Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Vorbesc în gând cu voce tare

Vorbesc în gând cu voce tare

Citiți previzualizarea

Vorbesc în gând cu voce tare

Lungime:
131 pages
2 hours
Lansat:
Aug 23, 2016
ISBN:
9786068628738
Format:
Carte

Descriere

În această carte, scriitorul și jurnalistul timișorean a răspuns întrebărilor adresate de un cristian, întrebări despre literatură și lumea literară, despre presa ultimilor 20 de ani, secretele realizării unui interviu reușit, televiziune și culisele ei, despre copilărie, adolescență, prieteni ori evenimente personale importante.


Eu mă aprind cam repede, dar nu mă ține supărarea, nu se lipește de mine, indiferent despre ce e vorba. Sînt un ins senin, mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta, dar și părinților care m-au crescut așa, ca pe un om al păcii. Iar dacă, totuși, aveam ceva care mă măcina, care nu-mi dădea tihnă, mă refugiam în citit. În singurătate. Poate că și asta m-a atras spre literatură: solitudinea de care ai nevoie ca să citești și să scrii. Din cînd în cînd, mai rar sau mai des, faci pasul înapoi din lume și rămîi cu cărțile tale. Am fost și sînt băiat de gașcă, om de lume, dar, vorba lui Petre Stoica, doar singurătatea îți este fidelă. (Robert Șerban)

Lansat:
Aug 23, 2016
ISBN:
9786068628738
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Vorbesc în gând cu voce tare

Cărți conex

Previzualizare carte

Vorbesc în gând cu voce tare - Robert Șerban

În loc de argument

Patru (plus una) formule de interviu, cinci forme de (re)cunoaștere ale unuia dintre polivalenții literaturii contemporane. Poezie, jurnalism, viață literară și personală se-adună în acest volum de buzunar. Suntem permanent în căutare de repere în vârtejul tranziției prelungite. Ne risipim în stânga și-n dreapta, uitând că lângă noi există puțini oameni dedicați, plini de talent și de-o civilitate greu de imaginat pentru aceste vremuri. Cu-atât mai mult ne e greu să ne oprim din agitația comună pentru un respiro. Pornind de la pasiunea comună pentru fabulosul Iosif Sava, care-a ținut în fața televizorului generații întregi de tineri avizi de-a se întâlni cu reperele culturale, ne-am antrenat pentru un exercițiu de admirație. Față de ideea de interviu și, încă, față de forța acestuia de seducție. E proverbial echilibrul lui Robert Șerban – tocmai de aceea mi s-a părut nimerit să se-audă o voce a normalității într-o lume din ce în ce mai străină ideii de memorie și de valoare adăugată.

un cristian

„Chiar și bâlbele au chichirezul lor"

(Cum se face un interviu?)

Partea cea mai complicată, când vine vorba despre un interviu cu un om de interviuri, e că pare să se-nchidă cerul. Cum să-ntrebi unul dintre cei mai buni intervievatori cât să obții ceea ce deja știe să obțină? Așa c-o să-ncepem cu lucrurile elementare: ce trebuie să și să nu într-un interviu? (Deși partea asta cu trebuie mă sparie mereu.)

Cristi, e o vorbă a nu mai știu cui: cel mai bun sfat este să nu asculți de sfaturi. Sunt tentat să nu răspund la întrebare. Totuși, îmi amintesc că în urmă cu aproape 10 ani am fost chestionat, alături de alți intervievatori, de către redactorii de la revista Cultura, în legătură cu „arta interviului cultural. Ceea ce am spus atunci cred că a rămas valabil. Ziceam că așa cum mari fotbaliști, care au dat goluri „imposibile în cariera lor, au ratat (și) cu poarta goală, așa cum tipi care deși n-au pus în viața lor gura pe băutură, au murit de ciroză, la fel și jurnaliștii o mai dau în bară. Se întâmplă să mai pună bieții de ei câte-o întrebare banală unei personalități. (La o mare personalitate nu te poți duce decât cu mari întrebări, nu-i așa? Dacă ar fi o personalitate... mijlocie, semnele de întrebare pot fi și ele mai mititele.) Însă asta, cu banala, poate ține chiar de strategia celui care face dialogul. Deseori ești nevoit, ca intervievator, să deschizi cu o întrebare neutră, „standard, bleagă. Când ne vedem cu cineva cunoscut ce mari întrebări îi adresăm? Mă tem că majoritatea dintre noi tot „ce mai faci? ori „cum îți merge?" silabisim. Banalitățile (nu le spun amabilități, că-i soft, și se inflamează vreun mare intervievator care nu lucrează decât... dur) fac și ele parte din ecuația unui dialog. Nu întotdeauna conjunctura îți permite să ataci direct interlocutorul, nu poți fi viteaz tot timpul, nu se face să sari direct la jugulara celui care-ți stă în față. Ține de bunul-simț să dai bună ziua, să întrebi companionul cum se simte etc., și abia apoi să-l iei la bani mărunți. Nu de puține ori agresivitatea jurnaliștilor – care cred că microfonul sau reportofonul e o ganteră ce ajută la dezvoltarea mușchilor – a dus la superbe eșecuri. Agresivitatea inhibă spontaneitatea. Așa cum, în funcție de temperament, o poate stimula.

Un interviu e ca un act sexual. Are un preludiu unde, o știm (măcar din cărți, unii), se spun cam aceleași cuvinte, nu întotdeauna foarte deștepte, nu pline de har și de profunzimi. Dacă ar fi să întind coarda, aș spune că nu există întrebări proaste, ci doar nepotrivite. E foarte important contextul în care ele sunt adresate. Una-i conferința de presă, alta e un face to face. Unu-i interviul pentru presa scrisă, altceva este cel pentru televiziune. Anumite întrebări pot părea „subțiri", dar poate că ele nu sunt decât pașii spre adevăratul tir, poate că ele sunt momentele de respiro pe care orice dialog trebuie să le aibă. Nu de puține ori se pot primi mărturisiri spectaculoase în urma unor întrebări... tandre. Important e să știi când să faci tu pasul în spate și să-ți lași interlocutorul să înainteze, să fandeze. Firesc e să-ți lași invitatul/invitații să vorbească, tu doar să stârnești. Din păcate, e plină media vizuală de moderatori nevorbiți, care abia așteaptă să le pice o pleașcă de invitat în platou ca să se arate deștepți, culți, mereu pe fază, peste omul ce stă pironit în scaun și face ca un pește pe uscat. Nu, nu vrea aer, ci doar să răspundă la întrebare, dar n-apucă.

Și prin revistele literare am citit nu puține interviuri în care întrebările sunt de aceleași dimensiuni (ca număr de semne) cu răspunsurile. Ține morțiș scriitorul nostru dotat cu reportofon să ne arate că știe tot, că-i acoperit, că cel din fața lui n-are nicio scăpare, că orice ar spune e deja cunoscut dinainte.

Presa (inclusiv cea culturală) nu gâlgâie de ași ai jurnalismului. Salariile proaste, tabloidizarea, stresul permanent fac ca peregrinarea prin redacții să fie continuă. Se vine și se pleacă. Puțini sunt cei care prind cheag, care rezistă. Or, n-ai cum să faci performanță cu veșnicii calificați la locul de muncă. Mi-e teamă că nici acum nu se doresc jurnaliști specializați, ci sunt preferați cei care știu de toate (și, bineînțeles, nimic cum trebuie). Nu mi-am contorizat activitatea jurnalistică, dar, dacă fac rapid niște înmulțiri, cred că am realizat, până acum, peste o mie de interviuri. Nu toate... culturale. Și destule pregătite la botul calului (citește: VIP-ului). Am lucrat, în tinerețe, vreo trei ani la secția politică a unui cotidian timișorean, Renașterea bănățeană, iar comenzile din partea șefilor mei erau cam așa: „Vezi că a venit ministrul / ambasadorul / parlamentarul / liderul de partid. Fugi și fă un interviu cu el, pentru mâine! Eh, și pe vremea mea (hihi!) nu exista Internet, ca să-ți faci o minimă predocumentare. Or, ministrul ăla abia fusese numit. Nu auzise nimeni de el. Ambasadorul țării Y alesese Timișoara ca primă „țintă din afara Bucureștiului. Unde fusese acreditat de o lună. Așa că am pus destule întrebări banale, de pândă, „clasice", ca să-mi pot face treaba. Dar ele nu s-au regăsit în transcriere, și asta-i important de subliniat și de știut. Una este ce auzim prin conferințele de presă, alta este ce citim a doua zi în ziare ori ce vedem seara la TV. Mi s-a întâmplat să deturnez intenționat conferințe de presă cu întrebări fără verb, apoase, ca să pot lua exclusivități după acele conferințe. Ține tot de tehnică să creezi senzația interlocutorului (asta merge mai ales cu politicieni) că ești un papă-lapte, ca să-l prinzi cu garda jos și să-i plesnești câteva întrebări peste bot.

În fața camerelor de luat vederi cade altfel... lumina unui dialog. Dacă îți propui să faci o emisiune de valorizare a interlocutorilor, atunci nu trebuie să rotești microfonul ca pe un lasou prin platou și nici să le dai cu el în cap. Poți face invitații să spună lucruri formidabile, în văzul lumii, și fără să-i hăituiești.

Gata! Nu-mi mai place să dau lecții de jurnalism. Există manuale bine făcute (poetul Marcel Tolcea – excelent profesor de artă a interviului – teoretizează, acolo, foarte bine această specie), e important ca ele să fie parcurse, din când în când. Cert e că nu oricine poate să facă interviuri bune de citit, la fel cum nu toți creatorii (cuvânt-plapumă) sunt interlocutori faini.

Încă mai speri că studenții la Jurnalism vor alege presa culturală?

Vor exista și studenți la Jurnalistică, absolvenți ai acestei facultăți, care vor merge spre presa culturală. Și o vor face fie pentru că ei înșiși scriu literatură, fie pentru că sunt oameni citiți și, prin urmare, fascinația culturii va... lucra, fie că își dau seama ce potențial de spectaculozitate are acest domeniu, ce știri în exclusivitate se pot scrie, ce interviuri tari pot lua, ce reportaje latente sunt în lumea actorilor, a artiștilor vizuali, a muzicienilor, a scriitorilor, a balerinilor etc. Ba chiar ce scandaluri neexploatate jurnalistic bubuie în culise! Eu cred că lumea loisirului va fi tot mai interesantă pentru public (nu că azi n-ar fi), mai ales partea ei nevăzută, gaura cheii, cum se spune. Bine ar fi ca, din când în când, prin gaura aia să se vadă și câte-o bibliotecă, o sală de concerte, o scenă, un platou de filmare, o galerie de artă. Prin urmare, nu-mi fac griji că nu vor fi jurnaliști în domeniu. Doar să aibă unde mai publica, fiindcă, după cum știm amândoi, paginile de cultură au dispărut primele din ziare, când a lovit criza economică. Apoi, chiar ziarele și-au cam încetat apariția pe hârtie. În online, cu echipe tot mai mici, portalurile de știri cam ocolesc și ele cultura. Pe „sticlă", e... cenușiu. Cinci degete îți ajung să numeri toate emisiunile eminamente culturale, de la toate posturile. E jale!

Să revenim la să nu-uri... Cu ce putem asocia un interviu? La modă-s pariurile (deși nu-mi dau seama cum o fi un meci nul).

Un interviu este o luptă de cucerire. Poți să îți dezarmezi interlocutorul chiar cu prima întrebare, poți să o faci treptat, seducându-l, vrăjindu-l, ori – dacă ai ghinion, ca să zic așa – deloc. Dar aceste situații depind nu doar de intervievator, de cât de pregătit este, de cât de spontan, atent etc., ci – cred eu – și de intervievat. De cât vrea celălalt să spună, cât să se știe despre el. Depinde de temperamentul lui. Sunt personalități din viața publică de la care nu scoți nimic relevant, indiferent ce tehnici aplici. Și nu mă gândesc să întrebi intimități, Doamne ferește. Nu se leagă cuvintele, orice ai face. Și, apropo de asta, știai că poți seduce un interlocutor chiar și cu întrebări tâmpite, de genul „Cu ce ocazie vă aflați în orașul nostru? Am văzut live cum unui domn distins, din vârful politicii bucureștene, i s-au umezit ochii când o tânără și drăguță ziaristă din Timișoara i-a pus o astfel de întrebare. Și a turuit vreo 20 de minute, iar tipei i-a ieșit – că l-am citit – un interviu pe cinste. Cum? Simplu: omul și-a dat instantaneu seama că fata e habarnistă, dar el avea de transmis „imaginea unui personaj interesat să facă și să dreagă, de ins valabil, activ, dinamic. Avea, cum se zice, discursul cu el. Nu a așteptat întrebările fetei ca să răspundă. Și iată o concluzie: chiar și o întrebare idioată, care, teoretic, nu se pune, poate genera un interviu excelent. Așa că nu dau sfaturi și nu spun ce

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Vorbesc în gând cu voce tare

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor