Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Macbeth / The Tragedy of Macbeth (Ediție bilingvă)

Macbeth / The Tragedy of Macbeth (Ediție bilingvă)

Citiți previzualizarea

Macbeth / The Tragedy of Macbeth (Ediție bilingvă)

Lungime:
309 pagini
2 ore
Editor:
Lansat:
18 aug. 2016
ISBN:
9786068780498
Format:
Carte

Descriere

Și corbul, croncănind, a răgușit,
Vestind că sorții fost au aruncați!
Veniți! Veniți! Voi, duhuri, ce vegheați
Pe gândurile morții, crunta zee!
Și mă nvățați să nu mai fiu femeie!
Mă umpleți, de la creștet pân’ la tălpi
Cu o răutate neînduplecată!


The raven himself is hoarse
That croaks the fatal entrance of Duncan
Under my battlements. Come, you spirits
That tend on mortal thoughts, unsex me here,
And fill me from the crown to the toe top full
Of direst cruelty!

Editor:
Lansat:
18 aug. 2016
ISBN:
9786068780498
Format:
Carte

Despre autor

William Shakespeare is widely regarded as the greatest playwright the world has seen. He produced an astonishing amount of work; 37 plays, 154 sonnets, and 5 poems. He died on 23rd April 1616, aged 52, and was buried in the Holy Trinity Church, Stratford.


Legat de Macbeth / The Tragedy of Macbeth (Ediție bilingvă)

Cărți conex

Previzualizare carte

Macbeth / The Tragedy of Macbeth (Ediție bilingvă) - William Shakespeare

EMINESCU

Introducere

„To the happy few..."

STENDHAL

Cu acest volum al colecției de traduceri bilingve ale pieselor lui Shakespeare în limba română, traducătorul își reia activitatea începută prin anii 1952–1958 — întreruptă de șapte ani de detenție politică — de tălmăcire a pieselor celui mai mare autor dramatic al omenirii, mai bine zis de retraducere a întregii opere dramatice shakespeariene, după criterii cu totul noi în istoria traducerilor acestei opere în limba română.

La fel ca în alte țări, și în țara noastră cele dintâi traduceri din Shakespeare s-au făcut după traduceri în limba franceză sau, în cel mai bun caz, din limba germană (admirabilele traduceri, în metru original, susceptibil de a fi adaptat limbii germane, de către August-Wilhelm von Schlegel (1767–1845) și Johann Ludwig Tieck (1773–1853)).

Schiller a tradus și el Macbeth. Dar un mare poet original arareori poate fi și un bun traducător; traducerea lui Schiller este la fel de discutabilă ca aceea făcută de el capodoperei lui Jean Racine, Phèdre.

Încercări de adaptare, din original sau din traduceri, a unor opere shakespeariene, în versuri românești alexandrine rimate, au făcut îndemânaticul Haralamb G. Lecca (care a publicat în Convorbiri literare, în 1896, o spirituală traducere intitulată Îmblânzirea scorpiei, jucată aproape o jumătate de secol pe numeroase scene românești, mai cu seamă de marea artistă Marioara Zimniceanu în rolul Katharinei). Apoi Dimitrie Nanu, care a tradus în alexandrine rimate Othello. Tot astfel, Șt. O. Iosif a tradus poetic, în metru original, dar din limba germană, Romeo și Julieta și Visul unei nopți de vară.

Inițiativa de a reda în traduceri românești capodoperele literaturii universale a fost o reușită, mai cu seamă datorită editurilor Meridiane, Univers și Biblioteca pentru toți.

Traducerea de față reprezintă un alt mod, desigur îndrăzneț și foarte rar folosit, de redare în limba română a operei dramatice a lui Shakespeare, prin sporirea considerabilă a numărului de versuri rimate, cu menținerea aproape integrală a rândurilor de proză și chiar, pentru anumite personaje și în anumite situații, a endecasilabelor originale fără rimă.

Această posibilitate este îngăduită de excepționala plasticitate a metricei românești, care, datorită menținerii în foarte mare măsură a desinențelor din limba latină, își poate îngădui luxul — de care au uzat pe larg absolut toți marii poeți latini — a unei metrice cât se poate de elastice, jonglând cu subiectul, predicatul, atributul și complementele. Jonglerie interzisă, în cea mai mare măsură, celorlalte limbi neolatine, care, toate, și-au pierdut desinențele ei și, ca atare, impun o topică mai mult sau mai puțin rigidă. Topica apropiată limbii engleze care, făurită de cărturari în secolele XII–XVI, cu menținerea doar a celor trei desinențe în –s din limba germană (a pluralului obișnuit, a genitivului și a persoanei a treia singular), impune o topică rigidă: subiect–atribut–predicat–complement, fiind nevoie de așa-numita emphasis, adică de accentuarea, în vorbire, și de sublinierea, în scris, a cuvântului în jurul căruia se orientează sensul unei fraze.

Rigiditatea topicii limbilor neolatine — în afara celei române — nu este singura dificultate de a reda în metru original, în alte limbi, capodoperele lui Shakespeare sau Divina lui Dante. A traduce versurile lui Shakespeare după anumite precepte, prea rigoriste (emise de pildă de Ion Barbu, pentru celebra lui traducere din Richard al III-lea), vers pentru vers, înseamnă să renunți la numeroase idei, figuri de stil, comparații și metafore din textul shakespearian.

Optime sunt două criterii pentru redarea sensului și a muzicalității dramaturgiei shakespeariene, în limba română: (a) redarea cât mai adecvată a fiecărei idei, imagini, metafore și chiar calambururi — fie și cu obligația explicării acestora din urmă prin note de subsol — (b) precumpănitor, un minim de muzicalitate a versului românesc, care are, prin menținerea desinențelor, o remarcabilă plasticitate.

Endecasilabul lui Dante, rimat, ca și acela al lui Petrarca și al altor poeți italieni, are o excepțională muzicalitate care, la contele Giacomo Leopardi, de exemplu, ajunge să se dispenseze frecvent de rimă. Același lucru în dramaturgia lui Goethe și a lui Schiller, ca și în poezia shakespeariană — cu sau fără rimă.

În limba franceză — și mai puțin în limba română — endecasilabul, mai ales cel nerimat, este la fel de lipsit de muzicalitate ca și alexandrinul nerimat (francez de 12 silabe și românesc de 13–14), folosit de Bolintineanu — altminteri unul dintre primii poeți români cu ureche poetică — în epopeea lui eșuată, Traianida, și de Nicolae Iorga, în pripitele și numeroasele sale opere dramatice.

Pentru traducerile în limba română avem de ales între cel puțin trei soluții, fiecare dintre ele în funcție de tradiția limbii și a poeziei fiecărei țări:

1) Procedeul obișnuit, folosit de editorii români ai colecției operei dramatice complete a lui Shakespeare: metrul original indicat de autor: de la caz la caz: proză, blank verse, nerimat sau rimat.

2) Transpunerea — eventual adaptarea — fiecărei piese în alexandrine rimate. Procedeu folosit în limba franceză de Ducis (catastrofal), de Alfred de Vigny (cu multe calități) etc., iar în limba română de D. Nanu, ca și, prin adaptare, de Haralamb G. Lecca.

3) Un al treilea procedeu, folosit într-o oarecare măsură de către marele traducător poetic care a fost Șt. O. Iosif, în Romeo și Julieta și în Visul unei nopți de vară (ambele traduceri publicate de Editura Pandora-M): metrul original, dar folosirea rimei pentru un număr de endecasilabe mai mare decât cel din textul original.

În ceea ce privește problema — socotită, eronat, de o importanță majoră — a respectării numărului de rânduri din fiecare text în traducere, părerea noastră este că e vorba de un criteriu pur cantitativ și care ar reprezenta acel discutabil esprit de géométrie, opus de Blaise Pascal superiorului esprit de finesse.

În consecință, urmând într-o oarecare măsură procedeul lui Șt. O. Iosif — care, necunoscând limba engleză, a tradus admirabil, după excelentele traduceri în metru original ale poeților germani August-Wilhelm von Schlegel și Ludwig Tieck, am folosit în traducerile mele recente — influențat probabil și de formulele lui André Gide reproduse mai sus — prioritatea acordată endecasilabului versificat, cel puțin în scenele patetice ale fiecărei piese.

Macbeth rămâne astfel cea dintâi traducere în limba română a unei piese shakespeariene, după noul procedeu.

///

Macbeth a fost reprezentat în luna aprilie 1606, la teatrul regal de la Hampton Court, în prezența regelui James I (1603–1625) și a reginei sale, în onoarea fratelui acesteia din urmă, regele Christian al IV-lea al Danemarcei (1588–1648), venit în vizită oficială la cumnatul său.

După cum este îndeobște cunoscut, ciudata lipsă de inventivitate a lui Shakespeare l-a silit ca, în afară de Zadarnice necazuri de iubire și de Nevestele vesele din Windsor (singura comedie „burgheză" a poetului, compusă, după tradiție, la cererea reginei Elizabeta I, foarte amuzată de exhibițiile celui mai comic dintre personajele shakespeariene, vestitul nobil decăzut John Falstaff, văzute de regină la reprezentarea primei părți din Regele Henric al IV-lea), toate celelalte piese ale marelui poet să își aibă izvorul — sau, uneori, izvoarele — în numeroși alți autori, mai ales francezii: Belleforest și chiar Montaigne, și Matteo Bandello, Boccaccio, Giovanni Battista Giraldi Cinthio și alți autori italieni, în mare măsură puși la dispoziția lui Shakespeare de către preceptorul și tutorul contelui de Southampton — marele protector al lui Shakespeare — eruditul italian protestant Giovanni Florio (1554–1625), care-și făcuse studiile la Universitatea din Oxford.

Niciun shakespeareolog, din atâția zeci de mii, nu s-a preocupat până acum de analiza modalităților după care Shakespeare înțelege să selecteze, să orienteze și să completeze, către un deznodământ niciodată diferit de acela din izvorul folosit de el, aceste izvoare. După anumite procedee, care par a fi constante, Shakespeare schimbă frecvent desfășurarea evenimentelor din izvorul folosit, adaugă unele episoade și numeroase personaje, secundare sau chiar principale. Compararea tuturor acestor manipulări a izvoarelor poate duce la deslușirea etosului autentic shakespearian, foarte probabil cripto-catolic, aristocratic, elitist, feudal, cavaleresc și ierarhic, astfel cum rezultă admirabil din celebra apologie a ierarhiei făcute de unul dintre cei mai înțelepți eroi shakespearieni, Ulise, în Troilus și Cressida (actul I, scena a 3-a).

După cronica lui Holinshed — completată, foarte probabil, cu alte lucrări privind istoria Scoției — Macbeth a domnit în Scoția între anii 1040 și 1057, fiind astfel contemporan cu sfântul rege anglo-saxon al Angliei, Edward the Confessor (Mărturisitorul, 1042 – 6 ianuarie 1066).

Inițial, Macbeth, than scoțian, pare a fi fost vasalul unei căpetenii daneze, stăpâne pe tot nordul Scoției, Thorfinn. Regele Duncan al Scoției de sud (1034–1040), încercând să-i izgonească pe danezi din Scoția, a fost înfrânt și ucis — poate prin trădare — de către Macbeth, lângă localitatea Elgin. Soția lui Macbeth, Gruoch, fiica thanului Bode, care era înrudit cu casa regală scoțiană (în speță, cu Duncan), l-a impus pe soțul ei ca rege în anul 1040. După 10 ani de domnie nesupărată, Macbeth a făcut un pelerinaj la Roma, pe lângă papa Leon al IX-lea (provenit dintr-o înaltă familie de conți loreni), pentru a se pocăi pentru moartea lui Duncan. În anul 1054, feciorul cel mai mare al lui Duncan, Malcolm, s-a răsculat împotriva lui Macbeth, sprijinit de puternicul conte Siward din Northumberland, pentru a-și revendica drepturile legitime la tron. Înfrânt la Dunsinane, Macbeth a fost silit să-i cedeze lui Malcolm o parte din regatul său. În cele din urmă, la o dată care variază, după cronicari (5 decembrie 1056, aprilie sau 15 august 1057), Malcolm, sprijinit de către thanul Macduff, l-a înfrânt și ucis pe Macbeth și apare ca rege al Scoției sub numele de Malcolm al III-lea Canmore, între anii 1057 și 1093.

Acestea sunt, în mare, datele istorice de care dispunea Shakespeare.

Născut într-o familie romano-catolică habotnică, fiu al lui John Shakespeare, William Shakespeare pare a fi rămas — așa cum l-au învinuit, până după moarte, cu clarviziunea urii, numeroșii lui adversari puritani — un cripto-catolic. O dovadă în acest sens este, cel puțin în piesele reprezentate sub domnia anglicanei Elizabeta I, că Shakespeare a îndrăznit să aducă pe scenă personaje pozitive care nu puteau fi decât romano-catolici, unii cardinali, și cel puțin doi călugări, franciscanul Lorenzo, din Romeo și Julieta, care face tot ce-i stă în putință ca să mântuie viețile eroilor titulari, și călugărul, care izbutește să soluționeze pozitiv intriga din Mult zgomot pentru nimic. Se știe că nicio sectă protestantă nu acceptă existența mânăstirilor și a călugărilor.

Livreaua regelui James al Scoției îi impunea purtătorului ei, William Shakespeare, evocarea și elogiul presupușilor strămoși ai lui. Personajul Banquo — neatestat istoric — este înfățișat de Shakespeare ca modelul desăvârșit al marelui senior feudal. Prezența pe scenă a feciorilor lui Banquo și, mai cu seamă, alegoria din peștera vrăjitoarelor (actul al IV-lea, scena l), cu copilul încoronat purtând în mână un arbore genealogic, și apoi procesiunea solemnă a celor opt regi, care se văd în oglinda purtată de cel de pe urmă dintre ei (și urmați de spectrul lui Banquo), constituia, evident, o lingușire față de regele Scoției, ajuns rege al Angliei. La care se adaugă o altă lingușire, prin insistența poetică asupra demonologiei, subiect preferat al noului rege al Angliei. Vrăjitori și vrăjitoare mai apar și în alte piese ale lui Shakespeare, dar în niciuna atât de obsedant ca în Macbeth. De fapt, ele deschid, din prima scenă, acțiunea, o prevestesc și o fac să evolueze, prin prorocirile lor, inițial adeverite, iar apoi dovedindu-se găunoase.

Eterna luptă dintre bine și rău — tema centrală a tuturor pieselor lui Shakespeare, indiferent de izvoarele fiecărei piese — se complică mult, în Macbeth, prin necontenita intervenție a puterilor malefice, reprezentate de vrăjitoare și chiar de antica Hecate. Psihologia celor doi eroi principali, Macbeth și soția lui, este redată cu o excepțională măiestrie, și urmează o evoluție inversă. Macbeth, inițial îmbibat de scara de valori feudale, suferă șocul psihologic combinat al prorocirilor — inițial confirmate — ale vrăjitoarelor și cel al ambiției demențiale a soției sale. Împins la omor, Macbeth începe să aibă vedenii și remușcări, pe care se străduiește să le alunge prin noile prorociri ale vrăjitoarelor. Ceea ce are darul să facă din el — în mare măsură împotriva adevărului istoric, cum s-a pomenit uneori și despre Richard al III-lea — un tiran sângeros și neînduplecat, insensibil chiar la știrea morții soției sale, și hotărât să înfrunte toate loviturile sorții (Vijelie, te aștept / Măcar să mor cu platoșa pe piept!). Ca atare, el se încadrează în clasificările subtile făcute de Shakespeare, pe de-o parte între monarhii aduși de el pe scenă, pe de alta între personajele sale absolut negative (Villains).

În categoria personajelor negative, Shakespeare — și aici el urmează, fără discuție, concepția morală romano-catolică — își împarte fioroșii Villains în două categorii: a) aceia care se pocăiesc înainte de moarte pentru fărădelegile săvârșite (Richard al II-lea și Edmund, fiul din flori al contelui de Gloucester); b) aceia care nu au timp sau nici nu vor să se pocăiască: cele două fiice ale

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Macbeth / The Tragedy of Macbeth (Ediție bilingvă)

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor