Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români

Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români

Citiți previzualizarea

Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români

evaluări:
5/5 (2 evaluări)
Lungime:
377 pages
8 hours
Editor:
Lansat:
Aug 22, 2016
ISBN:
9786067197952
Format:
Carte

Descriere

Cipangu, nume a cărui sonoritate ne duce azi cu gândul la un tărâm imaginar, e prima denumire sub care Japonia a fost cunoscută în Europa. Niciunul dintre autorii acestei antologii nu este primul român în Japonia, dar fiecare dintre ei a trăit emoția explorării și a simțit nevoia să o transmită cumva, cuiva.


Astfel au luat naștere Scrisorile din Cipangu: povestiri japoneze scrise de autori români, nu despre o Japonie reală, prinsă în tușa strâmtă a însemnărilor de călătorie, ci despre una cât se poate de personală.


Ilustrațiile lui Dan Perjovschi, realizate în timpul Trienalei de la Aichi, se adaugă celor douăzeci și una de povestiri, ilustrând o altă poveste a Japoniei, una grafică de data aceasta.

Editor:
Lansat:
Aug 22, 2016
ISBN:
9786067197952
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români

Cărți conex

Previzualizare carte

Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români - Mirona Bengescu

Prefață

Ca multe altele în ziua de azi, proiectul nostru a început pe internet; ca multe lucruri de pe internet, are de-a face cu o pisică, mai exact cu mâța divină, despre care Roman Pașca a scris, la 15 aprilie 2013 pe blogul japonianoastra.ro, în felul următor:

Și atunci, întotdeauna pe la aceeași oră (cam 8:15), apare mîța. Mîța divină. (…) Vine întotdeauna din spatele casei, pe aleea din stînga mea, tacticoasă ca orice felină care se respectă. Cînd ajunge în dreptul meu, se oprește brusc, se uită cu amestecul ăla tipic de teamă și curiozitate, după care își vede mai departe de drum. Trece la casa de vizavi, amușină scuterul vecinei și apoi urcă scara spre etaj. Nu merge pînă sus, ci, invariabil, se oprește pe penultima treaptă. Se uită în jur cîteva secunde, după care se face covrig cu botul pe labe și adoarme. (…) Nu miaună, nu mîrîie, nu toarce, nimic. Parcă e desenată pe treapta aia. E o mîță albă cu pete gri pe coadă și pe corp. Și, de fiecare dată cînd o văd, îmi aduc aminte de nemuri-neko, mîța dormindă de la templul Tōshōgū din Nikkō.

Roman a pus pe Facebook un link la postarea de mai sus și o prietenă i-a sugerat să adune întâmplările din Japonia într-o carte; el i-a răspuns că i-ar plăcea, dacă ar găsi, la un moment dat, timpul și energia. Citind comentariile despre puterea pisicilor de a ni se strecura în suflet și pe tastatură pentru a ne ajuta să ne concentrăm mai bine, am avut revelația (divină?) că unde-s mai mulți puterea (timpul plus energia) crește și că un proiect colectiv, în care am trage unii de alții, ar putea avea șanse de succes. L-am invitat frumușel pe Roman să discutăm în „privat" și ne-am apucat de pus țările la cale, ca să adunăm cât mai multe povești scrise de români, în și/ sau despre Japonia.

Pe Roman îl știu de optsprezece ani (cât un copil major, după cum remarca și el zilele trecute), de pe vremea când dădeam amândoi cu dicționarul japonez-român de pământ, blestemându-ne zilele și proasta inspirație de a ne apuca de o limbă imposibilă; Carmen Săpunaru Tămaș, o altă membră a celulei de bază a proiectului, ne-a fost și ea camaradă în lupta cu dicționarele. Așa-zișii membri fondatori ai proiectului au devenit repede șase, incluzându-i, pe lângă cei de mai sus, și pe George Moise, Alex Mustățea și Sabina Yamamoto; deși nu ne cunoșteam, cu toții, decât ca „friends of friends, ne-am dat silința să ne împrietenim și să muncim împreună la proiect, așa împrăștiați în cele patru zări ale Japoniei cum eram. În decursul următorilor doi ani, din vorbă-n vorbă și din om în om, în grupul Facebook „Povestiri japoneze de autori români am adunat, din toată lumea, șaptesprezece membri și în jur de treizeci de povestiri, schițe, file de jurnal, impresii de călătorie. Pe parcurs, la cele câteva „cenacluri care i-au reunit pe „membrii fondatori sus-menționați (un pic scriitori, un pic traducători, un pic critici literari, cel mai mult cititori), ideea volumului a prins tot mai mult contur: am hotărât că vrem să adunăm vreo douăzeci de povestiri nici prea lungi, nici prea scurte, cu intrigă, personaje și tot dichisul, inspirate din viața de zi cu zi a câtorva dintre românii din Japonia. Am decis să vânăm ficțiunea și, eventual, autoficțiunea, și să facem scăpate căprioarele însemnărilor de călătorie și de jurnal intim — fără alt motiv mai întemeiat decât propriile preferințe și înclinații către adevărurile deghizate în povești și plăcerea de a ne pierde în lectura unei Japonii paralele.

Doi ani mai târziu, Scrisorile din Cipangu (un tărâm înfățișându-ni-se și nouă, ca și călătorilor de la începutul mileniului trecut, pe jumătate real, pe jumătate imaginar) au început să-și caute destinatarii și sperăm că și-i vor găsi curând. Nefiind scrisori decât la modul metaforic, mai sperăm și că, în loc de no news is good news, li se va aplica, mai degrabă, un alt adagiu, inventat ad-hoc: douăzeci și una de povești sunt mai bune decât nicio poveste.

Celor douăzeci și una de povestiri japoneze de autori români li se adaugă ilustrațiile lui Dan Perjovschi, realizate în timpul Trienalei de la Aichi. Imaginile nu ilustrează, însă, textele, ci spun o altă poveste a Japoniei, așa cum a trăit-o artistul grafic în vara anului 2013.

Irina Holca

Ca sarea-n bucate japoneze

Mirona Bengescu

Automatul a scos un cling! solemn, de parcă îmi oferea șampanie într-un pahar delicat de cristal, nu ceai verde amar într-o sticlă din plastic kitchoasă. Mă lovise dorința de adrenalină în fața automatului de băuturi dosit îndărătul căminului de studenți în care locuiam. Așa că am făcut ce ar fi făcut orice străin curajos în Japonia: am apăsat la întâmplare pe un buton și am sperat să nimeresc ceva cu un gust oarecum familiar, dar nou și provocator. Am nimerit un Calpis, combinația perfectă între apă și lapte dulce, dezgustător! La a doua încercare, mi-a ieșit sticla cu ceai maroniu care începuse să-mi placă, așa că am luat-o și mi-am văzut de drum.

Era weekend. În weekend îmi făceam cumpărăturile. Habar n-aveam cum se numea străduța dosnică ce ducea la piață, deși stătea scris pe indicator. Am decis din prima lună că nu voi sta mai mult de un an în Japonia, așa că m-am retras fără glorie din războaiele colegilor mei de la facultate cu negricioșii kanji, hotărâtă să exploatez cu seninătate statutul de student străin picat din cer. Așadar, nu știam să citesc, dar mi se ierta.

Am ajuns la o trecere de pietoni minusculă și m-am oprit. Acasă m-aș fi postat prima la trecere, mi-aș fi cântărit șansele scurt, ca un jucător de poker blazat, și m-aș fi lansat de parcă pe partea cealaltă m-ar fi așteptat vreo recompensă pentru cel mai kamikaze dintre toți bucureștenii kamikaze. Dar în Japonia se stă la semafor.

Am clipit ca-n transă, privind peste omulețul roșu ce era sortit pieirii curând. Mă simțeam singură. Aș fi vrut să mănânc ceva cald, cu familia mea în jur. Uite, poate în bodega aia de ramen¹. M-a pufnit râsul imaginându-mi-o pe mama stând stingheră pe un taburet minuscul, înghesuită între oameni care sorb zgomotos, așa cum e politicos să mănânci ramen, și nedumerită de lipsa sării de pe masă. Asta e culmea, am continuat, am reușit, am ajuns în Japonia, îmi place la nebunie aici, am o viață bogată, activă, multiculturală și aventuroasă. Dar tot mă simt singură.

Luni, prânz la cantina facultății. Natto-ul² pe care-l trântisem sfidător în farfurie complica simplul act de a mânca. Una dintre colege le-a distras celorlalte atenția de la spectacolul gratis pe care-l ofeream invitându-ne la ea acasă. Nu mi-am abandonat eforturile; dacă tot nu mâncam, măcar să-mi perfecționez mânuirea bețigașelor. Plus că nu era prima invitație la un japonez acasă pe care o primisem. De data aceasta însă, n-aveam de gând să mă agit frământându-mă ce cadou să-i duc sau cum să-i salut părinții, fiindcă îmi explicase și mie un senpai³ român că e ca atunci când spui dă-mi și mie o cană de zahăr, ți-o aduc înapoi mâine. Mâine e mereu mâine. I-am zâmbit larg lui Yukiko-chan și i-am promis că facem șezătoarea, cum să nu?!

Nimeni nu era mai surprins decât mine când, peste două săptămâni, încălțam niște papuci albi oferiți de Yukiko la intrarea în modesta ei garsonieră. Fetele s-au așezat în cerc și și-au împărțit task-urile: una pregătea cafeaua, alta pișcoturile, alta frișca, se pare că hotărâserăm să facem tiramisu. Eu eram responsabilă cu divertismentul, sarcină rezervată automat străinului din cameră. În vreme ce povesteam, din nou, despre primăvara aceea când am mers la Paris, cu un autocar plin de țigani, amănunt la care ele au clipit des și am înțeles clar că n-a făcut senzație; cât de frig era atunci, cuuuuum?! La Paris e frig numai cât să arunci nonșalant o blăniță șic cu fundiță satinată pe umeri; n-am mâncat macarons, clipit dezamăgit, de ce te-ai mai dus; dar m-am plimbat pe Champs-Élysées, fețe luminoase în sfârșit, am făcut bine; chelnerii au fost nesuferiți, ochi mari, cum, la cafenelele elegante din Paris?!

Tiramisu a fost bun, fetele au decretat chicotind că Pocky-chan o să fie o hausu-waifu⁴ perfectă fiindcă ea îndeplinise, de fapt, toate task-urile în timp ce restul au fost amețite de poveștile mele, diferite de ce scria în revistele japoneze. Pocky n-a părut îndeajuns de încântată, a zâmbit încurcată și s-a întors spre mine, întrebându-mă dacă româncele stau acasă după ce se căsătoresc. Le-am spus că nu, nu merge așa în România și unele au oftat adânc, săracele femei din România, trebuie să meargă la serviciu chiar și după ce se căsătoresc și au copii. Oare cum se descurcă?!

Câteva doze de chuhai⁵ mai târziu, cocheta Kei-chan mă întreba dacă nu cunosc vreun american care și-ar dori o iubită japoneză, nu pentru ea, nu, pentru o prietenă care e curioasă în privința bărbaților străini, oare o fi adevărat ce se spune?! M-am bucurat că n-au așteptat să mă ofer să le ajut și au trecut la inventarierea zvonurilor care păreau să capete dimensiuni ușor mitice.

Pocky mi-a zâmbit timid și a curățat masa de pahare goale, farfurii de plastic mânjite și o bucată de tiramisu de care cineva nu se atinsese deloc.

De pe coperta colorată și glossy îmi făcea cu ochiul o japoneză cu tenul perfect, ochi mari de anime și păr blond neverosimil, stilat într-o coafură complicată și imposibil de înaltă. Pocky și cu mine răsfoiam reviste pentru fete într-un konbini⁶. Apogeul prieteniei între fete!

Din când în când îi arătam vreun outfit care ar fi înflăcărat o costumieră de teatru și o întrebam cu aerul cel mai serios de unde aș putea să cumpăr așa ceva. În ochii ei licăreau amuzamentul și mirarea, dar mă îndruma sârguincios către cutare și cutare magazin. Pocky nu râdea niciodată. Zâmbea, desigur, avea în arsenal tot soiul de zâmbete necesare în societate. Zâmbetul de solicitudine îi ieșea de minune. N-avea nevoie să-și pună mâna peste gură, precum celelalte fete japoneze, atunci când râdea, ea era mereu moderată și egală cu sine însăși. Nu știu de ce, îmi plăcea Pocky mai mult decât celelalte fete. N-o sunam niciodată și nici ea pe mine, ne scriam SMS-uri scurte și la obiect. După șezătoarea cu tiramisu o invitasem la o ceainărie unde îmi doream de mult să merg și unde mă imaginasem stând cu familia mea de multe ori. Am băut ceai, am ronțăit biscuiți, n-am vorbit nimic prea personal, deci am avut succes în societate.

N-a ținut mult așa, se vede treaba că eram nevorbită. După ce m-am pornit, m-a lăsat să vorbesc câte-n lună și-n stele despre voluntari țicniți care mănâncă rădăcini prin Africa pentru a ajuta copiii altora, adolescenți tupeiști care inventează aplicații cu joculețe cretine și se îmbogățesc peste noapte, backpackeri care văd lumea, success stories în business și multe altele care mă interesau pe atunci. Se uita în jos sau în vitrine cât vorbeam, însă i-am surprins de câteva ori o privire de om care n-a mai fost hrănit de când l-a înțărcat maică-sa.

Am suspectat-o că o interesau ideile mele aiurite, deși erau indecent de departe de ambițiile comune ale fetelor japoneze obișnuite: slăbește, mărită-te, fă copii și împarte-ți restul zilelor între sculptat figurine din orez pentru pachețelul de prânz al copilului și plimbat Vuittonul la cumpărături.

Ochii ei roșii și tenul extrem de palid le-am remarcat abia după vreo trei luni, într-o seară, într-un restaurant elegant ales de ea pentru o seară între fete. Când m-am întors de la toaletă, le-am găsit pe toate măgulind-o și minunându-se zgomotos cât de mult a slăbit. Nu fusese grasă nici înainte, poate puțin împlinită, dar asta deja e grav în Japonia. Fetele au trecut în revistă ultimele invenții din industria dietelor, o industrie extrem de profitabilă în Japonia, având grijă să-i ceară părerea lui Pocky, care devenise dintr-odată expertul grupului. Am mâncat numai natto, le-a spus ea cu un zâmbet care mie mi s-a părut ironic. Capetele lor au aprobat viguros, iar a doua zi a trebuit să-mi mănânc prânzul la o masă care duhnea a natto. Și-n zilele următoare la fel. Natto chiar funcționa, pofta mea de mâncare era zero.

După ce te întorci acasă o să te măriți? m-a întrebat Pocky din senin într-o zi, pe când probam rochii într-un magazin. I-am zis că nu știu, nu mă gândisem la asta, voiam să învăț cum funcționează o companie și apoi să construiesc una a mea. Pariez că nu va trebui să servești ceai șefilor. Am vrut să-i spun că nici ea nu va trebui, doar studiam aceleași materii pompoase destinate să ne ajute să facem frumos la ONU. Dar vânzătoarea deja începuse o litanie despre cât de bine i se potrivește imprimeul rochiei, deși, își cere mii de scuze, nu are măsura potrivită. În traducere liberă din japoneză în japoneză: „Noi avem haine numai S, pentru japoneze rafinate. Și slabe, foarte slabe". Pocky părea zdrobită de perspectiva unui simplu M.

Arăți ca un model, s-au extaziat fetele câteva săptămâni mai târziu. Mie mi se părea că nu se poate hotărî dacă leșină sau se topește. Pocky râdea! Un râs de om nebun, cu capul dat pe spate, ce mă făcea să-mi imaginez o grisină care se rupe. Avea un anunț de făcut: prietenul ei, cu care avea o relație de ani buni, o ceruse în căsătorie, nunta urma să aibă loc atât de curând încât nici nu știe dacă își poate termina studiile. Apoi se vor muta într-o mică localitate unde l-a trimis pe el compania. Câțiva japonezi de la celelalte mese au aruncat priviri grupului gălăgios ale cărui chițăituri au acoperit un moment orice alt sunet din restaurant. Am vrut să o îmbrățișez pe Pocky, însă așa ceva nu se face în Japonia. Și-n plus, nu era o îmbrățișare de bucurie. Eram atât de aproape de ea și totuși atât de departe. Mi se părea că Pocky a rămas puțină. Și eu, din nou, mai singură în frumoasa mea lume japoneză.

Avusesem o vară umedă și fierbinte în Japonia, urmată de o toamnă intimă, la fel ca notele de mosc și ambră ale unui parfum clasic după ce se cumințesc notele acelea înțepătoare, de suprafață.

Pocky fusese ocupată cu nunta, pesemne, fiindcă nu mai auzisem de ea de multă vreme, iar mesajele mele primeau numai răspunsuri șablon. Într-o dimineață leneșă de duminică mă dezlipeam anevoie de cartea pe care o citeam și mă pregăteam să iau la pas străduța către piață al cărei nume nu-l știam. Vocea lui Pocky la telefon suna atât de bizar, încât mi-a luat câteva minute să mă conving că e chiar ea. Părea sfârșită. M-a întrebat dacă o pot ajuta, dacă pot să-i fac o favoare. Sigur, i-am răspuns, oricând. Azi, mi-a zis ea, acum!

Patruzeci de minute mai târziu eram la ușa ei pentru prima dată de când o cunoșteam, cărând o sacoșă de plastic de la konbini și înfruntând privirile vecinului curios care încerca să nu pară curios. Erau mai grele privirile decât sacoșa. Pocky îmi zisese să intru, să nu mai aștept să mă întâmpine ea. Ceea ce m-a alarmat peste măsură, nu intri așa în casa unui japonez!

Am găsit-o pe Pocky cu plapuma trasă până sub bărbie, urmărindu-mă numai din priviri. Nu m-am putut mișca, mi-a zis cu groază în voce, am încercat să mă dau jos din pat și nu m-au ascultat picioarele, nu le pot mișca! A întins mâna spre mine și cred că aveam aceeași expresie îngrozită pe care o avea privirea ei. Dacă n-aș fi auzit-o vorbind, aș fi putut jura că e Halloween și-mi face o farsă cu schelete. Când ai mâncat ultima oară?! am întrebat-o calm; nu se face să te panichezi vizibil în Japonia, mă mândream că-mi mai pierdusem din balcanism. Nu-și amintea, oricum ținea dieta cu suc de tomate și concentrate proteice, numai că, uite, în dimineața asta n-are nimic în frigider, își cumpără puțină mâncare, trebuie să fie atentă să nu mănânce în exces sau… alimente interzise, pe-alea le vomită oricum, dar îi irită gâtul și atunci încearcă să nu facă asta prea des, deși trebuie să iasă în oraș și acolo trebuie să mănânce orez și carne și desert uneori, bea multă apă înainte de masă, ajută, să știi, nu-ți mai e foame. I-am pus un onigiri⁷ desfăcut în mână minunându-mă, a câta oară?, de mania siluetei împuținate în Japonia. Și că o afectează chiar și pe Pocky, inteligenta, conștiincioasa mea Pocky. Cu cât ești mai slabă, morbid de slabă, cu atât ești mai frumoasă. L-a mâncat încet, parcă tocmindu-se ca fiecare înghițitură să fie ultima. Când a terminat, i-am mai întins unul cu un gest ce nu accepta vreo împotrivire. Apoi și o banană, zâmbind amar în sinea mea cu gândul că luna aceasta era la modă dieta cu banane, motiv pentru care banana de acum fusese singura pe care o găsisem în konbini în ultima vreme.

Pocky a oftat ușor și s-a lăsat înapoi pe pernă. Eu am rămas nemișcată multă vreme, gândindu-mă cât timp trecuse de când nu mai primisem o îmbrățișare caldă de la familia mea, de când nu mai pupasem pe nimeni pe ambii obraji în loc de salut, de când nu mai dădusem mâna cu nimeni, de când eram înconjurată de japonezi zgârciți în atingeri. Nu-mi dădusem seama până atunci că mă săturasem de atâta politețe și distanță. Ar fi trebuit să o îmbrățișez atunci pe Pocky, în restaurant, doar sunt străină și se știe că străinii sunt excentrici.

M-am uitat la fața ei adormită. Cine ești tu, Pocky? Te știu de un an, dar nu te cunosc mai deloc. Ce ți-ai dori să faci mâine, dar peste câțiva ani, ce visuri mesteci cu voluptate numai pentru a le scuipa imediat? Ce gânduri îți interzici când cumperi din magazin o bucățică ambalată individual de jeleu cu fructe diet?

Dacă japonezii n-ar fi atât de scârbiți de ideea asocierii între orez, lapte dulce și zahăr, i-aș fi pus în față lui Pocky o porție generoasă de orez cu lapte și aș fi avut pretenția să se simtă mai bine instantaneu. Cât ea a dormit însă, am mai tras o fugă la magazin și mi-am făcut de lucru prin bucătărie cu o supă miso⁸, orez alb pufos și niște somon în sos de soia. Puțin m-a interesat cât de jenată o să fie să mă găsească tot acolo. I-am dus mâncarea pe tavă când s-a trezit, mi-am pus și eu o porție și am învățat-o să spună poftă bună în română.

Se înserase de mult, iar noi mâncam pe jos la lumina unui bec chior, înghesuite între cutii cu lucruri pentru marea mutare de după nuntă și fără să vorbim, uitându-ne pe fereastră la roșul vesel al unor reclame luminoase din apropiere. Pocky, i-am zis, la tine e ca la cârciumă cu lumina asta. O cârciumă fără mâncare și fără sare pe masă. Pocky s-a prefăcut ofensată, eeeeeee, și-a dat ochii peste cap și a ridicat din umeri a „Gaijin⁹, ce să-i faci". Apoi a continuat pe un ton filosofic: o cârciumă cu doi mușterii care se consumă pe sine. Haha, da, două anorectice, Pocky! Una psihic și alta fizic! Pocky m-a măsurat din cap până în picioare și mi-a spus zâmbind: nu se poate una fără alta.

De-a lungul timpului i-am tot scris lui Pocky: după ce m-am întors acasă, când am pornit prima afacere, când mi-au mai venit două idei și m-am apucat și de acelea, când au eșuat lamentabil toate, când mi-am luat un job și m-am măritat. Pocky mi-a răspuns de fiecare dată, din ce în ce mai politicos. Adică mai rece. Și nu mi-a spus niciodată care fusese dorul ei, care fusese visul ei.

Mirona Bengescu a obținut în 2008 o bursă acordată de guvernul japonez pentru a studia dreptul internațional și astfel a luat contact pentru prima dată cu Japonia. În scurta ei ședere în Japonia, de numai un an, a fost studentă într-un campus multicultural, profesoară de engleză la grădiniță în weekenduri și gură-cască în tot restul timpului. La întoarcerea în țară a scris despre experiențele adunate pe blogul „Japonia, departe, aproape".


¹ Tăiței din grâu serviți în supă cu diverse ingrediente.

² Mâncare japoneză din boabe de soia fermentate; are un miros puternic, specific și textură de mucilagiu. Este considerată benefică pentru sănătate, însă pentru străini este o adevărată probă de rezistență și curaj.

³ Persoană aflată pe un nivel mai înalt în ierarhie decât tine și care trebuie să te ghideze. Un soi de mentor.

⁴ Varianta Engrish a housewife, soția perfectă care se ocupă de casă și familie fără a avea un job.

⁵ Băutură alcoolică japoneză din shochu sau votcă plus apă minerală cu diverse arome de fructe, de exemplu: lămâie, struguri, măr, kiwi, prune ume, căpșune etc.

⁶ Magazin alimentar deschis 7/24.

⁷ O minge de orez umplută cu diverse: pește, prună murată, alge etc. Sandviciul japonez.

⁸ Supă tradițională japoneză cu miso, o pastă din boabe de soia și alge, tofu, ceapă.

⁹ Străin, non-japonez.

Hamsterul de argint

Maria Grăjdian

„Caut partener pentru întâlniri sporadice și discrete. Respectul pentru sfera privată este obligatoriu, abilitatea de a purta conversații inteligente este un mare avantaj."

„Caut parteneră pentru prietenie și descoperire reciprocă. Sunt dinamic și plin de inițiativă. Discreția și igiena personală sunt cerințe fundamentale."

S-au cunoscut prin intermediul site-ului pentru întâlniri discrete Ashley Madison, celebru pentru mottoul său „Life is short. Have an affair!. Numele ei de cod era pink_monster, al lui silver_hamster, ea își spunea „Ela1969, el „Joe0321, mottoul ei era „Viața este minunată. Trăiește-o!, al lui era „Sunt o căpșună obraznică… mă culegi?" Niciunul dintre ei nu avea o poză de profil, dar cumva, după câteva e-mailuri de conveniență, au stabilit o primă întâlnire la doar patru zile de la primul contact, inițiat de el. S-au întâlnit la Starbucksul din fața gării din Kyoto, alegerea ei, din motive de siguranță și discreție. El a recunoscut-o imediat, după poza veche de aproape 3 ani pe care i-o trimisese ea cu câteva ore înainte. Ea a luat, ca întotdeauna, un caramel macchiato grande, el un suc de portocale proaspăt preparat, și s-au așezat la o masă afară, privind, preț de câteva minute, turiștii care se perindau prin intersecție.

— Am voie să te ating? sparse el gheața.

— Poate mai încolo, dacă reușesc să capăt încredere în tine, răspunse ea, privindu-l țintă prin ochelarii de soare.

— Te deranjează dacă te rog să-ți scoți ochelarii de soare? continuă el.

— Nu… de ce?

— Aș vrea să-ți văd ochii.

Cu o mișcare lentă, „Ela1969 își scoase ochelarii de soare și-l privi țintă pe „Joe0321. El îi întoarse privirea: se uită la ea direct, îndelungat, sincer. Era unul dintre acei japonezi frumoși, bine făcuți și bine-crescuți, probabil având în jur de 40 de ani și ceva, care parcă emana lumină și putere, sigur pe succesul său în viață și la sexul opus, un alpha male asiatic de prăsilă. În condiții normale, ea nu ar fi cunoscut un astfel de bărbat, dar în lumea virtuală a interacțiunilor lipsite de obligații se petrec tot soiul de lucruri neobișnuite.

— De ce faci asta? îl întrebă, privindu-l în continuare cercetător.

— Am sentimentul că trebuie să schimb ceva în viața mea. Și am zis să încep de aici.

Cu o timiditate artificială, izvorâtă dintr-o profundă lipsă de încredere în ea însăși și în lumea înconjurătoare, „Ela1969" zâmbi privind către semaforul pentru pietoni care tocmai își schimbase culoarea din roșu în verde.

— Dar tu, de ce o faci? o întrebă și el, încercând să ducă mai departe conversația.

— Nu am timp sau energie, sau răbdare pentru o relație normală. Peste câteva luni mă mut în capătul celălalt al lumii. N-am mai făcut sex de mai bine de doi ani, și am senzația că explodez… Deci, ne vedem din nou?

— Da, categoric. Îți trimit diseară datele programului meu pe următoarele săptămâni și vedem când ni se suprapun momentele libere.

— Bine.

„Ela1969 își puse din nou ochelarii de soare, apucă paharul de hârtie cu caramelul macchiato rămas, se ridică în picioare, se înclină de conveniență și plecă grăbită. Pe drumul de întoarcere, formulă „regulile de interacțiune pentru următoarele întâlniri și i le comunică prin e-mail după ce se culcară copiii, în apartamentul minuscul cu două camere dintr-o zonă centrală din Osaka:

„Aceasta este o fantezie. Nu este realitatea, ci mai degrabă o lume paralelă cu realitatea noastră cotidiană. De aceea, cred, trebuie să fim sinceri, discreți și flexibili. O să savurăm profunzimi și înălțimi nebănuite, cel puțin pentru mine, și de-aceea ne întâlnim. Te rog, să rămână așa.

Rezultând din numărul 1: nu te îndrăgosti de mine! Este suficient de neplăcut să știu că ești «atașat» și că adulterul este un lucru foarte, foarte rău; este exclusiv problema mea cum o rezolv cu mine însămi — și a ta cum o rezolvi cu tine însuți. Dar nu-mi pot asuma responsabilitatea nefericirii unei alte ființe umane și nici a distrugerii unei relații. Acest lucru este valabil și pentru mine. În momentul în care voi observa că încep să mă îndrăgostesc de tine, voi părăsi interacțiunea noastră imediat. Nu pot să-mi permit o relație emoțională cu încărcături etice în momentul de față. De aceea, te rog, hai să menținem relația cât mai simplă și transparentă.

Numele meu real este Ema.

Putem comunica în japoneză; dar dacă preferi engleza pentru că este mai neutră, e în regulă pentru mine.

PDA (Public Display of Affection): ne putem ține de mână și ne putem îmbrățișa ușor în public, dacă vrei, dar pentru că suntem amândoi adulți și nu trebuie să ne prefacem că am fi mai mult decât suntem, aș prefera să menținem PDA-ul la un nivel minim.

Amândoi suntem adulți. N-ar trebui să ne jucăm de-a iubirea, și fiecare este responsabil pentru propria protecție emoțională. Amândoi avem o mulțime de lucruri de pierdut, și poate am și pierdut deja foarte mult — cel puțin, aceasta este situația mea, și n-o să risc să pierd și mai mult. Nu te voi întreba nimic despre «lumea ta reală». Te rog să nu mă întrebi nici tu. O să mă bucur de prezența ta atât cât voi putea, și mă voi strădui să fac în așa fel încât și prezența mea să fie cât mai plăcută pentru tine. Atâta tot".

Răspunsul lui, tot prin e-mail, fu pe măsură: „Este în regulă, Ema. Știu unde mă aflu. Nu o să te seduc emoțional, deși cred că ești o femeie extraordinară. Apropo, numele meu este Hikaru".

S-au întâlnit câteva zile mai târziu, la Osaka, el venind în deplasare în interes de serviciu. Chiar de la început, își dezvăluiră identitățile reale: ea, Ema, 35 de ani, originară din România, cu un doctorat în antropologie socială și cu promisiunea unui post de conferențiar universitar pe termen nelimitat la Universitatea din Tampere începând din octombrie; el, Hikaru, 43 de ani, patron de firmă de personal IT în Nagoya. În după-amiaza aceea de sâmbătă s-au plimbat mult; au început cu grădina palatului din Osaka, au admirat salcâmii și s-au ascuns printre tufișurile pretențios ornamentate, au aruncat cu pietre în apă să vadă care poate face mai multe cercuri. Au vorbit despre Mark Hamill, prima ei iubire când avea patru ani, și Samantha Fox, idolul său din liceu, despre Războiul Stelelor și Baywatch, despre Tom Cruise și „Take My Breath Away". Și despre testele de matematică din școala primară — Ema putea să calculeze în cap incredibil de rapid, iar Hikaru putea să recite la nesfârșit scenariul seriei de desene animate Uchû senkan Yamato. Când li s-a făcut foame — de fapt, Hikaru a atacat problema mesei de seară, Ema, cu timiditatea ei stranie în a aborda temele pragmatice cum ar fi găsirea unei toalete publice sau a unei bănci pe care să se așeze să-și tragă sufletul, ar fi preferat să leșine sub stele decât să spună că și-ar dori ceva de mâncare după aproape patru ore de bântuit prin parc — au cumpărat dintr-un convenience store din apropiere niște onigiri, o porție de kara-age, un o-bento și două sticle de ceai verde, s-au așezat pe malul canalului ce înconjoară castelul și și-au împărțit mâncarea. Ema se simțea straniu lângă acest bărbat arătos, care câștiga cu siguranță mulți, mulți bani pe lună — termenul ei de comparație erau șomerii și dereglații psihic cu care intrase în diferite combinații de-a lungul vieții, un lung șir de povești nefericite, cu începuturi urâte și finaluri extrem de ciudate, pe care se hotărâse să-l întrerupă în virtutea ideii de „mai bine singură decât distrusă în doi" — de care nu se simțea neapărat atrasă, dar în prezența căruia se simțea foarte sigură. Incredibil de sigură. Incredibil de protejată. Și incredibil de fetiță.

La un moment dat, Hikaru se întinse pe spate și închise ochii, cu mâinile încrucișate sub cap. Mirându-se de propriul ei curaj, Ema se aplecă deasupra lui și se întinse lângă el, cu capul pe pieptul lui. El o cuprinse pe după umeri și o ținu strâns, fără să spună nimic, minute în șir. Hikaru avea un corp puternic, bine antrenat și Ema îi simțea mușchii prin cămașa cu mâneci scurte. Mai târziu, în orele lor fantastice de dragoste, Ema avea să-și amintească adeseori de această primă impresie, acolo, pe iarba tremurătoare de la poalele castelului din Osaka, acea impresie de forță protectoare și de nestăvilit. Un vânt se strecură ușor printre crengile copacilor din apropiere.

— Părul tău miroase a vânt, Ema. Îmi aduce aminte de licuricii din copilărie.

— Îmbrățișarea ta îmi aduce aminte de zilele în care eram bolnavă și mama îmi dădea să mănânc brânză de vaci pe pâine prăjită cu ceai de mușețel proaspăt făcut din flori cumpărate de la țărani, din piață. Acest tratament special mă făcea atât de fericită, încât adesea mâncam cretă doar ca să fac febră și să stau acasă, cu mama.

— Mai ai frați?

— Da, trei, doi frați mai mici și o soră. Tu?

— Am o soră mai mare.

— Când e ziua ta de naștere?

— Pe 25 mai.

— Serios? Ca fratele meu preferat. Sunteți amândoi Gemeni. O zodie foarte dificilă. 80 la sută dintre prietenii mei bărbați sunt Gemeni. Cică doar o Balanță — adică eu — poate să aibă de-a face cu ei pe termen lung. Ce

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români

5.0
2 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor