Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Misterul Casei dintre Platani
Misterul Casei dintre Platani
Misterul Casei dintre Platani
Cărți electronice343 pagini6 ore

Misterul Casei dintre Platani

Evaluare: 5 din 5 stele

5/5

()

Informații despre cartea electronică

Într-o dimineață de August, o fermecătoare prezență învăluită în parfum și mătase ivoire tulbură nu numai mersul unei anchete pe cale să se încheie, nu numai rutina bine statornicită prin birourile mohorâte ale criminaliștilor din A, ci și inima demult molcomită într-o existență banală, a comisarului-șef Dinu Varlam.
Ancheta aflată în derulare se desfășurase în jurul dispariției a trei bătrâni, cazați de aproape un an de zile la o pensiune cu regim mai puțin obișnuit, aflată în liziera unei păduri seculare de platani și foarte aproape de un așa-zis lac fără fund, numit de săteni Gâtul Diavolului, fiindcă tot ce cădea pradă-n adâncul lui nu mai ieșea nicicând la suprafață. Cazul de dispariție se va transforma rapid în triplă omucidere, toate indiciile conducând către un al patrulea oaspete, mai ales că acesta își va recunoaște fapta, fără a explica însă și motivului ei.
În acest context, o doamnă cu un nume exotic - Anna Beatrice, căsătorită Delgado, care se prezintă drept cetățean canadian de origine română - declară că Sonja Brandt, mătușa ei stabilită de peste 60 de ani în Salzburg, dar și prietena acesteia decedaseră în împrejurări destul de neclare, legate direct sau indirect, de aceeași pensiune. Comisarul-șef Dinu Varlam nu auzise până atunci, nici măcar de numele celor două octogenare, așadar întreabă:
- Aveți motive de suspiciune în privința morții mătușii dvs.?
- Am suficiente motive de suspiciune, dar NU ÎN SENSUL în care ați putea bănui dvs. – răspunde ea enigmatic.
Din acest moment, ancheta se îndreaptă literalmente spre haos. Suspiciunile doamnei Delgado se confirmă și provoacă un lanț de dezvăluiri absolut stupefiante, care dau peste cap ancheta în curs și-i obligă pe criminaliști să admită că s-au aflat într-o permanentă eroare, în interpretarea fiecărui indiciu. După ce nici frumoasa femeie nu mai e de găsit, comisarul-șef este confruntat cu dovezi ale implicării ei într-un scenariu inexplicabil, pus la cale de persoane venerabile, cu un scop imposibil de înțeles.
Dilema care va străbate ca un fir încins întreaga acțiune rămâne legată de însăși apariția benevolă a doamnei Delgado, la poliția din A. Pentru ce a făcut ea dezvăluiri atât de precise, care să determine reluarea anchetei și mai ales, investigarea unor fapte ce altfel, ar fi rămas cu totul ignorate? De ce s-ar vârî singură în gura lupului, o femeie care își asigurase până atunci, o retragere din scenă fără nicio fisură? Ce anume s-a declanșat după dispariția celor trei bătrâni, atât de grav și de important, încât această femeie inteligentă să-și sacrifice propria ei siguranță? Comisarul-șef intuiește faptul că misterul acestei acțiuni disperate constituie însăși cheia cazului. Un mister pe care va reuși să-l perceapă doar pas cu pas, învățând să raționeze asemenea fermecătoarei lui adversare, detectându-i urmele și alunecând din prezent într-un trecut de familie, apăsător și nevindecat.

LimbăRomână
Data lansării27 aug. 2016
ISBN9781310801143
Misterul Casei dintre Platani
Citiți previzualizarea
Autor

Adriana Subin

Îmi place să scriu, asta-i tot. M-am apucat de scris destul de târziu, doar ca un hobby și dintr-o reticență pe care mi-ar fi greu s-o motivez în două cuvinte, n-am bătut niciodată la ușa vreunei edituri de carte tipărită, cu vreuna din cele 11 cărți polițiste pe care le-am scris, din 2008 și până acum. Puține lucruri îți pun în mișcare toate cotloanele minții, precum o scriitură polițistă și poate că-n timp, devii dependent de logica intrigii, ca de un drog. Dar plăcerea de-a scrie nu merge întotdeauna mână-n mână cu Talentul, iar noi trebuie să avem decența de-a nu le confunda. Bucuria scrisului e un Dar copleșitor în sine, care zic eu că ar trebui de multe ori, să ne ajungă. Nu trebuie să distrugem copaci, pentru ambiția de-a ne vedea absolut toți, numele înscris pe o copertă. Și totuși, așa cum era de așteptat, ”sertarul” începe să-mi devină neîncăpător, iar asta mi-a sugerat o soluție de compromis – lansarea manuscriselor în Deep Space Smashwords. Nu știu ce se va întâmpla de-acum cu ele. Posibil să se piardă în singurătate. Sau să descopere și să fie adoptate, de un nou Univers... Habent sua fata libelli.Prietenii mi-au sugerat să spun ceva mai mult despre mine însămi. Dar pentru cine ar fi interesant? Lumea cărților mele dezvăluie cum gândesc, deci cine sunt cu adevărat, mai profund decât aș putea-o face eu vreodată. Se spune că suntem de foarte multe ori singuri, în mijlocul unei mulțimi de oameni. Doar când scrii, e invers - ești înconjurat de-o mulțime, atunci când toată lumea te crede singur. Personajele mele mă cunosc cel mai bine. Ceea ce nu spun ele nici nu contează. Și la urma-urmei, trebuie îngăduit unei doamne, care pe deasupra mai scrie și policier, să se-nvăluie într-un dram de mister...

Citiți mai multe din Adriana Subin

Legat de Misterul Casei dintre Platani

Cărți electronice asociate

Categorii relevante

Recenzii pentru Misterul Casei dintre Platani

Evaluare: 5 din 5 stele
5/5

4 evaluări1 recenzie

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

  • Evaluare: 5 din 5 stele
    5/5
    BUN! Tocmai ce am descoperit această scriitoare "grație" algoritmului de sugestii al SCRIBD-ilui?. Romanul de față are intriga și personajele foarte bine conturate, descrieri "la obiect", analiza psihologică fină fără a se pierde în detalii de specialitate, puțină istorie, suficient cât să te împingă la cercetări ulterioare mai amănunțite; pe scurt are tot ce îi trebuie unui roman polițist de calitate.

Previzualizare carte

Misterul Casei dintre Platani - Adriana Subin

I. Luni, 19 August

Biroul comisarului-șef Dinu Varlam

Serviciul Omoruri al Poliției din A.

PARFUM FIN ȘI MĂTASE IVOIRE (1)

Femeia așezată de cealaltă parte a biroului afișa calmul îndelung cultivat, al unei persoane educate. Sau se străduia s-o facă, pentru că limbajul trupului, mult mai greu de pervertit nu putea scăpa unui spirit de observație, ca al comisarului-șef Dinu Varlam. Atitudinea prea rigidă a spatelui și a umerilor, tensiunea care-i rotunjea în anumite momente buza inferioară, nările ușor dilatate în ritmul ușor precipitat al respirației… Și mai ales, incertitudinea. Șovăiala disimulată în jocul degetelor cu o brichetă elegantă, pe care o răsucea automat, fără să dea curs unei intenții bine definite. Trebuie să fi fost fumătoare, așa că el o invită să-și aprindă o țigară, sugestie pe care destul de ciudat, ea o refuză clipind surprinsă, de parcă nici nu i-ar fi trecut prin cap una ca asta. Dimpotrivă, lăsă neglijent bricheta pe marginea biroului și-și mută palmele pe închizătoarea metalică a poșetei, rotind-o de câteva ori la fel de absent, în sus și-n jos, cu policele ambelor mâini. Pe fața aurită a brichetei aflate sub ochii lui, distinse două inițiale stilizate – AB… De la Anna Beatrice, desigur. Dar de ce ar avea o femeie care nu fumează, o brichetă personalizată cu monogramă?... Sau poate că renunțase la fumat, iar jocul degetelor pe brichetă înlocuia ritualul țigaretei aprinse.

Avea o expresie din ce în ce mai ezitantă, probabil că începea să se îndoiască de rezultatul acestui demers. Pură neîncredere, sau teamă?... La un moment-dat păru că îl cântărește, evaluându-și precaut, șansele. Șanse?... Ce fel de șanse? – se nedumeri el nebulos, cu o prudență instinctivă ce pieri neobișnuit de iute. Îi ajungea să o privească. Fără să-și dea seama în mod clar ce i se întâmplă, nu-și mai dori decât să o privească.

Nu-și arăta vârsta, cu greu i-ai fi dat 35 de ani, dar el bănui că avea ceva mai mult de-atât - câteva riduri fine sub pleoapa de jos și în colțurile buzelor, textura pielii de pe bărbie și gât prea vizibilă în lumina blândă a dimineții, ce căuta prin fereastra întredeschisă exact locul unde se așezase ea…. Sau așa i se păru lui. Avea trăsături delicate, desenate într-un oval ca de madonă, dar nu atrăgea neapărat, sau numai prin frumusețe. Toată ființa ei degaja armonia misterioasă a experienței mature, din care femeile inteligente își țes când văluri când platoșă și de care bărbații se lasă seduși, indiferent de vârstă. Femeile au fragilitatea înșelătoare a fibrei de sticlă, se înfig adânc în carnea ta și se smulg într-un șuvoi de sânge – comentase cândva melancolic, un amic tomnatec gemând de experiență în materie, ce publica ocazional versuri lirice prin ziarele locale. Dinu Varlam îl cita din când în când ironic și în glumă, dar în momentul acela vorbele lui îi fluturară straniu prin minte - un soi de prorocire nătângă, nici vorbă s-o ia în serios.

Vizitatoarea lui matinală pășise în holul ostil al inspectoratului la câteva minute după ora șapte și jumătate, își rostise pedant numele și solicitase o întrevedere cu un criminalist, într-o problemă personală. Ofițerul de serviciu scăzuse instinctiv tonul în receptor când îi anunțase prezența ei, ca atunci când vrei să comunici ceva dincolo de cuvinte, ca între bărbați. Iar Dinu Varlam lăsase deoparte dosarul la care lucra și o primise imediat nu numai fiindcă era criminalist, ci și fiindcă reacția colegului, dar și numele vizitatoarei îi stârniseră curiozitatea. Anna Beatrice Delgado – un nume cu rezonanță exotică ce-i sună bizar, deși practic, nu-i spunea nimic. În timp ce o aștepta, își simți brusc răsuflarea în gât cu un soi de tulburare, pe care ca orice secătură lașă de bărbat și-o numi instinct profesional. Nu toate instinctele lui erau profesionale dar n-avea chef de autoanaliză, nici timp de-așa ceva n-ar fi avut, trase adânc aer în piept exact când auzi bătăile în ușă și se ridică în picioare, ca s-o întâmpine. Doamna Delgado era potrivit de înaltă, cu picioare lungi și o alură fragilă, grațios mlădiată în mișcare de un costum-pantalon dintr-o țesătură grea, de mătase ivoire. Era încălțată cu sandale comode din năbuc bej, asortate cu geanta foarte încăpătoare, evident de firmă. Avea ochii mari, de un albastru aproape bleumarin și părul negru, tuns în șuvițe degajate, purtând tușa de bun gust a unui hairstylist. Despicătura bluzei avea primii trei nasturi deschiși, dar cu marginile răsfrânte una peste alta, pentru a nu dezgoli mai mult de câțiva centimetri pătrați de piele, imediat sub baza gâtului. Doamna Delgado putea incita imaginația unui bărbat, lăsând-o să zburde și să capoteze pe cont propriu.

O femeie frumoasă trăind din plin în vara vieții ei, lucid și fără să se răsfețe în iluzii - ar fi comentat auster Anna Stocker. Pentru ea, apariția în costum ivoire ar fi fost doar un alt specimen de studiu în laboratorul pe care-l conducea. Fii cu ochii în patru, dama asta știe ce vrea – i-ar fi șoptit circumspect amicul tomnatic. Dinu Varlam își descleștă cu greu maxilarele, iritat de brusca năuceală ce-i putea zdruncina prestanța. O parte lucidă a minții lui se observa neputincioasă pe sine însuși, plutind zevzec într-un soi de încântare tulbure. Nu i se mai întâmplase, sau i se întâmplase de prea mult timp ca să-și mai amintească și să reacționeze firesc. Se replie instinctiv – o cută aspră îi uni sprâncenele înspicate cu alb, iar ochii se întunecară în nuanța aceea rea, de verde otravă. Vizitatoarea nu dădu semn că i-ar fi sesizat încurcătura, se prezentă rapid, aproape dintr-o suflare, iar momentul lui penibil fu depășit de la sine:

- Mă numesc Anna Beatrice Delgado, sunt cetățean canadian de origine română.

Îi întinse mâna și el se înclină ușor, ca în transă, schițând o atingere înghețată a buzelor de pielea fină, aproape de încheietura în jurul căreia atârna o brățară subțire din aur alb, singura bijuterie vizibilă în afara verighetei. Putea număra pe degete femeile cărora le sărutase mâna între pereții acestei încăperi, de-a lungul a peste 25 de ani de carieră. De fapt, în clipa asta nu-și amintea să mai fi fost vreuna… În cele câteva secunde cât se aflară aproape, se lăsă învăluit de o boare de parfum diafan, pe care zadarnic încercă s-o păstreze în nări – se pierdu imediat ce se îndepărtară, ca urma înșelătoare a unei năluci.

- Comisar-șef Dinu Varlam – se prezentă la rândul său, rigid. Sunt șeful serviciului Omucideri. Cu ce vă pot fi de folos?

Doamna Delgado zâmbise atunci, pentru prima oară. Zâmbetul de circumstanță, reticent fără a fi distant, al unui om cu maniere perfecte chiar și în încăperea cenușie a unui inspectorat de provincie. Făcea două gropițe adânci chiar sub pomeții obrajilor, era adorabilă când zâmbea și Dinu Varlam își dori să fi fost un bărbat de spirit, pentru a o face să zâmbească din nou. Nu era, nu fusese niciodată om de lume, învățase doar să-și ascundă micile frustrări sub o mască inaccesibilă, pe care Zira o numea răutăcios mutra lui de câine rău. Obrazul îi împietri sobru, iar femeia înghiți ușor în sec, dezorientată, înainte de a sesiza gestul cu care el o invita să ia loc pe scaunul din fața biroului. Un scaun ramolit și infect, cu spătar incomod și cotiere grosolane, scorojite, la care comisarul-șef luă seama pentru prima oară. Nu se întrebase niciodată până acum, pe ce stau cu fundul înțepenit ore întregi, împricinații ce-i trec pragul. O fracțiune de secundă îl chinui propria sa imagine virtuală, așezat distins vizavi de doamna Delgado în fotolii comode, cu o măsuță de cafea acoperită de porțelanuri fine, plasată strategic între ei. Puteai găsi așa ceva prin birourile cu destinație aparte, ale verișorilor mai bine situați de la parchetul din A. De fapt, ale celor câțiva procurori de casă, desemnați dintotdeauna clientelei de soi, incapabile să suporte chiar și vremelnic un ambient meschin. Se încruntă clipind nefericit, iar imaginea-i dădu pace.

- Vă mulțumesc pentru promptitudinea cu care m-ați primit – o auzi, în timp ce se așezară de-o parte și alta a mesei acoperite de hârțoage.

Zâmbi din nou, pe neașteptate, de astă dată privindu-l deschis, cu o curiozitate care-l descumpăni total. Un zâmbet care pornea indescifrabil din adâncul ochilor albaștri și aluneca înșelător spre buze. Îi cercetă așa de atent fața, încât el avu senzația stranie că îi simte degetele pipăindu-i părul, fruntea, pleoapele, coborând peste obraji spre gură, unde rămase ceva mai mult, desenând alene contururi… Alunecând spre bărbia pătrată, marcată de-o gropiță austeră… urcând înapoi spre gură… O curiozitate în același timp senzuală și inocentă, atingerea unei femei - copil, nu mai mult de câteva secunde în care-și simți sângele zvâcnind și luptă din răsputeri să respire normal. Cineva străin răcni pe dinăuntrul lui că e ridicol.

- Am venit în legătură cu mătușa mea, Sonja Brandt – explică ea, alunecând o privire brusc indiferentă peste vraful de hârtii și dosare de pe birou. A locuit câteva luni la Casa dintre Platani, pensiunea la care din câte mi s-a relatat, a avut loc o tragedie teribilă. Desfășurați acolo o anchetă, nu-i așa?

Dinu Varlam respiră adânc. Încercă să-și mascheze perplexitatea, ar fi fost culmea să se mai lase și tras de limbă în propriul său birou, ca un guguștiuc. Avea senzația sâcâitoare că este sau va fi jucat pe degete, ceva bizar, pur instinctual, ca o amintire din viitor. Nu găsi nimerit decât să încline neutru capul, simulând o lipsă de interes care pe ea o descumpăni și o făcu să intre brusc în defensivă.

- S-a întâmplat ceva destul de ciudat și n-am știut cui altcuiva să mă adresez – încercă să se explice, șovăind. Acum, dacă mă gândesc mai bine, poate fi o greșeală. Nici nu mai știu dacă mai are sens să continui…

Părea decepționată și gata să bată în retragere, împinse înainte buza de jos ca un copil și Dinu Varlam crezu că o să se ridice și o să plece. Îi era imposibil în clipa aceea, s-o lase să plece. N-ar mai fi fost sigur că existase cu adevărat.

- Sonja Brandt? – izbucni, precipitat. Nu-mi amintesc să fi întâlnit, nici să-mi fi pomenit cineva de acest nume.

Îl zgârie pe creier propriul lui glas răgușit și aproape răstit, de parcă i-ar fi imputat ei ceva și duse automat mâna la gât, să-și dreagă naibii vocea. Doamna Delgado îi căută surprinsă privirea, îi întâlni ochii pentru câteva clipe și obrazul i se umbri de un zâmbet enigmatic și aproape melancolic. Un zâmbet lipsit de veselie, ca și când ar fi intuit la bărbatul din fața ei ceva la care nu se așteptase și nu știa cum să reacționeze. Ezită înainte de-a răspunde prudent, măsurându-și fiecare cuvânt și el remarcă accentul străin greu de definit, uneori puternic, alteori abia perceptibil, cu care vorbea. Era un accent pe care nu-l mai întâlnise până acum, dar se potrivea cumva cu ființa ei și pătrundea în creierul lui, sfredelea încâlcit și apoi mângâia, ca un descântec. Se întrebă oripilat, dacă ea intuia ce i se întâmplă.

- Probabil că n-au avut motiv să o amintească - o auzi răspunzând, ca prin vis. Sonja a murit la începutul lunii iunie, sau mă rog, așa s-a crezut. În orice caz, cu mult înainte și fără nicio legătură cu… evenimentul tragic, pe care-l anchetați acum.

- Cum adică, așa s-a crezut? Aveți motive de suspiciune în privința morții mătușii dvs.? – întrebă, brusc intrigat.

Un moment privirea ei se opri din nou atent asupra lui, apoi fără să se clintească, își pierdu concentrarea. Trecu prin și dincolo de el, cumva meditativ, într-un gând la care el nu avea acces.

- Am suficiente motive de suspiciune, dar nu în sensul în care ați putea bănui dvs., domnule comisar-șef – răspunse enigmatic și repetă pe un ton mai scăzut, ca pentru ea însăși: Nu în sensul în care ați putea bănui…

***

II. Cu două luni mai devreme,

Marți, 4 Iunie

Pensiunea Casa dintre Platani

ȘOBOLANUL

În timpul verii, Zsuzsi Szabo, căreia lumea îi spunea ori Jujika, ori Juji-neni, ajungea la pensiune înainte de ora șase, uneori chiar și la cinci și jumătate, dacă-și știa ziua mai grea. De cum se topise zăpada, circula numai pe bicicletă și nu-i lua mai mult de 30 de minute ca să ajungă la destinație, poate un pic mai mult dacă ploua. Drumul nu era prea comod, fiindcă era același pavaj cu piatră de râu de pe vremea comuniștilor, ceea ce n-ar fi fost o problemă, dacă de 20 de ani încoace ar fi fost cât de cât întreținut. Nu fusese deloc, așa că-i zgâlțâia roțile și o făcea și pe ea să se hâțâne-n sus și-n jos, de-i săltau nu doar creierii în cap ci și pălăriuța de pai unisex, garnisită cu panglică roșie și trandafirași, cu care fusese împânzit ținutul în campania pentru ultimele alegeri generale. Dar se obișnuise și de bine de rău, nu umbla până la glezne în bălți și noroaie, cum se întâmpla prin alte părți. Iarna îi fusese mai greu, cu bicicleta ținută luni de zile în șopron. Nămeți, zloată sau ghețuș, era nevoită s-o ia pe jos până la granița cu satul vecin, unde se întretăiau drumul comunal cu șoseaua dinspre oraș, de unde apărea Miklos cu Aro-ul lui rablagit. Juji venea din timp și se întâmpla să înghețe mult și bine în zăpada vânturată de viscol, până zărea în sfârșit farurile apropiindu-se în semi-întunericul lăptos al primilor zori. Nu crâcnea niciodată, oricât ar fi așteptat. Se furișa repede în cabină, cercând în van să împiedice zburleala frigului răzbit pe-alături și spunea cu intonația unui copil de școală, jo reggelt kivanok, adică un bună dimineața respectuos, ca de la o bucătăreasă la un superior ierarhic. Miklos catadicsea uneori să-i arunce o privire, alteori nu, scotea doar un soi de pufnit zgândărit și ostil, ca acceleratul priponit cu de-a sila în haltă la Mațe-fripte. Cât ținea drumul, ei i-ar fi plăcut să mai schimbe câte o vorbă, ca de la om la om, dar învățase că el o tolera cu condiția să-și țină limba după dinți. Așa că se ghemuia spre portiera înghețată încercând să nu se lipească de ea, tăcea și-și ațintea ochii dincolo de parbriz, pe șoseaua care dădea buzna în lumină, ca să se lase înghițită metru cu metru sub roți.

Miklos făcea în fiecare zi drumul dus și întors de la marginea orașului, unde împărțea gospodăria socrilor cu alte neamuri de-ale neveste-si. Poate de-aia e mereu nervos și stă mai mult pe la pensiune decât pe-acasă, filozofa Juji în gândul ei. El era administratorul pensiunii și răspundea de aprovizionarea ei, de întreținerea clădirilor și a tuturor utilităților, apelând la nevoie doar la servicii externalizate, cu alte cuvinte la mici meseriași din zonă, pe care îi cunoștea și îi plătea cu ora, după o tocmeală cruntă. Toată lumea bănuia că o parte din bani îi băga într-un fel sau altul în propriul buzunar, dar până acum nu erau decât vorbe, nimic dovedit. Pentru Juji nu fusese niciodată prea clar în ce măsură îi putea fi el șef, totuși funcția lui suna destul de impunător, ca să-i ceară necondiționat respect. Și în orice caz, cu Miklos era mai bine să nu te pui… Umbla veșnic încruntat și arțăgos și avea mereu ceva de cârtit și boscorodit, ori pe ungurește, ori pe românește – după cum te lua la ochi. Lui însă, numai patroana îi putea cere socoteală, iar ea o făcea foarte rar, când nu mai avea încotro și numai după ce se închideau în biroul ei, unde se certau sotto voce. Fiindcă Miklos avea pretenții la prestigiul lui și nu era bine să-l calci pe coadă, oricine ai fi fost. Juji observase intrigată că însăși patroana evita conflictele cu el. O fi fost și altceva între ei, în fine, treaba lor… Deși la situația ei și la cum arăta, Venera Balint ar fi putut găsi pe cineva mai de soi, nu să se încurce cu un bărbat cu nevastă și copii de școală. Și mai tânăr decât ea cu vreo 10 ani… Că acela care spune că doar bărbatu' e de vină, înseamnă că nu știe de ce e în stare o muiere, când îi intră pe sub piele câte un hăndrălău ca Miklos. Nu că Juji ar fi spus așa ceva cuiva, cu glas tare. Gândea și ea de una singură în mintea ei.

Anul acesta parcă mai mult ca niciodată, vara venise ca o binecuvântare, forfotindu-i prin trup cum nu i se întâmplase demult. Fără nicio legătură cu clima capricioasă din ținutul lor și mai ales, cu atmosfera matinală destul de rece și umedă din iunie. Iar dimineața aceea nu făcea excepție. Spre zori plouase scurt, iar cerul rămăsese încărcat de nori cenușii, alunecați ca un fum dinspre creste pe coastele munților din jur și trimițând o boare domoală, peste valea din umbra lor. Deși purta un jerseu subțire de lână, Juji se zgribuli ușor în timp ce trecea pe ulița mare a satului ei, mai mult un cătun cu case rare, aciuite la poalele povârnișului acoperit de făget secular. Holocaustul defrișărilor încă nu ajunsese până la ei, dar exista zvon că se apropie. Cineva plin de cheag pusese ochii și pe bogăția aia din străbuni, rămasă numai Domnul știe cum aproape neatinsă, până azi.

Pedalatul ritmic o încălzi, în localitatea următoare își simți deja fruntea și obrajii îmbrobonați de bufeuri, dar nu încetini deloc. Odată ajunsă în drumul național chiar mări puțin viteza, atentă la rarele mașini ce o depășeau din urmă și nu frână decât în dreptul indicatorului rutier, spre Casa dintre Platani. Coti pe drumeagul căscat din marginea șoselei, lărgit și bine întreținut din grija patroanei și abia acolo molcomi cursa, îndreptă spinarea și trase aer în piept cu o senzație de ușurare aproape metafizică, de parcă s-ar fi refugiat într-un alt univers. Atmosfera se limpezea, lumina era mai catifelată, mai diafană, mai pură decât în orice alt loc. Era un drumeag liniștit și de cele mai multe ori pustiu, unduind de-a lungul unui fir de apă scurs din munte, mai mult secat în verile caniculare și sloi de gheață iarna, când copiii îl transformau în patinoar. Ușor umflat de ploi, râul șopotea acum printre stânci roase de timp, spre cei câțiva mesteceni rătăciți de prin pădurile din apropiere, care-i mărgineau albia.

După mai puțin de un kilometru de la șosea, Juji părăsi malul râului și o coti din nou, scurtând drumul direct prin pădurea de platani seculari. O potecă lărgită fără a răni vreun copac, acoperită cu pietriș mărunt și rânduită cu un alt indicator sfârșea în liziera dincolo de care, se întrezărea deja pensiunea Venerei Balint. Oficial, terenul și clădirile fuseseră retrocedate urmașilor lui Calistrat Bănuș, moșierul căruia îi aparținuseră până în primii ani de după război. Curioșii nu reușiseră să afle gradul de rudenie al moșierului cu doamna Balint, care întrebată direct răspundea scurt – Sunt nepoata… Sau nu răspundea deloc. În fond, nu gradul de rudenie ar fi trebuit să stârnească nedumeriri, ci rapiditatea cu care avuseseră loc mai întâi retrocedarea proprietății și mai apoi, lucrările de renovare ce precedaseră deschiderea localului. Se pusese la bătaie bănet, nu glumă, în afacerea asta. Chiar și modul în care funcționa pensiunea putea fi considerat ciudat, având în vedere că odată instalați primii musafiri, ei rămăseseră acolo blocând fluxul normal al unor nou veniți. Evident că se simțeau așa de bine încât nu le mai venea să plece, însă asta nu putea stăvili dubiile și cleveteala, prin așezările din jur. Se făceau tot felul de presupuneri care se băteau cap în cap, toată lumea fiind de acord într-un singur punct – Venera Balint era plină de bani și știa în ce buzunare să-i vâre, ca să înlăture obișnuitele opreliști ale birocrației mioritice. Și ce-i drept nu-i păcat, mai dădea de lucru la unul și la altul de prin partea locului, ba se poate spune că-i și plătea omenește, ceea ce era adevărată mană cerească pentru toți.

Juji nu pleca urechea la palavre, chiar dacă bărbatu-său, Lajos îi povestea cu lux de amănunte ce auzea prin crâșmă. Îl muștruluia și pe el dar mai ales, se ferea ca de foc să le discute cu alții. Mai bârfea și ea ca orice femeie, dar nu pe seama locului din care-și câștiga traiul. Asta nu-i așa, n-ar fi fost nici înțelept, nici corect.

***

Frână pe pietrișul aleii ce ducea la intrarea din spate, cea a personalului de serviciu, își lăsă bicicleta la locul ei obișnuit, sprijinită în coasta scării de ciment și urcă treptele, căutând cheile în geanta mare ca o tașcă de poștaș, atârnată pe umăr. Deschise ușa, pătrunse în holul principal de la parter și îl străbătu fără să mai aprindă lumina, doar pipăind cu mâna câte un scaun lăsat în drum. În stânga, bine ascuns în spatele unor panouri de lemn pline de afișe cu anunțuri și reclame, începea domeniul ei personal. Locul unde nu prea îndrăznea nimeni s-o șefească, nici măcar Miklos. Le demonstrase odată și le fusese de-ajuns, că dacă o necăjeau rău și o făceau să plângă, toată pensiunea mânca lacrimi pe pită la prânz, ceea ce nu era de dorit.

Avea nevoie de bani ca să repare coșmelia moștenită de la socrii ei, așa că refuzase să-și ia vreun ajutor și făcea singură toată treaba. Muncea de dimineața până seara, șase și de era nevoie, chiar șapte zile pe săptămână. Ca s-o mai menajeze, patroana folosea de obicei duminica o firmă de catering de la oraș, deși prețurile erau rușinos de umflate, iar beneficiarii se plângeau după masă de arsuri la stomac și se jeluiau luni dimineață pe ascuns, la Juji în bucătărie. Ea deprinsese repede ce le pria și ce nu și se străduia să-i împace pe toți, fără să facă nici risipa care nu i-ar fi convenit doamnei Venera. Drept că și ea câștiga bine pentru zona în care trăiau, plus că-i ieșea și mâncarea gratis. Ea abia gusta ceva, sătulă de miros, dar căra din greu acasă, cât să-l sature bine pe Lajos. Își făcuse socoteala și spera ca în maximum zece ani, să se poată retrage definitiv în căsuța ei aranjată și pusă la punct, ca nicio alta din sat. Copiii își aveau de-acum viața lor, ajunseseră domni la oraș, le ducea dorul dar nu și grija. Ar fi fost de-a dreptul mulțumită, dacă bărbatu-său n-ar fi fost așa un ma’are bețivan – ioi isten, câtă palincă putea să toarne în el omu' asta!

Intră în bucătărie, aprinse lumina, își agăță geanta cât o mini-sacoșă de voiaj în cuier și se lăsă să cadă în primul scaun de lângă ușă. Scaunul ei de care nu se atingea nimeni, cu fundul și speteaza rotunjite, cu sprijin lat pentru coate și o perniță înflorată, uzată, pentru șezut. Lăsă greu mâinile pe cotiere și dădu capul pe spate, cu ochii închiși. Avea 53 de ani și nevoie de un minut ca să se reîncarce de energie. După care se ridică repede, îmbrăcă peste hainele de stradă un halat gri-albăstrui atârnat în cuier și înșfăcă un coș mare de nuiele. Cu el pe braț, ieși tot pe ușa din spate și se îndreptă spre grădina de zarzavat. Alegea singură toate verdețurile de care avea nevoie, după cum va alege mai târziu și orătăniile de sacrificat pentru prânz, din mica fermă în care se prelungea grădina de zarzavat. Exista acolo un grajd special pentru cei doi cai de echitație și tot felul de alte îngrădituri pentru porci, o vacă de lapte, o capră - patroana folosea lapte de capră în tot felul de rețete cosmetice secrete - și bineînțeles, sumedenie de găini și alte păsări de curte. Ferma avea în vedere viitoarea extindere a pensiunii, așa că de întreținerea ei se ocupa o pereche – o femeie foarte tânără și bărbatul ei mult mai copt, originari de pe lângă Tulcea și mânați de sărăcie tocmai în inima Ardealului. Dobrogeanul se dovedise așa de priceput la îngrijirea cailor lipițani, cumpărați de la Sâmbăta de Sus, că doamna Venera le dăduse voie lui și femeii lui să-și amenajeze o mică locuință din fosta spălătorie a conacului, aflată la douăzeci de metri de clădirea principală. Dintre cei aflați pe domeniu, ei erau singurii care se trezeau cu noaptea în cap. Juji îi vedea învârtindu-se printre cotețe și grajduri, încotoșmănați ca dobrogenii aterizați în frig și se salutau reciproc de la depărtare, fluturând mâinile. De obicei femeia, pe care o chema Natașa după o bunică ucraineancă și-i spuneau Tașa, venea la Juji și o ajuta să culeagă legumele și zarzavatul. Era suplă și sprintenă, cu o claie nesupusă de păr bălai încrețit de la natură și ochi vioi, albaștri ca florile de miozotis. Pe Juji o cucerise cu râsul ei vesel și firea optimistă și se plăcuseră una pe alta din prima zi. Zarzavaturile erau culese cât ai zice pește, dar amândouă furau momentul ca să mai schimbe câte o vorbă și să-și mai descarce sufletul la repezeală. Două păsări ce își întindeau o clipă gâtul una spre alta, printre gratii de colivii în care rămâneau captive, cu uși larg deschise.

Când Juji reveni cu coșul plin de prospături, pendula din hol tocmai bătea de ora șase. Grăbi pasul și puse ibricul cu apă la fiert, în timp ce-și schimba ținuta cu echipamentul de lucru - halat alb apretat și bonetă, schimbate ori de câte ori era nevoie, ca să arate ca scoasă din cutie. Râșni boabele de cafea, puse în apa clocotită două lingurițe de zahăr și patru cu vârf de cafea și trase ibricul deoparte. Își privi ceasul – din clipă în clipă, trebuia să-și facă apariția domnul general… Aranjă totul pe tavă și se îndreptă cu ea spre măsuța de lângă ușă, cea care peste câteva ore se va umple cu platourile de mâncare pentru prânz. Acum nu se afla pe ea decât o față de masă albă cu margine brodată, pusă special pentru domnul general. Turnă cafea în două cești, una elegantă și cu farfuriuță pentru el și o simplă cană cu toartă, pentru ea. În dreptul mesei se afla un singur scaun. Juji își servea cafeaua stând în picioare, în timp ce curăța zarzavatul, ca să nu poată spune cineva că pierde vremea la taclale.

***

Domnul general Emil Tănăsoiu își făcea intrarea furtunoasă în bucătăria ei, în fiecare dimineață la ora șase și zece fix, iar schimbul de saluturi era invariabil.

- Bună dimineața, stăpâna inimii mele…

- Bună dimineața, domnu’ general. Cum simțim azi?

- Simțim bine când uitém la tine – îi ținea el isonul, imitându-i accentul.

Se așeza pe scaun și adulmeca ușor aplecat în față aromele cafelei fierbinți, în vreme ce scotea din buzunarul de la piept o sticluță mică, plată, din care turna în ceașcă nu mai mult de un căpăcel. Înșuruba atent capacul la loc și vâra sticla înapoi în buzunar, apoi se apleca și mai adulmeca o dată, de data asta cu ochii închiși și-un ahhh, deplin satisfăcut. Era un bărbat ce părea mai degrabă scundac fiindcă era vânjos și îndesat, cu ten rozaliu și obrajii dolofani, scurși ca într-un sac în gușa ce pornea direct de sub menton și-i rotunjea bărbia. Păstra o alură energică și sigură de sine și-i arunca lui Juji ocheade lungi, pline de subînțeles, pe care ea le accepta cu bunul simț al femeii simple, fără să se simtă jignită. Camaraderia evident subversivă a bătrânului redeștepta în ea cochetăria unei feminități instinctive, demult amorțite. Se îmbujora și râdea înăbușit, cu capul vârât între umeri și ochii în zarzavatul pe care începea să-l sorteze.

- Ioi, domnu’ genera’al…

Cu luminițe neastâmpărate în dosul ochelarilor cu ramă aurită, domnul general o măsura apreciativ în timp ce-și aprindea pipa, în pofida regulilor doamnei Venera ce nu permiteau fumatul în spațiu închis, ci doar în afara clădirii. Dar pipa nu înseamnă fumat, pipa e pentru pipat, doar țigaretele se fumează – își pleda el cauza, iar Juji nu putea fi decât de acord. Era tabietul lor matinal - generalul pipa sorbind câte o gură de cafea cu ce o mai fi strecurat el acolo în ea, în timp ce Juji îl informa ce vor avea la prânz

Îți este utilă previzualizarea?
Pagina 1 din 1