Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Neîmblânziții. Cartea întâi din seria Spirite-Animale

Neîmblânziții. Cartea întâi din seria Spirite-Animale

Citiți previzualizarea

Neîmblânziții. Cartea întâi din seria Spirite-Animale

evaluări:
4.5/5 (5 evaluări)
Lungime:
230 pagini
3 ore
Editor:
Lansat:
18 aug. 2016
ISBN:
9786068780559
Format:
Carte

Descriere

Ești și tu un neîmblânzit?


În ținutul Erdas, patru copii sunt pe cale să descopere dacă au vreun spirit-animal, o legătura rară între om și fiara, care le dă amândurora puteri inimaginabile.
Separați de distanțe mari, Conor, Abeke, Meilin și Rollan văd fiecare o străfulgerare... apoi apar animalele.
Un lup, un leopard, un urs panda, un șoim. Fiecare copil a invocat un animal legendar. Acum soarta le este pecetluită.
Cei patru eroi și animalele lor trebuie să se unească și să pornească într-o misiune primejdioasă. O forță întunecată din trecut se trezește și numai ei au puterea de a o opri.
Soarta întregului Erdas se află în mâinile acestor patru străini curajoși... și în mâinile tale.


Fă cunoștință cu cei patru eroi și alătură-te misiunii lor de a salva ținutul Erdas

Editor:
Lansat:
18 aug. 2016
ISBN:
9786068780559
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Neîmblânziții. Cartea întâi din seria Spirite-Animale

Cărți conex

Previzualizare carte

Neîmblânziții. Cartea întâi din seria Spirite-Animale - Brandon Mull

BRIGGAN

Dacă ar fi avut de ales, Conor ar fi preferat să nu-și petreacă cea mai importantă zi de naștere din viața sa ajutându-l pe Devin Trunswick să se îmbrace. Adevărul este că nu s-ar fi oferit să-l ajute pe Devin Trunswick cu nimic, niciodată.

Dar Devin era fiul cel mare al lui Eric, Conte de Trunswick, iar Conor era al treilea fiu al lui Fenray, Păstor de Oi. Fenray se îndatorase contelui, iar Conor îl ajuta să-și plătească datoriile, slujindu-l pe Devin. Înțelegerea fusese făcută cu mai bine de un an în urmă și avea să dureze pe puțin alți doi ani.

Conor trebuia să prindă fiecare agrafă complicată pe spatele hainei lui Devin în mod corect, altfel faldurile ar fi atârnat inegal, iar el ar fi fost certat săptămâni întregi. Materialul fin avea mai mult rol decorativ decât practic. Dacă l-ar fi prins o furtună, Conor știa că lui Devin i-ar fi părut rău că nu are o haină mai simplă și mai rezistentă. Una fără fibule. Poate una care chiar să-i țină de cald.

— Te mai foiești mult pe-acolo? întrebă Devin exasperat.

— Iertare pentru întârziere, stăpâne, răspunse Conor. Sunt patruzeci și opt de agrafe. Tocmai o prindeam pe a patruzecea.

— Câte zile mai durează? Aproape că mor de bătrânețe! Inventezi cumva numere?

Conor își stăpâni un răspuns tăios. Din moment ce crescuse numărând oi, probabil că se pricepea la numărat mai bine ca Devin. Dar aveai mai mult de pierdut dacă te certai cu un nobil. Uneori parcă Devin îl ațâța dinadins.

— Estimez doar.

Ușa se dădu în lături, iar Dawson, fratele mai mic al lui Devin, năvăli în cameră.

Tot nu te-ai îmbrăcat, Devin?

— Nu da vina pe mine, protestă Devin. Conor doarme pe el.

Conor își întoarse privirea la Dawson doar pentru un moment. Cu cât termina mai repede cu agrafele, cu atât se putea duce mai curând să se pregătească.

— Cum să ațipească? strigă Dawson chicotind. Tot ce spui, frate, e atât de interesant.

Conor se abținu să nu rânjească. Dawson rareori se oprea din vorbit. Adesea devenea enervant, dar uneori se întâmpla să fie destul de comic.

— Sunt treaz.

— Încă n-ai terminat? se plânse Devin. Câte mai sunt?

Conor vru să spună douăzeci.

— Cinci.

— Crezi că vei invoca un spirit-animal, Devin? întrebă Dawson.

— Nu văd de ce n-aș reuși, răspunse Devin. Bunicul a chemat o mangustă. Tata a invocat un linx.

Astăzi în Trunswick avea loc Ceremonia Nectarului. În mai puțin de o oră, copiii care împlineau unsprezece ani în acea lună aveau să încerce să invoce câte un spirit-animal. Conor știa că unele familii stabileau legături cu animalele mai des ca altele. Totuși, niciodată nu era garantat că un spirit-animal va veni, indiferent de numele de familie pe care-l purtai. Doar trei copii urmau să bea Nectarul, iar șansele de succes le erau potrivnice tuturor. Categoric nu aveai niciun motiv să te mândrești înainte să se întâmple.

— Ce animal crezi că vei nimeri? îl întrebă Dawson.

— Nu știu mai multe ca tine, spuse Devin. La ce animal te aștepți?

— O veveriță, prezise Dawson.

Devin se năpusti asupra fratelui său, care o luă la goană chicotind. Dawson nu era îmbrăcat la fel de ceremonios ca fratele său mai mare, fapt ce îi permitea să se miște mai liber. Însă Devin îl prinse în scurt timp și-l doborî la podea, țintuindu-l locului.

— Mai bine zis un urs, spuse Devin vârându-și cotul în pieptul fratelui său. Sau un râs, ca tata. Primul lucru pe care îl voi face va fi să-l pun să guste din tine.

Conor încercă să aștepte răbdător. Nu se cuvenea să intervină.

— Poate nu vei invoca nimic, spuse Dawson plin de curaj.

— Atunci voi fi doar conte de Trunswick, și ție stăpân.

— Asta dacă nu trăiește tata mai mult ca tine.

— Îți sugerez să ai grijă ce vorbești, fiu de-al doilea.

— Mă bucur că nu mă aflu în locul tău!

Devin îi suci nasul lui Dawson până când acesta icni, apoi se ridică în picioare, ștergându-și pantalonii.

— Măcar pe mine nu mă doare nasul.

— Și Conor va bea Nectarul! strigă Dawson. Poate el va invoca un spirit-animal.

Conor încercă să se facă invizibil. Spera să invoce un spirit-animal? Desigur! Cine nu ar spera? Nu te puteai abține. Doar pentru că nimeni din familia sa nu mai reușise de zeci de ani, de la vreun vechi străbun încoace, asta nu însemna că era imposibil.

— Mda, chicoti Devin. Bănuiesc că și fiica fierarului va invoca unul.

— Nu ai de unde ști, spuse Dawson ridicându-se și frecându-și nasul. Conor, ce ți-ar plăcea să nimerești?

Conor privi în podea. Un nobil îi pusese o întrebare directă, așa că trebuia să răspundă.

— Mereu m-am înțeles bine cu câinii. Cred că mi-ar plăcea un câine ciobănesc.

— Câtă imaginație! râse Devin. Oierul visează să invoce un câine ciobănesc.

— Ar fi distractiv cu un câine, spuse Dawson.

— Și banal, spuse Devin. Câți câini aveți, Conor?

— Familia mea? Zece, din câte știu.

— De când nu ți-ai mai văzut familia? întrebă Dawson.

Conor încercă să-și stăpânească glasul.

— De mai bine de o jumătate de an.

— Vor fi de față astăzi?

— Presupun că vor încerca să vină. Depinde. S-ar putea să nu-și poată lăsa treburile.

În cazul în care nu reușeau să vină, nu dorea să pară afectat.

— Ce noutate pentru tine, pufni Devin. Câte agrafe mai sunt?

— Trei.

Devin se întoarse.

— Hai să nu zăbovim. Vom întârzia.

O mulțime impresionantă se adunase în piață. Nu se întâmpla des ca fiul unui mare nobil să se aventureze după al său spirit-animal. Oameni de rând și nobili deopotrivă veniseră să urmărească evenimentul, de la cei bătrâni la cei tineri. Muzicanții cântau la instrumente, soldații mărșăluiau falnic, iar un negustor ambulant vindea alune zaharisite.

O tribună impozantă fusese construită pentru conte și familia sa. Conor se gândea că parcă fusese declarată oficial zi de sărbătoare. O sărbătoare pentru toată lumea, mai puțin pentru el însuși. Era o zi răcoroasă și senină. Dealurile verzi pe care Conor și-ar fi dorit să hoinărească se înălțau departe, dincolo de acoperișurile și coșurile albastre ale orașului Trunswick.

Conor mai participase la câteva ceremonii ale Nectarului. Nu fusese niciodată martor la invocarea unui spirit-animal, cu toate că știa că asta se întâmplase de câteva ori în această piață, pe parcursul vieții sale. Nu fusese mare fast la ceremoniile pe care le văzuse. Niciuna dintre ele nu adunase mulți spectatori. Și la niciuna dintre ele nu fuseseră atât de multe animale. Se credea că, dacă aduni laolaltă o mare diversitate de animale, șansele de a invoca un spirit-animal deveneau mai mari. Dacă era adevărat, atunci poate că Devin avea să aibă noroc. Conor observă colivii pline de păsări cu penaj exotic, un țarc cu cerbi și elani, câteva pisici sălbatice în cuști, trei bursuci îngrădiți și un urs negru înlănțuit de un stâlp cu o zgardă de fier. Era până și un animal de care Conor auzise doar în povești, o cămilă uriașă cu două cocoașe blănoase.

Îndreptându-se spre centrul pieței, Conor se simți stânjenit sub privirile hoardelor de spectatori. Nu știa ce să facă cu mâinile. Ar trebui să le împreuneze sau să le lase să atârne în lături? Plimbându-și privirea prin mulțime, se simți intimidat și încercă să-și amintească faptul că majoritatea privirilor erau ațintite asupra lui Devin.

Deodată Conor o văzu pe mama sa făcându-i cu mâna. Frații săi mai mari erau alături de ea și de tatăl său. Îl aduseseră până și pe Soldier, câinele de stână preferat al lui Conor.

Ajunseseră toți cu bine! Privindu-i, o parte din frica sa se topi și i se făcu dor de casă: pajiști de cutreierat, râuri în care să înoate, crânguri de explorat. Munca sa fusese simplă, în aer liber: tăiatul lemnelor, tunsul oilor, hrănitul câinilor. Locuința lor era mică, dar confortabilă, nu avea nicio legătură cu imensitatea rece a castelului contelui. Conor îi făcu timid cu mâna mamei sale.

Viitorul conte de Trunswick o luă înainte spre o bancă aflată în apropiere de centrul pieței. Abby, fata fierarului, îi aștepta pe bancă neclintită și părea copleșită. Era evident că purta hainele ei cele mai bune, care erau ridicol de sărace până și în comparație cu cele mai simple rochii purtate de mama sau de sora lui Devin.

Două Mantii Verzi stăteau în fața băncii. Conor o recunoscu pe Isilla, cu părul cărunt adunat într-o plasă strălucitoare deasupra chipului palid. Sticletele ei, Frida, îi stătea cocoțat pe umăr. Isilla oficia de obicei ceremoniile Nectarului. Le dăduse Nectarul ambilor săi frați.

Cealaltă Mantie Verde era un străin, înalt și slab, cu umerii lați și chipul la fel de tăbăcit ca mantia sa. Pielea îi era mai închisă la culoare decât a celor din jur, de parcă ar fi provenit din regiunea Nilo de nord-est sau din sud-vestul regiunii Zhong, o înfățișare neobișnuită în centrul ținutului Eura. Nu era evident ce animal avea, dar Conor observă capătul unui tatuaj care continua șerpuitor sub mâneca sa. Imaginea îi provocă un fior. Însemna că spiritul-animal al străinului hiberna pe brațul său.

Abby se ridică și salută ceremonios când Devin se apropie de bancă. Acesta se așeză și o îndemnă tăcut să-i urmeze exemplul. Conor și Abby se așezară.

Isilla își ridică mâinile pentru a liniști mulțimea. Străinul făcu apoi câțiva pași în spate și o lăsă în centrul atenției. Conor se întreba de ce venise bărbatul. Hotărî că era un semn în plus de recunoaștere a statutului lui Devin, după cum era și restul procesiunii.

Isilla începu cu un glas pătrunzător:

— Oameni buni ai orașului Trunswick, ascultați cuvintele mele! Înaintea privirilor de om și de animal, ne-am adunat astăzi aici pentru a participa la cel mai sacru ritual de pe toată întinderea Erdasului. Când se contopesc om și animal, măreția lor sporește. Ne-am adunat pentru a fi martori, pentru a vedea dacă Nectarul va dezvălui asemenea măreție în vreunul dintre acești trei candidați — Lord Devin Trunswick; Abby, fiica lui Grall; și Conor, fiul lui Fenray.

Uralele ce izbucniră la auzul numelui lui Devin acoperiră complet celelalte două nume. Conor încercă să rămână nepăsător. Dacă reușea să stea nemișcat și să-și păstreze calmul, avea să se termine repede. Devin avea să bea primul din Nectar, la loc de cinste. Se credea că primul care bea din Nectar avea cele mai mari șanse de a invoca un spirit-animal.

Isilla se aplecă să ridice o sticlă astupată, cu modele complicate brodate pe învelișul de piele. După ce ridică sticla deasupra capului pentru a o prezenta adunării, îi scoase dopul.

— Devin Trunswick, înaintează!

Mulțimea fluieră și aplaudă când Devin se apropie de Isilla, apoi se liniști când aceasta își duse degetul la buze. Devin îngenunche înaintea ei, o priveliște rară pentru Conor. Nobilii din Eura îngenuncheau doar înaintea mai-marilor nobili din Eura. Mantiile Verzi nu îngenuncheau înaintea nimănui.

— Primește Nectarul lui Ninani.

Conor nu putu să nu fie cuprins de emoții când sticla se înclină spre buzele lui Devin. Acesta putea fi momentul în care va vedea pentru prima oară un spirit-animal invocat din necunoscut! Cum ar putea da greș Nectarul, din moment ce atâtea animale erau de față? Conor se întreba ce înfățișare urma să aibă animalul.

Devin înghiți. Isilla păși înapoi. O tăcere adâncă se așternu în piață. Cu ochii închiși, Devin își înălță chipul către ceruri. Urmă o clipă de liniște. Cineva tuși. Nu se întâmpla nimic neobișnuit. Nedumerit, Devin privi în jur.

Conor auzise că spiritul-animal ori venea imediat după ce Nectarul era gustat, ori nu venea deloc. Devin se ridică și se învârti în cerc, scrutând în jur cu privirea. Nu se vedea niciun semn că ar apărea ceva în apropiere. Mulțimea începu să șușotească.

Isilla ezită, privind în tribună. Conor îi urmări privirea. Contele stătea sumbru pe tron, cu linxul său în apropiere. Cu toate că invocase un spirit-animal, preferase să nu poarte mantia verde.

Isilla privi în spatele ei, la Mantia Verde necunoscută, care dădu ușor din cap.

— Îți mulțumesc, Devin, intonă ea. Abby, fiică a lui Grall, înaintează!

Părea că lui Devin îi venise rău. În ochii lui nu se citea nimic, dar postura sa îi dezvăluia umilința. Privi pe furiș la tatăl său, apoi în pământ. Când își ridică din nou chipul, era încruntat, iar umilința i se transformase în furie. Conor se uită în altă parte. Era mai bine să nu-i atragă atenția lui Devin o vreme.

Abby bău și nu se întâmplă nimic, după cum se așteptase Conor. Se întoarse la bancă.

— Conor, fiu al lui Fenray, înaintează!

Auzindu-și numele, Conor se înfioră. Din moment ce Devin nu reușise să invoce un animal, Conor se îndoia că avea el vreo șansă. Totuși, orice se putea întâmpla. Niciodată nu fuseseră ațintite atâtea priviri asupra lui. Ridicându-se în picioare, Conor se strădui să ignore mulțimea, concentrându-și privirea asupra Isillei. Nu prea funcționa.

Măcar avea să fie interesant să descopere gustul Nectarului. Fratele său cel mai mare îl comparase cu laptele de capră acrit, dar lui Wallace îi plăcea să-l tachineze. Celălalt frate al său, Garrin, îl asemănase cu cidrul de mere. Conor își linse buzele. Indiferent ce gust urma să aibă, încercarea Nectarului avea să pună capăt în mod oficial copilăriei sale.

Conor îngenunche înaintea Isillei. Aceasta îl privi de sus cu un zâmbet straniu, un fel de curiozitate ascunzându-i-se în străfundurile ochilor. Îi privise și pe ceilalți în felul acesta?

— Primește Nectarul lui Ninani.

Conor își lipi buzele de sticlă. Nectarul era gros, precum siropul, și avea un gust dulce, aromat, precum fructele zaharisite în miere. Consistența deveni mai lichidă odată ce luă băutura în gură. Înghiți. Avea un gust extraordinar! Mai bun decât orice gustase vreodată.

Isilla retrase butelca înainte să apuce să ia altă înghițitură. Atât va gusta vreodată. Conor se ridică pentru a se întoarce la bancă, iar în pieptul său se răspândi o senzație fierbinte, care-i dădu fiori.

Animalele începură să strige. Păsările cântară strident. Pisicile sălbatice urlară. Ursul scoase un răget puternic. Elanul mugi. Cămila pufni și lovi cu copita.

Pământul începu să se cutremure. Cerul se întunecă, de parcă un nor acoperise deodată soarele. O izbucnire sclipitoare de lumină străpunse întunericul precum un fulger, dar cu mult mai aproape decât orice fulger pe care îl zărise Conor vreodată, mai aproape chiar ca atunci când văzuse un copac lovit de trăsnet pe culmea dealului pe care urca.

Cei de față rămaseră cu gura căscată și începură să șușotească. Derutat de lumină, Conor clipi des pentru a-și recăpăta vederea. O senzație fierbinte, furnicătoare se împrăștie din pieptul său înspre membre. În ciuda situației neobișnuite, simțea o bucurie irațională.

Atunci văzu lupul.

Ca orice oier din regiune, Conor avea experiență cu lupii. Haitele de lupi răpiseră multe oi aflate în grija sa. Lupii îi uciseseră trei dintre câinii favoriți de-a lungul anilor. Din cauza animalelor răpite de lupi, tatăl său ajunsese să fie îndatorat contelui. Și bineînțeles, se întâmplase și în acea noapte în urmă cu doi ani, când Conor și frații săi ținuseră piept unei haite îndrăznețe care încercase să răpească oi din țarcul lor de pe pajiștile înalte.

Acum, cel mai mare lup pe care îl văzuse vreodată își înălța falnic chipul înaintea sa. Era o creatură remarcabilă: picioare lungi, bine hrănit, având cea mai bogată blană alb-cenușie pe care și-ar fi putut-o închipui Conor. Privi labele mari, ghearele ascuțite, colții sălbatici și ochii pătrunzători de un albastru-cobalt.

Ochi albaștri?

În întreaga istorie a Erdasului, un singur lup avusese ochi de un albastru atât de viu.

Conor privi steagul euran care atârna în dreptul tribunei contelui. Lupul Briggan, animalul protector al ținutului Eura, era reprezentat pe un drapel bogat, albastru, cu ochii săi ageri și pătrunzători.

Lupul păși calm și se opri chiar înaintea lui Conor. Șezu precum un câine dresat care se supune stăpânului. Capul său depășea cu mult mijlocul lui Conor. Cu trupul încordat, Conor își stăpâni imboldul de a sări din calea sa. În orice alte împrejurări, ar fi fugit de animalul acesta sau ar fi urlat la

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Neîmblânziții. Cartea întâi din seria Spirite-Animale

4.6
5 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor