiile terminate, el va emigra la rândul lui în Israel, unde îşi va face specializarea în radiologie. Aşa cum va menţiona într-una dintre cărţile sale, Radu Dermer a urmat toate aceste trasee fără a se gândi la vreo altă posibilitate, atât de mare era influenţa, aproape telepatică a tatălui asupra fiului.

Cariera lui medicală a fost legată în întregime de munca de spital, singura pe care o considera el ca valabilă pentru un medic. A evitat să intre în lumea academică, întrucât, după spusele lui, aceasta l-ar fi împiedicat să-şi urmeze cariera aşa cum o înţelegea el. Părerile lui despre felul în care se practică astăzi medicina nu sunt dintre cele mai favorabile.

Cei doi copii ai săi, fiica – Sharon – şi băiatul – Alex –, nu au urmat cariera lui, lucru la care a contribuit şi el printr-o muncă asiduă de convingere.

Soţia, Irinel, este şi astăzi poate cel mai stabilizator factor în viaţa lui, în sensul cel mai bun al cuvântului: viaţa şi cariera lui Radu Dermer au fost şi sunt o veşnică luptă cu o realitate a cărei actualizare permanentă l-a deranjat întotdeauna. Soţia lui l-a menţinut pe o linie de plutire care l-a împiedicat, de multe ori, să încerce să schimbe cursul vremurilor...

Cariera de scriitor şi-a început-o târziu, la vârsta pensionării, atunci când şi-a dat seama că trecutul este mult mai atrăgător decât prezentul şi mai uşor de descris.

În anul 2011, după apariţia, la Editura Semne, a cărţii sale Răzleţe, publicată sub pseudonimul D. Sebastian, Radu Dermer a fost primit în Uniunea Scriitorilor Israelieni de Limba Română, cu sediul în Tel Aviv.

Trăieşte, cu familia lui, în Israel. Face escapade repetate în Bucureşti, unde continuă să se reîntâlnească cu un trecut pe care nu îl poate uita.

Copertele cărţilor lui Radu Dermer

Obsesia trecutului

Faites la paix avec votre passé

de façon a ne pas compliquer

votre present.

Anii au trecut atât de repede, încât mi s-au părut secunde! Importanţa evenimentelor sau mai bine zis a întâmplărilor pe care am încercat să mi le amintesc creştea în ochii minţii pe măsură ce trecea timpul. Haosul unei vieţi se aşază, încetul cu încetul, ca un nor de praf care se depune pe un acoperiş. Am încercat până acum să fac ordine în acest haos şi nu ştiu dacă am reuşit. Totul mi s-a părut important, totul era frumos, nimic nu se putea uita. Am colindat pe poteca vieţii în ambele sensuri, am bătătorit-o în neştire şi, de fiecare dată când mă opream, descopeream un popas nou, frumos, fermecător. Mă opream la umbra teilor pentru a mă bucura de tot ce era în jur. Imaginile se formau, se înlănţuiau şi constituiau coroane de fericire. Eram eu, era viaţa mea, erau prietenii mei. Era totul pentru mine.

„TOTUL se întâmplase cândva, într-un trecut devenit real prin transpunerea lui pe hârtie, într-o lume care a fost şi nu va mai fi. Era ca un tablou pe care îl contemplam aproape zilnic; acest tablou uriaş pe peretele unui muzeu fictiv cu podele de marmură şi colţuri de umbră. Tabloul „meu era undeva pe un perete ascuns, unde numai eu îl vedeam. Totul în jur era gol, parcă pregătit a primi alte tablouri, care întârziau să vină.

Când se lăsa noaptea, nicio lumină nu se aprindea în muzeu. Dar tabloul „meu" rămânea luminat de o făclie ascunsă nu ştiu unde, ca o insulă izolată într-un ocean fără margini.

A fost oare un vis? Am minţit oare?

Vreau să cred că nu. Ar fi fost prea crud.

Eu nu am inventat nimic. Trecutul era acolo, eu l-am redescoperit pentru a-mi alina dorul. L-am păstrat ca pe o comoară nepalpabilă într-un colţ al muzeului meu personal şi am încercat să-l împărtăşesc, să-l comunic celor dragi, celor apropiaţi, care îl uitaseră, ca o avertizare, ca o ultimă rugăminte: NU UITAŢI!

Astăzi îmi propun să completez o trilogie a ceea ce a fost viaţa mea şi, poate, cu ajutorul Domnului, a ceea ce va mai fi. Viaţa unui om de rând, care s-a bucurat de trecut şi care a ignorat prezentul.

Ştiu, e greu să scriu despre prezent aşa cum am scris despre trecut. Încerc acum să compar, să egalizez. Prezentul are şi un mare avantaj: nu-l poţi plânge, este aici cu tine, îl poţi modela pentru a ajunge la perfecţiune… Dar de multe ori, trecutul te împiedică să o faci…

Este mult mai uşor să-ţi aduci aminte de ceea ce a fost, să selecţionezi ce a fost mai bun, mai frumos, şi să scrii despre el, decât să te apuci să-ţi construieşti un prezent din ceva necunoscut. Acum, că-mi cunosc trecutul, nu-mi pare rău de prezent. Este altceva, îl trăiesc, îl modelez împreună cu ai mei. Nu întotdeauna iese aşa cum aş vrea, dar atunci încerc să-l schimb. Uneori reuşesc, alteori nu, dar îl iubesc aşa cum este. Porţile trecutului s-au închis de mult. Eu am reuşit să mă strecor prin ele, dar asta nu înseamnă că pot schimba trecutul. Pe când prezentul, da. Îl pot manevra, mă pot bucura de el chiar acum, în acest moment, pot să-i admir frumosul şi să sper la viitor.

Nu mă exprim bine; poate chiar mă exprim greşit. Caut o motivare care să mă scoată din încurcătură. Am încercat de multe ori, m-am acuzat de-a fi „omul trecutului" şi asta numai pentru a nu vorbi de prezent. De ce? Pentru că eram subjugat de ceea ce am redescoperit, de ceea ce am retrăit. Prezentul era prea aproape de mine pentru a-l vedea cu ochii mei. Şi aici am greşit. Recunosc.

Mă simt intrând în necunoscut, într-o pată de întuneric şi nu ştiu ce mă aşteaptă la ieşire. E mai uşor să faci pasul înapoi, acolo, cel puţin, ştii ce te aşteaptă.

Voi încerca totuşi, deşi nu pot spune că am mult timp înaintea mea. M-am hotărât să compar trecutul cu prezentul, dar în niciun caz nu-l pot uita.

„Moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea" spunea Gabriel García Márquez. Pentru a muri în linişte, trebuie să fii împăcat atât cu trecutul, cât şi cu prezentul. Tocmai asta încerc eu, aici, sub ochii voştri, stimaţi cititori, o împăcare, o alinare, o rază de soare pe un cer întunecat. Sau, pur şi simplu, să înţeleg de ce, până acum, m-am refugiat în trecut şi am fugit de prezent.

Dar vă asigur, dragii mei, ca niciun moment nu am regretat şi nu regret prezentul.

***

Se despărţiseră pe peronul unei gări, cu lacrimi în ochi. Era ultima oară când el credea în iubirea ei. După aceea anii s-au interpus definitiv între ei. Cel puţin aşa a crezut el. Că anii s-au acumulat şi au adus cu ei uitarea. Treizeci de ani nu s-au mai văzut şi chiar atunci când hazardul i-a pus din nou faţă în faţă, nimic nu s-a întâmplat. Nu mai aveau nimic comun. Fuseseră colegi de facultate. El era convins că ceea ce a fost între ei era o dragoste de tinereţe, care i-a luminat primii ani de studii. Era orbit de această aventură pe care nu o cunoscuse încă şi care, pentru el, trebuia să dureze toată viaţa.

Cu atât mai grea fusese despărţirea: brutală, aproape violentă. Cu atât mai mult cu cât o presimţea de mult, o vedea venind. Dragostea lui nu a fost niciodată împărtăşită. Şi, cu toate astea, nu o putea uita. Când drumurile lor s-au despărţit definitiv pe acel peron de gară aburit de căldura unei dimineţi de august, a avut impresia că vede o lacrimă în ochii ei. Dar numai o impresie. Pe care nu o putea uita.

Când s-au reîntâlnit, zeci de ani mai târziu, pe un pământ străin, primul lucru pe care îl făcuse era să caute acea lacrimă. Şi nu numai lacrima dispăruse, ci tot restul. Restul care nu fusese nimic, niciodată.

Totul se scufunda într-un trecut pe care el îl voia fericit, de care încerca să se agaţe, deşi nu avea nicio şansă să-l retrăiască.

Acest trecut care l-a făcut să înceapă să scrie. Acest trecut, care fusese subiectul primelor lui cărţi. Acest trecut, care l-a făcut să caute prezentul. Şi această îndoială permanentă că prezentul l-ar fi făcut să uite, măcar pentru un timp, acest trecut.

Oare el a fost acela care a transformat o himeră în realitate? Oare personajele lui au existat într-adevăr? Unele da. Cele principale au existat şi există în carne şi oase. Atunci, de ce atâtea semne de întrebare? De ce toată frământarea?

Îndoiala apărea în mintea lui, în sufletul lui, pe măsură ce aşternea pe hârtie amintirile. Entuziasmul unei tinereţi redobândite îl făcea să uite, să nu vadă, să nu audă. Dar adevărul era în altă parte, undeva în ţări străine, pe meleaguri neumblate, un adevăr crud care îi apăruse ca un necunoscut care îţi bate la uşă într-o seară de viforniţă, nelăsându-ţi nicio altă posibilitate decât aceea de a-l introduce în intimitatea locaşului tău. Şi, din cauza vijeliei, acel necunoscut nu te mai părăseşte.

Minciună, totul a fost o minciună. Nimeni din cei cu care te-ai reîntâlnit şi pe care i-ai amintit cu drag, cu care ţi-ai retrăit tinereţea, n-au fost impresionaţi de vijeliile care se petreceau în sufletul tău. Te-au lăsat să-ţi continui aventura, ca pe un vis din care nu vrei să te trezeşti.

Şi atunci, ce îi rămânea? Să-şi trăiască prezentul şi să uite de trecut. Să renege tot ce a fost sau să strige sus şi tare: „Oameni buni, totul a fost o minciună, numai eu am iubit, dar trebuie să uit totul. Să trăiesc prezentul, să uit de fantome, s-o iau de la început."

„Lumina" de care a vorbit cu atâta patos se stingea. O licărire rămânea în sufletul lui şi el încerca să o păstreze în contradicţie cu ceea ce simţea, căci era tot ce rămăsese. Un trecut pe care l-a vrut şi l-a văzut frumos, dar care, în cele din urmă, a fost crud.

L-a luat sub aripa lui să-l protejeze, să încerce să vadă partea frumoasă. Reuşise în mare parte până când… s-a trezit la realitate, la prezentul pe care încerca să-l construiască.

El crede că a reuşit…

Vorbind de pădure, uiţi de copaci! Cam ăsta este sensul unui vechi proverb, deşi nu ştiu să îl reproduc exact. De aceea este lipsit de ghilimele.

Dragii mei cititori, m-am gândit să vă explic de ce şi cum, să împart cu voi tot ce mi-a trecut prin minte când am hotărât să continui. Cuvintele mi-au lipsit tocmai acum şi atunci am realizat că lipseşte ceva; ceva esenţial. Mi-am dat seama că am vorbit (atât de mult) de trecut, de prieteni, de gaşcă, de Bucureşti, de străzi şi alei, de tei, de lacuri. Dar am uitat să vorbesc de cineva care mi-a fost şi îmi este nespus de drag. Corectare: nu am uitat, mi-a fost tot timpul în minte, aproape de mine, dar am omis să vorbesc de acel cineva, să scriu despre acel cineva. Este într-adevăr „cineva", căci mi-a modelat viaţa, m-a făcut să o înţeleg mai bine.

Persoana este de gen feminin. Îmi împărtăşeşte viaţa de exact patruzeci şi opt de ani. Am parcurs împreună pajişti verzi sub cer senin, întinderi înzăpezite sub viscol, văi şi dealuri, munţi înalţi cu prăpăstii neprevăzute şi neştiute de nimeni. Le-am trecut pe toate, am supravieţuit. Am avut o viaţă frumoasă în care micile certuri sau schimburi de păreri s-au estompat în negura trecutului. A rămas cerul senin din care norii au dezertat, vară lungă israeliană din care căldura şi umiditatea s-au uitat, a rămas tot ce a fost şi este frumos. A rămas soarele.

Irina, soţia mea, mama copiilor mei, bunica nepoţilor mei, dobânda ce am primit-o de la tot ce am investit în viaţă. Şi, în acelaşi timp, prezentul pe care îl caut în subconştientul meu, de atâta timp, pentru a-l compara cu trecutul.

Bineînţeles, au fost şi perioade grele, nu multe, dar au fost. Prezenţa ei a făcut ca totul să treacă repede şi să se şteargă din amintiri.

Pe ea şi pe opera ei se bazează totul. Un prezent făurit împreună pe un drum nu întotdeauna uşor. Obstacolele le-am trecut datorită ei. Ea a fost cu greul şi când o spun, credeţi-mă că ştiu ce spun.

Când am început să scriu mi-am reconstituit un trecut din amintiri de neuitat. Acest trecut l-am retrăit timp de cincisprezece ani, la fiecare vizită de-a mea în România şi în special în Bucureşti. Oraşul meu, străzile mele, lacurile mele, parcurile mele, prietenii mei regăsiţi. Ţara şi în special oraşul pe care îl apăram cu orice ocazie faţă de ponegritori, aşa cum îi denumeam pe vremea aceea, nu voiam să aud critici, remarci neplăcute sau cuvinte rele la adresa trecutului meu.

Mult mai târziu, pentru un mic amănunt, am fost nevoit să schimb totul. Totul s-a petrecut în câteva minute, aşa cum veţi putea citi în cele câteva nuvele de la sfârşitul acestui volum, totul s-a transformat într-o mare deziluzie. Fata Morgana s-a risipit în deşertul închipuirilor. M-am trezit la o realitate pe care nu am vrut niciodată să o recunosc, deşi am fost avertizat.

Trecutul meu retrăit în prezent nu îşi mai găsea locul, se afla ca un corp străin care declanşase o reacţie uriaşă în sufletul meu.

Dar, pentru asta, va trebui să aşteptaţi. Să citiţi întâi „ce a fost pentru a înţelege „ce este şi, poate, şi „ce va fi".

M-am liniştit. Nu sunt singur. Nu sunt singurul om de pe faţa pământului care a început să scrie în al şaptelea deceniu al vieţii. Liniştea aceasta mi-a procurat-o maestrul Gabriel Liiceanu care a prefaţat şi prezentat cartea lui Adrian Oprescu „Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate".

Adrian Oprescu şi-a scris cartea la onorabila vârstă de şaptezeci

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Viața ca o încercare

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor