Musulmanii, obstacolul inedit. Situația Franței

2013).

Prefață la ediția în limba română

Sunt foarte bucuros să văd că eseul meu despre situația din Franța apare în România și îi mulțumesc lui Cristian Preda că s-a înhămat la traducere. Faptul că există o versiune românească a cărții este un semn că preocupările unei națiuni europene au ecou în rândul celorlalte națiuni de pe continent, indiferent de împrejurările sociale și politice în care trăiește fiecare. Aș vrea să mă opresc pe scurt la această chestiune.

Din momentul în care a fost început marele șantier al „construcției europene, s-a căutat cu multă stăruință definirea „identității europene care susținea și justifica respectiva construcție. Teza adoptată de clasa politică europeană poate fi formulată aproximativ așa: Europa constă în „valorile europene. Dar ce sunt aceste „valori? Ele se rezumă la drepturile omului, așa cum sunt definite acestea în ultima vreme, și anume ca fiind dreptul nelimitat al oricărui individ de a-și vedea recunoscută propria particularitate de către o instituție politică. Definită în acest fel, „Europa apare ca un proiect de transformare radicală a vieții europene, un proiect care îi împarte pe europeni în două categorii: cei care aderă cu suficient zel la respectivele valori și cei care ezită în privința adeziunii sau chiar se gândesc să „se întoarcă în trecut. Divizarea se produce în fiecare țară europeană – opunându-i pe „democrați și „populiști –, ca și între țările europene, națiunile din Europa de Est sau din fostul „bloc sovietic" fiind acuzate de infidelitate sau ostilitate față de valorile europene. Distanța dintre cele două orientări ale vieții europene este sporită, așa cum se poate vedea zilnic, de impactul pe care îl au migrațiile.

Franța știe, din experiență proprie, cât de vătămătoare este această divizare, întrucât s-a confruntat cu problemele puse de instalarea unei numeroase populații musulmane pe solul său. Francezii s-au împărțit în două tabere: opinia dominantă, devotată valorilor europene, a considerat că integrarea musulmanilor necesită doar aplicarea drepturilor omului și „deschiderea către celălalt; ca reacție la majoritate, avem opinia obsedată de apărarea „identității franceze, care invocă sloganul „Suntem la noi acasă". Vreme de 30 de ani, numărul francezilor musulmani a crescut fără încetare, iar divizarea demoralizatoare a corpului civic s-a consolidat, paralizând tot mai mult viața întregii țări. Atentatele islamiste din 2015 au scos la iveală în mod tragic gravitatea situației Franței.

În eseul pe care îl veți citi, am căutat să rup vraja care ne-a sedus și să formulez problemele într-un mod care să ne îngăduie, printr-un demers politic credibil, să căutăm o soluție. Iată despre ce ar fi vorba. Am plecat de la principiul potrivit căruia datoria politicii, mai cu seamă a politicii democratice, e să „producă ce avem în comun, iar europenii au în comun nu „valorile, ci, înainte de orice, națiunile în care trăiesc: problemele se ivesc mai întâi în cadrul național și tot aici se cuvine să fie căutate și soluțiile. În ceea ce privește problema musulmanilor din Franța, e nevoie să-i facem pe aceștia să intre în mod efectiv în rândul francezilor, să adopte ceea ce am numit „amiciția civică", negociind cu ei un mare compromis: obiceiurile lor diferite de ale noastre să fie acceptate de bunăvoie (cu condiția să nu fie contrare legilor franceze), iar ei să devină independenți față de țările din lumea arabo-musulmană, a căror influență asupra musulmanilor din Franța e unul dintre cele mai însemnate obstacole în calea integrării lor. Explic toate astea pe larg în paginile care urmează.

Din experiența Franței se pot trage învățăminte în țările europene care nu se confruntă cu problema unei imigrații prost controlate, dar care au parte de altele. Din pricina poziției adoptate față de propria patrie, clasa politică franceză s-a vădit din ce în ce mai puțin capabilă să o guverneze în mod eficace și s-a discreditat atât de tare, încât nu știu cum și-ar putea reveni. De mai bine de 30 de ani, ea a pornit de la ipoteza că națiunea e o formă politică depășită și că misiunea ei, a clasei politice luminate, era aceea de a conduce națiunea către o lentă dispariție: politicienii nu ar mai trebui să guverneze Franța, ci să-i conducă pe francezi către noul lor sălaș politic, „Europa, în care ei ar urma să se topească, pentru a deveni mai buni. E inutil să insistăm asupra eșecului de-acum patent al încercării europene de a da uitării națiunea. Din toate zările, în Estul, ca și în Vestul Europei, vechile națiuni se împotrivesc dispariției lor „programate, iar „Europa" apare tot mai mult nu ca viitorul națiunilor noastre, ci ca un obstacol tot mai enervant în calea liberei lor guvernări.

Misiunea aflată în fața noastră e clară. Se cuvine să reechilibrăm perspectiva asupra politicii europene. Europa nu trebuie construită pe ruinele națiunilor – este evident că așa ceva e imposibil –, ci se cuvine să caute în diferitele națiuni resursele politice și morale de care are nevoie. Națiunile europene vor da viață și o șansă de viitor ideii europene, prin acțiuni comune în toate domeniile. Viața europeană a căpătat formă în națiune. Națiunea e forma politică proprie Europei și prelungirilor americane ale Europei. Ea nu va putea supraviețui în afara acestei forme. Luând în seamă cazul particular al Franței, pledez pentru ca fiecare națiune să-și facă un examen de conștiință și să-și evalueze resursele, căutând apoi cea mai bună cale de a-și urma propriul parcurs, țesând în același timp legături tot mai strânse cu celelalte națiuni europene.

Cuvânt-înainte

Națiunile sunt făpturi stinghere, care se mișcă greu și amână mereu clipa în care reflectează și iau decizii. Regula lor de funcționare e inerția. În schimb, cetățenii muncesc, gândesc, decid, investesc atât în familii, cât și în asociații sau întreprinderi. Numeroasele eforturi individuale și colective reușesc totuși rareori să modifice în chip perceptibil mersul sau fizionomia vietății. Societarii consacră mare parte din energia de care dispun pentru a se instrui și educa, dar se pare că ființa pe care ei o alcătuiesc nu învață nimic. De fapt, un singur lucru pare capabil să educe națiunile, și anume experiența politică, atunci când aceasta e suficient de brutală, de profundă, de tulburătoare. Din când în când, războaie sau revoluții ori alt „accident extrinsec, cum spunea Machiavelli, îi forțează pe membrii unei națiuni „să se recunoască, să reapuce hățurile unei vieți comune care se cam pleoștise. Frica sau speranța te împing să iei în seamă ce anume împărtășești cu ceilalți și e amenințat să fie distrus de război sau răsturnat de revoluție. Luând decizia pentru sine, fiecare decide pentru Întreg; hotărând pentru Întreg, fiecare hotărăște pentru el. Alegerile făcute în orele sau săptămânile decisive obsedează apoi, pentru multă vreme, atât viețile individuale, cât și viața națiunii, căreia, de fapt, aceste decizii îi dau formă pentru mai multe generații.

Franța de azi și-a dobândit forma în urmă cu trei sferturi de secol. Experiența din care continuă să se alimenteze cele mai însemnate dintre trăirile noastre și care tulbură și acum sufletul națiunii este înfrângerea din iunie 1940. Nu ne-am revenit niciodată. Am trecut de bună seamă peste ea și, în mai multe sensuri, am și dominat-o, dar nu ne-am revenit. Tot ceea ce am făcut de atunci încoace – bun sau rău, inclusiv răul cel mai mare – își are izvorul în înfrângere și în reacția sau reacțiile pe care le-a iscat.

O necesitate profundă, o consecință, aș zice, a unui adevăr universal fac în așa fel încât Franța contemporană să-și fixeze centrul de gravitație și vectorul în omul de stat care a ales, în numele Întregului, în iunie 1940. „Realiștii, care ne spun că eram obligați să acceptăm armistițiul, nu raționează greșit, dar au o idee deformată despre ce este real. Refuzul categoric, încarnat de generalul de Gaulle, „recunoștea faptul înfrângerii într-un mod mult mai profund, mai durabil și mai adânc decât o putea face o acomodare cu situația constatată efectiv. Doar refuzul categoric era pe măsura grozăviei înfrângerii și putea să declanșeze și să alimenteze reacția care va stimula eforturile celei de-a Patra Republici și va fi împlinită prin întemeierea celei de-a V-a. Înfrângerea a fost accidentul extrinsec, care dădea la iveală boala sufletului națiunii, pe care de Gaulle a descris-o mereu ca „renunțare". Singurul răspuns adecvat nu putea fi decât un efort mereu reînnoit de a combate renunțarea. De Gaulle a dat tonul sufletului națiunii, presându-l fără încetare să se unească, în vederea independenței politice și spirituale a Franței.

Reamintind aceste lucruri, resimțim un sentiment straniu. Pe de o parte, e atins astfel ce e mai profund și mai sensibil în sufletele noastre; pe de alta, vorbim despre o lume la fel de îndepărtată de noi precum cea a grecilor sau a romanilor. Rezistența încarnează ultima noastră experiență formatoare, dar, deși o comemorăm, nu știm ce să facem cu ea, din clipa în care am renunțat la efortul de a reacționa la înfrângere. N-am avut parte de o altă experiență politică semnificativă, dar ultima nu ne mai educă. Ea e, de-acum, la bunul plac al opiniei, care îi manipulează fantomele după cum dorește.

E imposibil să nu ne uimească faptul că „omul de la 18 iunie a fost vânat de „evenimentele din mai ’68. În ochii multora, acestea au fost experiența decisivă a vieții lor personale și, prin urmare, a vieții naționale. De fapt, forța transformatoare a lui mai ’68 e acceptată și de partizanii, dar și de criticii evenimentelor de atunci. Din perspectiva opiniei sociale dominante, asta e, pentru noi, experiența a cărei autoritate ni se impune și care trebuie să ni se impună. Suntem atașați de o societate ce abandonează relațiile dintre cei care o alcătuiesc, nu de o națiune aflată în căutarea comunității și a independenței.

Profunzimea transformărilor induse de luna mai ’68 nu poate fi tăgăduită, dar e nevoie să vedem cu ce anume avem de-a face. Adevărul lor efectiv rezidă în delegitimarea regulilor colective, fie ele politice sau chiar sociale. În locul cetățeanului care acționează, avem individul care se bucură de viață. Aceste transformări nu sunt specifice doar Franței. Ce e însă propriu Franței este exacerbarea politică a acestei evoluții, confruntarea dramatică dintre un stat care poruncește și o societate aflată în derută, confruntare încheiată cu victoria celei din urmă, în ciuda succeselor electorale ale partidului „gaullist". Ce e specific Franței e victoria politică a unei mișcări esențialmente antipolitice. E adevărat că respectiva mișcare a părut să fie foarte politică, ba chiar revoluționară, diversele grupări întrecându-se în radicalitate ideologică. În realitate, diferențele politice au fost nivelate cu ajutorul sloganurilor – de tipul: polițiștii sunt totuna cu SS –, pregătind astfel scena pentru marea amorțeală republicană din anii următori.

Am putea fi tentați să vedem în acești ani o simplă schimbare discretă a regimului nostru politic, o îmblânzire a trăsăturilor acestuia, dar nu și a chipului său, Republica a V-a ajungând, de fapt, la viteza de croazieră. După tensiunea cerută de General, a venit o destindere bine meritată și, de altfel, foarte agreabilă. Aceasta e o interpretare plauzibilă și liniștitoare, dar inexactă. Destinderea face acum legea, ea e regula. Orice constrângere devine astfel inutilă și arbitrară, pe scurt, vexează, indiferent că e vorba despre viața civică sau despre cea privată. Cum fiecare relaxare justifică și produce o alta, guvernele sunt încurajate să iasă în evidență nu prin orientarea și energia acordate vieții comune,