Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Othello / Othello, Moor of Venice (Ediție bilingvă)

Othello / Othello, Moor of Venice (Ediție bilingvă)

Citiți previzualizarea

Othello / Othello, Moor of Venice (Ediție bilingvă)

Lungime:
456 pagini
4 ore
Editor:
Lansat:
18 aug. 2016
ISBN:
9786068780511
Format:
Carte

Descriere

Soția mea, pe câte cred, mi-a fost
Cinstită. Poate acum e necinstită.
Te cred om drept… dar nu mi-e dovedită
Părerea despre ea și despre tine.
Avea un nume fără de rușine
Și chipul ei cu al Dianei semăna.
Cum pot să cred că s-ar putea schimba
Deodată într un chip întunecat,
Cum este acel cu care-s înzestrat?


By the world,
I think my wife be honest and think she is not;
I think that thou art just and think thou art not.
I’ll have some proof. Her name, that was as fresh
As Dian’s visage, is now begrimed and black
As mine own face

Editor:
Lansat:
18 aug. 2016
ISBN:
9786068780511
Format:
Carte

Despre autor

William Shakespeare was an English poet, playwright, and actor. He is widely regarded as the greatest dramatist in the English language. Shakespeare is often called England’s national poet and the “Bard of Avon.”  


Legat de Othello / Othello, Moor of Venice (Ediție bilingvă)

Cărți conex

Previzualizare carte

Othello / Othello, Moor of Venice (Ediție bilingvă) - William Shakespeare

dăruită?

Introducere

Capodopera lui Shakespeare, Othello, a fost reprezentată în premieră la data de 1 noiembrie 1604, la teatrul de la curte, înaintea regelui James I și a familiei sale.

Ca majoritatea pieselor lui Shakespeare, și Othello își are izvorul de inspirație într-o lucrare străină, italiană, și anume în culegerea de povești intitulată Hecatomythi, publicată în jurul anului 1565 de către Giovanni Battista Giraldi, cunoscut sub numele de Cynthio, prozator și autor dramatic din Ferrara. Din aceeași culegere Shakespeare își luase, puțin mai devreme, izvorul comediei lui tragico-politice, Măsură pentru măsură.

Într-a șaptea povestire din cartea a III-a a acestei culegeri, este vorba de un maur foarte viteaz, numit Christophoro Othello (prenumele, original sau căpătat, indică faptul că maurul era creștin, cum rezultă și din piesa lui Shakespeare), care, luptând în slujba Serenisimei Republici venețiene, dobândise un rang înalt în oștirile acesteia și se bucura de marea încredere a Dogelui și a Senatului, motiv pentru care avea acces și la palatele patricienilor. Într-un asemenea palat, Othello a izbutit să-și atragă iubirea unei tinere și frumoase patriciene, Desdemona, care a ținut cu orice preț să se căsătorească cu el, împotriva piedicilor puse în calea căsătoriei de familia ei.

Senatul Veneției a hotărât să-l înlocuiască pe cârmuitorul insulei Cipru prin Othello, care a plecat îndată după căsătorie acolo, soția lui cerându-i s-o ia neapărat cu el în insulă. Cei doi au plecat împreună, pe o galeră bogat împodobită, și au ajuns în capitala insulei fără primejdii.

Othello avea în slujba lui un stegar, Alfiero (Iago), un ofițer pe cât se poate de frumos la chip, de inteligent și curtenitor, pe atât de trufaș, și pe care Cynthio îl compara cu Hector și cu Ahile. Alfiero era căsătorit cu o venețiană ca și el, frumoasă și cinstită, pe care, cu aceste însușiri, Desdemona și-a luat-o ca doamnă de companie. Dar un alt ofițer, foarte legat de Othello, era caporalul (titlul dat la Veneția căpitanilor, după Du Cange, sau „capo di squadra", rang și mai înalt), numit Cassio. Acest Cassio lua adeseori masa cu Othello și cu Desdemona.

Alfiero s-a îndrăgostit de Desdemona și, frumos și trufaș cum era, nici nu și-a închipuit că nu va fi ușor să-i câștige inima tinerei și frumoasei patriciene, măritată din dragoste cu un maur bătrân și pocit la față. Cum însă Desdemona nici n-a voit să audă de cuvântările lui înflăcărate, Alfiero și-a închipuit că ea era îndrăgostită de Cassio. De aici, ura lui, îndreptată împotriva Desdemonei și a lui Cassio; și hotărârea lui de a-l îndepărta pe Cassio și de a-l convinge pe Othello că acesta s-ar bucura de farmecele Desdemonei, pe ascuns.

Peste câtva timp, Cassio, fiind de strajă, s-a luat la luptă cu sabia cu un ostaș și l-a rănit pe acesta destul de grav, fără vreo pricină îndreptățită. Aceasta i-a atras din partea lui Othello, totdeauna cât se poate de drept și de obiectiv în serviciu, pierderea gradului de capo di squadra. Și, cum credea că se bucură de prietenia nevinovată a Desdemonei, i-a solicitat acesteia să intervină pentru el pe lângă Othello, ca să-l ierte și să-i înapoieze gradul. Desdemona a început să-i solicite, tot mai insistent lui Othello, să-l ierte pe Cassio. Othello, plictisit, i-a dezvăluit lui Alfiero ce-i solicita soția lui. Și atunci Alfiero a găsit prilejul să-și ducă planul la îndeplinire, începând o serie de insinuări, primite de Othello cu oarecare suspiciuni. Alfiero i-a cerut atunci Maurului să se convingă singur de necredința soției sale. Când Desdemona a intervenit într-o zi, poate prea călduros, în favoarea lui Cassio, Othello s-a înfuriat și i-a răspuns pe un ton iritat. După care s-a dus la Alfiero și i-a poruncit să spună tot ce știe. Alfiero i-a răspuns că însuși Cassio i-a mărturisit că are legături neîngăduite cu Desdemona, care i-ar fi mărturisit că s-a săturat de dragostea unui maur. Atunci Othello i-a poruncit lui Alfiero să-i aducă toate dovezile adulterului, altminteri el fiind hotărât să-l osândească la chinurile cele mai cumplite.

În fața acestei situații, Alfiero a găsit mijlocul să-i fure Desdemonei o năframă, lucrată frumos, în stil maur; și pe care i-o dăruise Othello, având-o de la maica lui. Năframa este azvârlită de Alfiero sub patul lui Cassio, care, recunoscând că este a Desdemonei, se duce să i-o restituie; dar, de teama lui Othello, bate la o ușă lăturalnică a casei unde locuiau Othello cu Desdemona. Othello îl vede pe Cassio de la o fereastră și îi face semn să vină la el, dar Cassio fuge, fără să vină să vorbească cu Maurul.

Alfiero îl face pe Othello să urmărească, fără să fie văzut, un dialog între el și Cassio. Și-l face pe acesta, vorbind de cu totul altă femeie, să râdă și să-și bată joc de aceasta. După care Alfiero îi spune lui Othello că, de fapt, Cassio i-a mărturisit că de multă vreme făcea dragoste cu Desdemona, care i-a dat în dar prețioasa năframă.

Scos din minți, Othello îi cere năframa Desdemonei; și, cum aceasta nu știe ce să-i răspundă, se hotărăște să-i omoare pe cei doi presupuși îndrăgostiți, singura lui problemă fiind aceea de a-i omorî fără să fie făcut răspunzător de moartea lor.

În timp ce Desdemona i se plânge soției lui Alfiero (Emilia) de schimbarea neașteptată în sentimentele lui Othello față de ea, Cassio îi îngăduie unei femei cu care locuia să ia tiparul năframei. Alfiero află și îl aduce pe Othello să urmărească pe fereastră luarea tiparului după năframa pe care o recunoaște. Definitiv convins, Othello îi poruncește lui Alfiero să-l ucidă noaptea pe Cassio. Alfiero îl atacă pe Cassio pe când ieșea de la o femeie de moravuri ușoare și-l rănește grav la un picior, doborându-l la pământ. Pe când se pregătea să-l ucidă, la strigătele lui Cassio, sosesc mai mulți locuitori. Alfiero revine, îl vede pe Cassio grav rănit și-și învederează durerea pentru ce a pățit „fratele său", formulă preluată de Shakespeare.

///

Aflând de soarta lui Cassio, Desdemona — căreia nici nu-i putea trece prin gând de bănuielile lui Othello — nu s-a sfiit să-și învedereze, în fața soțului ei, părerea de rău, ceea ce contribuie la exacerbarea geloziei Maurului. Acesta i-a mărturisit totul lui Alfiero, și părerea lui că Desdemona va înnebuni de durere. Alfiero a replicat că este cât se poate de firesc, deoarece „Cassio era sufletul ei".

Hotărât să-și ucidă soția, Othello se lasă și aici sfătuit de Alfiero, care-i propune un plan destul de complicat. Anume, întrucât locuința celor doi soți ar fi fost o casă veche și dărăpănată — cum putea fi astfel locuința cârmuitorului bogatei insule Cipru? — uciderea Desdemonei urma să aibă loc în doi timpi, tot prin viclenie. Anume, Desdemona urma să fie trezită noaptea de Othello, sub orice pretext. Apoi Alfiero urma să-i sfarme capul, lovind-o cu un săculeț plin cu nisip (a punching-ball!), după care vor scoate o grindă din acoperiș, pe care-l vor face să se prăbușească, spărgându-i capul Desdemonei. În timp ce Alfiero o lovea pe Desdemona cu săculețul de nisip, Othello o învinuia de adulter, iar Desdemona se ruga de Dumnezeu să-i facă dreptate.

De fapt, Shakespeare își oprește inspirația din izvorul lui Cynthio aici. Nuvela continuă însă astfel: Maurul, cuprins de remușcări și de bănuieli, ajunge să-l deteste pe Alfiero și-i ia și gradul de stegar. Alfiero se răzbună, dezvăluindu-i lui Cassio — căruia i se pusese un picior de lemn — că-l rănise grav din porunca lui Othello. Amândoi se duc la Veneția și-l denunță pe Othello de toate crimele lui. Maurul este pus la tortură, tăgăduiește toate câte i se impută și în cele din urmă este surghiunit, „ca să-l ucidă rudele Desdemonei", ceea ce a și avut loc. Alfiero pune la cale o altă mârșăvie, e arestat, torturat și moare, cu sufletul sfărâmat. Soția lui îi supraviețuiește și-i povestește întâmplările, culese de Cynthio.

///

Shakespeare a putut fi informat de povestirile lui Cynthio de către eruditul său comesean din palatul contelui de Southampton, Giovanni Florio. Dar este limpede că Shakespeare s-a preocupat, cu vizibilă admirație, de sistemul politic al Serenisimei Republici venețiene, de vreme ce a citit fără îndoială o lucrare apărută în 1543, în limba latină, asupra acestui sistem, lucrare tradusă în limba engleză — și acesta este un lucru semnificativ — în anul 1599, după o versiune italiană, de către Sir Lewis Lewkenor (c. 1556–1626), diplomat și agent al lorzilor Burghley și Walsingham pe continent, în țările catolice. Titlul traducerii era The Commonwealth and Government of Venice și nu este exclus ca această lucrare — publicată inițial în limba latină de către diplomatul venețian Gasparo Contarini — să fi popularizat termenul de Commonwealth — corespunzând celui latin de respublica — în pătura de sus a Angliei, ajungându-se la preluarea oficială a acestei denumiri după executarea regelui Carol I Stuart — la 30 ianuarie 1649 — și sub dictatura lui Cromwell, tatăl și fiul.

S-ar putea alcătui o lucrare specială pe seama diferitelor modalități după care Shakespeare a înțeles să prelucreze, în operele sale dramatice — aproape în nouă zecimi din ele! —, datele izvorului sau izvoarelor la care a recurs.

De data aceasta, Shakespeare a folosit un singur izvor, și anume Hecathommiti ale lui Paolo Cyinthio, din care mai preluase — prin intermediul lui George Whetstone (1544–1587) și al piesei sale Promos and Cassandra — subiectul comediei dramatice reprezentate puțin înainte de Othello, și anume Măsură pentru măsură.

///

Nicăieri, poate, nu avem un mai adecvat prilej decât acela de a-l vedea pe Shakespeare la lucru, exercitându-și în deplină libertate geniul. Într-adevăr, după formula probabil a celui mai cunoscut dintre shakespeareologii britanici ai secolului XX, Andrew Cecil Bradley (1851–1935) — autorul lucrării fundamentale Shakespeare Tragedy (1904) — „Shakespeare își bate joc de criticile unor părtași zeloși ai regulilor celor trei unități specifice tragediei clasice, greacă și mai ales franceză". Este vorba de unii dintre primii comentatori ai operei lui Shakespeare, și anume Thomas Rymer (1641–1713), reverendul Jeremy Collier (1650–1726) — care-l învinuiește pe Shakespeare — cum vor fi învinuiți Baudelaire și Flaubert, și unii scriitori români, de la Hasdeu — de imoralitate. Și, bineînțeles, îndârjitul Voltaire (1694–1778). „Shakespeare — scria Bradley — a încălcat majoritatea canoanelor clasice în mod deliberat, iar nu din ignorarea lor. Instinctul dramatic extraordinar care-l stăpânea pe artist îi va fi șoptit că arta lui nouă nu trebuia să zăbovească pe niște clișee valabile cel mult pentru o artă depășită /…/ și asupra unor clasificări subtile și pedante, elaborate de erudiții antici, clasici și moderni". Cărora Shakespeare le răspunde în mai multe pasaje din Hamlet, prin glasurile lui Hamlet și Polonius.

///

Foarte puține alte izvoare folosite de Shakespeare au fost temeinic respectate — inclusiv, într-o oarecare măsură unitatea de loc și de acțiune, cu comprimarea maximă a unității de timp — decât în Othello. Cele trei unități am văzut că nu au fost respectate — ca urmare chiar a subiectului, născocit de altfel de însuși Shakespeare — decât în piesa juvenilă, dar atât de spumoasă, intitulată Zadarnice necazuri de iubire.

În ceea ce privește celebrele trei unități: de loc, de timp și de acțiune, sugerate de Aristotel în Poetica lui și impuse cu strășnicie de Boileau în Arta poetica, se știe că Shakespeare, probabil, nici nu aflase de ele. În Othello, mai mult decât în Romeo și Julieta și în Cum vă place, mai puțin decât în Comedia erorilor și în Nevestele vesele din Windsor și în Măsură pentru măsură, și aproximativ ca în Neguțătorul din Veneția, unitatea de loc este relativă (în Othello, primul act se petrece la Veneția, iar celelalte patru în Cipru; în Neguțătorul din Veneția, acțiunea se petrece, alternativ, la Veneția și pe Terra Ferme, în castelul Portiei de la Belmont). Ca și mai sus, unitatea de timp este aproximativ respectată. Unitatea de acțiune are același rost în toate piesele lui Shakespeare. Dar sunt așa-numitele piese-caleidoscop, în care, pentru că scena se mută dintr-o țară într-alta, acțiunea se desfășoară în decurs de ani sau chiar de zeci de ani, iar acțiunile secundare sunt și ele destul de numeroase. Acestea au fost denumite „piese-caleidoscop".

Iată un tabel al acestor piese-caleidoscop, în ordinea scrierii și a reprezentării lor:

– REGELE HENRIC AL VI-LEA (3 părți) — acțiunea se petrece în Franța și Anglia, între anii 1422–1471.

– REGELE IOAN — acțiunea se petrece în Anglia și Franța, între anii 1200 și 1216.

– REGELE RICHARD AL II-LEA — acțiunea se petrece în Anglia, între anii 1390 și 1400.

– REGELE HENRIC AL IV-LEA (2 părți) — acțiunea se petrece în Anglia, între anii 1400 și 1413.

– REGELE HENRIC AL V-LEA — acțiunea se petrece în Anglia și Franța, între anii 1414 și 1421.

– REGELE RICHARD AL III-LEA — acțiunea se petrece în Anglia, între anii 1478 și 1485.

– REGELE HENRIC AL VIII-LEA — acțiunea se petrece în Anglia, între anii 1527 și 1535.

– REGELE LEAR — acțiunea se petrece în Anglia, circa 3 ani.

– CYMBELINE — acțiunea se petrece în Anglia și Italia, circa 2 ani.

– CORIOLAN — acțiunea se petrece în Italia, între anii 485 și 483.

– IULIUS CAESAR — acțiunea se petrece în Roma, Sardes, Philippi, între anii 44 și 42.

– ANTONIU ȘI CLEOPATRA — acțiunea se petrece în Roma, Alexandria, Siria, Actium, între anii 40 și 31.

– PERICLES — acțiunea se petrece în Antiohia, Tir, Tharsus, Pentapolis, Ephes, Mytilene, pe mare, timp de 17 ani.

– MACBETH — acțiunea se petrece în Scoția sau Anglia, între anii 1040 și 1056.

– HAMLET — acțiunea se petrece în Elseneur sau pe o câmpie, timp de câteva luni.

– DOI NOBILI DIN VERONA — acțiunea se petrece în Verona, Milano, Mantova, timp de câteva luni.

– TOTUL E BINE CÂND SE ÎNCHEIE CU BINE — acțiunea se petrece în Rousillon, Paris, Florența, Marsilia, timp de 3 ani.

– POVESTE DE IARNĂ — acțiunea se petrece în Sicilia, Boemia, malul mării, timp de 20 ani.

Prin urmare, jumătate din piesele lui Shakespeare își desfășoară acțiunea într-un număr de țări, eventual continente, ca în Antoniu și Cleopatra și Pericles. Doar 5 dintre cele 22 de piese de mai sus (Henric al VI-lea are trei părți, Henric al IV-lea, două) își desfășoară acțiunea numai în Anglia, iar Hamlet numai în Danemarca.

Cât despre unitatea de timp, acțiunea se desfășoară, cronologic, astfel:

1. în Henric al VI-lea (3 părți): 49 de ani;

2. în Poveste de iarnă: circa 20 de ani;

3. în Pericles: circa 17 ani;

4. în Macbeth: circa 16 ani;

5. în Richard al III-lea: 7 ani etc., etc…

Această diluare a acțiunii, în timp (poate exagerat), în spațiu și uneori chiar prin multiplicarea intrigilor și a acțiunilor secundare, contravine până la exagerare preceptelor teatrului clasic; precepte moștenite de la marii tragici greci, formulate de Aristotel și preluate cu strășnicie de Boileau, în celebra sa Art poétique. Iată câteva dintre preceptele formulate de Boileau, în cântul al 3-lea din capodopera lui clasică:

„Que dès les premiers vers l’action préparée

Sans peine du sujet aplanisse l’entrée."

...................................

„Le sujet n’est jamais assez tôt expliqué."

...................................

„Que le lieu de la scène y soit fixe et marqué.

Un rimeur, sans péril, delà les Pyrénées,

Sur la scène en un jour renferme des années.

Là, souvent, le héros d’un spectacle grossier,

Enfant au premier acte, est barbon au dernier.

Mais nous, que la raison à ses règles engage,

Nous voulons qu’avec art l’action se ménage:

Qu’en un lieu, qu’en un jour, un seul fait accompli

Tienne jusqu’à la fin le théâtre rempli.

...................................

L’esprit ne se sent point plus vivement frappé,

Que lorsque en un sujet d’intrigue enveloppé,

D’un secret tout à coup la vérité connue

Change tout, donne à tout une face imprévue."

„Chiar din primele stihuri să fie pregătită

Acțiunea, ca îndată să fie definită."

...................................

„De la-început să fie subiectul lămurit…"

///

„Să fie locul scenei același, tot mereu.

Când un poet din țara de lângă Pirinei

Mulți ani în piese-aduce, e fără de temei.

Acolo-un personagiu, în piese fără cheag,

În primul act e tânăr, în ultimul, moșneag.

Dar noi avem rațiunea ca zână tutelară:

Cu artă o acțiune mereu se desfășoară.

Doar într-o zi acțiunea, și în același loc,

Să nu se mai încurce cu altele, deloc.

...................................

Impresionată mintea nu poate fi vreodată

Decât atunci când într-o acțiune închegată

Dezleagă-o taină, care e astfel explicată

Pe spectatori ținându-i cu mintea încordată."

Boileau își bate joc de scriitorii „de dincolo de Pirinei", adică de Lope de Vega și de Calderon de la Barca. Faptul că nu pomenește nimic de Shakespeare dovedește că nimeni nu știa de acest nume în Franța.

Fără să țină seama — cu foarte puține excepții — de cele trei unități, impuse cu asprime de Boileau și respectate îndeobște de toți marii autori dramatici francezi din secolele al XVII-lea — al XVIII-lea, în frunte cu Rotrou, Corneille, Molière, Racine, Marivaux și Voltaire, Shakespeare intuiește alte precepte clasice ale lui Boileau și, în primul rând: a) acela al înfățișării temei dramatice și a personajelor principale, chiar din prima scenă a piesei, și b) desfășurarea acțiunii piesei cu artă și cu o psihologie cu adevărat excepționale, ținându-l necontenit pe spectator cu atenția încordată.

Respectând, cu fireștile lui modificări și reorientări, cât se poate de credincios, datele textului folosit, și, întotdeauna, finalul mereu compensator al ordinii politice și sociale restabilite, Shakespeare respectă, modificându-le psihologia, personajele principale din izvorul folosit, uneori chiar și numele lor: Othello, Desdemona, Cassio. Alte personaje, existente, dar nedenumite în izvor, își primesc alte nume de la Shakespeare: Alfiero devine Iago. Părintele Desdemonei, patricianul Brabantio, senator. Dregătorii venețieni pomeniți de izvor, în afara Dogelui, sunt numiți Lodovico și Gratiano (nume folosit și în Neguțătorul din Veneția). Ostașul cu care se luptă, pe când era de strajă Cassio, e numit Montano. Shakespeare contopește cele două femei din jurul lui Cassio: aceea căreia îi încredințează năframa ca să îi ia modelul și femeia de moravuri ușoare din casa căreia Cassio iese ca să fie agresat de Iago, într-un singur personaj, numit Bianca. Pe soția lui Iago o numește Emilia. Singurele două personaje adăugate de Shakespeare sunt: Roderigo (de care avea nevoie pentru a nu-l încărca prea mult pe Iago) și neașteptatul — dar obișnuitul — Bufon, care apare în două mici scene, asemenea portarului din Macbeth și Groparului din Hamlet.

Othello este unul dintre cele mai patetice dintre marile personaje shakespeariene. Este cel de-al doilea maur pe care îl aduce pe scenă Shakespeare, cel dintâi fiind criminalul și perversul Aaron, iubitul reginei goților, Tamora, din Titus Andronicus. În izvorul folosit de Shakespeare, Maurul este un viteaz condotier, folosit, ca mulți alții, de Veneția. Pentru a-l înălța pe scara socială, Shakespeare îl pune pe Othello să-și evoce neamul regesc înaintea Desdemonei. Dar, lipsit de cultură și de perspicacitate, în afara treburilor militare, și cât se poate de măgulit de câștigarea Desdemonei ca soție, Othello este o pradă ușoară în mâinile lui Iago. Își dă arama pe față în societate, vorbindu-i de sus și lovind-o pe Desdemona în fața unor patricieni ca Lodovico și Gratiano. Obsedat de imaginile libidinoase necontenit evocate de Iago, Othello nu merge până la a o ucide pe Desdemona, cum o ucide, la sugestia lui Alfiero, în nuvela lui Cynthio, ci o strânge de gât. Și, aflând numaidecât adevărul, se sinucide, evocând un act de vitejie în slujba Veneției. Probabil cel mai grandios sfârșit al unui erou shakespearian.

Iago, cum am văzut, se singularizează prin lipsa de motivație, limpede printre toți ceilalți villains shakespearieni. Alături de regele Claudius al Danemarcei și de diabolicul Richard al III-lea, schilodul, Iago este mult mai inteligent villain (personaj negativ) ca, de pildă, Macbeth sau Don Juan. Shakespeare nu a preluat frumusețea excepțională atribuită lui Alfiero în nuvela lui Paolo Cynthio. Dimpotrivă, l-a făcut să fie urât — Iago însuși o deplânge. Un motiv în plus ca să fie gelos pe Cassio.

Cassio are multe calități, în afara perspicacității. Și, în plus, nu ține la băutură. Shakespeare nu-l lasă, cum îl lasă Cynthio, să se răzbune pe Othello, la divulgările lui Iago. Ci îl înalță, în locul lui Othello, la rangul de cârmuitor al

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Othello / Othello, Moor of Venice (Ediție bilingvă)

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor