Jurnalul expediției spre Polul Nord. Vol. 2

Capitolul I

Ne pregătim pentru expediția cu sănii

Cine vor fi cei doi membri ai expediției? Eu și Sverdrup ne-am pus reciproc la încercare și am descoperit că ne descurcăm cât se poate de bine. Însă nu putem părăsi amândoi nava, iar asta e cât se poate de limpede. Unul dintre noi trebuie să rămână și să ia asupra sa responsabilitatea de a-i duce pe ceilalți teferi acasă. Și totuși, e la fel de limpede și că unul dintre noi trebuie să conducă expediția, pentru că doar noi doi avem experiența necesară. Sverdrup își dorește mult să plece; cu toate acestea, cred că riscul de a părăsi nava Fram e mai mare decât cel de a rămâne la bordul ei. Prin urmare, dacă l-aș lăsa să plece, i-aș lăsa pe umeri sarcina mai primejdioasă, în timp ce a mea ar fi mai ușoară. Dacă ar muri, oare m-aș putea ierta că l-am lăsat să plece, chiar dacă aceasta e dorința lui? E cu nouă ani mai în vârstă decât mine. Cu siguranță că responsabilitatea asta m-ar împovăra din cale-afară. În ce-i privește pe tovarășii noștri, care dintre noi ar fi mai bine să rămână pe navă, pentru binele lor? Cred că au încredere în amândoi. Atât eu, cât și Sverdrup am fi în stare să-i ducem cu bine acasă, cu sau fără Fram. Dar nava e însărcinarea specială a lui Sverdrup, în timp ce eu sunt responsabil pentru toate, și mai cu seamă pentru cercetările științifice; așadar, ar trebui să mă asigur că se fac descoperiri importante. Așa cum am mai spus, cei care vor rămâne în urmă vor putea efectua măsurătorile științifice necesare. Prin urmare, datoria mea e să rămân în urmă, iar a lui – să plece. Și Sverdrup consideră că decizia asta e chibzuită.

L-am ales pe Johansen drept tovarăș de drum, iar în această privință e foarte capabil. Merge cu mare iuțeală pe rachete și puțini au rezistența lui. E un flăcău pe cinste, atât la trup, cât și la minte. Încă nu l-am întrebat dacă vrea să mă însoțească, dar mă gândesc să-i vorbesc cât de curând, așa încât să fie pregătit din vreme. Cu siguranță că și lui Blessing, și lui Hansen le-ar plăcea să vină cu mine, dar Hansen trebuie să rămână pe navă ca să coordoneze investigațiile științifice, iar Blessing nu își poate abandona postul de medic. Și alții s-ar descurca de minune în expediție și nu mă îndoiesc că ar fi încântați să mă însoțească.

Atunci, cel puțin pentru moment, am stabilit că vom pleca spre nord. Voi vedea ce ne va aduce iarna. Dacă vom avea destulă lumină, aș vrea să plecăm în expediție în februarie.

„Duminică, 18 noiembrie. Mi se pare că nu conștientizez cum se cuvine gândul că, peste trei luni, voi porni în expediție. Uneori mă amăgesc cu vise încântătoare despre întoarcerea acasă, după trudă și izbândă. În aceste clipe, totul e bine și frumos. Apoi vin gândurile despre nesiguranța viitorului și despre ceea ce m-ar putea pândi, iar visele mele se destramă, șterse și fără culoare, asemenea aurorei boreale.

Ihr nacht euch wieder, schwankende Gestalten.¹

Vai! Momentele astea nesfârșite de îndoială! Înainte de orice hotărâre, trebuie să arunci zarurile morții. Oare dacă plec nu am prea multe de pierdut și prea puține de câștigat? În orice caz, am mai multe de câștigat decât dacă aș rămâne. Și apoi, nu e datoria mea? Răspund în fața unei singure făpturi, iar ea... Sunt încredințat că mă voi întoarce. Sunt îndeajuns de puternic, încât să duc fapta la bun sfârșit. «Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții.»

HJALMAR JOHANSEN

(Dintr-o fotografie făcută în decembrie 1893)

Suntem niște mașinării curios alcătuite. Într-o clipă suntem ferm hotărâți, în următoarea – plini de îndoială. Inteligența, știința noastră, frământările noastre ne par azi filistinisme amărâte care nu valorează doi bani. Mâine, ne aruncăm trup și suflet în aceleași lucruri pe care le-am disprețuit ieri. Ardem de dorința de a sorbi totul cu ființa noastră, de a descoperi noi căi și tropăim nerăbdători, văzând că nu izbutim să găsim soluții desăvârșite. Și apoi, în fața acestei zădărnicii, ne cuprinde iarăși scârba.

«Întreaga lume e asemenea unui grăunte de nisip pus în balanță, asemenea unui strop de rouă căzând în țărână.» Dacă omul are două suflete, care e cel bun?

Nu e prima oară când suferim, deoarece știința noastră e lacunară, iar mintea noastră nu poate cuprinde ce se așterne în față. Dar dacă cel mai mare secret al vieții ni s-ar dezvălui în toată simplitatea, oare am fi mai fericiți? Probabil, dimpotrivă. Fericirea se naște din lupta pentru dobândirea cunoașterii. Nu știu aproape nimic; prin urmare, am toate șansele să fiu fericit.

O să-mi aprind pipa ca să mă liniștesc și voi fi fericit.

Pipa nu mi-a fost de ajutor. Tutunul rulat nu e destul de delicat ca să izvorască vise diafane. O să fumez un trabuc. Ah, de-aș avea o havană adevărată!

Ha! Ca și cum nemulțumirea, dorul, suferința nu ar fi însăși temelia vieții! Fără lipsuri, nu ar exista luptă, iar fără luptă, nu ar fi viață. Asta e sigur. Acum ne luptăm să pornim la drum. Să inspiri frumusețea bătăliei cu tot pieptul! Lupta e viață, iar dincolo de luptă, izbânda ne cheamă.

Închid ochii. Aud o voce cântându-mi:

Prin mesteceni parfumați,

Printre aromele de flori,

Până-n brazii avântați."

„Luni, 19 noiembrie. Toată această blazare e un moft. N-ai dreptul să fii nefericit. Când te simți abătut, ar trebui să te înveselești urcând pe punte și privind cei șapte cățeluși care te întâmpină zbânțuindu-se și jucându-se, atât de plini de bucuria de a trăi, încât mai că te-ar rupe în bucăți. Pentru ei, viața e lumină, deși soarele a dispărut de mult, iar ei trăiesc sub un cort, de unde nu pot vedea nici măcar stelele. Uite-o și pe grăsuna Kvik, mama puilor, care dă bucuroasă din coadă. Oare nu ai tot atâtea motive ca ei să fii fericit? Dar și ei au parte de neajunsuri. Cu trei zile în urmă, după-amiaza, în timp ce lucram, auzeam moara de vânt învârtindu-se necontenit. Peter le-a dus cățeilor de mâncare. Ca de obicei, animalele s-au ciorovăit puțin pe blidul cu mâncare. Mi-a trecut prin minte că arborele era foarte periculos pentru pui, învârtindu-se pe punte nesupravegheat. După zece minute, am auzit un urlet mai strident decât cele pe care puii le scot de obicei când se ciorovăiesc. În aceeași clipă, moara și-a încetinit mișcarea. Am dat buzna pe punte. Am văzut că un cățel se prinsese în arbore și se învârtea odată cu acesta, urlând jalnic. Bentzen trăgea de cablul frânei, opintindu-se din răsputeri. Cu toate astea, moara tot se învârtea. Urletele câinelui erau atât de sfâșietoare, încât primul meu gând a fost să înșfac un topor care zăcea aruncat pe punte și să-i curm suferința. M-am răzgândit, am alergat în ajutorul lui Bentzen și împreună am reușit să oprim moara. În acea clipă a venit Mogstad și, în timp ce noi țineam moara în loc, a eliberat cățelul. Animalul încă trăia, iar Mogstad a început să-l mângâie, ca să-l aducă în simțiri. Perii din blană înghețaseră cumva, lipindu-se de arborele neted de oțel, iar cu fiecare rotație a morii, bietul animal se rotise și se lovise de punte. În cele din urmă, a înălțat capul și a privit buimac în jur. Se învârtise destul de mult, așa că nu era de mirare că nu izbutea să se orienteze. Apoi s-a ridicat pe labele din spate. L-am dus pe semipunte și l-am mângâiat. În curând s-a ridicat și a început să umble încoace și încolo, fără să știe încotro o apuca.

«A avut noroc că s-a prins de blană», a spus Bentzen. «Credeam că i s-a lipit limba de moară, așa cum s-a întâmplat cu celălalt.» Mă trec fiorii numai când mă gândesc cum trebuie să fie să ai limba lipită de un arbore care se învârte! Am dus biata ființă în salon și am făcut tot ce am putut pentru ea. În curând și-a revenit și a reînceput să se joace cu frații lui. Ce viață ciudată: să cutreieri puntea, prin întuneric și frig. Dar când unul dintre noi vine pe la ei cu un felinar, dau buzna cu toții, se holbează la lumină, încep să sară și să dănțuiască în jurul ei, asemenea unor copii în jurul bradului de Crăciun. Asta se întâmplă zi după zi, iar puii nu au văzut până acum altceva în afară de această punte acoperită cu prelată. Nici măcar cerul albastru! Iar noi, oamenii, n-am văzut nicicând altceva decât acest Pământ!

Hotărârea e definitivă. La sfârșitul dimineții, i-am spus totul lui Johansen, pe larg, folosind aproximativ aceiași termeni de mai sus. Am insistat asupra obstacolelor care s-ar putea ivi pe drum și am subliniat că trebuie să fim pregătiți să întâmpinăm anumite pericole. E o chestiune de viață și de moarte să nu ne autoamăgim. Johansen trebuie să se gândească bine înainte de a hotărî dacă vrea să mă însoțească sau nu. Dacă ar fi de acord, l-aș primi bucuros în expediție. Dar i-am spus că prefer să cugete la treaba asta vreo două zile înainte să-mi dea un răspuns. Mi-a spus că nu are nevoie de timp să cugete; era gata de plecare. Sverdrup pomenise demult că o asemenea expediție e posibilă, iar Johansen se gândise bine și hotărâse că, dacă aveam să-l aleg pe el, o să fie onorat să îmi țină companie. «Nu știu dacă ești mulțumit de răspunsul meu sau dacă dorești să mă mai gândesc. Oricum, n-o să mă răzgândesc.» «Nu, dacă te-ai gândit bine la riscurile la care te supui – de pildă, posibilitatea să nu mai vedem vreodată față de om – și dacă ești conștient că, chiar de scăpăm cu bine din încercarea asta, va trebui să înfrunți neîndoielnic multe greutăți, nu mai insist să te gândești.» «Sunt conștient de toate astea.» «Atunci așa rămâne. Mâine începem pregătirile pentru expediție. Hansen trebuie să-și caute alt asistent meteorolog.»"

„Marți, 20 noiembrie. În seara asta am ținut un discurs în fața întregului echipaj, prin care le-am adus la cunoștință decizia luată și le-am explicat proiectul expediției. În primul rând le-am prezentat pe scurt teoria demersului nostru și istoria acestuia, încă de la început, accentuând ideea pe care mi-am clădit planurile – anume, că o navă care e prinsă între ghețuri în nordul Siberiei va pluti în derivă pe Marea Polară până la Atlantic și va trece, în mod obligatoriu, pe la nord de Ținutul Franz Josef și prin spațiul dintre acest ținut și Pol. Scopul expediției e să ducem la bun sfârșit această plutire în derivă pe marea necunoscută, unde să desfășurăm și alte cercetări. Le-am atras atenția că, indiferent dacă nava ar traversa Polul sau ar trece de el la o oarecare depărtare, aceste cercetări vor fi la fel de importante. Judecând după experiențele prin care am trecut până acum, nu încape îndoială că expediția își va atinge scopul. Până acum, totul s-a petrecut conform așteptărilor noastre, iar noi sperăm și ne așteptăm ca lucrurile să decurgă în același mod și în restul călătoriei. Prin urmare, avem toate șansele să ne îndeplinim mare parte din sarcini. Dar apoi s-a pus problema dacă nu cumva am putea săvârși mai mult de atât și le-am explicat, folosind în mare parte limbajul de mai înainte, cum am putea face mai multe dacă demarăm expediția spre nord."

1. Scott-Hansen, 2. Johansen, 3. Nansen, 4. Pettersen, 5. Nordahl, 6. Amundsen, 7. Bentzen, 8.Juell, 9. Henriksen, 10. Mogstad, 11. Jacobsen, 12.Blessing, 13.Sverdrup

LA CINĂ, 14 FEBRUARIE 1895

(Desen de Johan Nordhagen, după o fotografie)

Aveam senzația că toată lumea era foarte interesată de expediția plănuită și că toți erau convinși că ar trebui să purcedem. Cred că, dacă i-aș fi întrebat, ar fi răspuns că singurul lucru care nu le place este că nu pot lua parte la expediție. În orice caz, i-am asigurat că, deși e neîndoielnic nobil să înaintezi cât mai mult spre nord, sarcina de a călăuzi nava Fram în siguranță pe Marea Polară și a o duce la destinație nu e cu nimic mai puțin onorabilă. Sau, dacă nu nava, cel puțin ei să ajungă teferi acasă, fără nicio pierdere omenească. Cred că toți au fost convinși de forța argumentului și au fost mulțumiți. Zarurile au fost aruncate și cred că această expediție se va înfăptui cu adevărat.

Așa că am început pregătirile. Am mai scris deja că la începutul verii începusem să construiesc un caiac pentru o singură persoană, a cărui carcasă era din lemne de bambus legate între ele cu grijă. Munca era anevoioasă și a durat câteva săptămâni, dar rezultatul a fost un caiac rezistent și ușor. Cadrul cântărea 7,2 kilograme. Apoi, Sverdrup și Blessing l-au acoperit cu pânză groasă de in, așa încât, cu totul, caiacul cântărea 13,5 kilograme. După ce am terminat munca, i-am trasat lui Mogstad sarcina de a construi un caiac asemănător. Pe urmă, eu și Mogstad ne-am apucat să confecționăm o acoperitoare pentru caiac. Aceste caiace erau lungi de 3,7 metri, la mijloc lățimea era de 0,7 metri; unul dintre ele era adânc de 30 de centimetri, iar adâncimea celuilalt era de 38 de centimetri. Caiacele eschimoșilor sunt mult mai lungi și mai înguste, astfel încât nu era ușor să împingi aceste bărci prin apă, dar viteza nu era de mare însemnătate, mai ales că scopul caiacelor era să traverseze culoarele și spațiile deschise din gheață și să navigheze de-a lungul liniei țărmului. Cu adevărat important era ca bărcile să fie trainice și ușoare, capabile să poarte, pe lângă trupurile noastre, provizii și echipamente o perioadă îndelungată. Dacă le-am fi făcut mai lungi și mai înguste, caiacele nu ar fi fost doar mai grele, ci ne-ar fi expus și pericolului de a ne răni în timpul traversării porțiunilor de gheață neregulată. Așa cum au fost construite, s-au dovedit a fi cât se poate de potrivite pentru scopul nostru. Dacă le încărcam cu chibzuială, în ele încăpeau atât provizii pe trei luni pentru noi, cât și hrană pentru câini. Pe deasupra, pe punte puteau călători unul sau doi câini. În celelalte privințe, bărcile noastre erau asemenea caiacelor eschimoșilor, cu tot cu punte, în afară de deschizătura din mijloc, unde te puteai strecura. După modelul eschimos, deschizătura era mărginită de un cerc din lemn, deasupra căruia ne puteam strecura partea de jos a hainelor din piele de focă, creată anume pentru acest scop, așa încât îmbinarea dintre caiac și haină să fie etanșă. Când ne potriveam haina strâns la încheieturile mâinilor și în jurul feței, valurile ne puteau mătura fără ca vreun strop de apă să intre în barcă. Aveam nevoie de asemenea bărci în caz că ar fi trebuit să străbatem întinderi mari de apă în drumul nostru spre Spitzbergen sau – dacă am fi ales alt traseu – între Ținutul Franz Josef și Novaia Zemlia. În afară de aceste deschizături, mai erau și câteva chepenguri mici la prora și la pupa, în care ne puteam strecura mâinile și depozita proviziile. De asemenea, puteam scoate diverse obiecte mai comod, fără să fie nevoie să scoatem toată încărcătura prin deschizătura de la mijloc. Cea mai bună modalitate de a face pânza impermeabilă ar fi fost să o apretăm și să o vopsim pe dinafară cu vopsea obișnuită. Dar, pe de o parte, ar fi fost foarte dificil să facem munca asta pe un frig cumplit (în cală, temperatura era de –20 ºC) și, pe de altă parte, m-am temut că vopseaua va face ca pânza să devină prea dură și sfărâmicioasă. Așa că am preferat să o înmoi într-o soluție de parafină și seu, ceea ce a contribuit la îngreunarea caiacelor, așa încât la sfârșit cântăreau 16,2 kilograme fiecare.

În plus, am pus să se construiască niște sănii de mână anume pentru această expediție. Erau zvelte și rezistente, construite special ca să suporte cele mai dificile încercări la care le-ar fi supus expediția cu câini și poveri grele, peste întinderile neregulate de gheață în derivă. Două dintre aceste sănii erau aproape la fel de lungi precum caiacele, 3,7 metri. Am experimentat de câteva ori cu privire la hainele pe care ar trebui să le purtăm și voiam în special să stabilesc dacă e potrivit să pornim îmbrăcați cu hainele din blană de lup, dar de fiecare dată am ajuns la concluzia că sunt mult prea călduroase. Așa că în 29 noiembrie scriam: „Am mers din nou spre nord purtând haina mea din blană de lup, dar tot e prea cald afară (–37,6 ºC). Am asudat din greu, cu toate că am mers încet. E destul de anevoios să înaintezi pe întuneric, fără rachete. Mă întreb când va fi îndeajuns de frig ca să pot purta haina asta."

În 9 decembrie, am ieșit din nou purtând rachete. „Temperatura era de –41 ºC. Am ieșit îmbrăcați cu hainele din blană de lup, dar eram cu toții lac de transpirație. E încă prea cald. Cine știe când va fi destul de frig?"

Bineînțeles că am experimentat cortul și mașina de gătit. În 7 decembrie am scris: „Am ridicat cortul de mătase pe care urmează să-l luăm cu noi și am folosit în el mașina de gătit. După teste repetate, am constatat că, folosind gheața la o temperatură de –35 ºC, am fiert 3 litri de apă și, simultan, am topit 5 litri într-o oră și jumătate, consumând aproximativ 120 de grame de gaz. A doua zi, într-o oră și jumătate, cu 100 de grame de gaz, am fiert 2,5 litri de apă și am topit 2,5 litri de apă. Ieri, am gătit cam 2 litri de terci de ovăz de primă mână și în puțin peste jumătate de oră am obținut gheață pe jumătate topită și puțină apă, consumând 50 de grame de gaz. Prin urmare, ziua nu vom consuma o cantitate mare de gaz."

Apoi, am făcut tot felul de calcule ca să aflu ce fel de provizii erau cel mai potrivite pentru expediția noastră, căci era de căpătâi ca alimentele pentru oameni și câini să fie hrănitoare, dar, în același timp, să nu fie mai grele decât trebuia. Ceva mai încolo, în lista echipamentelor, voi prezenta decizia mea finală în această privință. Firește că, pe lângă toate astea, a trebuit să luăm în considerare și să testăm instrumentele pe care urma să le luăm cu noi și am fost nevoiți să ne ocupăm de multe altele. Deși poate că erau fleacuri, trebuia luate în considerare. Succesul depinde, în cele din urmă, de îmbinarea fericită dintre asemenea fleacuri.

Noi doi, membrii expediției, ne petreceam majoritatea timpului cu pregătirile. Pe parcursul iernii, și alții au fost destul de ocupați cu pregătirea expediției. De pildă, Mogstad avea constant de lucru confecționând sănii, punându-le tălpi etc. Sverdrup confecționa saci de dormit și multe alte lucruri. Juell se ocupa de accesoriile câinilor, iar când nu lucra în cambuză, lua măsurile câinilor, fabrica hamuri pentru aceștia și le testa. Blessing ne-a pregătit o mică trusă medicală cu medicamente, feșe și alte lucruri de care am fi putut avea nevoie. Alt membru al echipajului era mereu ocupat, copiind toate jurnalele și observațiile noastre științifice pe hârtie subțire, în format prescurtat, așa cum cerusem, pentru că voiam să le iau cu mine, așa încât să mă asigur că notițele supraviețuiau. Hansen se ocupa cu pregătirea formularelor tabelare, a curbelor de mișcare a termometrelor și altele asemenea. Pe lângă asta, i-am trasat sarcina de a schița harta completă a călătoriei noastre și a perioadei de plutire în derivă, până la acel moment.

Cu toate acestea, nu puteam acapara prea mult din timpul lui prețios, deoarece trebuia să efectueze observații științifice fără întrerupere. În acea toamnă, Hansen își ușurase mult munca datorită observatorului pe care îl construise cu ajutorul lui Johansen. Observatorul era de fapt o colibă săpată în zăpadă, foarte asemănătoare cu un iglu eschimos. Se simțea în largul lui înăuntru și atârnase o lampă cu gaz de acoperiș. Lumina lămpii, reflectată de pereți, strălucea cu putere. În observator putea manevra instrumentele în tihnă, netulburat de vântul glacial de afară. Cum reușea să aducă temperatura din colibă până la 20 de grade sub limita înghețului, i se părea suficient de cald încât să manevreze instrumentele cu mâinile goale. În observator, Hansen lucra neobosit, zi după zi, urmărind adesea mișcările misterioase ale acului magnetic, care îi dădeau bătăi de cap. Într-o zi – era 24 noiembrie – a venit la cină puțin după ora 18.00, destul de îngrijorat, și ne-a spus: „Acul magnetic a ajuns la 24º și, în mod uimitor, capătul dinspre nord al acului indică estul. N-am mai auzit de o asemenea înclinație." A înregistrat și alte înclinații, de data asta de 15º. În același timp, privind prin deschizătura observatorului său, a băgat de seamă că afară era neobișnuit de multă lumină și că nu doar nava, ci și gheața din depărtare erau vizibile, de parcă ar fi fost lună plină. Și totuși, printre norii groși care acopereau cerul nu se zărea nici urmă de auroră. În acest caz, se pare că înclinația neobișnuită se datora aurorei boreale, cu toate că acul indica estul, și nu vestul, ca de obicei. Nu se punea problema ca banchiza pe care ne aflam să se fi mișcat, pentru că totul fusese cât se poate de liniștit și de nemișcat, și e imposibil ca o mișcare atât de amplă, desfășurată într-un interval de timp atât de scurt, să treacă neobservată și neauzită de echipajul de la bord. Așadar, această teorie poate fi exclusă, iar până acum, această chestiune mi se pare de neînțeles. Eu și Blessing am ieșit imediat pe punte, ca să ne uităm la cer. Într-adevăr, era atât de multă lumină, încât culoarele deschise în gheața dinspre pupa se vedeau limpede, dar nu am zărit nimic neobișnuit.

„Vineri, 30 noiembrie. Am descoperit urme de urs pe gheața de la prora. Ursul venise dinspre est, pășind mărunt și foarte ușor pe gheața proaspăt formată, de-a lungul culoarului deschis în gheață, dar probabil ceva din fața navei îl speriase, pentru că a făcut stânga-împrejur, întorcându-se cu pași mari, pe același drum. Cât de ciudat că în pustietatea asta umblă ființe vii! Oare ce caută pe aici? De-am avea stomacul atât de rezistent, am putea să îndurăm călătoria până la Pol și înapoi, fără să trebuiască să mâncăm. Dacă i-am ghicit firea, probabil că animalul se va întoarce pe aici în scurtă vreme și poate că atunci vom izbuti să-l privim îndeaproape.²

OBSERVATORUL LUI SCOTT-HANSEN

Am mers în sus și-n jos de-a lungul culoarului în gheață, de la prora babord. Avea 348 de pași în lățime și, înaintând spre răsărit, își menținea aceeași lățime o bună bucată de drum. Nu se poate ca spre vest lățimea să fi fost mult mai mică. Dacă ne gândim că trecerea din spatele noastru e și ea destul de lată, e mai degrabă liniștitor faptul că în gheață pot exista spărturi atât de mari. Dacă am avea parte de vânt, ar fi destul spațiu la dispoziție pentru a naviga. Dar vântul nu se va ivi niciodată. Una peste alta, luna noiembrie a fost neobișnuit de nenorocoasă. Am plutit înapoi, nu înainte. Și totuși, anul trecut luna asta a fost atât de prielnică. Dar pe marea asta cumplită nu te poți baza deloc pe anotimpuri. Poate că iarna nu va fi nicidecum mai bună decât vara asta. Cu siguranță însă, vremea se va îmbunătăți. Nu pot să cred altceva.

Cerul e acoperit de un văl gros, prin care stelele abia dacă licăresc. Întunericul e mai adânc ca de obicei, iar noi plutim în derivă în această noapte eternă – singuri și uitați, «căci lumea întreagă era plină de lumină și de trudă neîntreruptă. Doar pe umerii acelor bărbați apăsa povara nopții mohorâte, imaginea beznei care avea să-i înghită în curând.»

Golul acesta tăcut, întunecat și adânc e asemenea unei fântâni enigmatice și fără fund, în care privești așteptându-te să vezi ceva, dar nu întâlnești decât reflexia propriilor ochi. Ah! Vechile gânduri, pe care nu le poți lepăda, se transformă în cele din urmă în însoțitori care te chinuie. Oare nu e chip să evadezi din tine însuți, să te agăți de un singur gând – unul singur, care trăiește în afara ta –, în afară de moarte? Însă moartea e lucru sigur. Într-o zi, va veni tăcută și maiestuoasă, va deschide măreața poartă a Nirvanei și cu toții vom fi măturați în marea veșniciei."

„Sâmbătă, 2 decembrie. Sverdrup e bolnav de câteva zile. În ultimele două zile a zăcut în cabina lui, iar acum tot acolo e. Sper că nu e nimic grav. Deși nici el nu crede că e cine știe ce, situația e destul de neliniștitoare. Bietul de el! Nu mănâncă decât terci de ovăz. Suferă de catar intestinal, pe care probabil l-a contractat din cauza frigului de pe gheață. Mă tem că în privința asta a fost destul de neglijent. Oricum, starea lui e mai bună acum și probabil că se va însănătoși în curând, dar e o avertizare să nu fim mai încrezători decât se cuvine. Azi dimineață am ieșit la plimbare de-a lungul culoarului. Deschizătura e destul de mare și se întinde mult spre răsărit, iar pe alocuri lățimea deschizăturii e considerabilă. Doar după ce mergi o vreme pe gheața nou formată, pe care e lesne și comod să te plimbi, iar apoi ajungi din nou pe suprafața înzăpezită a gheții vechi, abia atunci pricepi ce înseamnă să ieși fără rachete. Diferența e ca de la cer la pământ. Chiar dacă până atunci nu mi-a fost cald, după ce parcurg o distanță scurtă pe gheața neregulată, încep să transpir. Dar ce putem face? Nu putem folosi rachetele. E atât de întuneric, încât abia dacă îți poți croi drum orbește, încălțat cu ghete obișnuite. Chiar și atunci, te împiedici și aluneci printre blocurile imense de gheață.

Citesc diversele relatări britanice despre expedițiile polare de pe vremea lui Franklin și despre căutarea acestuia. Sunt cuprins de admirație în fața acestor bărbați și a eforturilor enorme pe care le-au depus. Într-adevăr, Anglia are motive să fie mândră de ei. Îmi amintesc că am citit aceste povești în copilărie, iar închipuirea mea se înflăcăra de dor dinaintea scenelor descrise. Le citesc acum, la maturitate, după ce am acumulat experiență în domeniul expedițiilor și, chiar și acum, când mintea nu-mi mai e influențată de povestiri romanțate, mă plec în fața lor. Bărbații asemenea lui Parry, Franklin, James Ross, Richardson și – nu în ultimul rând – M’Clintock aveau curaj adevărat. Cât de bine era gândit și aranjat echipamentul lor, având în vedere mijloacele pe care le aveau la dispoziție! Cu adevărat, nimic nu e nou sub soare. Descopăr că ei au anticipat toate lucrurile cu care mă mândream și pe care crezusem că eu le descoperisem. În urmă cu patruzeci de ani, M’Clintock folosea aceleași instrumente. Nu erau vinovați că se născuseră într-o țară în care folosirea rachetelor e necunoscută și unde iarna aproape că nu vezi zăpadă. Deși abia în aceste ținuturi au dat piept cu zăpada și cu călătoriile prin nămeți, deși nu au avut rachete și au fost nevoiți să se descurce cum au putut cu săniile cu tălpi înguste, călătorind pe banchize neregulate și acoperite de zăpadă, ce drum îndelungat au străbătut și câte încercări grele au îndurat! Nimeni nu i-a întrecut până acum. Poate doar rușii de pe coasta siberiană. În schimb, ei aveau avantajul de a se fi născut într-o țară în care zăpada nu e o raritate."

„Vineri, 14 decembrie. Ieri am organizat o petrecere mare în cinstea navei Fram, pentru că e vasul care a ajuns la cea mai mare latitudine până acum (alaltăieri am ajuns la 82º30´ latitudine nordică).

La prânz ni s-a servit macrou fiert, cu sos din unt și pătrunjel, cotlete de porc și mazăre franțuzească, căpșuni norvegiene cu orez cu lapte, bere și apoi cafea. La cină am mâncat pâine proaspătă, prăjitură cu coacăze etc. Mai târziu, seara, ne-am bucurat de un concert minunat. Am mâncat cu toții dulciuri și pere din compot. Culmea distracției a fost când un castron plin cu punci fierbinte de cireșe a fost adus la masă și servit, spre amuzamentul tuturor. Deja eram în toane bune, dar băutura a animat atmosfera și mai mult. Echipajul se minuna de unde apăruseră ingredientele pentru punci, și mai ales alcoolul³.

Apoi au urmat toasturile. Primul a fost lung și sărbătoresc, în cinstea navei Fram, care dovedise de ce era capabilă. În mare, cuvintele toastului au fost următoarele: «Mulți înțelepți au clătinat din cap când am pornit în călătorie și ne-au prevestit lucruri rele. Dar n-ar mai fi atât de convinși dacă ne-ar vedea acum, plutind liniștit și în voie la cea mai nordică latitudine la care a ajuns vreodată o navă. Și vom pluti și mai departe, spre nord. Acum, Fram nu este doar nava care se află în cel mai nordic punct; a traversat și mari întinderi necunoscute, cu multe grade mai la nord decât s-a ajuns vreodată pe acest ocean, de această parte a Polului. Însă tragem nădejde că vasul nu se va opri aici. Multe izbânzi ascunse de negura viitorului ne așteaptă. Când le va veni timpul, aceste victorii se vor ivi pentru noi, una câte una. Dar haide să nu vorbim despre asta, ci să ne mulțumim cu reușitele de până acum. Cred că promisiunea ascunsă în urarea pe care Björnson ne-a făcut-o nouă și navei Fram, când am lansat-o la apă, s-a și împlinit, și că putem striga, odată cu el:

Ura în cinstea navei și-a ei călătorie cumplită!

Acolo unde o navă nicicând nu a înaintat,

Acolo unde niciun nume nu a fost pronunțat,

Numele Norvegiei liniștea a curmat.

Un sentiment ciudat – înrudit cu rușinea – ne-a cuprins pe toți comparând truda, lipsurile și suferințele adesea incredibile îndurate de expedițiile polare de dinaintea noastră cu huzurul în care plutim pe ape necunoscute, mai vaste decât le-a fost dat să vadă multora dintre exploratorii polari. Într-adevăr, cred că avem toate motivele să fim mulțumiți de călătoria noastră de până acum și de Fram și vom reuși să înapoiem ceva Norvegiei în schimbul încrederii, sprijinului și banilor pe care ni le-a oferit. Dar să nu uităm de înainte-mergătorii noștri, să ne amintim că strădaniile și izbânda lor ne-au deschis drumul. Datorită experiențelor colective ale acestor exploratori a reușit până acum omul să se descurce cât de cât cu cel mai primejdios și mai îndărătnic dușman din ținuturile arctice – banchizele –, și anume deplasându-se odată cu acestea, nu împotriva lor, lăsându-se purtat de ele nu fără voie, ci intenționat, și pregătindu-se pentru asta din vreme. La bordul acestei nave încercăm să ne bucurăm de roadele experiențelor înaintașilor noștri. A durat ani de zile să le culegem, dar sunt convins că, bizuindu-ne pe ele, vom putea ține piept tuturor vitregiilor sorții în aceste ape necunoscute. Am avut noroc. Credem cu toții că nu există obstacol în calea noastră pe care să nu-l putem depăși cu mijloacele și resursele de care dispunem la bord, astfel putându-ne întoarce teferi în Norvegia cu o recoltă bogată. Așa că haideți să bem în cinstea navei Fram!»

Au urmat câteva cântece și un spectacol susținut de Lars, fierarul, care a dansat un pas seul, spre marele haz al asistenței. Lars ne-a asigurat că, dacă apucă să se întoarcă acasă și să ia parte la petreceri ca cele de la Christiania⁴ și Bergen la plecare, picioarele îi vor fi puse la grea încercare. Apoi am toastat în cinstea celor de acasă, care ne așteptau an după an, care nu știau unde ne aflăm și tânjeau zadarnic să afle știri despre noi, dar care credeau neclintit în noi. În cinstea celor care au consimțit să ne vadă plecați și despre care se poate spune că au făcut cea mai mare jertfă.

Sărbătoarea a continuat tot restul serii, cu veselie și muzică. Și cu siguranță că buna noastră dispoziție nu s-a risipit când bunul nostru doctor ne-a oferit trabucuri – un lux din ce în ce mai prețuit aici, pe măsură ce, din păcate, devine tot mai rar. Singurul lucru care ne știrbește liniștea e faptul că Sverdrup nu s-a pus de-a binelea pe picioare după catarul intestinal de care a suferit. E nevoit să țină un regim foarte sever, iar asta nu-i convine defel bietului om! I se îngăduie să mănânce doar pâine de grâu, lapte, carne de urs crudă și terci de ovăz. Dacă ar fi după el, ar mânca de toate: prăjituri, compot și dulciuri. Dar s-a întors la datorie și deja a ieșit să dea o raită pe gheață.

Noaptea târziu m-am dus la culcare, dar nu îmi venea să dorm. Am simțit nevoia să ies pe gheață și să țopăi în minunata lumină a lunii. Ca de obicei, luna era înconjurată de un inel, iar deasupra ei se ițea un arc care abia o atingea în partea de sus, dar cele două capete erau îndreptate în jos, nu în sus. Părea să facă parte dintr-un cerc al cărui centru se afla mult mai jos decât luna. În partea de jos a inelului se vedea o lună falsă sau, mai degrabă, o pată mare, luminoasă, mai pronunțată în partea de sus, acolo unde atingea inelul. Marginea de sus era gălbuie, iar de acolo se întindea în jos, în formă de triunghi. Părea a fi un arc de cerc aflat în partea de jos a inelului, cu care se și intersecta. Dinaintea lunii pluteau câteva dâre de nori cirrus. Efectul general era ireal."

„Sâmbătă, 22 decembrie. Același vânt care suflă dinspre sud s-a transformat în furtună în toată legea, urlând și scuturând vesel velatura, iar noi, fără îndoială, plutim spre nord destul de rapid. Dacă urc pe punte și ies din cort, vântul îmi țiuie pe la urechi și zăpada îmi biciuiește fața, năpădindu-mă cu totul în scurtă vreme. Din observatorul de zăpadă sau chiar de la o distanță mai mică, Fram nu se poate vedea, iar din pricina zăpezii care te orbește e aproape imposibil să ții ochii deschiși. Mă întreb dacă nu am depășit latitudinea de 83º. Însă mă tem că bucuria noastră va fi scurtă. Presiunea a scăzut alarmant de mult, iar vântul bate, în mare, cu 13-14 metri pe secundă. Noaptea trecută, pe la douăsprezece, vasul a fost prins în strânsoare, iar toate obiectele de la bord au început să zăngăne. După ce m-am culcat, am simțit îndelung vibrația sub mine. În cele din urmă, am auzit mugetul și scârțâiturile provocate de presiune. I-am spus celui care făcea de cart să asculte cu luare-aminte, să stabilească unde anume se exercita presiunea și să fie atent dacă nu cumva sloiul pe care ne aflam era pe cale să crape, punându-ne echipamentul în primejdie. I se părea că aude zgomotul presiunii atât la prora, cât și la pupa, dar nu era lesne să-l distingă de sunetul furtunii care flutura velatura. Astăzi, pe la 12.30, Fram a fost zgâlțâit din nou cu putere, de data asta mai tare decât în timpul nopții. Puțin mai târziu, nava s-a cutremurat iarăși. Probabil că gheața ne strângea dinspre prora, dar n-am putut auzi nimic din pricina furtunii. Ciudat: ai crede că mai cu seamă vântul pricinuiește presiunea, însă fenomenul apare destul de regulat, cu toate că fluxul de primăvară nu a apărut deocamdată. Într-adevăr, când a început să se manifeste, cu câteva zile în urmă, aproape că a fost o maree moartă. Pe lângă presiunea de ieri și de noaptea trecută, joi fenomenul s-a ivit din nou la nouă și la unsprezece și jumătate dimineața. Presiunea era atât de puternică, încât Peter, care se afla la copca de măsurare a adâncimii apei, a sărit ca ars de câteva ori, crezând că gheața avea să cedeze sub picioarele lui. E foarte ciudat: am avut parte de liniște atât de multă vreme și acum aproape că devenim neliniștiți când Fram suportă asemenea lovituri. Totul pare să tremure, ca la un cutremur violent."

„Duminică, 23 decembrie. Direcția vântului e neschimbată. Suflă cu tot atâta putere – 13-14 metri pe secundă. Spre pupa, pe punte, troiene mari de zăpadă zac împrejurul cârmei și al balustradelor, așa că, de fiecare dată când ieșim pe punte, avem parte de o porție de veritabilă iarnă arctică. Priveliștea te face să te cutremuri și ești recunoscător că, în loc să fii nevoit să ieși pe o astfel de vreme, poți să intri iar în cort și să cobori scara de tambuchi, până la patul cald. Dar în curând, eu și Johansen va trebui să îndurăm chiar și o vreme ca asta, zi și noapte, fie că vrem sau nu. Dimineață, Pettersen, care săptămâna asta s-a ocupat de câini, a coborât în salon și a întrebat dacă vreunul dintre noi vrea să-l însoțească afară, cu o pușcă, deoarece era sigur că văzuse un urs. Am ieșit alături de Peter, dar n-am putut găsi nimic. Când am ajuns la fața locului, câinii au încetat să latre și au început să se joace. Pettersen a avut dreptate spunând că «vremea e groaznică», deoarece abia mai puteai respira stând cu fața spre vânt, iar zăpada spulberată de vânt îți intra în nas și în gură. Dacă mă îndepărtam mai mult de câțiva pași, nu mai vedeam nava, așa că nu ar fi fost înțelept să mergem prea mult. Înaintarea era deosebit de anevoioasă, pentru că, pe lângă troiene și movilele de gheață, ba te împiedicai de muchia înghețată a vreunui troian de zăpadă, ba te prăvăleai într-o gaură. De jur-împrejur era beznă. Nivelul barometrului scăzuse constant și rapid, dar în cele din urmă a început să crească puțin. Acum presiunea e de aproximativ 726 de mm. Ca de obicei, termometrul descrie o curbă în sens invers. După-amiază, mercurul a urcat constant, până la –21,3 ºC. Acum, pare să scadă iarăși puțin, dar vântul bate în același cadran. Neîndoielnic că ne-a împins o bună bucată de drum spre nord, dincolo de latitudinea de 83º. E chiar plăcut să asculți vântul șuierând și zgâlțâind velatura deasupra. Dar, vai! Știm că fericirea asta pământească e scurtă.

Pe la miezul nopții, ofițerul de punte, care făcea de cart, a coborât și a raportat că gheața s-a crăpat după cutia cu termometre, între aceasta și copca pentru măsurarea adâncimii apei. E aceeași crăpătură de astă-vară, iar acum a apărut iarăși și probabil că tot sloiul pe care stăm e despicat, de la culoarul din față până la cel din pupa. Am adus la bord termograful și celelalte instrumente, așa încât să nu le pierdem, în caz că gheața ar exercita presiune din nou. În afară de ele, niciun alt obiect nu e în primejdie. Aparatul de măsurare a adâncimii se află la o oarecare distanță de culoarul deschis în gheață, pe malul celălalt. Acolo a rămas doar biga improvizată, laolaltă cu blumul atârnat deasupra spărturii."

„Joi, 27 decembrie. Crăciunul a venit încă o dată, iar noi tot departe de casă ne aflăm. Cât de trist! Cu toate astea, nu sunt melancolic. Mai degrabă, aș spune că mă bucur. Parcă aștept să se întâmple ceva măreț, ascuns în viitor. După lungi ceasuri de nesiguranță, acum pot zări capătul acestei nopți lungi. Nu mă îndoiesc că totul va fi bine, că această călătorie nu e în zadar. Nu ne-am irosit timpul, iar speranțele noastre se vor împlini. Poate că, așa cum se spune, soarta exploratorilor e grea, iar viața lor, plină de dezamăgiri. Dar în același timp traiul lor e plin de momente frumoase, când au dinainte biruința speranței și voinței omenești, când întrezăresc izbânda și pacea.

În clipa asta, sunt într-o stare de spirit ciudată. Sunt plin de neliniște. În ultimele zile, nu mi-a stat mintea la scris. Gândurile vin și pleacă, purtându-mă înainte fără să mă pot împotrivi. Abia dacă mă pot înțelege. Dar cine poate pătrunde adâncimile minții omenești? Creierul e un mecanism uluitor. «Viața noastră e din plămada viselor făcută.»⁵ Așa să fie? Aproape că o cred. Un microcosmos din infinita materie a eternității – materie din care se plămădesc visele.

E al doilea Crăciun petrecut departe, în singurătatea nopții, pe tărâmul morții, mai aproape de Nord decât a fost cineva vreodată. Sentimentul e ciudat. De asemenea, e ultimul Crăciun pe care îl petrecem la bordul lui Fram. Mai că mă cuprinde tristețea. Nava e ca un al doilea cămin și am îndrăgit-o. Poate că ceilalți membri ai echipajului vor petrece aici alt Crăciun – sau multe altele – fără noi, căci vom pleca de lângă ei, în inima singurătății. Crăciunul ăsta a fost liniștit și plăcut și toți par mulțumiți. Drept cadou de Crăciun, vântul ne-a împins dincolo de 83º latitudine nordică, iar asta ne-a sporit buna-dispoziție. De data asta, am avut mai mult noroc decât anticipasem: vântul a continuat să bată luni și marți. Însă, încet-încet, s-a potolit și s-a îndreptat spre nord și nord-est. Ieri și azi a bătut spre nord-vest. Trebuie să ne împăcăm cu asta, pentru că nu se poate să nu avem parte de vânt potrivnic din când în când și probabil că nu va dura prea mult.

Bineînțeles că Ajunul Crăciunului a fost sărbătorit printr-un ospăț impresionant. Masa a fost împodobită cu un număr mare de decorațiuni. Prăjiturele cu coniac, plăcintă cu fructe, prăjituri cu miere, pricomigdale și alte prăjituri. Ceilalți exploratori n-au avut parte de așa ceva. În plus, eu și Blessing am trudit întreaga zi și am făcut o «șampanie polară Optzeci și Trei de Grade», un derivat din nobilul strugure al ținuturilor arctice – mura (multer). Celorlalți a părut să le placă și bineînțeles că multe pahare s-au ridicat în cinstea acestei nobile băuturi. Pe urmă s-au adus numeroase cărți ilustrate. S-a cântat, s-au spus povești și toată lumea s-a distrat.

Desigur, de Crăciun am avut parte de un prânz deosebit. După masă, la bord s-au pregătit cafea și curaçao, iar Nordahl ne-a oferit țigări rusești. Seara, s-a servit un castron cu punci de mure, iar tratația a fost mai mult decât binevenită. Mogstad a cântat la vioară, iar Pettersen a fost atât de vrăjit de muzică, încât a dansat și a cântat pentru noi. Are un adevărat talent de actor și manifestă o înclinație evidentă către dans. Versatilitatea lui e extraordinară: e inginer, fierar, bucătar, tinichigiu, maestru de ceremonii, actor, dansator și s-a dovedit a fi un frizer de primă clasă. Seara s-a organizat un mare «bal». Mogstad a cântat la vioară până când l-au trecut toate sudorile. Eu și Hansen am fost pe post de partenere de dans. Pettersen era neobosit. A jurat solemn că, dacă la întoarcerea acasă va mai avea ghete în picioare, o să dănțuiască până i se vor rupe pingelele.

DISTRACȚIE MUZICALĂ ÎN SALON

(Dintr-o fotografie)

Zi după zi, pe măsură ce înaintam prin vântul agitat, care la început a bătut dinspre sud-est și mai apoi spre est-sud-est și sud, eram mai nerăbdători să aflăm până unde ajunseserăm, dar afară se dezlănțuia mereu câte o furtună de zăpadă sau cerul era înnorat, așa că nu puteam face măsurători. Cu toții nutream convingerea că trecuserăm de 83º, dar nimeni nu putea spune cu cât anume. În cele din urmă, Hansen a fost chemat astăzi pe punte, căci stelele erau vizibile. Stăteam cu toții ca pe ace. Când s-a întors, am aflat că observase o singură stea, dar aflată atât de aproape de meridian, încât a putut calcula că ne aflam la nordul latitudinii de 83º20’. Toți am primit vestea cu strigăte de bucurie. Chiar dacă nu atinseserăm cea mai nordică latitudine, nu eram departe de această realizare. Era mai mult decât ne așteptam, așa că eram plini de voie bună. Cum ieri a fost a doua zi de Crăciun și, în același timp, ziua de naștere a lui Juell, am avut parte de un prânz special, cu supă din coadă de bou, compot de afine roșii, conopidă, mușchi de vită, cartofi, coacăze la conservă, foietaje și o minunată prăjitură cu glazură de migdale, pe care Hansen, cofetarul din Christiania, scrisese Glædelig Jul («Crăciun fericit»), apoi bere. Nu ne putem plânge că n-o ducem bine aici. Pe la 4 dimineața, nava a fost zguduită de o lovitură puternică, însă nu se auzea deloc zgomotul gheții care se strângea. Pe la 5 și jumătate am auzit scrâșnetul și trosnetul gheții care ieșea la suprafață în culoarul din fața navei. Noaptea au răsunat alte sunete asemănătoare. În rest, gheața a fost tăcută, iar crăpătura dinspre stânga navei s-a închis la loc."

„Vineri, 28 decembrie. Am fost să arunc o privire la crăpătura dinspre stânga, care acum s-a lărgit și s-a transformat într-un culoar. Firește, câinii mă însoțeau și nu ajunsesem departe, când am văzut o siluetă dispărând. Era Pan, care se rostogolise pe panta abruptă a gheții și căzuse în apă. În zadar se lupta să iasă la suprafață. În jurul lui nu era decât zăpadă topită, care nu îi oferea niciun sprijin. Nu scotea decât un scâncet slab. M-am aplecat dincolo de margine, vrând să ajung la el, dar nu reușeam să pun mâna decât pe bucăți de zăpadă și gheață. Am cerut o cange pentru foci, dar, înainte să-mi fie adusă, Pan a ieșit din apă și sărea de colo colo pe sloiul de gheață, încercând să se încălzească. Ceilalți câini îl urmau, lătrau și se hârjoneau cu el, ca și cum ar fi vrut să-și manifeste recunoștința pentru faptul că animalul fusese salvat. Când a căzut în apă, toți câinii s-au repezit înainte, privindu-mă și scâncind. Era limpede că le părea rău pentru tovarășul lor și doreau să-l ajut. Nu au scos niciun sunet; pur și simplu