România vertebrată

țară.

PARTEA I

România vertebrată

ICR. Intolerabil!

¹

E previzibil ce se întâmplă cu Institutul Cultural Român: era nevoie neapărat de mutarea lui de sub tutela Președinției sub cea a Senatului pentru ca Horia-Roman Patapievici să poată fi debarcat.

De ce să fie debarcat? Firește, pentru că opțiunea lui politică e pro-Băsescu. Or, pentru guvernanții actuali, asta e o culpă intolerabilă, într-atât de gravă, încât anulează dintr-un condei tot ce s-a întâmplat bun la ICR în decursul mandatelor lui H.-R. Patapievici. Ce mai contează așadar că numărul de filiale ICR a crescut până la 19, aproape toate cu o activitate nu doar intensă, dar și foarte vizibilă, încât intelectuali europeni de primă mână declară evenimentele filialelor ICR must-uri ale oricărei ființe culturale care se respectă.

Ce mai contează apoi că ICR a funcționat ca un extraordinar PR pentru România – practic, aproape toată imaginea noastră pozitivă, atâta câtă e, vine dinspre acțiunile reușite ale ICR, al căror efect se vede cu ochiul liber de orice om de bună-credință: cine și-ar fi imaginat cu opt ani în urmă că România va fi invitat de onoare la târguri internaționale de carte de primă mărime? Cine ar fi crezut că edituri de prestigiu imens vor fi cândva interesate de autori români contemporani? Cine s-ar fi gândit că o să apară în decurs de câțiva ani o profuziune de antologii din poezia și proza contemporană, în toate limbile marilor culturi, comentate entuziast în reviste de referință, sub semnături de prestigiu?

Toate acestea se întâmplă azi datorită ICR. Și se întâmplă nu ca excepții, ci în mod curent, încât ni se par normale. Însă, în țara asta, normalitatea e întotdeauna excepțională. Și ar trebui să ținem cu dinții de ea, acolo unde există.

Firește, o să se spună că apăr ICR fiindcă am fost inclus în câteva programe ale lui. Așa și este, la urma urmei: fără ieșirile astea în Occident (dintre care doar o parte au fost prin ICR, de fapt), n-aș fi putut vedea la prima mână efectul programelor Institutului. Din Suedia în Bulgaria, din Serbia în Turcia, poezia română contemporană e cunoscută peste tot, îmi permit s-o spun, mai bine chiar decât în România. Și asta se datorează exclusiv programelor ICR desfășurate sub Patapievici.

Ce nu știu însă străinii care admiră într-atât ICR e că Patapievici este intelectualul lui Băsescu. Cei de acasă știu însă asta și o să rezolve problema în cel mai scurt timp. Pentru că e intolerabil ca o persoană cu alte opțiuni politice să fie atât de eficientă. Și tot intolerabil e ca o persoană atât de intens demonizată în țară (poneiul roz, remember?) să aibă o imagine într-atât de bună în afară, încât să fie aleasă în structurile de conducere ale EUNIC, Rețeaua Institutelor Culturale Europene. Ba, colac peste pupăză, s-o mai conducă și admirabil, din punctul de vedere al europenilor înșiși. Intolerabil! Chestiunea aceasta trebuie să înceteze. Fără îndoială, spun toate astea nu fiindcă le cred, ci pentru că am de câștigat diverse lucruri. Mai ales acum, când Horia-Roman Patapievici e pe cale să fie schimbat. După cum europenii înșiși admiră munca lui H.-R.P. pentru că au atâtea de câștigat. Însă situația asta în care toată lumea câștigă va fi schimbată cât de curând. Pentru că este, nu-i așa, intolerabilă.

¹ Text publicat pe platforma Contributors, 14 iunie 2012.

Blitzkrieg-ul USL cu statul de drept. Un exercițiu de speranță

²

În tot Blitzkrieg-ul recent dintre USL și statul de drept, în decursul căruia anexările brutale ale instituțiilor independente arată ca tot atâtea Anschluss-uri, există totuși și câteva lucruri dătătoare de speranță.

A fost nevoie, de pildă, ca Liviu Pop, ministrul acesta înșelător de insipid, să schimbe cu anasâna nu una, ci două comisii credibile și eficiente ca să-i asigure lui Victor Ponta un verdict favorabil în cazul plagiatului său vizibil de pe Lună. Ceea ce înseamnă că membrii fostelor comisii păreau periculos de independenți. Or, nu-i de colea să știi că există chiar acum, în secunda asta, câteva zeci de profesori universitari gata să-și spună cinstit părerea în cazul plagiatului unui prim-ministru. Iată un prim lucru dătător de speranță.

Apoi, există decani care-și dau demisia fiindcă membrii Comisiei de Etică de la Facultatea de Drept pe care-o conduc nu vor să-și exprime opinia privitoare la un plagiat girat de ei înșiși cu mai puțin de zece ani în urmă. Flavius Baias, fostul decan al Dreptului bucureștean – iată o altă sursă de speranță. La fel, Mircea Dumitru, rectorul Universității București, care nu admite ca acest caz să rămână neexaminat de o comisie de etică.

După cum există judecători care acum, în plin Blitzkrieg, au luciditatea și tăria de caracter de a da sentințe care le ridică împotrivă toată ura mașinăriei de luptă a USL. Livia Stanciu, președinta ICCJ, și ceilalți judecători din cazul Trofeului Calității sunt alte surse de speranță. De asemenea, tot surse de speranță sunt și judecătorii din cazul Sorin Ovidiu Vântu. Justiția noastră, care păruse a moțăi bătrânește în ultimii ani, a dobândit în ultima lună un tonus și o vivacitate pe care nu le-a avut nicicând din ’90 încoace.

Sau să luăm CCR. Constituționaliștii noștri au dat într-o singură zi trei decizii, una mai importantă decât alta, toate defavorabile Blitzkrieg-ului executat de USL, cu efecte dintre cele mai importante pentru alegerile din toamnă. Au urmat, firește, reacțiile de frustrare viscerală, însuși ministrul Justiției a trecut la represalii, cerându-i Agenției Naționale de Integritate capetele a doi membri ai CCR. Iar ANI a reacționat exemplar de prompt, contrazicându-l aproape instantaneu pe ministrul care-i declarase incompatibili pe cei doi membri ai CCR. Speranță așadar și de la CCR, și de la ANI.

Și oare nu tot speranță ne dă faptul că un șef al Poliției Române are curajul să-l contrazică pe ministrul de Interne atunci când acesta declară că un condamnat definitiv încă neajuns în penitenciar are statut de deținut? Oricâte complicități se pun în mișcare în sistem, ajunge uneori un simplu gest de curaj ca acesta pentru a le demantela. (Spun simplu gest de curaj, dar știu bine cât de complicat e în fapt…)

Iată, bunăoară, și cazul ICR: reacția artiștilor și a intelectualilor a fost, cum a sesizat și presa străină, exemplară – și, mai ales, dincolo de simpatiile politice ale fiecăruia în parte. Mai există așadar mize care pot face solidare grupurile de intelectuali, altfel atât de divizate. Solidaritatea deci e încă posibilă. Ce poate fi mai dătător de speranță decât asta?

Și mai trebuie amintit aici protestul angajaților TVR, care nu-l vor șef pe unul dintre cele mai caraghioase personaje ale istoriei recente. Ori activitatea redactorilor de la TVR Info, de o inadmisibilă „independență editorială", după o indignată expresie (act ratat, în fond) a șefului interimar al Televiziunii publice, un intelectual capabil de involuții morale nu doar surprinzătoare, ci și de o servilitate greu egalabilă (textul de adulație a calităților fizice și sportive ale premierului, publicat la sfârșitul lui mai în Adevărul, e o capodoperă a genului bălos-adulator).

Din rapiditatea mișcărilor strategice, se vede că Blitzkrieg-ul USL cu statul de drept a fost gândit bine. Spre surpriza strategilor însă, instituțiile nu se predau atât de ușor. Există peste tot, cum se vede, oameni care fac diferența. Grupuri de partizani care fac dificile Anschluss-urile. Din 2004 până azi, statul și-a secretat, se pare, anticorpi rezistenți la virusarea generală a sistemului. Era nevoie de acest Blitzkrieg barbar pentru ca sistemul imunitar să se activeze. Iar dacă, odată activat, va rezista cu succes atacului, atunci poate că acești barbari au fost, vorba lui Kavafis, o soluție.

² Text publicat pe platforma Contributors, 29 iunie 2012.

Un corp care strigă

³

Lucrurile sunt totuși mai simple decât par.

Lui Victor Ponta nu i se cere demisia doar pentru că a plagiat. Până una-alta, în România, plagiatul e mai degrabă o culpă morală (chiar dacă pentru Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, așa cum spune Eugen Vasiliu, fost director adjunct al ORDA, „plagiatul e infracțiune"). Or, pentru culpe morale, în România nu se demisionează.

Însă, în afară de lezarea moralei, Victor Ponta s-a ocupat în ultima vreme și de lezarea legii. Oricât ar încerca premierul să prezinte plagiatul ca pe o biată boroboață, încălcarea deciziei Curții Constituționale e ditamai violul. Iar pentru asta, demisia e deja prea puțin.

Procurorul Victor Ponta o știe bine. De asta i-a cerut telefonic președintelui să-i aprobe un mandat de reprezentare, punându-se în postura de revoluționar al Conului Leonida, care face revoluția numai dacă are voie de la poliție. Și tot de asta mașinăria media a deplasat toată discuția înspre plagiat, încercând să facă uitată încălcarea deciziei CCR. Pentru că, la urma urmei, spre deosebire de colegii lui occidentali, Victor Ponta preferă să fie găsit vinovat din punct de vedere moral mai degrabă decât din punct de vedere legal. În ierarhia conștiinței lui, legea morală e pe locurile codașe.

Iată așadar cât de simplu e totul: Victor Ponta vrea să discutăm cât mai mult despre morală, sperând că astfel discuția despre încălcarea legii va fi uitată. Nu va fi. Iar bănuiala mea e că-i în stare să atace orice alte subiecte, oricât de grave (cum ar fi suspendarea unui președinte, de pildă), fie și numai pentru a scoate de pe agenda publică subiectul privitor la un procuror care a încălcat grav legea. Pentru că, mai nou, premierii nu mai sunt imuni în fața legii. În fața moralei, firește că da.

Așa se face că discuția despre plagiat a ajuns asurzitoare – tocmai pentru a se putea tăcea la fel de asurzitor despre decizia CCR, despre Monitorul Oficial, despre ICR etc. Și tot de asta un plagiat de o evidență crasă e discutat cu subtilități demne de analiza lui Heidegger. Cu naivitatea cu care începe să ne obișnuiască, premierul crede că despre ce nu se vorbește nu există. Poate că Ioan Rus, care a citit tot ce s-a scris de la Platon și Aristotel încoace, ar trebui să-i explice cum stă treaba cu întoarcerea refulatului. Până nu-i prea târziu.

Toate lucrurile astea simple ar fi din cale-afară de triste, dacă n-ar exista speranța despre care scriam data trecută. Oamenii sunt mult mai reactivi decât până în 2004. Au curajul să contrazică statul. Comisia Națională de Atestare, așa dizolvată de „subalternul prea zelos" al lui Victor Ponta (citatul e din Ludovic Orban, deci există speranță chiar și în PNL!), a denunțat plagiatul, asumându-și toate riscurile (ale căror urmări deja se văd: acuze murdare, denunțuri ș.a.m.d.). Marius Andruh și admirabila lui echipă de la CNATDCU m-au făcut mândru că sunt profesor român. Ceea ce nu-i de colo.

Apoi, oamenii au chiar curajul să se contrazică pe ei înșiși, ceea ce-i chiar mai greu decât să contrazici statul. Abuzurile guvernului Ponta sunt denunțate chiar și de oameni care combătuseră intens guvernele Boc și M.R.U. Onestitatea lor e, de fapt, principalul combustibil al speranței. Florin Iaru, de pildă, a cerut printre primii demisia lui Victor Ponta, premierul plagiator. Carmen Mușat semnalează în Observator cultural derapajele tot mai îngrijorătoare ale guvernului USL. Vasile Ernu îi trimite premierului scrisori deschise privitoare la ICR. Și exemple mai sunt destule. Oamenii se solidarizează dincolo de opțiunile lor politice – iată ce mi se pare cu adevărat îmbucurător. E, practic, prima dată când se întâmplă asta.

Pe Vox Publica, Ciprian Șiulea scrie un text intitulat „Opriți-vă din urlat". Ion Iliescu, cerând tovarășilor să facă liniște, era totuși mai manierat. Mie unul tocmai urletul acesta venit din ambii plămâni, cel stâng și cel drept, mi se pare formidabil. Pentru că un corp care nu mai strigă e deja un corp învins.

Un corp viu, strigându-și din rărunchi nemulțumirea și revolta. Cam ca în Civil Disobedience a lui Thoreau. Așa arată România azi. Să fim sinceri: la posibilitatea unui astfel de strigăt, a unei astfel de revolte visam toți până în 2004. Iar astăzi, iată, e posibil. Vi se pare puțin? Mie mi se pare enorm.

³ Text publicat pe platforma Contributors, 2 iulie 2012.

Demonii

⁴

Începând de ieri, Victor Ponta aduce tot mai frapant cu Piotr Stepanovici Verhovenski, socialistul nihilist din Demonii lui Dostoievski. Dintr-un bufon ridicol, „nici prost, nici deștept, destul de modest înzestrat și căzut din lună", cum singur se descrie, Piotr Verhovenski (cu care, iată, Victor Ponta împărtășește mai mult decât inițialele) devine aproape pe neașteptate liderul despotic și, în cele din urmă, criminal al unei grupări socialiste anarhiste care urmărea răsturnarea ordinii de stat în Rusia.

În romanul lui Dostoievski, acțiunile inițiale ale celor din grupul condus de Verhovenski sunt mai degrabă ridicole: prima lor mare acțiune vizează sabotarea unui bal organizat de Iulia Mihailovna în beneficiul institutoarelor din gubernie. Discursurile anarhiste radicale ale lui Verhovenski par iremediabil aruncate în ridicol de miza infimă a acțiunii propriu-zise. Anarhismul lui Verhovenski arată mai degrabă a bufonadă.

Metamorfoza lui Verhovenski din bufon în lider criminal se petrece în momentul când îi obligă pe membrii grupării anarhiste să-l ucidă pe Șatov. Abia sângele primei victime îi transformă pe sabotorii de baluri în grupare criminală. Și abia acum demagogia devine crimă, iar bufonul demagog, lider terorist.

După schimbarea neconstituțională a președinților celor două Camere, Victor Ponta se afla în faza sabotării balului. Acum, după ordonanța de urgență care modifică prevederea Constituției privind numirea și inamovibilitatea judecătorilor din CCR, Victor Ponta se transformă din bufon demagog în atentator la ordinea de stat.

Spus pe scurt, CCR e Șatovul lui Victor Ponta. Sigur, e vorba despre o crimă simbolică, dar încălcarea spiritului Constituției este echivalentul sângelui vărsat al lui Șatov. Abia după ce ordonanța de urgență prevalează asupra Constituției, ucigându-i spiritul, sabotorii balului devin în sfârșit demoni.

Însă e doar o chestiune de timp până când demonii vor redeveni o turmă de porci. De asta să nu ne îndoim. Ne-o spune un text mai inatacabil chiar decât Constituția. Iar când ni se vor părea eterni și invulnerabili, să ne aducem aminte că în spatele fețelor bete de propria putere se ascund niște bieți porci. Și că e doar o chestiune de timp până când, guițând și disperați, se vor arunca în mare.

⁴ Text publicat pe platforma Contributors, 4 iulie 2012.

Petiție către antibăsiștii lucizi

⁵

În martie 2011, Mircea Ivănescu îmi spunea: „Se repetă anii ’40. Eu n-o să trăiesc să văd asta, dar pot să-ți descriu pas cu pas ce se va întâmpla". Ei bine, abuzurile din ultima vreme asupra statului de drept confirmă deja, tot pas cu pas, sumbrele predicții ale marelui poet.

Firește, CCR mai are încă a se pronunța asupra legalității acțiunilor USL de săptămâna trecută. Însă, chiar admițând că se va ajunge, cum-necum, la referendum, mai există două șanse care pot face ca derapajul spre Unrechtsstaat să intre sub control și să fie corectat.

Prima privește reacția Occidentului: atât Uniunea Europeană, cât și SUA au sancționat deja ferm Blitzkrieg-ul USL cu statul de drept din România (știu, Blitzkrieg-ul e o formulă deja uzată, practic toate analizele și editorialele o folosesc; cum însă, după știința mea, am fost primul care a folosit-o, chiar într-un text de pe Contributors, pot s-o repet liniștit). Victor Ponta e chemat să dea explicații la Bruxelles, Berlin și Paris. Până și socialiștii europeni s-au speriat de brutalitatea puciului USL, care a gândit și executat în 2012 o preluare a puterii cu un scenariu și o tehnică à la 1917. Or, Europei nu-i place să-și reviziteze traumele. Și, sper din toată inima, nici nouă.

Apoi, a doua șansă nu vine din afară, ci chiar din interiorul nostru. Există încă resursele de onestitate și rațiune care pot corecta derapajul. M-am bucurat să văd că destui adversari ireductibili ai președintelui Băsescu și ai PDL au reacționat imediat la abuzurile cu pricina. Aici e speranța mea cea mai mare: oamenii lucizi înțeleg că ce se întâmplă e mai important chiar decât poziționarea politică pro sau contra Băsescu.

Tocmai de asta, dragi adversari lucizi ai lui Traian Băsescu și ai PDL, în voi îmi stă speranța. A vota pentru demiterea lui Traian Băsescu înseamnă a cauționa tot ce a făcut USL până acum. Înseamnă adică a admite ieșirea din zona statului de drept. Or, sunt sigur că vreți sancționarea lui Traian Băsescu, însă conform regulilor instituționale ale Rechtsstaat-ului. Susținătorii radicali ai USL repetă mantra eliminării cu orice preț a lui Traian Băsescu. Însă dacă prețul acesta înseamnă violarea Constituției, a regulamentului Camerelor, încălcarea deciziilor CCR, atunci mă tem că prețul e România însăși. Adică România aceea pe care o vrem cu toții, indiferent de orientarea noastră politică: un stat de drept cu instituții puternice și funcționale. Sau, și mai pe scurt, prețul suntem noi înșine. Cu viitorul nostru cu tot.

Să nu ne amăgim, dragi antibăsiști: din ziua în care Băsescu pleacă de la Cotroceni altfel decât prin mijloace perfect constituționale, s-a zis cu acea Românie. Tot ce s-a întâmplat în acest iulie va deveni scheletul nostru din dulap, crima la care toți am fost părtași, trauma noastră comună. Fără să vreau să fiu prăpăstios, cred că va fi nevoie de zeci de ani până să exorcizăm trauma asta. Ne va bântui nu doar imaginarul politic, dar și realul cotidian. Zi de zi, PSD și PNL vor trebui să suporte blamul public de a-și fi eliminat un adversar prin mijloace neconstituționale. Chiar presupunând că se vor comporta, începând cu 30 iulie, ca două partide absolut ireproșabile (ceea ce implică un uriaș exercițiu de imaginație, având în vedere ce sunt dispuse să facă pentru a prelua puterea – ce sunt atunci dispuse să facă pentru a o menține?…), PSD și PNL vor fi, în ochii românilor lucizi și ai Occidentului, partidele care au ucis statul de drept. Păcat mortal, indiferent cât de malefic ar fi fost adversarul eliminat.

Așadar în luciditatea voastră îmi e speranța. Sancționați-l pe Traian Băsescu, însă numai atunci când mijloacele sunt perfect constituționale. N-o faceți acum, când e evident că USL a încălcat Constituția pentru a-și elimina adversarul. Refuzați să intrați în rolul pe care USL încearcă să vi-l distribuie, acela de cauționator al manevrelor sale anticonstituționale. Pentru că, dacă veți vota așa cum vor ei, vor spune: „Iată, poporul a fost de acord cu ce am făcut". Or, vreau să cred că nu suntem un popor de anticonstituționaliști, ci un stat de drept, cu cetățeni care știu că, atunci când Constituția și instituțiile fundamentale sunt amenințate, totul se prăbușește.

Dați-ne tuturor șansa acestui stat de drept. Votați împotriva încălcării reale a Constituției, nu împotriva celei prezumtive, pentru a putea apoi trage pe oricine la răspundere în interiorul statului de drept.

Pentru că, altfel, vorba lui Mircea Ivănescu, anii ’40 ne așteaptă. Și nu e sigur că vom mai avea vreodată un alt ’89.

Așa că nu-mi rămâne decât să vă rog de-a dreptul: dragi antibăsiști lucizi, iubiți-ne! Dați-ne și nouă, și vouă șansa refacerii statului de drept. Puteți face asta prin votul vostru, oricât de à contre cœur ar trebui să-l dați. În fond, și noi, și voi detestăm aceleași lucruri: minciuna, hoția, impostura. Dar pe ură, cum spune alt poet exemplar (Claudiu Komartin), nu se poate construi nimic. Haideți mai bine să construim România ca stat de drept pe iubirea noastră lucidă.

Iar dacă ne veți iubi, peste o lună, România va fi un stat de drept. Și așa va rămâne. Căci iubirea nu dă greș, ne asigură un text inatacabil. Așa cum ar trebui să fie Constituția, nu-i așa?

⁵ Text publicat pe platforma Contributors, 9 iulie 2012.

Mircea Cărtărescu. Un exercițiu de solidaritate

⁶

Miercuri seara, Mircea Cărtărescu a fost linșat mediatic într-o emisiune halucinantă a Realității TV, Realitatea la raport, în care cei din platou ajunseseră să se întrebe cine sunt Mircea Martin și Livius Ciocârlie (care comiseseră păcatul mortal de a-l fi recomandat pe autorul Orbitorului pentru programele ICR), iar