Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Mari mituri despre dezvoltarea copiilor

Mari mituri despre dezvoltarea copiilor

Citiți previzualizarea

Mari mituri despre dezvoltarea copiilor

evaluări:
5/5 (2 evaluări)
Lungime:
391 pages
5 hours
Editor:
Lansat:
Aug 22, 2016
ISBN:
9786067196986
Format:
Carte

Descriere

„Imediat ce ai anunțat că ești însărcinată, rudele, prietenii, cunoscuții, chiar și persoanele străine se grăbesc să-ți dea sfaturi. Pe internet găsești tot felul de informații despre naștere și creșterea copiilor, unele verificate, altele mai puțin, dar care adesea se bat cap în cap. Cum s-o scoți la capăt în tot acest hățiș informațional? Mari mituri despre dezvoltarea copiilor este o carte ce-și propune să «demoleze» ideile preconcepute, bazându-se pe rezultatele cercetărilor științifice, pe dovezi, pe date statistice.


Cartea dezbate fără menajamente 50 de «mituri», răspunzând la întrebări precum: Se poate prezice sexul bebelușului uitându-te la forma corpului matern? Generează anestezia epidurală complicații la naștere? Să lași copilul să plângă sau să-l iei în brațe la cel mai mic semn de suferință? Să îl așezi în premergător ori să-l lași să se ridice singur în poziție bipedă? Poate vaccinarea să inducă autismul? Dar consumul de zahăr îmi va agita copilul? Până la ce vârstă este indicată alăptarea? Îmi traumatizez copilul pe viață dacă-i dau o palmă? Divorțul părinților poate distruge viața copiilor?


Cu exemple din filme și seriale cunoscute, cu trimiteri la referințe bibliografice de încredere, cartea de față reprezintă un mic ghid pentru părinți, extrem de util în numeroasele momente de cumpănă cu care se confruntă pe parcursul creșterii unui copil. Totodată, ea poate fi și un excelent suport de curs pentru cei ce se pregătesc în psihologia copilului.


Ideea că un copil singur la părinți este răsfățat datează de peste un secol… cercetările sugerează că aceasta nu este în realitate decât un mit… Copiii singuri la părinți […] au o motivație de realizare înaltă, un nivel mai ridicat al stimei de sine și relații mai pozitive cu părinții […] și sunt similari tuturor celorlalte grupuri familiale în ceea ce privește maturitatea, spiritul de cooperare, autocontrolul, stabilitatea emoțională, participarea socială, extraversia și popularitatea în grupul lor de vârstă.“ – Stephen Hupp și Jeremy Jewell


„Gemenii identici nu sunt identici din punct de vedere genetic? O femeie poate rămâne însărcinată în timpul sarcinii? Nu toate fetele au cromozomi sexuali XX și nu toți băieții au cromozomi XY? Tații nu folosesc pedeapsa corporală mai des decât mamele? Acestea și multe alte mituri sunt discutate prin prisma cercetărilor științifice de cea mai înaltă calitate, și nu așa cum obișnuim să facem noi, majoritatea părinților, atunci când recurgem la intuiții, zvonuri și păreri transmise din gură-n gură. Această carte ar trebui să se afle pe noptiera oricărui părinte și consultată ori de câte ori ai dubii că faci ceea ce trebuie.“ – Michael Shermer, redactor al revistei Skeptic, editorialist la Scientific American, autor al cărților: Why People Believe Weird Things, The Believing Brain și The Moral Arc.

Editor:
Lansat:
Aug 22, 2016
ISBN:
9786067196986
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Mari mituri despre dezvoltarea copiilor

Cărți conex

Previzualizare carte

Mari mituri despre dezvoltarea copiilor - Stephen Hupp

(J.J.)

PREFAȚĂ

O carte întreagă despre mituri legate de copii poate să nu pară ceva deosebit de important, până când nu realizezi că unele dintre mituri ne influențează în mod profund viețile, afectându-ne atât sănătatea mentală, cât și pe cea fizică. Multe mituri, de pildă, îi împiedică pe oameni să primească tratamentul psihologic adecvat. Alte mituri îi fac pe oameni să se simtă vinovați, să-i judece pe alții sau să-și risipească banii aiurea. Fiind mai conștienți de ceea ce spun cercetările despre subiecte importante legate de dezvoltarea copilului, devenim mai înclinați să luăm decizii care să promoveze un stil de viață mai sănătos atât la copii, cât și la adulții din viața lor. Cartea noastră se înscrie în tradiția Marilor Mituri ale Psihologiei Populare¹ deoarece: (i) desființează unele mituri în care cred mulți oameni, (ii) dezvăluie de ce cred oamenii în aceste mituri și (iii) prezintă anumite practici bazate pe cercetări științifice.

Cartea noastră a fost scrisă având în minte două categorii principale de public-țintă. În primul rând, am scris această carte pentru părinții care mult prea adesea primesc sfaturi contradictorii de la rude, prieteni, specialiști și celebrități. Amândoi suntem părinți și, ca mulți alți oameni, am crezut în multe dintre aceste mituri de-a lungul vieții. De aceea ne-am gândit că un subtitlu potrivit pentru această carte poate fi: „Ce are nevoie orice părinte să NU știe. În al doilea rând, această carte este astfel concepută încât să poată fi utilizată ca suport pentru cursuri universitare. De exemplu, poate fi folosită ca bibliografie suplimentară pentru un curs de dezvoltarea copilului adresat studenților sau pentru cursuri de psihologia copilului adresate studenților din anii terminali sau masteranzilor. În acest sens, ne-am mai gândit la un subtitlu: „Ce are nevoie orice student să NU studieze. Această carte poate fi utilă și pentru profesori, pentru cei care concep politici sociale și alți oameni cu minți iscoditoare.

Având în minte grupa de studenți, am organizat această carte într-o manieră asemănătoare cursurilor clasice de dezvoltare a copilului. Cu toate că există și cursuri universitare care acoperă materia cronologic (de exemplu, mai întâi concepția, apoi nou-născutul, apoi copilăria timpurie, apoi copiii mai mari), multe alte cursuri parcurg totuși materia în funcție de subiectul abordat (de exemplu, începuturile, creșterea fizică, dezvoltarea cognitivă, dezvoltarea emoțională etc.). De aceea, am construit cartea ca pe un curs organizat după criteriul subiectului abordat, ca pe un ghid.

Mai concret, toate cursurile de psihologia copilului din universitatea noastră folosesc manualul lui Robert Kail², ca urmare, și capitolele noastre urmăresc o ordine similară. Într-adevăr, cele mai multe manuale care sunt organizate în funcție de subiectele pe care le tratează urmăresc o ordine foarte asemănătoare cu cea folosită în cartea lui Kail, astfel că, din acest punct de vedere, și cartea noastră ar trebui să se armonizeze destul de bine cu cele mai multe texte despre dezvoltarea copiilor care sunt organizate după acest criteriu. De exemplu, mitul cu care începem prezentarea noastră se referă la telepatia gemenilor, care se presupune că și-ar avea originea încă din pântecul matern, iar manualele de dezvoltarea copilului includ foarte adesea cercetările efectuate asupra gemenilor chiar în primul capitol. În mod similar, toate capitolele noastre din prima parte abordează concepția, sarcina sau nou-născuții, subiecte care sunt în mod obișnuit tratate în primele capitole ale manualelor.

Cea de-a doua parte, cu titlul „Creștere, corp și minte, corespunde acelor capitole care în alte manuale tratează subiectele legate de creștere, dezvoltare motorie, dezvoltare cognitivă și limbaj. Cea de-a treia secțiune, „Emoții și comportament, corespunde capitolelor din manuale care abordează dezvoltarea emoțională și problemele de comportament. În sfârșit, a patra secțiune, „Mediul social", corespunde capitolelor legate de familie și de influențele din afara familiei.

La fel ca multe alte universități, și universitatea noastră are cursuri separate de dezvoltarea copilului și, respectiv, de dezvoltarea adolescentului. Din cauza acestei structuri, subiectele din cartea noastră sunt extrase din temele abordate în cursurile de dezvoltarea copilului, și mai puțin din cele abordate de dezvoltarea adolescentului. Cu toate că există multe mituri mari ale dezvoltării adolescentului, am încercat să ne ținem deoparte de acele subiecte (de exemplu, sexul, drogurile și muzica rock’n’ roll). Astfel, există încă o mare nevoie de a fi scrisă o carte care să fie eventual intitulată Mari mituri ale dezvoltării adolescentului.

Sunt foarte mulți cei cărora am vrea să le mulțumim pentru ajutorul pe care ni l-au dat la apariția acestei cărți. Întâi de toate, le purtăm o recunoștință deosebită lui Scott O. Lilienfeld și Steven Jay Lynn (coordonatorii colecției) pentru că au creat această serie și ne-au dat oportunitatea de a ne aduce propria contribuție la ea. Am citit cu mare entuziasm 50 de mari mituri ale psihologiei populare³ imediat după publicarea ei și suntem foarte mândri că ne putem înscrie și noi în această tradiție. În ultimii doi ani, Scott și Steve ne-au furnizat sfaturi și recomandări de o imensă valoare cu privire la aspecte de la cele mai importante (de pildă, ce mituri să includem în lucrarea noastră) până la cele mai mărunte (de pildă, unde să punem semnele de punctuație), precum și la toate celelalte aspecte cuprinse între aceste două extreme (de exemplu, cum să comunicăm mai eficient mesajul nostru cititorilor). Dorim, de asemenea, să le mulțumim editorilor noștri de la Wiley-Blackwell. Mai exact, lui Matthew Bennett, care a lucrat alături de noi la realizarea acestui proiect, și lui Danielle Descoteaux, care a susținut cu entuziasm proiectul până la finalizarea lui. Suntem, de asemenea, recunoscători mai multor colegi, prieteni, membri ai familiilor noastre, dar și studenți, care au contribuit cu ideile lor și ne-au împărtășit opiniile lor cu privire la multe dintre capitolele cuprinse aici. Asistenta noastră de documentare, pe care în mod special dorim să o menționăm aici, este Catrina Salama, care a făcut o amplă muncă de cercetare pentru această carte.


¹ Lilienfeld, S.O., Lynn, S.J., Ruscio, J. și Beyerstein, B.L. (2010). 50 de mari mituri ale psihologiei populare: înlăturarea concepțiilor greșite despre comportamentul uman. București: Trei.

² Kail, R.V. (2012). Children and their Development. Upper Saddle River, NJ: Pearson Education.

³ Lilienfeld, S.O., Lynn, S.J., Ruscio, J. și Beyerstein, B.L. (2010). 50 de mari mituri ale psihologiei populare: înlăturarea concepțiilor greșite despre comportamentul uman. București: Trei.

INTRODUCERE

Timp de câteva decenii, Dr. Benjamin Spock⁴, pediatru și autor al unor cărți de succes, i-a liniștit pe părinți cu mantra sa: Vă puteți „încrede în propriile instincte (p. 1) și suntem și noi de acord că acesta este un mesaj bun pentru părinți. Părinții primesc multe sfaturi de la rude, prieteni, din mass-media și, desigur, de la experții în creșterea copiilor. Dr. Spock însuși avertiza asupra faptului că sfaturile primite de la alții pot fi contradictorii, spunând: „Afli că un copil devine răsfățat dacă e luat în brațe tot timpul, dar, pe de altă parte, și că el trebuie cât mai des îmbrățișat. Unii spun că poveștile pot stârni teama copiilor, alții că aceasta reprezintă cea mai sănătoasă cale de anulare a acesteia (p. 1). Și astăzi, zeci de ani după ce aceste afirmații au fost lansate în spațiul public, părinții continuă să audă mesaje contradictorii precum cele prezentate mai sus, dacă nu chiar mai multe.

Având în vedere sfaturile contradictorii primite din diferite surse, asigurarea dată de dr. Spock că părinții deja știu ei înșiși multe lucruri este bine-venită, fiind dovedit faptul că cei mai mulți părinți reușesc în general să își îngrijească și educe copiii fără nicio formare specializată, fără ateliere despre nou-născuți sau cursuri de creșterea copilului. Ba chiar, uneori, „sfaturile experților" îi pot îndrepta pe părinți în direcții greșite și cel mai adesea părinții sunt mai câștigați dacă hotărăsc ei singuri, fără să-i asculte pe alții. Părinții sunt bombardați cu sfaturi despre ce este cel mai bine pentru făt, pentru bebeluș sau pentru copil. Unele dintre aceste sfaturi sunt bazate pe cercetări științifice, unele dintre ele nu au fost studiate niciodată, iar altele au în spate studii ce demonstrează clar că sunt greșite.

Afirmațiile pe care mulți experți le emit cu convingere, dar fără a le susține prin studii de cercetare se numesc „mituri". În afară de Spock, printre sfătuitorii care au propagat mituri cu privire la dezvoltarea copilului se numără și alte nume precum Sigmund Freud, William Sears, James Dobson și Laura Schlessinger. Ne vom ocupa de câteva dintre sfaturile lor, precum și de sfaturile multor altor guru din domeniul creșterii și îngrijirii copilului. Dar ca să fim cinstiți, oricine poate ajunge la un moment dat să creadă în unele dintre aceste mituri. Realitatea este că am crezut chiar și noi înșine în multe dintre marile mituri desființate în această carte, până când am început să le cercetăm mai cu atenție. Unele dintre ele sunt miturile noastre favorite, în care am crezut cel mai tare până de curând. Astfel, deși suntem de acord cu asigurările liniștitoare ale lui Spock de la începutul acestei Introduceri, iată o altă mantră (ușor adaptată) a cărei veridicitate va fi demonstrată de cartea noastră: Știți mai multe mituri decât credeți că știți.

Cartea noastră își propune mai mult decât doar să exploreze afirmațiile unor specialiști ca dr. Spock. Ne interesează și celălalt Spock, cel de pe naveta spațială Enterprise, care trăiește cu câteva secole în viitor. Într-unul din episoadele seriei originale Star Trek⁵, Domnul Spock îl aude pe doctorul de pe nava sa spațială stâlcind cuvintele când vorbește cu un bebeluș de pe o altă planetă. Este nedumerit, deoarece nu aceasta este modalitatea obișnuită de interacțiune a adulților Vulcanieni cu bebelușii Vulcanieni. Întrebarea care îl nedumerește pe Spock este următoarea: dacă imităm „limba bebelușilor" când vorbim cu copiii, acest lucru dăunează sau ajută la dezvoltarea limbajului? Aceasta este o întrebare importantă, dar este la fel de important să ne întrebăm și cum ne ajută programele de televiziune, cum ar fi acest exemplu din Star Trek, să ne formăm asemenea credințe.

Alte exemple de programe de televiziune care au legătură cu miturile prezentate în această carte sunt⁶: Modern family (O familie modernă), The Office (Biroul), Seinfeld, Cake Boss (Regele cofetarilor), The Simpsons (Familia Simpson), Beavis and Butthead (Beavis și Butthead), America’s Got Talent, Mad Men (Nebunii de pe Madison Avenue), Glee, Moonshiners, Game of Thrones (Urzeala tronurilor) și Duck Dynasty. Pentru cei care preferă filmele artistice, avem exemple din: Frozen (Regatul de gheață), Meet the Fockers (Doi cuscri de coșmar), Little Fockers (O familie de coșmar), American Psycho, The Sixth Sense (Al șaselea simț), Sex and the City (Totul despre sex)și Cheech and Chong’s The Corsican Brothers. Vom da ca exemplu și celebrități precum: Kourtney Kardashian, John Travolta, Salma Hayek, Neil Patrick Harris, Jenny McCarthy, Bill Engvall și Rembrandt (da, chiar el, pictorul). Dacă sunteți mai degrabă cititori pasionați, avem exemple din seriile de cărți Turnul întunecat și Care Bears. E adevărat, recunoaștem că nu facem apel la prea multe exemple din beletristică, dar sperăm că vă va stimula interesul extraordinara noastră listă de programe de televiziune, filme artistice și vedete!

Pe lângă sfaturile date de experții în creșterea copilului și de mijloacele de comunicare în masă care ne formează credințele, adesea tragem propriile noastre concluzii bazându-ne pe ceea ce numim bun-simț. Din păcate, bunul-simț este adeseori greșit direcționat. În introducerea lucrării lor, Lilienfeld și colegii⁸ arată că unul dintre obiectivele lor este tocmai acela de a „vă încuraja să nu aveți încredere în bunul-simț atunci când evaluați anumite ipoteze psihologice" (p. 29). De ce greșește bunul-simț atât de des? Lilienfeld și alții ne oferă Cele 10 surse ale miturilor psihologice: trusa „vânătorului de mituri" (p. 34–39), listă care ne poate ajuta să explicăm cele mai frecvente greșeli care contribuie la formarea credinței în mituri. Din fericire, odată ce ai apucat să înțelegi cum apar miturile, imunitatea ta la mituri se va întări.

SURSELE MITURILOR PSIHOLOGICE

Suntem cu toții înclinați să facem erori de gândire, erori care devin surse ale miturilor în care credem apoi. Vom prezenta aici pe scurt toate sursele miturilor psihologice identificate de Lilienfeld și alții⁹.

1. Din gură-n gură. Avem tendința de a crede informații pe care le-am auzit în mod repetat sau care ne „sună bine. De exemplu, am auzit cu toții despre crizele copiilor când ajung la vârsta „groaznicilor doi ani, dar vârsta de doi ani nu este neapărat chiar atât de îngrozitoare.

2. Dorința de a primi răspunsuri simple și soluții rapide. Este în natura omului să caute să obțină recompense maxime cu eforturi minime, iar acest lucru ne face să vrem să credem că multe probleme au soluții ușoare. De exemplu, ar fi cu siguranță foarte drăguț să-i putem așeza pe bebeluși în fața unui film care să-i facă mai deștepți, dar filmele nu au un asemenea efect asupra inteligenței.

3. Percepția și memoria selectivă. După ce auzim o nouă teorie, adesea începem să observăm (și apoi să ne amintim) toate acele momente în care noua teorie se verifică și să ignorăm (sau să uităm) toate acele momentele în care acea teorie nu este susținută. De exemplu, avem tendința de a ne aminti momentele când gemenii identici au avut o durere misterioasă amândoi în același timp, dar nu avem și înclinația de a observa și miile de momente în care unul dintre gemeni suferă, iar celălalt este bine sănătos.

4. Deducerea cauzalității dintr-o simplă corelație. Adesea credem că o variabilă cauzează o altă variabilă doar pentru că cele două variabile tind să se manifeste împreună. De exemplu, pe parcursul ultimilor zeci de ani, copiilor li s-a administrat cu un număr tot mai mare de vaccinuri. În aceeași perioadă, tot mai mulți copii au fost diagnosticați cu tulburări din spectrul autist. Pe lângă acest fapt, în ultimii zece ani Miley Cyrus¹⁰ a devenit tot mai populară. De aici ar trebui să rezulte că popularitatea lui Miley Cyrus este corelată cu creșterea ratei autismului. De ce atunci sunt blamate vaccinurile pentru autism, iar Miley Cyrus scapă basma curată?

5. Raționamentul „post hoc, ergo propter hoc". Aceasta este expresia latinească pentru „urmează după, deci e din cauza" și înseamnă că atunci când un eveniment are loc înaintea unui alt eveniment, avem tendința de a crede că primul eveniment l-a cauzat pe cel de-al doilea. De exemplu, cuplurile care reușesc să facă un copil imediat după ce au adoptat un copil; totuși, acest fapt nu înseamnă că adopția a fost cauza sarcinii.

6. Expunerea la eșantioane nereprezentative. Avem tendința de a crede că cei câțiva oameni dintr-un grup pe care îi vedem noi reprezintă toți oamenii din acel grup. De exemplu, educatorii de grădiniță apar la știri de obicei când se întâmplă ceva negativ. Acest lucru ne poate face să credem că foarte mulți educatori au probleme, când în realitate majoritatea covârșitoare a educatorilor fac nenumărate lucruri extraordinare pentru copii, lucruri care rareori ajung subiecte de știri.

7. Raționamentul prin reprezentativitate. Când vedem că două lucruri se aseamănă într-un mod oarecare, avem tendința de a gândi că acea asemănare produce o legătură semnificativă între acele două lucruri. De exemplu, băieților le plac sporturi ca baschetul, iar fetele sunt dulci ca pepenii; drept urmare, unii oameni presupun în mod incorect că burta unei gravide poate reprezenta o informație despre sexul fătului atunci când are forma unei mingi de baschet sau a unui pepene (suntem de acord că aceasta este o comparație sexistă și nu am inventat-o noi).

8. Portretizări din mass-media și filme. Când mijloacele de informare în masă descriu fenomene psihologice, au tendința de a le prezenta drept fenomene senzaționale, iar noi presupunem automat că cele înfățișate sunt descrieri corecte. De exemplu, producătorii de spectacole și filme de televiziune adoră să ne arate cât de hiperactivi pot deveni copiii după ce au consumat puțin zahăr. Copiii calmi rareori produc subiecte de senzație pentru posturile de televiziune.

9. Exagerarea unui sâmbure de adevăr. Avem tendința de a accepta detalii nesemnificative drept dovezi care susțin ipoteze mai largi și mai complicate. De exemplu, există unele avantaje ale alăptării la sân a copilului până în jurul vârstei de un an, dar există și voci care susțin că este mai bine să alăptezi până spre cinci, șase sau chiar șapte ani, deși nu există niciun studiu care să susțină acest punct de vedere.

10. Confuzia terminologică. Adeseori acceptăm termenii așa cum îi auzim, chiar dacă termenii înșiși pot fi reprezentări eronate. De exemplu, termenul „gemeni identici sugerează că gemenii au exact aceleași gene (adică „identice). Totuși, citind mai departe în această carte una dintre demitizările de care ne-am ocupat, veți vedea că acest termen poate fi înșelător.

CE ESTE UN MARE MIT

Această carte cuprinde cincizeci de „mari mituri" pe care a trebuit să le alegem dintre sute de posibilități. Pentru a ușura procesul de luare a deciziei, am simțit nevoia să definim înainte de toate ce înseamnă că un mit este un mare mit al dezvoltării copilului. Iată cele șapte criterii pe care le-am folosit în definirea unui mare mit:

1. Mulți oameni au auzit deja despre acest mit.

2. Mulți oameni cred în prezent în acest mit.

3. Când mitul este auzit pentru prima dată, el „sună adevărat" și este credibil.

4. Mitul este adoptat de mulți specialiști (sau pseudo-specialiști).

5. Există dovezi contradictorii de necontestat împotriva acelui mit.

6. Credința în mit poate fi, cel puțin în unele cazuri, dăunătoare.

7. Mitul descurajează practicile bazate pe rezultate.

Alți factori care ne-au influențat în selecția miturilor demontate aici au avut la bază dorința noastră de a aborda acele mituri care sunt: (i) despre o gamă largă de subiecte (de exemplu, mersul, vorbitul și refuzul încăpățânat), (ii) despre diferite grupe de vârstă (de exemplu, fetuși, bebeluși și copii), (iii) dar în primul și în primul rând despre copii (analizați ca grupă de vârstă diferită de cea a adolescenților sau a adulților) și (iv) care apar doar în această carte (adică, sunt diferite de miturile de care se ocupă cartea originală a lui Lilienfeld și alții).

În cartea noastră, acordăm cel mai mare spațiu unui număr de douăzeci și două de mituri care au fost cele mai reprezentative din perspectiva definiției marelui mit descrise mai sus. Pe lângă acestea, ne mai ocupăm de încă douăzeci și opt de mituri în câteva secțiuni dedicate și „altor mituri", ajungând la un total general de 50 de mituri. Miturile din această a doua categorie au fost organizate în subcapitolele despre alte mituri deoarece au obținut scoruri mai mici la criteriile de definire a marelui mit prezentate mai sus; în ciuda scorurilor mici, am considerat totuși că aceste mituri sunt suficient de importante pentru a merita să le discutăm în acest volum.

Park¹¹ descrie o altă modalitate valoroasă de analiză a miturilor pe baza categoriilor de ipoteze discutabile pe care le prezintă în cartea sa, Știința Voodoo. Drumul de la prostie la fraudă. Întâi de toate, apar cazuri de știință patologică atunci când oameni de știință bine intenționați fac cercetări și se păcălesc practic pe ei înșiși din cauza unor probleme inerente ale designului de cercetare. În al doilea rând, există situații care pot fi descrise drept știință de tomberon, respectiv cele în care, în mod deliberat, teoreticienii emit argumentații fără a se baza pe cercetări concrete. În al treilea rând, există cazuri de pseudoștiință, atunci când intenționat practicienii fac să sune într-un mod științific ipotezele lor neverificate, doar pentru că ei cred cu tărie că sunt adevărate. În sfârșit, știința frauduloasă apare atunci când unele studii de cercetare defectuos realizate sunt exploatate în mod intenționat pentru a obține câștiguri rapide. După cum puteți observa, clasificarea științei voodoo realizată de Park se concentrează pe diferitele moduri în care specialiștii (sau pretinșii specialiști) difuzează informații eronate, indiferent dacă o fac accidental sau în mod intenționat. Prin analogie, putem considera diferitele categorii de mituri drept: mituri patologice, mituri tomberon, mituri pseudoștiințifice sau mituri frauduloase.

Dacă admitem această clasificare, atunci va trebui să fim foarte atenți la modul în care folosim cuvinte precum „pseudoștiință sau „mit. De exemplu, ipoteza unei vizite a extratereștrilor pe Pământ este un mit în măsura în care nu există până în prezent nicio dovadă credibilă a faptului că o asemenea vizită ar fi avut loc, dar la fel de greu de „dovedit este și contrariul. Va exista totuși întotdeauna o probabilitate ca micii omuleți verzi să ne viziteze într-o zi; astfel, ceva ce acum este un mit poate deveni la un moment dat în viitor realitate (cu toate acestea, nu ar fi recomandabil să vă faceți prea multe speranțe că-i veți întâlni pe extratereștri). De asemenea, este important să fim prudenți când folosim termeni ca „dovadă sau „adevăr", tocmai pentru că nivelul nostru de cunoaștere crește și evoluează în mod continuu.

CE TREBUIE SĂ ȘTIȚI: PRACTICI BAZATE PE REZULTATE ȘI SURSE DE INFORMARE

Există multe mituri pe care dacă nu le-am crede ne-ar fi mai bine tuturor. Ca urmare, prin însăși natura sa, cartea noastră pune cel mai mare accent pe ceea ce nu aveți nevoie să știți (deși considerăm că este important să știți ce ar trebui să nu știți). Totuși, am vrut să acordăm mai mult spațiu acelor aspecte legate de dezvoltarea copilului despre care mulți părinți și studenți chiar vor să știe mai multe. Ultimul criteriu al definiției noastre operaționale a marelui mit este acela că „mitul descurajează practicile bazate pe rezultate". Se ridică, astfel, întrebarea: există practici bazate pe rezultate în domeniul dezvoltării copilului?

Psihologul și autorul de succes John Rosemond¹² a scris recent că „eficiența niciuneia dintre terapiile pentru copii — a niciuneia! — nu a fost demonstrată vreodată în studii controlate" (p. 47). El a făcut această afirmație într-o carte similară cu a noastră, în care a demontat câteva dintre miturile psihologiei copilului. Mare parte din cartea lui este destul de bună, dar Rosemond ne ajută să ilustrăm diferența dintre scepticism și cinism. Rosemond adoptă o poziție cinică față de profesia sa (și a noastră) de psiholog clinician pentru copii. Scepticismul cere dovezi. Cinismul însă nu acceptă nicio dovadă. Într-adevăr, există nenumărate dovezi care sugerează că există multe tipuri de practici dezvoltate pornind de la rezultate în psihologia clinică a copilului.

Practicile bazate pe rezultate sunt un fir roșu al multora dintre capitolele cărții noastre. De exemplu, o echipă desemnată de Asociația Psihologică Americană a dezvoltat criteriile după care diferitele abordări terapeutice să poată fi clasificate drept „validate sau „potențial eficiente pe baza cantității și calității studiilor de cercetare cu privire la eficacitatea lor¹³. Această echipă a revizuit sute (dacă nu mii) de studii reglementate realizate asupra diferitelor tratamente psihosociale pentru copii. Cititorilor interesați le recomandăm pagina de internet www.effectivechildtherapy.com, pagină sponsorizată de Societatea de Psihologie Clinică a Copilului și Adolescentului. Această pagină de internet furnizează surse utile de informații despre tratamente susținute de cercetări pentru problemele obișnuite ale copilăriei.

Putem înțelege descurajarea unora cu privire la practica actuală a terapiei copilului. Există multe mituri legate de aceste tratamente. Din fericire însă, există și o mulțime de adevăruri ce așteaptă să fie descoperite. Mulți oameni fac eforturi mari și susținute pentru a marca diferența dintre marile mituri ale psihologiei și știința psihologiei. Așa cum scria Carl Sagan¹⁴, „Fiecare domeniu al științei își are propriul complement pseudoștiințific" (p. 60). Într-adevăr, miturile nu există doar în psihologie. Sagan totuși era sceptic, nu cinic. Titlul cărții sale, Lumea și demonii ei: știința ca lumină în întuneric (2015), susține aceeași viziune optimistă că cel mai bun răspuns la întunericul pseudoștiinței este chiar lumina științei.

Pe parcursul cărții noastre, pe lângă prezentarea unor cercetări care demontează marile mituri despre dezvoltarea copiilor, vom transmite și informații privind practicile bazate pe rezultate în domeniul dezvoltării copilului. La sfârșitul celor mai multe dintre capitole am inclus câte o scurtă secțiune intitulată „Ce trebuie să știți", în care am cuprins recomandări de studii de cercetare, pagini de internet și cărți care pot fi de ajutor pentru părinți și pentru cei care studiază dezvoltarea copilului. Am selectat surse fundamentate pe practici bazate pe rezultate, iar în multe dintre cazuri clinicienii care au realizat cercetările sunt și cei care au scris cărțile respective.

Am văzut cartea noastră ca pe o cale prin care părinții și studenții își pot dezvolta ochiul critic în selectarea informațiilor relevante. Ca urmare, această carte se constituie ca o resursă pentru găsirea cărților de autoajutor și a altor resurse care sunt bazate pe cercetări științifice. În acest mod, sperăm că părinții (și viitorii părinți) vor putea să o utilizeze ca pe o carte de meta-autoajutor. Adică, în timp ce cărțile tradiționale de autoajutor intră în foarte multe detalii cu privire la un anumit subiect, cartea noastră de meta-autoajutor trece în revistă o arie foarte largă de subiecte și trimite cititorii la cărțile tradiționale de autoajutor (care au la bază studii de cercetare). Sperăm ca în acest mod cartea noastră să poată aprinde cât mai multe lumini în întuneric.

CERCETAREA NOASTRĂ

Cu toate că în unele cazuri am găsit ușor diferite sondaje cu privire la miturile din cartea noastră, în altele însă studiile la care am avut acces erau neconcludente. Pornind de la această dificultate, am decis să realizăm propria noastră cercetare pentru a sonda credințele despre miturile privind dezvoltarea copilului. Astfel, în fiecare capitol vom face referire și la „cercetarea noastră"¹⁵ și, pentru a nu fi nevoiți să prezentăm detaliile acesteia în fiecare capitol, vom descrie aici studiul pe care l-am realizat în acest scop. Am conceput, întâi de toate, un chestionar pe care l-am numit Scala opiniilor despre copii (SODC)¹⁶. Acest chestionar include douăzeci și șase de afirmații pe care noi le considerăm a fi mituri (de exemplu, „premergătoarele îi ajută pe copiii mici să învețe să meargă). Miturile sunt intercalate printre douăzeci și șase de alte afirmații considerate a fi verificate de cercetări (de exemplu, „vederea celor mai mulți bebeluși este mai slabă decât vederea celor mai mulți adulți). Respondenții au patru opțiuni de evaluare a fiecărei afirmații. Ei pot fi „de acord, „oarecum de acord, „oarecum în dezacord și „în dezacord. Pentru o interpretare mai facilă, răspunsurile „de acord și cele „oarecum de acord au fost cumulate în calculul procentului celor care au fost de acord (cel puțin într-o anumită măsură) cu afirmația respectivă.

Am aplicat apoi acest chestionar la două grupuri de persoane. Prima dată am aplicat chestionarul unui număr de o sută șaizeci și trei de studenți de anul întâi din Midwest, în chiar prima zi a cursului de psihologia copilului, iar a doua oară am aplicat același chestionar aceluiași grup, la jumătatea semestrului. Participarea lor la cercetare a fost voluntară, confidențială și nu a condiționat nota primită la examen. Apoi, am administrat chestionarul unui număr de două sute cinci părinți din zone foarte diferite din America, folosind o versiune online a aceluiași chestionar.

Rezultatele ne-au arătat că studenții din primii ani de studiu și părinții au răspuns în moduri foarte similare. De exemplu, 78% dintre studenți au răspuns că sunt de acord cu mitul că „premergătoarele îi ajută pe copiii mici să învețe să meargă. În mod foarte asemănător, 76% dintre părinți au fost și ei de acord cu acest mit. Pentru comparație, prezentăm aici și rezultatele credințelor despre una dintre afirmațiile bazate pe rezultate. Mai exact, 52% dintre studenți și 66% dintre părinți au fost de acord cu afirmația dovedită științific că „vederea celor mai mulți bebeluși este mai slabă decât vederea celor mai mulți dintre adulți. Astfel, comparând cele două rezultate, observăm că uneori participanții chiar cred în mituri mai mult decât în constatările verificate

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Mari mituri despre dezvoltarea copiilor

5.0
2 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor