Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Iluminarea și cunoașterea de sine. Fascinația căutării interioare. Întrebări și răspunsuri

Iluminarea și cunoașterea de sine. Fascinația căutării interioare. Întrebări și răspunsuri

Citiți previzualizarea

Iluminarea și cunoașterea de sine. Fascinația căutării interioare. Întrebări și răspunsuri

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
222 pages
4 hours
Editor:
Lansat:
Jul 19, 2016
ISBN:
9786068758152
Format:
Carte

Descriere

Cunoaște-te pe tine însuți


Această inscripție reliefată pe frontonul templului lui Apolo din Delfi a devenit principiul fundamental al filosofiei lui Socrate. Remarcăm de altfel că majoritatea religiilor și învățăturilor antice ne îndeamnă către aceeași cunoaștere fundamentală. „Cunoaște-te pe tine însuți!” s-a transformat într-o maximă și un îndemn de urmat pentru majoritatea oamenilor, fiecare urmându-și propria cale.


Ce înseamnă să ne cunoaștem? Ce suntem noi în realitate și ce este de (re)cunoscut referitor la ființa noastră? Care este numitorul comun al tuturor acțiunilor noastre? Care este aspirația lăuntrică a fiecăruia dintre noi, pentru ce facem tot ce facem și care este natura adevăratei fericiri?


Toată căutarea noastră se rezumă la un lucru foarte simplu: găsirea propriei identități. Poate fi adevărata noastră identitate o stare, o manifestare sau o experiență? Toate acestea sunt trecătoare, astfel că dacă am fi fost una din ele, am fi dispărut odată cu ea. Nimic din ceea ce este supus schimbării, nimic din ceea ce apare și dispare nu poate constitui esența noastră. Ceea ce suntem în realitate este permanent aici, percepând schimbările, aparițiile și disparițiile experiențelor și a obiectelor din ele.

Editor:
Lansat:
Jul 19, 2016
ISBN:
9786068758152
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Iluminarea și cunoașterea de sine. Fascinația căutării interioare. Întrebări și răspunsuri

Cărți conex

Previzualizare carte

Iluminarea și cunoașterea de sine. Fascinația căutării interioare. Întrebări și răspunsuri - Marius Mihai Lungu

Introducere

Inspirați, expirați, încetiniți ritmul, inspirați din nou profund și, fără grabă, dedicați câteva minute, în liniște, parcurgerii acestor rânduri pe care nu întâmplător le citiți acum...

În Ecleziast se spune că nu este nimic nou sub soare. Sub razele divinei conștiințe nimic nu este nou, ciclicitatea este caracterul fundamental al naturii. Tot ceea ce vă voi împărtăși nu este o noutate în ritmurile de neschimbat ale Universului. Veți citi despre cunoașterea la care am ajuns tocmai pentru că ea a fost sau va putea fi chiar a voastră, cuprinsă în unicitatea ființelor voastre. Veți citi această carte pentru că inima vă îndeamnă să dați o nouă șansă aspirației de a atinge ceea ce poate nici măcar nu cunoașteti, dar căutați cu disperare. Potrivit infinit bogatei înțelepciuni populare, vă urez ca demersul vostru de a vă cunoaște să înceapă într-un ceas bun. Este bine știut faptul că adesea cei mai mulți dintre noi se împiedică de adevăr, se ridică și merg liniștiți mai departe. Fie ca începutul acesta să fie luminos, iar energia ce îl susține să vă propulseze direct în inima adevărului.

Să pornim acum, în ceasul cel bun al inimii, când, dornică de adevăr și de frumusețe, vă limpezește fiecare cuvânt și vă șoptește purul adevăr... Fiecare dintre noi este „Unul fără seamăn, „Unicul, „Acela, Sinele Suprem, Brahman, Dumnezeu. Putem utiliza oricare dintre acești termeni, chiar și alții, dar ei nu au o realitate concretă, deși ne îndrumă către același adevăr: tot ceea ce există este „Unicul, care este principiul cunoașterii sau conștiința, iar noi suntem conștiință. Ați citit poate de nenumărate ori acest lucru. Poate că vă întrebați în ce măsură experiența literară va fi diferită de data aceasta. Dar eu vă întreb... de ce să fie aceasta doar o experiență literară? De ce citim aceste cărți care ne vorbesc despre cea mai profundă intimitate a ființelor noastre? Oare nu chiar intuiția că suntem mai mult decât ceea ce simțim sau gândim ne îndeamnă să deschidem asemenea cărți și să le parcurgem rândurile cu sufletul la gură, sperând că poate oricare rând va putea fi, de ce nu, o altă șansă de a descoperi ceea ce credem noi că ne lipsește pentru a atinge exact acel ceva pe care îl căutăm?

Dar ce căutăm noi în realitate? Căutarea noastră se desfășoară în spații cunoscute și necunoscute, pentru unii dintre noi se extinde pe întreg globul, în întreaga lume. Ce fel de lume este însă aceasta? Când am apărut aici, am găsit o lume, pe care, la o privire superficială, am considerat-o prietenoasă, în care am găsit tot ce aveam nevoie, ca și cum ar fi fost pregatită pentru apariția noastră. Cu timpul, ne-am gândit că nu ne ajunge ceea ce am găsit aici, așa că am început să alergăm după fel de fel de împliniri și să întreprindem o sumedenie de acțiuni, bune sau rele, pentru a obține ceea ce credeam că ne lipsește. Personal, am observat pe parcurs că aproape întotdeauna ceea ce obțineam nu corespundea cu ceea ce îmi doream, sau după ce obțineam ceva, alergam după ceva diferit, ca și cum ceea ce am obținut nu mă mai mulțumea, chiar dacă era chiar ceea ce îmi dorisem anterior. Odată cu această alergătură permanentă pentru a obține tot felul de lucruri, pentru satisfacerea plăcerilor, pentru a mă dovedi competitiv și puternic și pentru a atrage relații pe care le consideram potrivite în acele momente, am început să îmi dau seama ca lumea nu era chiar atât de prietenoasă precum o percepusem la început.

De ce existența unor ființe depinde de dispariția altora? De ce unele animale trebuie să mănânce plante pentru a trăi? De ce altele trebuie să mănânce chiar animale pentru a supraviețui? Este oare necesar pentru om să mănânce aproape orice în același scop? La o primă vedere mi se pare că trăiesc într-o lume egoistă, în care cel puternic îl mănâncă pe cel slab, iată ceva care nu are niciun sens pentru mine. În aparență tot ceea ce este viu există pentru a mânca o altă vietate; iar scopul este supraviețuirea. Aș înțelege lupta pentru o existență care ar fi permanentă, însă până și existența este efemeră.

Dacă aș fi știut cum este și aș fi avut de ales, mai mult ca sigur aș fi ales să nu mă nasc. Dar se pare că nu am avut acest privilegiu, acest drept de a alege. Mă confrunt atunci cu lipsa a ceea ce putea să fie determinant pentru ființa mea. Sunt eu oare înzestrat cu liber arbitru? Dacă aș fi avut așa ceva, ar fi trebuit să-l pot folosi înainte, în timpul și chiar și după această viață.

Dacă mă consider o persoană, un individ complet separat de lumea pe care o percep, știu că m-am născut și că voi muri. Observ în jurul meu că toate ființele împărtășesc aceeași soartă: se nasc(apar) și mor(dispar). Atunci care este scopul acestei lumi dacă tot ce se naște, moare? Tot ceea ce există este supus dispariției. Ce logică putem găsi în a exista pentru a dispărea la un moment dat? Unii vor argumenta: scopul este evoluția. Evoluția cui? Chiar și Universul în care evoluția se desfășoară este efemer. Când Universul dispare, nu dispare și tot ceeea ce există în el, indiferent dacă este evoluat sau nu? Uitându-mă în jurul meu, am văzut că sufăr ca și ceilalți oameni, mă îmbolnăvesc și îmbătrânesc. Am văzut cum ceilalți, după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de dureri și suferințe, mureau. Mi-am dat seama că și eu voi avea în final aceeași soartă. Care mai este atunci rostul acestei frenezii de a acumula averi și titluri, de a avea putere asupra altora, de a alerga dintr-un pat în altul, dacă toate astea nu mă vor însoți după momentul, presupus înfricoșător, dar inevitabil, al morții. Am înțeles că toate astea, inclusiv această persoană – „eu, sunt efemere. Atunci mi-a apărut în minte singura întrebare ce mi se părea logică: „Ce scop au toate astea?

Fiind profund convinși de credința în păcatul divin care ni s-a inoculat de mici, ne condamnăm la rândul nostru copiii, pe care spunem că îi iubim, la o viață de timorare și limitare. Dacă privim animalele, observăm că își ocrotesc și îngrijesc puii cu o iubire greu de regăsit printre semenii noștri. Și noi ce facem? În loc să le urmăm exemplul, începem să-i timorăm psihic, inoculându-le ideile de păcat și de pedeapsă divină. Îi condamnăm de la o vârstă fragedă la o viață de teroare și înfricoșare tocmai pe cei pe care spunem că îi iubim. Dacă îi iubim, de ce îi pedepsim? Care este logica unei astfel de creșteri? Nu cumva regăsim modelul chiar în propriile credințe și convingeri greșite, care ne-au fost inoculate la rândul nostru și pe care nu le-am analizat deloc până acum?

Repetăm greșelile înaintașilor de parcă ar fi o blasfemie să punem la îndoială „realitatea". Ne considerăm noi înșine limitați și incompleți și le inoculăm și celor apropiați inimilor noastre aceleași credințe, făcându-i să alerge după himere despre care și ei ajung să creadă că îi vor elibera și îi vor face fericiți.

Ce este real? Un coșmar care se termină în sudoarea momentului în care ne trezim, sau o senzație de pseudofericire conferită de o posesie, care se termină în disperarea inevitabilei pierderi? Ce face atât de real și de înspăimântător coșmarul și atât de reală și sublimă pseudofericirea? Cine este de fapt implicat în tot acest joc, la prima vedere foarte real, și cărui fapt i se datorează aparenta putere și realitate? Mai bine zis, cine sau ce ne absoarbe complet în aceste situații, făcându-le să pară cât se poate de solide și de necontestat?

Dacă începem să investigăm coșmarul acum, în starea de veghe, putem spune foarte sigur că a fost doar un vis urât, că nu are nicio realitate, nicio materialitate. Și totuși, atunci când îl trăiam, era cât se poate de real. Iar dacă investigăm fericirea care se trezește în ființele noastre atunci când obținem ceva (care este de fapt doar o exaltare momentană) observăm că realitatea ei este greu de contestat, părând evidentă. Dar chiar așa să fie?

În ambele situații este implicată o persoană, un individ, noi înșine. Această persoană, care ne definește pe noi ca fiind în viață, pare de o realitate de nezdruncinat. Soliditatea și evidența ei sunt cât se poate de reale și palpabile. Cine sau ce apreciază însă această realitate și ce crează această senzație de soliditate? Nu cumva este vorba despre niște simțuri și niște interpretări mentale ale lor (niște gânduri)?

Unde sunt obiectele din jurul nostru atunci când închidem ochii? Mintea ne spune, fără nicio îndoială, că tot acolo, doar trebuie să deschidem ochii ca să le vedem. Putem contesta acest lucru atât de evident? La prima vedere se pare că nu, dar, aprofundând puțin cercetarea, ajungem la faptul (dovedit până și de știință) că orice există este alcătuit din molecule, care la rândul lor sunt alcătuite din atomi. Investigând în profunzime, înțelegem că și atomii sunt alcătuiți din electroni și nucleu, conținuți într-un spațiu imens pentru dimensiunile lor (aceste rânduri nu constituie un curs de fizică, dar sunt lucruri evidente, demonstrate de știință). Mergând mai departe descoperim că până și aceste mici particule, electronii și nucleele, sunt alcătuite din particule și mai mici; de la o detaliere la alta ajungem la concluzia că orice particulă solidă este de fapt un spațiu în care se manifestă o energie care îi conferă o aparență materială. Poate fi împărțită în forme această energie, sau orice formă există doar aparent ca o frecvență vibratorie locală a continuumului energetic? Cine ține laolaltă diversele energii ondulatorii ale diferitelor tipuri de particule care alcătuiesc o celulă, un organ sau un corp?

Întorcându-ne de unde am plecat ajungem la concluzia, greu de acceptat, că obiectele nu au nici o consistență, nicio materialitate, fiind lipsite de conținut, în realitate nefiind separate între ele. Dar aceste obiecte par cât se poate de solide și de reale, fiecare fiind bine definit, separat de celelalte. Înseamnă că simțurile noastre și mintea, care le percep, ne joacă feste!

Organele de simț sunt părți ale corpului nostru, care, în realitate, este tot un obiect. Nu lăsați orgoliul să vă spună că nu este așa, deoarece, așa cum vedem și percepem orice obiect, asa vedem și percepem și un alt corp, diferit de al nostru. Atunci, dacă percepem un alt corp ca pe un obiect, înseamnă că și propriul nostru corp este tot un obiect. Dar obiectele, așa cum am văzut, sunt niște spații goale, deci și corpul nostru este un mare gol. Atunci, unde sunt organele de simț prin care percepem ceea ce se întâmplă cu noi și în jurul nostru, precum și soliditatea obiectelor percepției, dacă întreg corpul și toate obiectele percepute sunt lipsite de conținut material?

Ceea ce percepem prin organele de simț este interpretat de minte și se presupune că aceasta este conținută de creier. La fel de bine ar putea să se presupună că ar fi conținută de inimă, stomac, sau de ce nu, de picioare. Este același lucru, pentru că presupusul loc (creierul) în care se crede că mintea își are sălașul, nu există, fiind lipsit de conținut material, ca întreg corpul și întreaga lume.

Dacă totul este în realitate lipsit de soliditate, imaterial, atunci cum de m-am născut și cum de este posibil să mor? Cum poate ceva lipsit de substanță să se nască și să moară? Nu cumva și nașterea și moartea, precum și viața trăită între aceste două evenimente, sunt niște iluzii, neavând nicio realitate? Este totul un miraj în deșert?

Vi se pare ceva în neregulă cu deducția de mai sus? Poate mă înșel pe undeva, scăpând un amănunt care m-a dus la o concluzie eronată. Așa că nu trebuie să mă credeți pe cuvânt! Începeți propria voastră investigație și cercetare și vedeți la ce concluzie ajungeți... Ați ajuns tot aici, nu-i așa? Și este normal, pentru că acesta este adevărul, chiar dacă este aparent mascat de ceva care pare de o realitate și de o soliditate greu de atacat. Dar toată această soliditate, materialitate este de fapt ... nimic.

Totul este nimic și cu toate astea noi trăim și știm că trăim; existăm și știm că existăm; suntem conștienți că existăm. Dacă totul este „nimic, ce ne face să percepem obiectele lumii din jur, ce îi conferă soliditate și continuitate în desfășurare? Ceva pune în mișcare și face ca acest nimic să ia infinite forme și să se manifeste fără întrerupere. Acest „nimic este, în realitate, totul. Tot ceea ce există în manifestare are o inteligență și e conștient de propria existență. Întreaga aparență este o existență conștientă care se proiectează în infinite forme și manifestări. Tot ceea ce putem percepe, la cel mai subtil nivel, este spațiul și energia care se manifestă în tot, inclusiv în noi. Tot ceea ce există ne include și pe noi, cei care ne consideram până acum indivizi și persoane separate. Înțelegem că, în realitate, nu suntem separați și că nu există nimic solid care să ne limiteze la ceva definit, așa cum o picătură de apă nu este separată de mare. La o prima cercetare concluzionăm că noi, cei care cunoaștem lumea, nu suntem separați de experiențele care compun lumea și pe care le percepem cu ajutorul simțurilor și al minții.

Chiar dacă tot ceea ce există este lipsit de materialitate, este definit de un element esențial: cunoașterea. Ceea ce cunoaște existența, fiind anterior și ulterior ei, poate fi numit conștiință. Anterior și ulterior nu se referă la timp, ci la poziționarea în derularea experienței existenței. Astfel, conștiința este prezentă atunci când începe existența și rămâne prezentă și după ce existența dispare.

NOI SUNTEM ACEASTĂ CONȘTIINȚĂ.

Și ajungem astfel să concluzionăm... Fiecare dintre noi este „Unul fără seamăn, „Unicul, „Acela, Sinele Suprem, Brahman, Dumnezeu. Tot ceea ce există este „Unicul, care este principiul cunoașterii sau conștiința, iar NOI SUNTEM CONȘTIINȚĂ.

Cunoaște-te pe tine însuți

Această inscripție reliefată pe frontonul templului lui Apolo din Delfi a devenit principiul fundamental al filosofiei lui Socrate. Remarcăm că majoritatea religiilor și învățăturilor antice ne îndeamnă către aceeași cunoaștere fundamentală. „Cunoaște-te pe tine însuți!" s-a transformat într-o maximă și un îndemn de urmat pentru majoritatea oamenilor, fiecare urmându-și propria cale. Ce înseamnă să ne cunoaștem? Înseamnă să ne găsim adevărata natură, sinele nostru cel mai intim.

A ne cunoaște pe noi înșine este imboldul lăuntric pe care îl simțim de când începem să raționăm - din jurul vârstei de 2 ani - și pe care îl urmăm, conștient sau nu, toată viața. Această cunoaștere este temelia înțelepciunii și a înțelegerii realității și iluziei. Cunoscându-ne și înțelegându-ne pe noi înșine, îi vom putea cunoaște și înțelege atât pe ceilalți, cât și ceea ce se petrece cu noi și în jurul nostru.

Cum putem ajunge să ne cunoaștem pe noi înșine? La aceasta întrebare răspunsurile sunt diverse și câteodată confuze, din cauză că fiecare dintre noi acordăm propriul înțeles sinelui.

Cum putem să cunoaștem ceva despe noi înșine? Din cauză că oamenii își îndreaptă atenția spre exteriorul lor, se simt atrași să caute în cărți, în diverse religii, în îndrumări spirituale, în diverse seminarii și acțiuni în care se implică cu toată încrederea. Cu toții am urmat, mai mult sau mai puțin, aceste căi și am obținut diverse cunoștințe și îndrumări. În unele cazuri chiar am perceput o stare de liniște interioară și o eliberare, crezând că am ajuns la final, dar după câtva timp, atât șuvoiul neîntrerupt de gânduri, cât și senzațiile de lipsă și de separare au revenit. Am citit o sumedenie de cărți de spiritualitate și am aplicat o mulțime de metode si tehnici, care mai de care mai „eficientă și mai „potrivită, am participat la o mulțime de seminarii și de îndrumări spirituale, trecând de la un „nivel la altul, sperând să ajungem la cel „final. Acesta nivel însă, pe măsură ce „evoluăm", se îndepărta din ce în ce mai mult, părând aproape imposibil de atins. Ajungem chiar să ne întrebăm dacă chiar există așa ceva.

După spusele unora, acest „nivel final ar trebui să fie ceva extraordinar, cu surle și trâmbițe, un extaz total; dar chiar așa să fie? Ni se întipărește în minte un termen: „iluminare, pe care, după ce ni-l închipuim într-o mulțime de feluri cum ar fi (după diverse îndrumări mai mult sau mai puțin potrivite), încercăm să-l atingem, alergând de

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Iluminarea și cunoașterea de sine. Fascinația căutării interioare. Întrebări și răspunsuri

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor